Filozofeală on Roxana-Mălina Chirilă

Noi nu suntem SUA

Tue, 16 Nov 2021 19:39:11 +0000

De curând, am primit o recomandare de articol dintr-o revistă locală de science fiction și fantasy. Articolul era foarte supărat pe niște profesori americani care-și dădeau cu părerea legat de cât de indicat e să folosești numele de „JEDI” pentru programe academice de incluziune socială.

Amu’, o să vă spun părerea mea punctuală legată de articolul original de pe Scientific American la finalul articolului, dar până atunci vreau să vorbesc un pic despre cultură academică, SUA și ce răzbate până la noi de pe site-uri americane.

În primul rând – și nu pot să cred că trebuie să spun asta – noi nu suntem SUA. Nu suntem nici măcar ca SUA.

Probabil că iluzia apropierii e creată de mass media și de faptul că am văzut o mie de filme și seriale americane, am ascultat muzică americană, am urmărit știri americane. Suntem familiarizați cu SUA – dar cât de tare? E ceva ce ne place la distanță, sau ceva cu care ne identificăm? Pentru că impresia mea e că e vorba de prima variantă; vedem ceva mișto și ne place. Și atât.

Hai să vă atrag atenția asupra unor diferențe între noi și SUA:

Din câte înțeleg, nu au sate în același sens în care avem noi sate; echivalentul lor sunt acele „towns” de care tot auzim. Uitați-vă unde a crescut Rory Gilmore și cum arată satele noastre și s-ar putea să vă izbească și pe voi diferența. Unde la noi există ideea de „bunici la țară” cu niște găini și o grădină de zarzavat, ei n-au de-astea. (Dar, istoricește vorbind, pe la mijlocul secolului 19, au avut o mișcare de a aloca câte unei familii un lot de pământ pentru agricultură de subzistență, așa că au creat gospodării izolate. Ceea ce ar trebui să vă spună multe și despre ideea de „independență” dusă până în pânzele albe.)
SUA e enormă. Poți să bagi toată Europa în ea fără probleme. Dar dincolo de faptul că diferențele culturale și de populație între zone sunt imense, nu sunt o țară unitară cum înțelegem noi ideea, ci state unite. De unde și ciudățeniile legate de legi locale, faptul că e ilegal să aduci alcool din alt stat în Pennsylvania (deci să nu te pună naiba să aduci acolo un bax de bere din alt stat), sistemul de alegeri pe state și toate chestiile astea de le vedem prin filme și la știri.
Au state în care locuiesc foarte mulți mormoni, a căror religie a fost creată în secolul 19 și care e _un fel de _creștinism (care permitea poligamia; între timp s-au mai liniștit). Mormonii sunt practicanți (spre deosebire de majoritatea populației din Ro) și fac tot ce pot să-și rețină credincioșii – sau măcar să nu-i șteargă de pe lista credincioșilor niciodată. Au tradiții gen trimiterea tinerilor ca misionari pe tot globul (acum știți ce-i cu tinerii americani care vă predică pe stradă), au ceremonii prin care să devină puternici în viața de apoi și în care primesc nume noi și învață gesturi și parole cu care să se recunoască cu ceilalți și teoretic trebuie să poarte o anumită lenjerie de corp toată viața pe sub alte haine. Ce e la noi cu nunți și botezuri e… mic copil.
Populația europeană a început să se stabilească pe teritoriul SUA doar pe vremea lui Mihai Viteazul. Primele colonii mai de succes au fost întemeiate după 1600 – și cele care n-au avut succes de obicei au murit aiurea. Dar au reinterpretat istoria în așa fel încât să sune în principiu mai triumfătoare.
Au adus sclavi negri din Africa cam de pe la început, ceea ce probabil știați. Ce probabil nu știați e că, deși în statele din nord au scos sclavia în afara legii până pe la începutul secolului 19 – în New York au eliberat ultimii sclavi în 1827 – în același timp, în unele state din sud era ilegal să înveți negrii să scrie și să citească sau să eliberezi prea mulți deodată. Unele state cereau ca negrii liberi să părăsească statul. Pentru referință, pe la noi perioada asta coincide cu Cuza, unirea principatelor, chestii de-astea.
Dar sclavia nu e complet ilegală în SUA nici azi, pentru că unul dintre amendamente spune că e ok ca pedeapsă pentru criminali. Nu știu cât de tare se aplică treaba aia ca atare, dar există suficienți deținuți care muncesc – și sunt plătiți pentru munca lor cu bani de nimic, deseori de sub 1$/oră). Deci poate fi profitabil să ai mână de lucru în închisori.
Oamenii cu dizabilități pot pierde ajutorul social dacă au 2000$. Nu 2000$/lună, 2000$ în total, de exemplu dacă fac economii de-a lungul timpului sau primesc brusc fonduri de la cineva.
Elevii din școli jură credință steagului american și republicii pe care o reprezintă (nu e obligatoriu, dar e opțional-obligatoriu; nu mă prind dacă zilnic fac asta, pentru că se pare că e un obicei atât de răspândit încât nu e documentat pentru cei care nu-l știu).

Ideea e că deși avem impresia că înțelegem lucruri prin faptul că le știm limba și le vedem filmele, există un hău între noi și cealaltă parte a Atlanticului. Sunt multe lucruri pe care nu le vedem, multe conversații cu care noi n-avem de-a face. Presupunerile de la care pornim legate de cum arată viața s-ar putea să nu fie valabile. Nu ne-am pune problema dacă e ilegal să primim vin de țară de la cineva, sau că închisorile pot ieși pe plus cu banii.

Câte diferențe există? Câte lucruri pe care noi ne luăm de bune la ei sunt complet altfel? Diferența nu devine clară decât în momentul în care apare ceva care face parte diferit din normalitatea fiecăruia și ne zdruncină. Avem impresia că vorbim de aceleași lucruri, dar chiar o facem?

…De-a lungul timpului, mi-am pierdut din convingerile și părerile despre SUA, mai ales la nivel macro. Nu pot decât să recunosc că nu pricep decât în mare ce se întâmplă la ei, iar să mă prind ar însemna probabil să fac o cercetare dincolo de ce sunt dispusă să investesc. Mai ales când e vorba de mărunțișuri, de mici probleme de zi cu zi, de realitatea celor care nu ajung să scrie ziarele și revistele.

Și de-asta știu că nu am nici context pentru o grămadă din discuțiile care se poartă în SUA. Dar din când în când îmi mai pică în mână câte ceva, gen acest episod de podcast de la You’re Wrong About despre corectitudinea politică, care spune că unele lucruri care sunt discutate în presa mare sunt puternic partizane. Inclusiv lucrurile gen „studenții au făcut X la universitatea Y”, de care se oripilează intelectualii români, ar putea să _nu fie chiar așa _cum sunt povestite.

Chiar mă face să mă întreb cât anume din ce aflăm noi din presa americană și din viralele americane e real și cât anume e partizanat și propagandă. Și, mai ales, mă face să mă întreb de ce stăm atât să ne uităm în gura americanilor în loc să-i tragem la răspundere pe ai noștri care vin cu idei crețe, sau nu vin cu idei deloc deși ar fi treaba lor s-o facă.

Și acum, să discutăm un pic despre articol de la care a pornit discuția mea: un articol de opinie din Scientific American care critică ideea de a face referire la programele de incluziune socială pentru științe, tehnologie, inginerie, matematică și medicină cu acronimul „JEDI” („justiție, echitate, diversitate, incluziune”).

În primul rând, vreau să vă spun că discuția e o treabă care se întâmplă în mediul academic. Lumea vorbește, uneori prin articole din reviste, își spune opinia, se contrazice. Nu fiecare lucru spus de cineva din mediul respectiv e adoptat de restul lumii. Uneori se mai și ceartă și consideră imbecili unii pe alții; ca în orice domeniu. Deci simplul fapt al publicării unui articol nu garantează că el e considerat inteligent de cei care îl citesc.

Așa. Hai să vedem ce zice articolul: întâi, specifică foarte clar că JEDI amintește de Star Wars și asta ar fi buba. Problemele sunt cinci:

Jedi nu sunt potriviți ca mascote pentru dreptate socială, pentru că sunt călugări-polițiști, care fac pe salvatorii (albi), au tendințe de masculinitate toxică, au trucurile alea mentale prin care fac oamenii să fie de acord cu ei și se bazează pe excepționalism fizic și psihic.
Moștenirea culturală a Star Wars e problematică (vezi Leia și costumul ei de sclavă care e acolo pentru ca să aibă publicul cu ce să-și clătească ochii); dizabilitatea e a celor malefici (Darth Vader); și e plin de tipi albi printre personajele importante.
Jedi e marca Disney, ceea ce înseamnă că le fac reclamă gratuită și se leagă la cap cu tot ce a făcut Disney de-a lungul timpului.
Faptul că se leagă de Star Wars ca franciză poate să îndepărteze oamenii de programele respective, dacă nu le place Star Wars sau dacă simt că nu fac parte din publicul-țintă pentru filme.
Acronimul JEDI poate să ducă cu gândul mai degrabă la SF decât la valorile pe care vor să le promoveze și deci să distragă de la mesaj.

