Fanfiction (Ro) on Roxana-Mălina Chirilă

Fanfiction vs. imitație

Sat, 21 Mar 2020 19:40:34 +0000

Mă uitam la niște clipuri azi făcute de tipii de la RedLetterMedia, care discutau de noile serale Star Trek – și sunt perfect de acord cu ei că Star Trek: Discovery e o varză și că nu prea are legătură cu serialele originale. Vă recomand clipurile lor, sunt foarte mișto.

Dar motivul pentru care scriu articolul e că povesteau și de un serial pe care nu l-am văzut, numit The Orville, care cică seamănă puternic cu serialele Star Trek vechi, ajungând să copieze estetică, abordare, până și fire narative. Lucru care se vede chiar și dintr-o privire:

Star Trek: The Next Generation

The Orville

Spune unul dintre ei ceva de genul, „E ca fanfiction la Star Trek și nimeni nu vrea să vadă fanfictionul făcut de tine.”

Eu aș zice că, din câte spun ei și din câte am văzut din puținele imagini din The Orville, acolo e vorba de o imitație, nu de fanfiction.

Despre imitații

Când ceva devine un fenomen de masă, de obicei apar și imitațiile, care vin să copieze originalul ici și colo, în punctele esențiale, dar care pretind a fi opere originale.

Să zicem că Star Trek are mult succes și vreau să creez ceva care să semene cu Star Trek. Să fie Star Trek, dar să fie făcut de mine și de studioul meu. O să fac așa: o să iau o navă spațială, o să inventez un căpitan capabil, și o să-i dau un echipaj creat din diverși oameni foarte capabili la ce fac. O să bag doi-trei extratereștri printre ei. După care o să-i trimit prin spațiu să întâlnească noi civilizații și să rezolve tot felul de probleme pe căi mai mult sau mai puțin diplomatice.

Poate că o să ratez fix esența serialelor Star Trek, dar pot să fac serialul meu să arate a Star Trek. Pot să-l fac să semene și vizual, mai ales dacă aranjez asemănător cabina de comandă, le dau tuturor uniforme colorate în funcție de munca pe care o fac pe navă, le pun la dispoziție teleportări și așa mai departe.

E același lucru, dar că nu chiar.

Ce-i aia fanfiction?

„Fanfiction” înseamnă „ficțiune scrisă de fani”. După cum ziceam și în lucrarea de masterat când am scris-o acum niște ani, denumirea e sugestivă, dar vine cu asteriscuri. Partea de „ficțiune” e destul de clară: e vorba de povești. Ce înseamnă, însă, că sunt „scrise de fani”? Dacă eu sunt fană Harry Potter, va fi automat orice poveste scrisă de mine „fanfiction”? Evident că nu.

„Fanfiction” (pe scurt „fanfic”) se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva. Fanficurile preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Fanficurile nu ascund opera originală, ci se bazează pe ea. Dacă autoarea unui fanfic Star Trek vrea să scrie despre Picard, nu o să inventeze un nou personaj gen Picard, ci o să-l folosească direct pe Picard. Dacă are nevoie de un USS Enterprise, nu o să inventeze o navă gen USS Enterprise, ci o să folosească direct nava cu pricina și o să presupună că cititorii știu despre cine și ce e vorba.

Originalitatea nu constă într-un pic de vopsea nouă aruncată peste vechile personaje și decoruri, ci în punerea întrebării, „Ce-ar fi dacă?” Povestea pleacă de la opera originală, dar poate să ajungă foarte departe de ea și în foarte multe moduri.

Era pe undeva un grafic cu chestiile astea… Ah, da, aici.

Poți să ai o extensie a operei originale, o poveste care are loc după ce se încheie povestea originală.

De exemplu, am citit la un moment dat un fanfic bazat pe Harry Potter, în care căsătoria lui Harry cu Ginny Weasley era pe destrămate, iar munca de Auror (vrăjitor-polițist) nu-i aducea satisfacții. În fine, nu stau s-o povestesc aici, dar până la urmă își dă seama că trebuie să divorțeze, își schimbă meseria și, după ce învață să lucreze cu sticla, devine artist sticlar.

Hei, de ce nu?

Alternativ, am citit și povești care au loc înainte de opera originală.