Zic așa: „How eager are we to fight Star Wars’ battles, when that time and energy could be better spent fighting for social justice?” – „Cât de dornici suntem să luptăm bătăliile legate de Războiul Stelelor, când am putea mai bine să ne petrecem timpul și energia luptând pentru dreptate socială?”

Chiar dacă nu sunt de acord cu toate ideile din articol, le cam dau dreptate oamenilor per ansamblu – nu în ce privește critica filmului, dar sigur în ce privește problema brandului.

Cel mai important punct mi se pare al treilea: nu vrei să ai ca acronim un nume care e marca înregistrată a unei companii sau chiar și doar foarte strâns legat de proprietatea unei companii. Dacă se trezesc creatorii Star Wars să-i facă pe jedi malefici, ca să fie mai edgy? Atunci îți pică în bucăți toată asocierea pozitivă. Sau poate vine Disney – „Cioc, cioc, am văzut că ne folosiți denumirea, scoateți banu’.” Atunci te trezești că trebuie să-ți schimbi denumirea pentru că altfel e pe bani.

Apoi, sunt complet de acord cu punctul patru: chiar dacă JEDI poate fi un acronim atractiv pentru unii, ce te faci cu cei care urăsc Star Wars sau nu le place sau se simt ciudat în jurul fanilor Star Wars, dar ar fi în publicul-țintă pentru program? O să ziceți că n-are a face, dacă sunt vizați, pot participa oricum. Așa e, dar gândiți-vă cum ar fi să participați la un program DRAGNEA în care vi se oferă ocazia să vizitați România pentru – în sfârșit – a face ceva real și bun pentru turismul românesc („Descoperirea Regiunilor Atractive și Grandioase Neexploatate Eficient Acum”). Cât chef ați avea de programul ăsta? Chiar dacă nu e afiliat la Dragnea ăla la care vă gândiți acum?

Sunt de acord și cu punctul cinci. Dacă nu ai de-a face cu cultura geek și războaiele spațiale, e oare o idee bună să-ți numești programul de incluziune socială JEDI și să duci cu gândul la ele? După cum o demonstrează din plin și Alexandru Maniu când scrie în Galaxia 42, cavalerii jedi sunt o forță culturală atât de puternică încât deturnează rapid discuțiile. Până și aici, Maniu se leagă mai degrabă de acuzele aduse filmelor decât de înțelepciunea de a alege denumirea de JEDI pentru program. (Bine, asta pe lângă faptul că bușește complet biografia unei autoare, de care zice că e „colega de la biologie incluzivă pentru categorii vulnerabile” – e de fapt vorba de cineva care „studies how we can create more inclusive undergraduate biology learning environments”, adică „studiază cum putem crea medii de studiu mai incluzive pentru studenții de la biologie”; deci nu biologia e incluzivă, mediile de studiu sunt.)

Sunt parțial de acord, dar nu întru totul, cu punctele unu și doi, care mi se par similare. Critica adusă filmelor mi se pare cam din topor și demontabilă. Aici am putea discuta și ne-am putea contra și am putea, într-adevăr, să ne supărăm pe ideologia progresistă. Pe de altă parte, scopul programelor JEDI nu e să vorbească de filmele Star Wars, ci să atragă oameni. Bănuiesc că cei vizați de respectivele programe s-ar putea să nu se regăsească în universul Star Wars. Poate că dacă vrei să incluzi oameni care au dizabilități fizice, X-Men ar fi o franciză mai potrivită decât una cu Darth Vader (dar mai bine nu alegi nicio franciză, vezi mai sus); iar dacă vrei să incluzi femei, poate că alt grup ar fi, iar, mai potrivit. (Cum ar fi un program adresat românilor din diaspora numit „Samurai”?)

Articolul e un pic mai bine argumentat decât pare să fie la prima vedere. E făcută din topor critica filmelor? Da. Se poate argumenta că nu au interpretat corect? Da. **Dar întrebarea rămâne: cât timp și câtă energie s-ar pierde discutând de Star Wars în loc să-și vadă de obiectul principal de muncă? **În afară de cât de absolut bune sau absolut rele sunt filmele Star Wars, cum e brandul JEDI, în contextul dat?

La fel cum nu trece lună fără să fac mișto de BCR cu a lor aplicație „George”, nu pot să nu mă întreb dacă nu există studenți care zic, dându-și ochii peste cap, „Te-ai înscris la programul jedi?” („Că poate te duc la Măgurele, dragă, să te joci cu laserul lor mare, că știi că mărimea contează ;)”)

Cu alte cuvinte, întrebarea „Ce brand vrem să avem?” mi se pare foarte legitimă. Nu mi se pare că e una care ține doar de ideologie, cum sugerează Maniu. Dimpotrivă, mi se pare că brandul e trebuie să îndeplinească niște condiții mult mai stricte decât orice ai face prin prisma ideologiei. Trebuie să fie clar și curat și să nu aibă efecte secundare nedorite.

(Am văzut un magazin de haine pe care scria „La haine inside us” și am râs cu spume când m-am prins că da, denumirea e bilingvă, dar e franceză-engleză și ar trebui să fie „Ura din noi”, nu o romgleză care-ți zice că hainele le-am înghițit noi.)

Când creezi un brand, vrei să iei în considerare impactul denumirii asupra publicului-țintă și modul în care ea va fi percepută. Vrei să întorci problema pe toate fețele și să-i găsești potențialele puncte slabe, în care lumea se va simți ofensată, va face miștouri sau te va evita pentru că ceva nu sună bine la tine. Așa că da, scoți la iveală tot ce ar putea fi negativ.

Dacă nu faci toate astea, riști să râdă lumea întrebând retoric dacă Meta are cratimă.

O filozofie a cunoașterii și a vieții, în contextul pandemiei

Thu, 07 Oct 2021 16:35:00 +0000

Ce scriu acum, scriu pentru oameni religioși și nereligioși, pentru superstițioși și nesuperstițioși. Am printre cunoscuți și foști cunoscuți atei, creștini, yoghini, oameni de alte credințe și nu vreau să discut despre cât de bune sau rele sunt anumite credințe și nici despre cât de proști sunt ceilalți, indiferent care ar fi acei ceilalți – o astfel de discuție ar fi în afara obiectivului acestui articol.

Ce vreau să discut e o filozofie mai generală.

O reprezentare a alegerilor în viață

În primul rând, cu talentele mele deosebite de desenat, vreau să vă arăt cum îmi reprezint eu viitorul.

[][1]

Schița de bază a viitorului

Ce vreau să spun cu schița asta e că trecutul nu se poate schimba – e o linie simplă. Ce a fost, a fost. Însă de la prezent încolo, lucrurile se despart. Sunt mai multe căi posibile.

Acuma, e un motiv pentru care liniile respective se despart într-un unghi larg, nu într-o listă simplă: nu totul în viață poate fi controlat. Fie că vorbim de soartă, de voința lui Dumnezeu, de noroc sau ghinion sau de alți factori care sunt dincolo de capacitățile umane, există posibilități pe care nu le putem atinge niciodată – atât bune, cât și rele.

Dar există și o gamă largă de posibilități de viitor pe care le putem controla prin alegeri, în bine sau rău. Putem să-i zicem „liber arbitru” sau putem să-i zicem „cum îți așterni, așa dormi”. Ideea e că de obicei poți alege în așa fel încât să-ți îmbunătățești viața într-un fel sau altul – sau, dimpotrivă, să ți-o înrăutățești. Dar există niște limite.

[][2]

Aplicație pe bani/carieră.

În orice domeniu există variantele astea mai bune sau mai rele. Vorbim de bani și carieră? Atunci cei mai mulți dintre noi nu vom putea ajunge bogați ca Bezos. Pe de altă parte, nici nu putem ajunge să avem datorii de miliarde. Chiar dacă e mai ușor să pierzi bani decât să-i câștigi, până și în partea de jos există limite.

[][3]

Aplicație pe sănătate/viață.

Și cu sănătatea e la fel. Nu putem controla tot. Majoritatea copleșitoare de oameni nu ajung să împlinească 120 de ani. Dar putem să facem multe înspre ideea de bătrânețe frumoasă, în care să putem fi activi și fericiți.

Nu există o garanție că vom ajunge acolo. Uneori, se întâmplă ceva neprevăzut (accidente, boli subite) și schița se curmă curând:

Doar că nu știm încă.