Țin minte una despre Remus Lupin, vârcolacul din Harry Potter, care cu mulți ani înainte de evenimentele din cărți se mutase în România. Povestea începea cu Albus Dumbledore care venea într-un București din primii ani de după Revoluție, în căutarea lui Lupin.

**Sau poți să ai aterări, în care lucrurile coincid cu opera originală până la un punct, iar de la un moment dat încolo diferă. **

Să zicem că, atunci când Harry Potter are 15 ani, decide că n-are nicio șansă să-l învingă pe Voldemort, așa că fuge în lume ca să-și trăiască viața. Merge în călătorie prin Europa și are o serie de aventuri gen „Omul cu un pantof roșu”, în care toată lumea îl crede mare spion și de fapt toți cei care-l urmăresc mor în accidente care sunt doar o coincidență.

Poți să ai și povești cu aceleași personaje (aproximativ), care se întâmplă într-un univers alternativ.

De exemplu, un univers în care vrăjitorii din familiile vechi au propriile ritualuri și magii care nu se predau la Hogwarts.

Sau un univers bazat pe Marvel, în care Asgard e o organizație paramilitară, iar Loki e unul dintre asasinii de top ai lumii. Bucky Barnes, soldatul iernii, e unul dintre agenții de top din FBI. Iar Steve Rogers e artist.

Astea sunt doar câteva opțiuni, dar ideea e că fanficurile deseori intră în dialog cu opera originală și o transformă – evident, uneori mai strălucit, alteori mai puțin strălucit. Deseori, autorii nu încearcă să imite stilul originalului, ci scriu în propriul lor stil. Au elemente din original care le plac mai mult și pe care le păstrează sau accentuează – și elemente care le plac mai puțin și pe care le lasă uitate.

Ziceam la început că fanficurile:

se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva [și] preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Dar pentru că lucrurile nu sunt mereu clare și ușor de etichetat, există intersecții între fanfiction și non-fanfiction, ca atunci când ai povești bazare pe opere ale căror drepturi de autor nu (mai) aparțin nimănui.

De exemplu, în romanul „Jane Eyre” de Charlotte Bronte (publicat în 1847), Jane Eyre este o femeie relativ săracă, care ajunge guvernanta fetei lui Rochester, un tip bogat, de care se îndrăgostește. Dar când să se căsătorească, află că el e deja căsătorit cu Bertha Mason, o femeie din colonii care a înnebunit și pe care o ține acum ascunsă în podul casei.

În 1966, a fost publicată cartea „Întinsa Mare a Sargaselor” de Jean Rhys, care o are ca personaj central pe Bertha Mason și care îi dezvoltă povestea atât din colonii de dinainte de căsătorie, cât dezamăgirea trăită în căsnicie și, într-un final, în Anglia. Personajele și locurile sunt date cu numele lor din cartea lui Charlotte Bronte, deci chiar dacă „Întinsa Mare a Sargaselor” stă în picioare foarte bine de una singură, merge cel mai bine dacă știi și „Jane Eyre”.

Într-un fel, e fanfiction, doar că nu e o problemă să fie publicată oficial și în librării.

Sunt unii care argumentează că „Paradisul pierdut” al lui John Milton și „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri sunt fanfiction bazat pe Biblie.

Deci fanfic vs. imitație, la Star Trek

Când m-am uitat la clipurile de la RedLetterMedia, mi s-a părut impropriu zis că „The Orville” ar fi fanfiction – din câte ziceau cei doi, pare mai degrabă imitație, pentru că, spun ei, se iau elemente, inclusiv fire narative din original și se reamestecă. Din ce zic ei, nu sună a poveste de tipul „Ce-ar fi dacă?”

Dimpotrivă, dacă trebuie să fac o paralelă între fanficuri și vreunul dintre serialele discutate de ei, aș zice că serialele Star Trek noi seamănă mai degrabă cu fanficurile. Se bazează pe original, dar spicuiesc din el bucăți și reinventează restul.

În serialul Picard, ca să reiterez punctele zise de ei:

Jean-Luc Picard a fost într-adevăr căpitan pe USS Enterprise;
dar a fost prieten foarte bun cu Data, spre deosebire de serial;
și a rămas traumatizat pentru că a fost Borg odată;
e mai multă inegalitate socială;
Federația e mai puțin pașnică;
romulanii sunt mistici, trăsătură pe care n-o aveau înainte.

În Star Trek: Discovery:

Spock are o soră, de care nu știa nimeni înainte;
e mai mult misticism (ai profeții și chestii);
au o tehnologie mai avansată decât în serialele inițiale;
totul e mai bătăios.

Sunt reinterpretări divergente, chiar și în cazul lui Picard, care teoretic e o continuare a serialului original.

Evident, nu sunt fanficuri, pentru că sunt create de deținătorii drepturilor de autor, dar dacă tot s-a aruncat cuvântul „fanfiction”, l-aș folosi mai degrabă aici. Se simte că au o altă viziune creativă în spate. Au venit cu povești noi, au reinterpretat personajele vechi, au reinventat mult.

Problema e că, dacă e ceva de la care mă aștept să respecte regulile stabilite de opera originală, atunci acel ceva este o creație oficială realizată de deținătorii drepturilor de autor și recomandată ca fiind o continuare. Apoi, au fost prea mulți bucătari acolo care până la urmă au stricat ciorba.

Dar altfel, reinterpretările creative nu sunt neapărat un lucru rău. Nu poți să urmărești la nesfârșit căpitani care rezolvă probleme similare în același mod. Și, hei, până la urmă toată arta povestirii e un dialog, o reinvenție, o reinterpretare într-o măsură mai mare sau mică. Ideal e să reușești să spui o poveste bună. Nu o varză în care uiți mâine ce ai făcut ieri, sau o copie ieftină după ce a făcut altcineva cândva.

Până una-alta, vă las cu un fanfic pe care l-am citit mai demult și pe care mi l-am amintit zilele astea, cu toată carantina.

Îi zice „When the lights go on again” și e scrisă de seanchai și elspethdixon și este aici, pe enervantul site Live Journal. Se bazează pe universul Marvel, dar pe cel al benzilor desenate, așa că anumite lucruri diferă de filme – nu că ar conta prea mult, e universul Marvel, am prins și eu din mers mișcarea pentru că nu am citit benzile.

Extratereștrii invadează pământul și reușesc să impună un regim tiranic, mai ales asupra unor orașe. Steve Rogers (Căpitanul America) conduce rezistența, iar Tony Stark e luat ostatic și obligat să analizeze și să refacă tehonologie pentru extratereștri.

Dar extratereștrii au și ei problemele lor: planeta lor s-a dus pe copcă, și-au pierdut o mare parte din populație, au lupte politice interne și indivizii lor trag care hăis, care cea. În plus, captivii își dau seama repede că noii lor stăpâni nu numai că sunt nepăsători cu privire la sănătatea lor, dar nici nu înțeleg exact cum funcționează biologia umană și cum să-și păstreze captivii în viață.

Povestea e aici. O recomand cu căldură – e destul de lentă, dar e memorabilă. Conține o societate bine dezvoltată, supereroi care au probleme umane, biologie și alte tipuri de știință, spionaj, politică, și toate bine scrise.

Cum a câștigat fandomul premiile Hugo 2019

Thu, 22 Aug 2019 15:05:59 +0000

S-au anunțat premiile Hugo 2019. Pentru cine nu știe, premiile Hugo sunt unele dintre marile premii din science fiction și fantasy. Numele premiului nu vine de la Victor Hugo, ci de la Hugo Gernsback, care a editat o grămadă de reviste SF (inclusiv prima revistă SF publicată vreodată).

Dacă dați scroll în jos, la „Best Related Work” vedeți că a câștigat** Archive of Our Own**, un proiect creat de Organization for Transformative Works. E un lucru care ar fi fost de neconceput acum 20 de ani – ba chiar și acum 10. Archive of Our Own, cunoscută și ca Ao3, e o arhivă de lucrări create de fani pe baza unor opere deja existente și e în general folosită pentru ficțiune.

Scurtă poveste despre fandomul creativ și autori

Creatorilor le plac la nebunie fanii atunci când se uită la fiecare episod al serialului cu sfințenie, când cumpără DVD-urile, cărțile și produsele conexe, când îi laudă și când își aduc prietenii să vadă filmele. Dacă e vorba de bani, lauri și laude, puțini obiectează.

Dar când fanii au interpretări proprii ale filmelor și cărților încep să existe nemulțumiri. Când încep să deseneze ce le trece prin cap, pot să existe și mai multe nemulțumiri. Iar când există povești întregi scrise pe baza unui serial sau a unei cărți, folosind personajele și lumea de acolo, unii creatori pornesc la război.