Acuma, sunt multe schițe de-astea care se suprapun pentru a forma viața. Sunt multe domenii în care poți să fii „sus” sau „jos”; e drept că se influențează reciproc, dar nu e ca și cum ai putea să faci un singur lucru și s-o iei în sus pe toate planurile.

Există mai multe abordări care pot să bușească viitorul.

Una dintre abordări e să presupui că schița se prelungește la infinit și rămâi mereu cu același „unghi” de posibilități. Așa ajungi să neglijezi anumite aspecte, lăsându-le să se deterioreze și să atârne în partea de jos, în ideea că o să te ocupi de ele mai încolo. Știți cum e: neglijatul sănătății în favoarea muncii, neglijatul familiei în favoarea muncii, neglijatul muncii în favoarea familiei, neglijatul… Sunt multe.

Sau poți face opusul: să presupui că linia de accidente și nenorociri e aproape sigură, așa că nu contează dacă mergi în jos acum, pentru că nu ai mult de coborât. Doar că te poți trezi că avansezi mai mult în viitor decât te-ai gândit și ți-ai așternut prost. Știți cum e: oameni care beau sau fumează mult, oameni care trăiesc de pe o zi pe alta pentru că așa vor (și nu se gândesc că n-au bani pentru o urgență sau o problemă) și tot așa.

Altă abordare greșită e să crezi că poți controla mai mult decât e omenesc posibil, că poi ajunge într-un unghi oricât de larg. Aici ajungi să alergi după cai verzi pe pereți, încercând să faci totul „cât mai corect” și să descoperi leacul nemuririi, secretul bogăției și toate alea. Și devii victima amăgirilor și iluziilor; iar cei care chiar ajung undeva încep să creadă că oricine ar putea avea aceleași rezultate excepționale, dacă ar face ca ei (doar că nu, ar trebui să și fie ei).

Opusul e, bineînțeles, omul cu „ce-o fi o fi”, sau „cum o vrea Dumnezeu”. Nu face efortul, pentru că dacă e să se întâmple, se va întâmpla.

(Între noi fie vorba, ce fel de creștin e ăla care „se lasă pe mâna lui Dumnezeu” ca scuză să nu facă nimic? Ăștia zic, „Dacă Dumnezeu vrea, atunci o să mor” – păi, dacă Dumnezeu vrea să mori, trebuie să ai încredere că te omoară oricum, inclusiv că-ți trimite un urs zburând prin parbriz. Mai bine presupui că ai de ales până în clipa în care ți se demonstrează negru pe alb contrariul, să presupui că Dumnezeu e absolut ok și să mori, și să nu mori, că lasă chestia asta la alegerea ta, pentru că de-aia ți-a dat liber arbitru.)

Dar de fapt ne aflăm în situația în care există lucruri pe care le putem schimba și lucruri pe care nu. Suntem de acord cu treaba asta? Probabil că da. Nu v-am zis nimic nou, în fond. Majoritatea oamenilor se uită înainte să treacă strada ca să nu-i lovească nicio mașină; majoritatea încearcă să facă ceva pentru viitor; majoritatea încearcă să facă ceva și pentru ziua de azi; majoritatea știu că nu vor descoperi nemurirea și înțelepciunea divină orice ar face.

Singurul lucru care ar fi de zis aici e, cred, că putem oricând s-o luăm în sus față de punctul în care ne aflăm. Să facem să fie mai bine mâine decât e azi. Și pentru că nu e un sistem binar de reușită/nereușită, efortul merită mereu. Poate că nu ajungem pe cât de sus am fi putut fi, dar putem ajunge mai sus decât suntem acum.

Cum ajungem din punctul A în punctul B?

Acum că am terminat cu schițele simple, problema de fapt e cum mergem „în sus”, pentru că ideea de a merge în sus probabil că o știam oricum.

**Parcă vă aud zicând că mergem în sus „prin acțiune”, ceea ce e valabil, dar acționând cum? **Da, ok, cu curaj și hotărâre, dar de unde știi ce să faci? În fond, acțiunea poate duce și spre scop, și contra scopului. Poți să-ți bagi banii într-o afacere și să câștigi și mai mulți bani; dar poți să-ți bagi banii într-o afacere și să-i pierzi pe toți. Simpla investiție e insuficientă.

(De ce tot zic de bani? Pentru că sunt tangibili, simpli și merg pe o scară simplă de la „datorii” la economii”. Și dacă vrei să ai o relație de cuplu bună poți să țintești „în sus”, dar deja problema devine complexă. Ce înseamnă „relație bună”? Cum arată pentru fiecare? Ajungem să ne pierdem în detalii.)

În ce mă privește, consider că lucrurile pornesc de la _bazarea pe realitate. _Vrei să ai informații corecte, ca să poți să îți faci un plan de atac pe baza lor.

În plus, vrei să te asiguri nu doar că ai informațiile corecte, ci și că ai informațiile suficiente – de cele mai multe ori se întâmplă ca la fizică: pe hârtie, se neglijează tot felul de forțe, ca să se simplifice calculele. În realitate, forțele ajung să conteze – ca atunci când ai mașini de curse și poate că nu e bine să neglijezi frecarea cu aerul. Sau când ai o instalație electrică în casă și rezistența firelor pe care le tragi prin pereți nu e neglijabilă.

De exemplu, am auzit (și făcut!) suficiente planuri care presupuneau că o transformare completă de a doua zi. Se bazau pe un entuziasm necaracteristic, pe o hotărâre imbatabilă, pe o determinare constantă. „De mâine merg la sală.” „De mâine învăț, deși până acum n-am făcut nimic.” „Când o să iau jobul ăsta, o să fiu angajat model”. Evident, lucrurile merg câteva zile, după care pică în șaișpe, pentru că omul rămâne același. Nu s-a luat pe sine în calcul, iar problemele de dinainte reapar.

Că vrem sau nu vrem, facem parte dintre factori. Autocunoașterea e importantă: cine sunt? Care sunt limitările mele? Care sunt resorturile mele interioare? Până unde e fezabil să trag de mine și de unde o să fie prea mult, așa că o să las totul baltă?

De asemenea: care sunt modurile în care reacționez când ceva nu-mi convine? Cum mă împac cu informațiile noi? În ce surse de informare am încredere și în ce surse am prea multă încredere?

E importantă înțelegerea față de propria persoană. Să-ți dai seama că și mâine o să semeni în mod fundamental cu cine ești azi, că nu o să sari brusc într-o variantă a ta care e „mai sus” (conform schițelor de dinainte), care să-ți permită o plajă mai mare de alegeri. Și după ce te înțelegi, să lucrezi cu ce ai la dispoziție.

Nu, n-o să devii culturist după ce n-ai făcut sport zece ani; în schimb, poți să vezi ce te-ar motiva să faci sport. Poate îți place să vezi numerele crescând, însă, așa că te apuci să vezi cât de repede poți să faci 100 de abdomene pe zi și să încerci să le faci în cât mai puține ture. Sau poate că vrei să faci ceva gen „drinking game” și, în timp ce te uiți la un serial, să faci 10 genuflexiuni de fiecare dată când personajul principal e idiot. Sau poate te apuci să imiți dansurile din clipurile K-Pop. Poate să fie o aiureală, dar care să meargă pentru tine pentru că e pe tipicul tău.

Ideea e să nu neglijezi lucruri doar pentru că ți-ar plăcea să nu existe. Să nu crezi că voința poate învinge orice, pentru că voința e o resursă limitată și e mai ușor s-o faci să meargă atunci când ai doar un pic de depășit, nu când trebuie să treci munții cu ea. La fel, să nu crezi că brusc vei deveni mai inteligent, mai pregătit, mai capabil într-un moment de criză. Unghiul de posibilități nu e infinit. Nu poți face eforturi supraumane în care să recuperezi ce n-ai făcut ani de zile doar pentru că acum e important.

Mai bine planifici mai lent și mai îngăduitor. Țestoasa merge lent, dar ajunge departe.

[][6]

Animalul totemic al celor cu performanțe solide.

Problema cu realitatea

Punctul cel mai spinos mi se pare că e următorul: realitatea e greu de deslușit.

De fapt, aș spune că, la modul absolut, realitatea e _imposibil de deslușit. _Ca oameni, o filtrăm mereu prin propriile percepții, o punem într-un context, o interpretăm. Nu știu dacă ar fi posibil să ajungem vreodată la un adevăr obiectiv, care să nu fie influențat de noi înșine. Dar acesta e un punct filozofic foarte îndepărtat: e ca și cum am spune că nu poți niciodată să ajungi la „linia orizontului”; de fapt, poate că nu ne interesează să ajungem la linia orizontului, ci doar în orașul vecin, iar orizontul e o problemă care nu ne preocupă în realitate.

Ne trebuie, cu alte cuvinte, o imagine a realității care să fie suficient de corectă încât să ne ajute să mergem din punctul A (unde suntem acum) în punctul B (unde ne dorim să fim).