Toți cei care creează pe baza unei opere, indiferent dacă scriu, desenează, cântă, creează clipuri video, înregistrează povești audio, creează costume, croșetează păpuși sau orice altceva, fac parte din fandomul creativ.

Când am ajuns eu în fandom, Anne Rice era cunoscută pentru cruciada împotriva celor care scriau povești cu vampirii ei. Mergea la cei care aveau site-uri unde erau urcate astfel de povești și le cerea să le dea jos, dând ca pretext drepturile de autor. Unele site-uri mari s-au conformat, iar unii fani individuali s-au trezit cu avocații ei pe cap.

Dar chiar dacă majoritatea autorilor n-au fost absolut nebuni la cap ca Anne Rice, au existat și alții cu reacții și păreri negative despre subiect, de la George R.R. Martin la Diana Gabaldon, care și-a șters postarea (dar care mai există aici).

În 2004, dacă țin bine minte, era destul de multă fericire pentru că J.K. Rowling susținea ficțiunea scrisă de fani, dar chiar și atunci se considera că autorul are (sau autorul considera că are) putere asupra creațiilor derivate din opera sa – și J.K. Rowling cerea ca poveștile să nu fie obscene, pentru că publicul-țintă al seriei Harry Potter e în general tânăr și nu e bine să dea accidental peste pornografie.

Asta era, deci, acum 15 ani.

Fandomul creativ și arhive

Fandomul creativ a existat cu mult înaintea internetului. La origini, poveștile și desenele create de fani erau publicate mai ales în fanzine, care erau reviste de amatori trase la xerox.

Apoi a venit internetul, care a schimbat puternic datele problemei. Au început să apară liste de mailuri, grupuri de fani online, site-uri unde puteau să urce povești. Deschiderea a fost mult mai mare – dar și riscurile la fel.

Eu nu eram acolo în partea de început, dar am prins momentul de glorie al fanfiction.net, o platformă lansată în 1998 și care a fost creată special pentru povești scrise de fani. În 2002, când am dat eu de ea, avea sute de mii de povestiri. Era extraordinară! Și chiar dacă în timp pare să-și mai fi pierdut din prestigiu, a rămas enormă.

Am căutat un pic de istorie, să văd cum au evoluat lucrurile pentru Harry Potter, care mă interesa în mod deosebit atunci. Uitându-mă peste statisticile de aici, văd așa:

iulie 2001: 16.285 de povestiri
martie 2002: 29807 povestiri
iulie 2002: 38.051 povestiri
noiembrie 2002: 48.505 povestiri
în august 2019, există 809.000 de povestiri bazate pe Harry Potter pe fanfiction.net.

În fine, ideea e că fanii aveau mai multe posibilități de a scrie și a fi citiți decât oricând înainte. Pe lângă fanfiction.net existau multe arhive specializate pentru un fandom sau altul, sau chiar și pentru subdomenii de interes într-un fandom. Unele permiteau postarea de imagini (spre deosebire de fanfiction.net). Depindea de la loc la loc care erau cutumele.

Livejournal era alt site către care migraseră mulți fani, dar nu numai. Era (și e încă) o platformă de blogging care permite și crearea de comunități. Era un loc ideal pentru cei care voiau să și discute despre cărți, seriale și filme, să și scrie povești despre ele, să și deseneze.

Dar toate astea veneau cu un mare risc. Când ești pe platforma altcuiva, ești la altcineva acasă, iar acel altcineva face regulile.

Fanii în exil

Despre ce scriu fanii s-au spus multe: că scriu prost, că scriu pornografie, că scriu maculatură, că încalcă drepturile de autor, că încalcă morala publică, că dacă ar ști să scrie ar scrie cărți serioase și așa mai departe.

Acuzele nu sunt lipsite de bază. Pentru că oricine poate să fie publicat pe internet, normal că o mare parte din ce se scrie e de slabă calitate. Adică, Doamne iartă-mă, majoritatea literaturii române de care ne ferim majoritatea a fost publicată, vă dați seama ce a rămas nepublicat.

În același timp, însă, când nu e nimeni care să păzească tarlaua și să impună reguli bazate pe „ce se vinde” încep să apară și lucruri interesante, printre care inovații stilistice și tematice și noi subgenuri. Sunt destule de spus despre treaba asta încât să poți să scrii cel puțin o disertație de masterat. Spun asta cu foarte multă siguranță, dat fiind faptul că fix asta a fost tema disertației mele de masterat.

N-o să intru în detalii, dar măcar o parte din cele mai bune povești sunt destul de mature ca subiect și exprimare. Poți să ai, de exemplu, povești cu supereroi și extratereștri în care două personaje au o scenă de sex explicit în 200.000 de cuvinte, pentru simplul motiv că mergea bine acolo.

Dar platformele pe care scriau cel mai des fanii erau deținute de organizații care se trezeau uneori să protejeze morala publică.

Fanfiction.net nu avea niciun interes să-și asume riscuri de dragul nimănui, așa că a interzis poveștile bazate pe operele scrise de un număr de autori care se pronunțaseră anti-fanfiction. A interzis cu jumătate de gură și poveștile cu conținut explicit. Pentru că ele tot apăreau, au existat valuri de ștergere a lor de pe site fără preaviz.

LiveJournal a trecut printr-un proces asemănător, dar mai drastic. Nu era o platformă creată pentru fani, chiar dacă își făcuseră casa acolo, așa că a atunci când au decis să interzică anumite tipuri de conținut și să dea afară utilizatori și comunități pe baza a ceea ce postaseră, iar s-a pierdut mult.

Fanii creativi s-au tot mutat dintr-o parte în alta, încercând să găsească soluții și un loc unde să se desfășoare. Momentan, discuțiile mai interesante sunt pe Tumblr și Discord.

Archive of Our Own – O arhivă a noastră

În 2007, când a fost creat FanLib, un site comercial pentru postat fanfiction, o autoare a scris o postare pe LiveJournal în care spunea ce tot spun și eu: cât timp nu ai platforma ta, ești la mila altora. Creezi conținut pentru alții și nu îl poți controla. Ești masă de manevră.

Așa că a pus bazele pentru Archive of Our Own, o arhivă creată de fani, pentru fani. Așa a fost creată și the Organization for Transformative Works, care cuprinde Archive of Our Own ca arhivă pentru fani, Fanlore ca enciclopedie despre fandom, Transformative Works and Cultures ca revistă științifică pentru studierea fandomului, Open Doors care salvează lucrări și istorie a fandomului ce se află în pericol, ajutor pentru cei care au probleme pe partea legală și nu numai.

Practic, OTW este organizația fanilor de pretutindeni. Nu e perfectă, dar e mult, mult, mult mai mult decât nimic.

Archive of Our Own e însă site-ul cel mai vizitat și folosit. Nu e doar cea mai recentă casă pe care au găsit-o fanii, ci e casa noastră, unde nu intervin interese comerciale, unde nu există niciodată un puseu moral de ștergere în masă a creațiilor.

Premiul Hugo pentru Archive of Our Own nu e doar un premiu pentru o platformă de povești. Este o recunoaștere a fanilor creativi în general, a existenței noastre, a eforturilor noastre, a creațiilor noastre. Este un premiu pentru comunitate, dar și un premiu pentru cei care au construit casa comunității.

Premiul Hugo e o demonstrație a faptului că lucrurile se schimbă. Cei care înainte se ascundeau sunt acum primiți în lumină.

Fanii, încotro?

Archive of Our Own e simbolul unei noi ere a fanilor.

Arhiva nu a creat_ _noua eră. De fapt, aș spune că aceasta a fost creată de cele care au crescut în fandomul online și pentru care identitatea de fane a rămas importantă de-a lungul vieții. Au ajuns programatoare, scriitoare și nu numai, iar apoi au luptat pentru legitimitatea comunității.

Naomi Novik, care se numără printre fondatoarele Archive of Our Own și care a acceptat premiul în numele arhivei, a câștigat mai demult un premiu Hugo pentru romanul ei, „Aleasa Dragonului”. Seanan McGuire, altă scriitoare venită din fandom, a fost de două ori nominalizată la Hugo doar anul ăsta și scrie momentan seria „Spider-Gwen” pentru Marvel, printre altele. Și ele sunt doar cele de care știu și eu.

De unde acum 15 ani Anne Rice era monstrul care îi vâna pe cei ce îndrăzneau să pună povești cu vampirii ei pe net, azi fanii pot scrie ce vor despre ei și nu se sfiesc să iasă la lumină. Au legitimitate. Încep să iasă la iveală și să-și afirme identitatea.