Și partea asta e complicată. Avem percepții și convingeri despre lume care pot să ne pară foarte reale, dar care să fie greșite. Oamenii nu au un simț al realității, nu-și pot da seama dacă ceva e real sau fals; pot doar să-și dea seama dacă pare real sau pare fals conform percepțiilor lor de până atunci. Dacă am avea un simț al realității, oamenii de știință n-ar trebui decât să stea întinși într-un fotoliu toată ziua și să vină cu idei noi, iar când le vine una corectă să o noteze. „Capitala SUA e Ohio… Atlanta… New York… Washington D.C. – AHA! Washington îi zice! Hai că o trec aici! Universul e mai degrabă sferic… cubic… cilindric…”

Evident, asta nu se întâmplă.

Avem uneori convingeri că un lucru stă într-un anumit fel, dar astea nu spun mare lucru în ce privește realitatea. Sigur, noi avem impresia că știm, avem vreo două dovezi în sensul ăsta, dar la un moment dat descoperim că ne înșelăm.

Noroc că s-a descoperit un proces prin care putem să verificăm lucruri, chiar dacă suntem convinși că știm deja cum stau!

Știința e procesul (lung și minuțios) prin care niște oameni vin cu idei care par să aibă logică, apoi le testează în fel și chip ca să vadă dacă stau în picioare, încercând din răsputeri să le găsească punctele slabe. Ce rămâne în urma procesului devine o „teorie” și e luat de bun, până la proba contrarie.

Am ajuns să ne gândim la cercetători ca la niște oameni cu laboratoare și instrumente, dar partea de bază, verificarea asta care poate distruge convingeri (inclusiv pe cele proprii), nu ține de aparatură. Ține de testarea în fel și chip a ipotezelor, ca să încercăm să avem o viziune mai clară a realității.

…Scriind astea, îmi amintesc că am auzit uneori comentarii gen, „unii din ziua de azi nu se mai închină la Dumnezeu, ci la știință”, dar mă gândesc că și în credință e importantă atitudinea asta științifică; în fond, religia vorbește despre adevărurile cele mai profunde, despre acea linie a orizontului de care spuneam mai sus. Cum decizi dacă ceva e adevăr sau erezie, dacă nu încerci să distingi cumva realitatea de iluzie? (O carte care mi s-a părut foarte interesantă din perspectiva asta e „Regimens of the Mind” de Sorana Corneanu, care vorbește despre cum s-a dezvoltat știința în Anglia pornind din teologie.)

În fine. Ideea e, când ai o idee care pare convingătoare, să o verifici de parcă ai crede contrariul. Dacă rămâne în picioare, dacă argumentele contra nu reușesc să le distrugă pe cele pro, ai o teorie care rămâne valabilă până la proba contrarie.

E grozav să ai o convingere, dar uneori convingerile te pot opri de la a vedea realitatea. Uneori convingerile nici nu trebuie să fie explicite, nu trebuie să fie ceva gen „pământul e plat”. Cineva care e deprimat poate fi convins că lumea e mai rea decât este ea de fapt; cineva care e foarte motivat poate fi convins că are mai multă forță și energie decât are de fapt; și tot așa. Iar apoi justifică viziunea pe care o are în loc să o verifice – căutând dovezi care să-i susțină ideea preconcepută în loc să încerce să vadă adevărul din spatele ei.

Conspirații și COVID

În ce privește teoriile conspirațiilor, mi se pare că vin dintr-o justificare, fără pasul de verificare. Întâi se dă convingerea, apoi se explică de ce e corectă.

Hai să vă dau un exemplu: purtatul măștilor. De la începutul pandemiei, s-a constatat că e neplăcut să porți mască. E incomodă, dacă ai ochelari ți se aburesc, respiri un pic greu. Unii au văzut motivul, alții au lăsat incomodatul să le ajungă la suflet. Masca le făcea viața mai grea și le crea suferință. Așa că masca era un lucru rău în viața lor. Iar lucrurile rele au fost impuse de cineva. Acel cineva le vrea răul -> conspirație!

Dacă mergi în sens invers, nu prea are logică. Să zicem că ești o persoană rea. Ești un răufăcător din benzile desenate. Ce vrei? Probabil bani, putere, slujitori și, dacă ții neapărat, și suferința altora. Dar dacă vrei suferință, mă îndoiesc că incomodarea minoră a unor persoane o să fie suficientă. (Asta ca să nu mai vorbim de nebunia logistică necesară ca să poți să impui așa ceva fără motiv la nivel mondial.)

Teoria conspirației nu caută să descopere adevărul, ci să demonstreze că omul are dreptate când simte într-un fel. Pe termen scurt, oferă o senzație de dreptate, de siguranță, de justificare. Pe termen lung, te poate duce pe câmpii și îți poate mânca timpul și energia (și eventual și banii), ba chiar te poate pune și în pericol.

Momentan ne aflăm în punctul ăsta, în care teoriile conspirației se multiplică și se bat cap în cap, dar nu contează pentru cei care le cred. Că virusul e o prostie și că e scăpat dintr-un laborator și că e creat pentru a ucide populația – toate sunt acolo nu pentru a explica coerent lumea, ci pentru a demonstra că e un lucru nasol care s-a impus din afară asupra unor persoane care-și vedeau de treabă și acum sunt încurcați de pandemie și de măsurile contra ei.

Nu zic că nu există decizii luate aiurea de către conducători, dar și ei sunt oameni – și ei sunt, cu alte cuvinte, capabili de tâmpenie. Și ei pot să fie puși în fața unei situații noi și să reacționeze absurd sau să ia decizii aiurea. Asta nu înseamnă că situația nu există sau că toate soluțiile sunt proaste. E ca și cum am crede că educația e neimportantă pentru că ai noștri sunt incapabili să facă sistemul de educație să puște.

…Cred că motivul pentru care scriu de treaba asta aici e că recunosc în teama de vaccin și ura față de măsurile luate aceeași teamă pe care o vedeam odinioară la colegii mei de curs de yoga, aceleași tendințe anti-sistem care nu aveau încrede în autorități și în medicina modernă. (De fapt, anul trecut niște unii de pe la yoga se puseseră fix de partea asta a baricadei, iar acum Gregorian Bivolaru crede că vaccinații sunt bolnavi pentru că s-au vaccinat.)

Într-un fel, am un start în ce privește scepticismul ăsta și soluțiile alternative, de „creștere a imunității” prin diverse idei naturiste și prin practici spirituale. Am crezut și eu, dar la un moment dat am început să văd oameni murind de relativ tineri în jur (sub 50), iar unele motive s-ar fi putut rezolva cu medicina normală. Au sperat până târziu în miracole și în soluții naturiste care să-i rezolve mai ceva decât doctorii. Dar a fost doar speranță deșartă.

Acum mă uit cum, la o scară mult mai mare, oamenii se tem de vaccinuri, urăsc măștile, urăsc precauțiile – nici măcar nu sunt operații, ca la cancer. Ne-am vaccinat atât de mulți și n-avem nici pe dracu’, aproape că aș uita că am avut „efecte secundare” de la vaccin (m-a durut brațul, lol) dacă nu aș fi făcut un efort să țin minte. Lucrurile astea se simt pe la ATI zilele astea și nu numai.

Sunt sigură că scepticismul legat de vaccin și supărarea au logică, și că există lucruri care par a fi dovezi, dar am impresia că e o lipsă de legătură cu realitatea. Cred că sunt doar speranțe și temeri la mijloc, precum și justificări ale acelor speranțe și temeri. Și dacă nu ești atent la tine și la ce vrei să crezi, e ușor să te lași furat de articole și discuții care-ți spun ce vrei să auzi.

Personal, am căutat tot felul de date care să mă ajute să înțeleg situația. M-am uitat pe numărul de cazuri și de morți nu doar de la noi, ci din întreaga lume. Mă uit, la scară largă, la lucruri precum mortalitatea în exces, care e o măsurătoare care spune cu cât mai mulți oameni au murit într-o perioadă față de câți mureau în anii precedenți în perioade similare (asta nu-mi spune câți au murit de covid, ci câți au murit de covid plus supraîncărcarea sistemului medical și poate și dezorganizare). Mă uit la ce au reușit să facă țările mai prudente și care sunt datele de la ei. Mă uit la faptul că pe 5 octombrie au fost peste 15.000 de cazuri noi și 252 de morți, din care 227 nevaccinați și 25 de vaccinați (în condițiile în care 30% din populație e vaccinată, doar 10% din morți sunt vaccinați). Și pe urmă citesc că unii au certificate false de vaccinați și uneori mai și mor cu ele în mână. Mă uit la faptul că Israelul foarte vaccinat a avut la fel de multe cazuri depistate pe câte avem noi, dar cu mult mai puțini morți per total tura asta – ba la ei au și început să scadă cazurile. Am înțeles că în Polonia au crescut un pic pensia pentru că speranța de viață a scăzut suficient din cauza morților de covid încât să conteze la calcule.

Din asta trag concluzia că e destul de nasol – nu extrem de, nu e o ciumă care să ucidă o treime din populația lumii, dar suficient cât să cauzeze tot felul de probleme și să crească semnificativ numărul de decese. E mai periculoasă pentru alții decât pentru mine. Vaccinul ajută mult, dar nu rezolvă tot, așa că ideal e să nu faci boala.

Pe mine mă mulțumesc datele, dar poate că mă mulțumesc pentru că am experiența depresiei și a unei grupări considerate de mulți o sectă și știu să nu mă încred doar în convingerile proprii și nici în dovezile pe care mi le dau indivizi care acționează tot din convingere. Pentru alții poate că ar merge mai bine dovezile mai puțin statistice, dar mai umane. Reportajele din spitale, discuțiile celor care au trecut prin boală sau ai căror apropiați s-au chinuit cu boala. Da, știu, unii vor ceva „mai convingător și științific”, dar am văzut și partea aia și se pare că nu i-a convins.

Până una-alta, eu constat că m-a ajuns pandemia, psihic vorbind. Sunt obosită și irascibilă. M-am săturat. În ciuda faptului că sunt introvertită și niciodată nu mi-a plăcut să fiu în mulțime, aș vrea să pot să merg fără griji din nou prin cafenelele favorite, în vizită prin alte orașe și nu numai. Teoretic, ca vaccinată cred că pot și acum, dar nu-mi tihnește și n-am chef să mă expun degeaba.

Tot ce-mi rămâne e să merg încet și sigur „în sus” în alte părți – să citesc lucrurile pe care tot vreau să le citesc, să învăț lucruri pe care voiam să le învăț de multă vreme, să fac un pic de arts&crafts, să filozofez și alte alea.

Sexualitate în literatură

Sun, 04 Jul 2021 14:34:34 +0000

Salut, cum o duceți cu sexul în ultima vreme? Ați avut experiențe profund nesatisfăcătoare, pline de angoasă existențială și revelații filozofice? Ați avut senzația de gol nesfârșit și o nemulțumire tragică, într-o singură notă discordantă prelungită la nesfârșit ca zumzetul unui generator electric din fața blocului pe care nu-l mai auziți conștient, dar care vă apasă interminabil, zi de zi, clipă de clipă?

Da, nici eu.

Cu toate astea, aproape de fiecare dată când citesc literatură cu pretenții există o criză existențială în spatele fiecărui act sexual, o ruptură între personaje care e reprezentată într-un mod de multe ori rupt și de realitate.

Se întâmplă foarte, foarte rar ca personajele din literatura care nu e nici de dragoste, nici erotică, să aibă parte de sex plăcut. Cel mult pot să scape de o presiune fiziologică prin intermediul unei aventuri lipsite de importanță. Sau prin intermediul unei relații de lungă durată care trece pe plan secund și aproape că nu mai are impact asupra personajului.

Citești o dată chestia asta, o citești de două ori, o citești de trei ori, dar pe urmă începi să vezi că e un clișeu. Începe să devină plictisitor. Începi să simți că autorii respectivi au cam ratat realismul în căutarea unei suferințe existențiale repetate la nesfârșit prin aceleași scene obosite.

Hai să vorbim despre cum se poate scăpa din ciclul infinit al plictiselii sexuale. Sau, mai exact, cum poți aborda o scenă de sex în așa fel încât să nu fie o labă tristă.

Unu: sexul e făcut de cineva

Nu știu voi cum sunteți, dar pe mine mă cam lasă rece personajele gen „omul universal” sau „omul de rând”.

Nu mă refer la personaje cu trăsături obișnuite, sau care fac parte din marea masă a oamenilor – mă refer la cele ale căror trăsături distincte nu prea există. Personajele care par să fie o imagine neclară a autorului despre cum arată ceilalți, marea masă. Omul universal e un pachet de linii mari care arată familiar, dar e lipsit de personalitate.

Dacă e bărbat, acest individ universal are deseori următoarele trăsături în ce privește comportamentul sexual:

e atras de „țâțe”, „cur” și „craci”
e atras de femei frumoase
vrea sex
e nemulțumit de sex
problema sexuală este mult mai relevantă decât cea emoțională

Dacă e femeie, această individă universală va avea deseori următoarele trăsături:

e atrasă de bărbați
pune mai mult accent pe partea emoțională decât pe cea sexuală
vrea sex
e nemulțumită de sex
ar vrea pe cineva să-i ghicească gândurile

O să ziceți că nu e implauzibil să găsești un astfel de bărbat sau o astfel de femeie. Și poate că găsești oameni cu trăsăturile astea… dar de obicei oamenii reali au ceva specific.

Nu știu dacă ați întâlnit bărbați reali, dar de obicei au preferințe. Ce este o „femeie frumoasă”, de exemplu? Ia bărbații la întrebări, începi să vezi diferențe de opinie. Ce înseamnă că e „nemulțumit de sex”? Ce îl nemulțumește? Iar, ia bărbații la întrebări și începi să vezi diferențe de opinie.

Sau hai să nu fac și eu greșeala de a vorbi în abstract. Dacă personajul „bărbatul de rând” e încântat de „țâțe” (eventual cu adjectivul „mari” atașat – „țâțe mari”), bărbații pe care i-am întâlnit vor vorbi despre detaliile acelor sâni. Sânii ideali pot fi cei „numai buni ca să încapă în palmă” pentru cineva. Pot să fie „frumos rotunjiți”. Sânii frumoși sunt cei „zvelți” sau „obraznici” sau „generoși”. Eventual teorii cu privire la sâni – de exemplu, că cei mari au o perioadă scurtă în care arată extraordinar, pentru că se lasă mult mai repede decât cei mici, dar în perioada aia sunt cei mai frumoși sâni.

Avem deja o perspectivă asupra subiectului: bărbatul real are un pic mai multe de spus decât „țâțe mari”. Putem să aflăm ce anume îi sugerează forma sânului, care e detaliul care îl atrage.

Dacă cuiva îi place ceva, are un discurs interior despre acel lucru – poate să fie mai bine articulat sau mai prost, verbalizat sau nu, dar are câteva idei despre subiect. Uneori poate fi o exprimare foarte simplă și vagă, precum „țâțele mari, dar nu ca alea”; tu, ca scriitor, poți să știi foarte bine care sunt „alea” la care se referă, chiar dacă personajul nu ar fi în stare să explice de ce.

Treaba ta ca autor e să ne deslușești ce are omul ăla în cap. Dă-i omului un pic de specificitate: ce naiba îi place? Cum se raportează la ceilalți? Cum își justifică atracțiile față de anumite lucruri și respingerea față de altele?

Doi: sexul e făcut de cineva… cu altcineva

Știu că știți. Știu că e la mintea cocoșului. Dar pe de altă parte, am văzut suficiente personaje care par să facă sex singure, iar celălalt ar putea la fel de bine să fie înlocuit cu o păpușă gonflabilă. Sexul pe care-l fac e un prilej să se gândească la propriile angoase existențiale.

Ok, nu-i bai. Există și astfel de oameni pe lume. Să zicem că personajul e foarte, foarte, foarte (foarte) prins în propria persoană și nu-i pasă real de celălalt. Dar ție, ca autor, ar trebui să-ți pese. Pentru că personajul celălalt are și el propriile lui probleme și poate să facă ceva care să-l influențeze pe personajul tău principal.

Dacă personajul tău principal are o aventură cu cineva nou, persoana cealaltă este… mulțumită? Nemulțumită? Interesată de personajul principal? De-abia așteaptă să plece? Regretă? Crede că au o relație, deși nu au?

Sau, dacă personajul tău e într-o relație, cum e relația respectivă? Sunt fericiți în momentul ăsta? Sunt supărați unul pe celălalt? Comunică? Nu comunică? Sunt acolo doar din inerție?

Lucrurile astea sunt importante. Dacă le ignori, nu ai o scenă de sex, ci un monolog cu un fundal sexual.

Trei: marile mituri despre preferințele sexuale

Cel mai mare mit despre sex e că toată lumea are cam aceleași preferințe, cu excepția perverșilor, care au aceleași preferințe ca alți perverși.

Dar, chiar dacă statistic există niște lucruri răspândite, generalizările duse la rang de universalitate sunt o problemă. După cum spuneam la punctul unu, trebuie să pui un pic de personalitate pe personaje, un pic de diferență, un pic de specificitate. Altfel, ai păpuși goale.

Personajele tale au un libido mai mare sau mai mic? Există ideea că bărbații au un libido mai mare, dar la nivel personal lucrurile pot să difere mult. Cum le afectează libidoul? Se simt mai puternice datorită lui, mai slabe?