Sunt câteva lucruri care au decurs de aici și de care nu sunt prea încântată, printre care și o tendință enervantă a fanilor noi de a se certa cu creatorii pentru că se simt puțin cam prea legitimi.

Pe de altă parte, se deschide o nouă lume, în care se pot pune întrebări interesante despre originalitate, în care e mai legitim să fii fan inveterat al unui serial sau al unei cărți. Sunt creatorii oarecum detronați? Ajunge oare autorul să fie cu adevărat mort, în sensul în care părerea lui să conteze prea puțin în interpretarea operei? Câte dintre inovațiile din scriitura fanilor vor ajunge în romanele publicate?

E o lume interesantă, pline de schimbări rapide. Nu știu ce se va întâmpla, dar până una-alta eu mă bucur că am luat colectiv o brumă de Hugo.

Momentul în care îți dai seama că ești un idiot

Fri, 22 Feb 2013 10:24:05 +0000

M-am uitat peste disertația mea de master. Am pomenit peste tot o anumită autoare – Parrish. Parrish spune, Parrish explică, Parrish e de părere că. Și i-am dat înainte cu lucrarea scrisă de Parrish de parcă soarele ar fi răsărit și ar fi apus cu Parrish – pe bună dreptate, de altfel, pentru că scrisese niște chestii interesante despre fanfiction. Am dat citate, am parafrazat, am scris numărul paginii, am explicat despre ce e vorba în lucrarea ei, am preamărit-o, explicat-o și i-am făcut altar…

Ca să mă uit la sfârșitul lucrării și să văd că aveam câteva zeci de texte menționate în bibliografie, dar nu pe al ei.

Diștept.

Oare dacă mă auto-denunț pentru neatenție sporită pățesc ceva?…

Oricum, când rescriu chestia asta trebuie să trec prin bibliografie și să verific dacă am mai făcut greșeli de genul. Că văd că am mai trecut și lucrări primare la lucrări secundare și viceversa.

În viața mea nu mai scriu bibliografiile la 2 noaptea.

De unde începi studiile despre fanfiction

Wed, 06 Feb 2013 17:29:58 +0000

Pentru toți cei care au de gând să facă ce am făcut eu și ce a făcut o colegă de-a mea, anume să studieze diverse lucruri legate de fanfiction, ar exista o bibliografie de bază care merită citită.

Pentru cei care au spus: „Hă?” când au citit titlul articolului:

Fanfiction – ficțiune nepublicată comercial scrisă de fani pe baza unui text deja existent

Am de gând să scriu mai multe articole despre subiect, dar întâi vreau să aduc la vedere câteva din studiile și cărțile existente pentru cei interesați.

Unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important, studii despre fani a fost făcut de Henry Jenkins. Cartea lui, Textual Poachers: Television Fans & Participatory Culture a fost publicată la New York în 1992, la editura Routledge. E un text bine închegat, care surprinde un număr de aspecte din lumea fanilor de la acea vreme – iar unele dintre acele aspecte s-au păstrat și în lumea fanilor de azi.

Jenkins discută despre fani în general, activitatea artistică și culturală pe care o fac, precum și despre aspecte concrete (convenții ale fanilor etc.):

O altă carte apărută în același an, mai puțin influentă, mai puțin consistentă și nu la fel de bine organizată, dar mai interesantă ca atmosferă e Enterprising Women: Television Fandom and the Creation of Popular Myth, de Camille Bacon-Smith. Bacon-Smith și-a asumat rolul de antropoloagă și a studiat comunitățile de fani oarecum din exterior – fără să se identifice vreodată cu adevărat cu rolul de fan.

Povestește în special despre femeile implicate în lumea fanilor, artiste și scriitoare, despre viețile lor și despre obstacolele foarte concrete cu care se ciocneau – multiplicări scumpe de reviste, modul în care înregistrau casete video sau făceau clipuri cu diferite personaje.

Și, bineînțeles, discută despre tendința unor femei de a scrie proză cu caracter homoerotic și despre șocul neplăcut pe care l-au avut unii actori când au aflat că personajele interpretate de ei erau homosexuale în unele din scrierile lor.

Și dacă tot am pomenit despre proză homoerotică, o lucrare peste care am dat și care nu a fost publicată, ci doar pusă gratis pe internet, tratează exact problema asta.