**Sunt relaxate în pat sau crispate? **Or să se simtă comod dezbrăcate în fața partenerului sau preferă să stingă lumina? Dacă ceva merge prost, se vor impacienta sau amuza?

**Au o tendință spre comunicare cu celălalt sau sunt mai preocupate de sine? **Dacă au o tendință spre comunicare, cum le afectează lipsa comunicării sau o comunicare proastă?

**Au tendința de a se atașa repede de persoanele cu care au făcut sex? **Din nou, știu că stereotipul e că femeile sunt așa, dar pot să fie și bărbați la fel. Partenera li se pare acum mai simpatică, mai drăguță, mai specială, se îndrăgostesc un pic. Ce consecințe are treaba asta dacă sunt respinși, fie și fără intenție?

Ce le place în pat? Poți avea personaje cu sensibilități neobișnuite, cu lucruri care le dezgustă, cu preferințe. Nu la toată lumea merg aceleași lucruri. O poziție de vis pentru o femeie poate fi dureroasă pentru alta. Sexul pe acoperiș poate fi excitant pentru un bărbat și dătător de anxietăți pentru un altul. Vorbitul porcos poate fi foarte stimulant pentru cineva și cam jenant pentru altcineva. Poate vrea să audă laude sau poate laudele duc la anxietate.

**Cât de deschiși sunt? **Or să spună direct ce vor sau le e jenă? Partenerul trebuie să ghicească, sau află?

Cât de împăcați sunt cu ei înșiși și cât de tare se cunosc? Au dorințe pe care nu vor să le recunoască nici față de ei înșiși? Poate fi și ceva stupid – poate că vor ceva perfect banal, dar li se pare jenant să vrei așa ceva. Sau au dorințe care îi îngrozesc și pe care nu le înțeleg? Au dorințe pe care le e jenă să le recunoască față de alții?

Cât de tare ascultă și ce sunt dispuși să accepte? Dacă partenerul spune ceva, vor pricepe ce li s-a spus ușor sau vor avea nevoie de timp să înțeleagă? (Poate fi și un caz de „nu cred că e pe bune, doar zice așa.”) Dacă li se spune ceva neplăcut, or să accepte sau or să respingă? Dacă resping, cum reacționează?

Și tot așa.

Patru: sexul ca moment relevant pentru personaje

Dacă te gândești la sexualitate în ansamblul ei, mai departe de simpla axă plăcere-neplăcere, altfel încep să se contureze scenele.

Potențialul sexualității de a fi un element important pentru poveste _crește _când o privești complex, pentru că se va lega mai puternic de identitatea personajelor tale. Va spune ceva mai multe despre ele, cine sunt, cum reacționează, cum procesează întâmplări.

Nu e necesar ca sexul să fie neplăcut ca să fie revelator și semnificativ. Dimpotrivă, poate fi o revelație în sine și dacă e bun pentru că, în ciuda a ce spune prea multă literatură cu greutate, și evenimentele bune ne pot transforma viața.

Personajul tău poate să aibă o mică revelație legată de aproape orice aspect al sexualității.

Poate că dă de cineva cu care poate comunica excelent și cu care plăcerea fizică e decentă, dar ce contează cu adevărat e că, atunci când ceva merge prost (nu știu, are un cârcel, are o ejaculare precoce, sună telefonul la momentul nepotrivit), nu e nicio problemă. Poate că, pentru prima oară, se simte în largul său. Vrei o revelație profundă? Iată: ușurarea simțită îl face să-și dea seama că întotdeauna a tras prea mult de sine și a încercat să facă pe placul celorlalți, dar acum în sfârșit nu e nevoie. I se ia o piatră de pe inimă.

Sau poate că personajul are o experiență pe care și-a dorit-o, într-un cadru mult mai ok decât credea că e necesar. Poate avea fantezia de a fi victima unui viol, iar cineva l-a ajutat să-și dea seama ce anume îl atrăgea la idee, să izoleze acel element și să-l trăiască în deplină siguranță (să zicem că voia să-și piardă controlul și să i se întâmple lucruri pentru care altfel se auto-învinovățea). Posibilă revelație profundă? O înțelegere mai bună a propriei persoane și a propriilor mecanisme.

Sau poate că dă de cineva cu care poate experimenta lucruri noi și cu care se distrează. Posibilă revelație profundă? Își dă seama că viața are mai multe să-i ofere și că poate vrea să fie deschis la nou și în alte domenii.

Dar, pentru că e vorba de comunicare, de intimitate și de plăcere, poți lega multe lucruri aici. Poți alege orice perspectivă ți-e confortabilă ca să scrii scena: ce-ți influențează mai mult personajul? Senzațiile fizice? Trăirile proprii? Interacțiunea cu celălalt? Alegi, folosești, mergi mai departe.

**Povestea ta poate să fie în continuare tristă și traumatizantă, dacă într-adevăr ai nevoie de așa ceva, dar acea experiență tristă și traumatizantă poate să aibă și ceva unic și interesant. **

Poți să ai probleme care izvorăsc din necesități sau dorințe pe care nici persoanele nu le conștientizează sau pe care nu le înțeleg. Pot avea un șoc când _primesc _ceea ce își doresc și se simt groaznic pentru că și-au dorit asta; sau pot avea un șoc când primesc ceea ce își doresc și își dau seama că realitatea și fantezia sunt complet diferite. Poate că au spus prea multe într-un moment intim și celălalt i-a respins puternic. Poate că pentru X sexul a fost plăcut, dar Y are o dramă religioasă pentru că sexul respectiv e un păcat. Poate că X decide să se deschidă și să spună că vrea, nu știu, o palmă peste fund, iar Y se oripilează și îi spune că aia e calea pe care ajungi super-pervers.

Prejudecățile și stereotipurile nu dispar în pat, ci continuă să existe. Cuvintele aruncate într-o doară, care ți se înfig în minte și nu mai dispar de acolo, nu sunt excluse într-un moment post-sex, ci e chiar mai probabil să aibă loc.

„Sexul e rar și nu foarte satisfăcător” e deja un clișeu. Am auzit povestea asta de nu știu câte ori. Serios, se poate varia.

Cinci: cum combini elementele

Nu trebuie să iei în considerare toate aspectele în același timp, dar ia-le în considerare pe cele care le preocupă cel mai tare pe personajele tale. Încearcă să privești prin prisma lor și să vezi cum anume se manifestă trăsăturile lor mai largi de personalitate în cadrul mai restrâns al sexualității. Care e coerența internă a personajului? Cum se combină ea cu coerența internă a celuilalt personaj? Cum se combină ea cu situația în care se află?

Nu uita că scenele de sex nu sunt doar despre ce se întâmplă fizic. Sigur, pot fi, dacă vrei neapărat. Dar deseori, partea interesantă se întâmplă în capul personajelor.

Literatura, spre deosebire de film, îți spune povestea din interior. Filmul îți poate transmite o atmosferă prin modul în care încadrează personajele, prin gestica actorilor, prin filtrele de culoare, prin încadrări, dar ideea e că vezi ce se petrece și deduci de acolo ce anume simt personajele. Literatura, însă, îți spune direct care sunt percepțiile lor, care detalii sunt relevante pentru personaje și în ce fel.

Personajele or să-ți spună, de exemplu, dacă faptul că cineva le sărută gâtul e un gest tandru, unul foarte încărcat erotic sau unul enervant – atunci o să ai atât imaginea fizică (sărutul pe gât), cât și gânduri și emoții pe care într-un film ar trebui să le vezi pe fața actorului. Partea bună e că poți să intri în mult mai mult detaliu și să creezi imagini și scene imposibil de redat pe film. Partea proastă e că dacă descrii fără detalii emoționale, totul va fi mult mai sec decât la film, pentru că actorii, oricât de slabi, vor avea o expresie pe chip când fac anumite gesturi. În scris, o să lași totul în ceață.

Poate că sună complicat, dar nu este neapărat. Sunt elemente care la un moment dat vin natural, nu te mai gândești la ele, ci le poți folosi direct. Ține doar de un pic de exercițiu. Alegi elementele care te interesează și vezi ce merge în direcția care-ți trebuie. Perspectivele fiecărui personaj, trăsăturile lor de caracter, ce le place și ce nu le place (fizic, psihic), bagajul emoțional – o să-ți dai seama că nu doar că nu te încurcă, ci chiar te ajută să scrii o scenă de sex relevantă pentru poveste și să duci firul narativ înainte.

Iar dacă nu știi exact cum să începi să faci asta, dai o raită prin cărțile erotice/romantice (mai ales cele un pic mai răsărite) și te uiți cum sunt construite scenele acolo. Poate nu vrei să scrii același gen de literatură, dar asta nu înseamnă că nu poți să furi un pic de meserie și să vezi pe ce elemente se pune accentul, de ce, și la ce reacționează mai intens publicul.