Sandra Youssef a scris dizertația cu titlul „Girls Who like Boys Who like Boys – Ethnography of Online Slash/Yaoi Fans” în 2004, în care a studiat viața și obiceiurile câtorva autoare/cititorare de fanfiction homoerotic (denumit „slash” de fani). Lucrarea poate fi găsită aici: http://yuuyami.com/luce/thesis.pdf

O altă carte interesantă despre fani e The Adoring Audience: Fan Culture and Popular Media publicată tot în 1992, ca și cărțile lui Henry Jenkins și a lui Camille Bacon-Smith. The Adoring Audience e o colecție fascinantă de eseuri despre o varietate de subiecte legate de lumea fanilor, porning de la Elvis, trecând prin Beatlemania și ajungând la economia culturală a lumii failor (articol scris de John Fiske).

O abordare ceva mai scorțoasă și abstractă e cea a lui Matt Hills în Fan Cultures (London: Routledge, 2002), care povestește despre fani în contextul consumerismului și al rezistenței, al comunității și ierarhiei, al cultului și al culturii. N-aș recomanda-o cuiva care nu e pregătit pentru stilul dificil al lumii academice, dar ceva mai încolo îmi propun să o recitesc.

Încă o lucrare (nepublicată) care mi s-a părut fascinantă e teza de doctorat a lui Juli Parrish, „Inventing a Universe: Reading and Writing Internet Fan Fiction”. Parrish abordează subiectul creației în lumea fanilor din perspectiva unui singur forum în care activează și descrie interacțiunea și procesul de învățare la care participă membrii forumului.

Forumul este dedicat unui singur serial, Buffy the Vampire Slayer – și unei singure perechi de personaje din respectivul univers, Tara/Willow, două fete care se află într-o relație de dragoste. Poveștile menționate de Parrish se bazează exclusiv pe relația asta, privită în diverse moduri – dar ideile pe care le surprinde și concluziile trase sunt valabile pentru o lume mult mai extinsă decât acel forum.

Cartea poate fi găsită aici: http://etd.library.pitt.edu/ETD/available/etd-08072007-170133/unrestricted/Parrish2007.pdf

Apoi, am mai auzit de o carte bună de care n-am făcut rost până acum, dar al cărei prim capitol m-a încântat, The Democratic Genre: Fan Fiction in a Literary Context de Sheenagh Pugh.

Când voi discuta despre fanfiction, mă voi baza în principal pe cărțile astea, dacă nu pe experiență proprie. Oricum, Henry Jenkins e aproape obligatoriu dacă vrei să studiezi fenomenul, Camille Bacon-Smith e și ea bine cunoscută și eseurile din The Adoring Audience merită citite pentru context, dacă nu mai mult. Și în ce mă privește, consider că teza lui Parrish e o mică revelație.

Mai mult mai încolo.

Entuziasm!!! Fanfiction! Ficțiune scrisă de fani! Genul democratic!

Wed, 23 Jan 2013 19:46:45 +0000

Pentru cine nu știe, mi-am făcut lucrarea de masterat pe fanfiction. Adică ficțiune scrisă de fani pe baza unor texte care sunt sub incidența drepturilor de autor (folosesc cuvântul „text” după definiția de astăzi din domeniul umanist: absolut orice; literatură, televiziune, filme).

Nu s-a scris foarte mult în domeniu și sunt câteva cărți mari, de referință, de care am reușit să fac rost. Și una mare de care n-am reușit să fac rost, așa că astă vară mi-am prezentat lucrarea fără ea.

Azi o prietenă mi-a trimis un link către primul capitol din cartea respectivă, The Democratic Genre: fan fiction in a literary context, de Sheenagh Pugh.

Așa că sar în sus și-n jos pe aici, mai ales că citează dintr-un text scris de J.M. Barrie către Arthur Conan Doyle:

Holmes grew less and less, until nothing was left save a ring of smoke which slowly circled to the ceiling.

The last words of great men are often noteworthy. These were the last words of Sherlock Holmes. “Fool, fool! I have kept you in luxury for years. By my help, you have ridden extensively in cabs, where no author was ever seen before. Henceforth, you will ride in buses!”

Cine știe, poate e momentul să-mi rescriu într-un mod mai serios dizertația aia. Și să cumpăr cartea, eventual. Văd că a apărut și pe Amazon de curând.

Hmmmm….