Iluzia prezentului pe internet

Thu, 01 Jul 2021 17:12:07 +0000

Acum multă vreme, stăteam câte o oră sau două pe blog în fiecare zi, iar asta le dădea multora impresia că nu fac nimic altceva toată ziua. Dacă intrau o dată la două-trei zile aici, vedeau măcar un articol nou. Dacă se uitau la comentarii, vedeau răspunsuri. Extrapolau că sunt pe aici „constant”, deși nu era chiar aproape de realitate.

Internetul ne face să părem mai prezenți decât suntem de fapt. Ne face să părem mai aici, mai imediați. Citim cuvintele scrise de cineva pe Facebook și ele par să fie de acum, dar acel acum e acum doar_ _pentru noi; poate că a fost o interacțiune de două minute pentru persoana respectivă, iar între timp face cu totul altceva. Însă faptul că a fost acolo recent, iar noi îi vedem acțiunile, înseamnă că ne-o putem imagina în continuare acolo, de cealaltă parte a ecranului.

Pe bloguri iluzia e cu atât mai mare. Facebook se axează pe prezent și pe nou, vezi ușor datele, orele și minutele, dar pe bloguri trebuie să fii un pic atent ca să vezi data. E și mai ușor să vezi articolele vechi (sunt uneori doar la o căutare sau la un clic distanță), deci cuvintele noastre pot fi citite oricând și par mereu să fi fost scrise recent. Mai ales dacă nu ești atent și dacă nu se referă la un eveniment curent de care știm că a trecut demult.

Mi se întâmplă relativ des să primesc comentarii de la oameni care au ajuns aici accidental și par să nu-și dea seama că articolele au fost scrise demult. Mă mai ceartă, îmi pun întrebări despre detalii, mă contrazic – și uneori mă uit ca mâța-n calendar, pentru că nu mai țin minte despre ce e vorba.

(Asta pe lângă faptul că își imaginează că am mai multe informații decât am de fapt, uneori; cumva, blogul dă o aură de expert. Nu doar în cazul meu, ci în general. Un psiholog aflat pe propriul blog pare mai psiholog decât atunci când e pe Facebook.)

Pentru referință, așa arată comentariile când ești în interfața de administrator al blogului, nu de partea pe care o vede publicul.

Hai să luăm situația de acum, cu comentatorul care a venit să discute despre Sodoma și Gomora.

Pentru mine, articolul despre Sodoma și Gomora e vechi de tot. L-am scris la repezeală în 2012, dacă țin bine minte (sau poate mă înșel). Era înainte să mă mut în alt oraș, înainte să încep să fac traduceri de jocuri, înainte să am cont de Facebook, înainte să fie Game of Thrones mare chestie, în anul cu The Avengers (când supereroii erau cea mai tare chestie nouă), _cred _că înainte de Editura Paladin – și în mod clar, înainte să încep să mă simt confortabil scriind în română pe blog.

Probabil că aveam o oarecare tendință de a căuta informații și atunci, dar nu țin minte să le fi verificat cu la fel de multă strictețe cum aș face-o acum.

Pentru altcineva, însă, articolul despre Sodoma și Gomora e în prezent. A căutat pe internet și acum l-a descoperit. Nu e un articol despre evenimente curente, așa că ar putea fi de oricând, dacă nu te uiți la dată. Lumea nu s-a schimbat atât de mult încât să fie un articol implauzibil de scris în prezent. Nu există indicii vizuale (în afară de dată) care să-ți spună că e vechi sau că s-ar putea să nu mai corespundă părerilor curente ale autoarei. Nu e în culori sepia, ca fotografiile vechi, nu vezi în el oameni care poartă hainele de altă dată. Din perspectiva cuiva care dă acum prima oară peste el, ar putea fi nou.

Unele lucruri scrise demult pe blog rămân de actualitate. Sunt opinii pe care le mai am și acum într-o formă similară cu cea de atunci. Alte articole sunt perimate: nu mai sunt aceeași persoană; am spus multe la viața mea, iar pe unele le-aș spune altfel acum sau nu le-aș mai spune deloc (pentru că nu le mai cred, de exemplu).

Pentru mine și cei care mă cunosc de multă vreme, trecerea timpului e clară. Pentru cei care nu mă cunosc, nu există o delimitare evidentă.

Situația e interesantă, pentru că suprapunerea dintre trecut și prezent face ca orice schimbare de poziție să mă transforme, practic, într-o „ipocrită”. Dacă acum spun una, iar într-un alt articol am spus pe dos, există posibilitatea să par duplicitară, mai ales dacă articolele sunt citite la 5 minute distanță. Dar dacă au fost scrise la 7 ani distanță?… Sau dacă am merge și mai departe în timp – acum 14 ani, să zicem, când eram la MISA și aveam multe păreri diferite?

Cred că nu e un secret pentru nimeni că oamenii se schimbă în timp. Sunt convinsă că nu spun nimic nou. Pe de altă parte, cred că e mai ușor să înțelegem transformările altora dacă ne sunt apropiați și i-am văzut pe parcursul schimbării – și e mai ușor să uităm că oamenii se schimbă atunci când nu-i cunoaștem decât vag și extrapolăm o întreagă personalitate pe baza a două-trei detalii pe care le avem despre ei.

Iar acum avem mult mai multe ocazii să interacționăm cu ce au fost oamenii odată – sunt mult mai multe comunicări personale ușor de rupt de context, multă axare pe prezent. E ușor să nici nu te gândești la persoană în mod tridimensional, ci s-o vezi dintr-o singură perspectivă.

E un lucru pe care-l remarc, cum ziceam, și în comunicările altora cu mine – dar și pe internetul mai larg, când se sapă prin trecutul unora și se scot la iveală idei vechi pentru care sunt blamați azi. Lucruri scrise într-un context acum zece, douăzeci, treizeci de ani, tratate de parcă ar fi fost scrise ieri prin prisma părerilor de azi, mai ales dacă oamenii trăiesc încă.

Trăim cu iluzia că știm niște oameni azi, că am dedus cine sunt din câteva interacțiuni cu textele/imaginile produse de ei, creăm o imagine coerentă, dar nu neapărat și reală, a lor dintr-o serie de instanțe limitate.

În fine. Nu am o concluzie aici, doar gânduri despre prezent, personalitate, și imaginile pe care ni le facem despre alții.

Hainele noi ale împăratului sunt cam țipătoare

Thu, 18 Mar 2021 03:59:08 +0000

Pe scurt, așa: sunt pe internet de pe vremea când țârâiau modemurile atunci când te conectai la internet, de pe vremea când Google nu era mare, iar Altavista exista. Bancurile se trimiteau în e-mailuri de către prieteni și era grozav dacă te aflai pe lista unuia care știa să le găsească și să le aleagă.

Am suficientă vechime și experiență încât să consider că a înjura pe cineva pe la spate e un semn de amabilitate, pentru că nu-l obligi să te asculte înjurându-l în față.

Știu, de obicei lumea zice, „Ai avea curaj să mi-o zici în față?” Dar treaba e cam așa: pe internet suntem toți înghesuiți unii în alții, cu bune și rele. Urmărești pe cineva pentru că ți-e coleg de muncă și afli că e mare fan de brânză Brie, iar tu ești adept Gouda și nu poți accepta ca alții să nu vadă că Gouda este, fără drept de tăgadă, cea mai bună brânză din lume. E bine să comunici și să auzi și păreri discordante (poate apar fani Gorgonzola ca să mai diversifice lucrurile), dar la un moment dat ce-i mult e mult – și nu ții neapărat să-l auzi pe bădiță Gheorghiță, văr de-al șaptelea cu colegul de cameră al mătușii prietenului din copilărie, explicându-ți că susținând o brânză străină ești anti-naționalist împuțit și că deutshmasonii te-au spălat pe creier.

Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că oricând poți ajunge în vizorul a sure, mii sau sute de mii de necunoscuți pentru o prostie – poate o glumă făcută pentru prieteni, să zicem.

Deci, pentru că suntem înghesuiți, prefer să aflu că am fost înjurată de străini pe la spate decât să fiu înjurată de ei în față. Și prefer să nu înjur străini în față, din același considerent de politețe.

În schimb, alții au altă abordare: nu înjură, dar nici nu evită spiritul înjurăturii. Unii te iau de sus, foarte superior, eventual și cu pronume de politețe, „Eu vă rog frumos să mă respectați.” Între timp, fac tot posibilul să-ți arate că ești nimic pentru ei.

Alții consideră că nu intenția agresivă e problema, ci _cuvintele, _de parcă o înjurătură ar fi o vrajă malefică; așa că înlocuiesc înjurăturile cu sinonime sau cuvinte sugestive. Nu-ți urează să te caci pe tine, ci să te cufurești. Dacă e să-ți spună să sugi, sugi porumbelul.

Ar mai fi o categorie, care se impune agresiv și insistă că joacă după regulile dezbaterii: nu au spus că ești ignorant, ci că părerea ta în absolut tot ce ai spus e ignorantă. Nu e ad hominem! E o critică a rațiunii impure.

Singura nedumerire pe care o am e dacă sunt conștienți că lucrurile astea se văd de la o poștă**.** Împăratul înjurăturilor are haine noi, dar sunt cam țipătoare. Și poate că prietenii le laudă urzelile fine, dar din afară deseori se vede că sunt cam transparente.

Romanele de dragoste: clișeele și potențialul

Sat, 27 Feb 2021 19:55:31 +0000

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante.

E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Dar în ultimii ani mi-am schimbat părerea despre gen, poate și pentru că am dat peste acea parte din el care se transformă profund. Nu mai sunt de acord cu ce spuneam în 2014 nu pentru că romanele pe care le citisem până atunci ar fi mai bune în vreun fel, ci pentru că am început să înțeleg mai bine ansamblul genului și să descopăr tendințe, evoluții și cărți un pic mai bine scrise decât dezastrele Amandei Quick.

Ce disprețuiam la romanele de dragoste

Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care strâmbam din nas când auzeam „roman de dragoste”, lista ar fi așa:

Nu-mi plăcea că sunt scrise conform unei formule.
Nu-mi plăcea că sunt scrise prost.
Nu-mi plăcea sentimentalismul excesiv.
Nu-mi plăcea nivelul de inteligență al personajelor, care e uneori scăzut de-a dreptul.

Nu că n-aș fi citit romane de dragoste – uneori îmi mai cădea câte unul în mână din diverse motive, dar de cele mai multe ori impresiile de mai sus îmi erau doar confirmate.

Ba mai mult, la un moment dat am dat peste o carte academică publicată în SUA în 1984, „Reading the Romance”, în care autoarea Janice Radway a scris o listă pe puncte a structurii romanului de dragoste ideal de la vremea respectivă (traduc de la pagina 134 a cărții):

Structura narativă a romanului de dragoste ideal este rezumată mai jos:

Identitatea socială a eroinei este distrusă.

Eroina reacționează antagonic la bărbatul aristocrat.

Bărbatul aristocrat îi răspunde ambiguu eroinei.

Eroina interpretează comportamentul eroului ca fiind dovada unui interes pur sexual pentru ea.

Eroina răspunde la comportamentul eroului cu furie sau răceală.

Eroul reacționează, pedepsind eroina.

Eroina și eroul sunt separați fizic și/sau psihic.

Eroul tratează eroina cu tandrețe.

Eroina răspunde cu căldură la gestul de tandrețe al eroului.

Eroina reinterpretează comportamentul ambiguu al eroului ca fiind efectul unei traume mai vechi.

Eroul o cere în căsătorie pe/își declară clar iubirea pentru/își demonstrează devotamentul nestrămutat față de eroină cu un act suprem de tandrețe.

Eroina răspunde sexual și emoțional.

Identitatea eroinei este restabilită.

Problema se vede din avion: e o structură extrem de rigidă – dar a mai fost adaptată de-a lungul timpului. Eroina poate că nu mai are „identitatea socială distrusă”, bărbatul aristocrat poate să fie pur și simplu bogat și frumos, dar multe puncte sunt încă foarte similare. Nu?

…Poate că nu.

Pe de o parte, e într-adevăr plin de fantezii cu duci/milionari, lucru care nu mi se pare ciudat. Romanele de dragoste au fost mereu literatură pentru mase, iar când e vorba de a vinde cantități enorme, companiile preferă siguranța. Dacă ceva prinde, vor să repete acel succes. Vin extratreștrii, distrug clădiri cu încărcătură emoțională. Un grup mic supraviețuiește apocalipsei zombi. Un agent trebuie să lupte împotriva inamicilor și teoreticilor aliați pentru a salva lumea. Etc.

Pe de altă parte, nu ești obligat să repeți mereu aceeași formulă, chiar dacă e o convenție.

Am citit „Reading the Romance” de Janice Radway când îmi făceam documentarea pentru disertația de masterat. Eu scriam despre fanfiction, ficțiune scrisă pe baza unor opere existente și despre inovațiile literare în cadrul genului. O parte din lucrare avea să fie despre tipurile de fanfiction etichetate ca fiind „de dragoste”, dar care nu semănau deloc cu poveștile cu duci.

În disertație am citat lista de mai sus a lui Radway și am zis așa (traduc):

Aceasta nu are aproape nicio legătură cu povestirile de dragoste din fanfiction. […] Fanficurile au mult mai puține evenimente bazate pe o formulă și de obicei genul „de dragoste” e combinat cu altul în cazul povestirilor mai lungi.

Prea puțin spus. Scriindu-mi lucrarea, îmi dădusem seama că am citit o întreagă carte din care nu se aplica aproape nimic. Mai realiste, deseori axate pe aventură și acțiune, fără pașii descriși de Radway, povestirile pe care le discutam păreau din cu totul altă specie decât, să zicem, Barbara Cartland.

Gen, când ești răpit de extratereștri și dus pe o planetă îndepărtată, unde reușești să furi o navă spațială cu care să începi să fugi înapoi spre Pământ, strângând pe parcurs un mic grup de alți indivizi care fug de mâna lungă a imperiilor, se lasă cu bătaie, iar personajele principale ajung într-o relație, care este importantă, dar hai să vedem cum rezolvăm conflictele intergalactice.

Și nu am putut să nu mă întreb de ce romanele de dragoste publicate nu ar fi deloc așa.

O altă definiție a romanului de dragoste

Așa ajungem la următoarea problemă: ce e romanul de dragoste? E siropul cu pași ficși? Sau e orice poveste care descrie modul în care două personaje ajung într-un cuplu? Pentru că obișnuiam să cred că prima variantă e cea adevărată, dar acum cred în a doua.

Am început să citesc în forță romane de dragoste și să-mi reanalizez mai serios opiniile pe care le aveam despre gen mai ales datorită lui K.J. Charles, fostă editoare, scriitoare din 2013, care are capul pe umeri și pune deseori punctul pe „i”. Și zice ea așa (traduc):

Hai să facem o chestie. Gândiți-vă la un cuvânt care definește romanul de dragoste. Ce anume căutați în romanele de dragoste, la ce vă așteptați și ce simțiți nevoia să găsiți? O să vă dau un indiciu, are patru litere și se termină cu ’e’. [nota Roxanei: se referă la un cuvânt în engleză… evident]

…

…

…

Dacă ați zis ‘iubire’ (love), plecați în fundul sălii. Există o grămadă de cărți despre iubire, inclusiv cele pomenite mai sus. Tipul din Lolita e îndrăgostit, în felul lui, iar dacă spuneți că aia e o poveste de dragoste, avem o problemă.

Ce ne oferă în mod deosebit romanele de dragoste e speranța (hope). Speranța că două persoane pot ajunge împreună și astfel vor deveni mai fericite. Speranța că oamenii marginalizați sau trecuți cu vederea sau nefericiți pot descoperi iubirea și bucuria într-o lume dificilă; speranța că indiferent câte defecte ai, oricât de tare te-ai teme, oricât de mult te-ai simți ca o piesă de puzzle care nu se potrivește nicăieri, există un loc și o persoană pentru care ești fix ceea ce trebuie să fii; e speranța la un viitor bun.

Dacă romanul de dragoste e despre două persoane care au parte de o poveste cu final fericit și plin de speranță, de ce mai avem nevoie de formulă? Nu avem, de fapt, lucru care e demonstrat de fanii care și-au scris poveștile cum i-au tăiat pe ei capul, ajungând la toate structurile posibile și imposibile.

Prima serie a lui K.J. Charles pe care am citit-o este despre un nobil britanic din perioada victoriană care era copilul cel mai puțin favorit al familiei, drept care a fost exilat în China unde s-a ocupat cu contrabanda (printre altele). Dar familia lui a murit în mod misterios, iar acum trebuie să se întoarcă în Anglia (unde nici măcar nu-i place) și să pună toată lucrurile în ordine ca să-și poată vedea apoi liniștit de viață. Însă cei care i-au omorât familia vor să-l omoare și pe el (de ce, nu știe, nici măcar n-a fost prin zonă la maturitate) și au la dispoziție mijloace magice. Dacă n-are chef să fie omorât într-un mod _foarte _urât, are nevoie de ajutor magic. Își găsește un „șaman” care lucrează pentru poliția magică britanică și împreună se pun să caute criminalul și să afle de ce naiba vrea să-l omoare.

Acesta e un roman de dragoste. Dar evident, nu numai – e și fantasy, e și polițist. Dacă scoți din ecuație chimia dintre personaje, tot rămâi cu o carte care stă în picioare, în care personajele sunt bine conturate, au motivații clare și nimeni nu e idiot.

Reevaluarea genului

Deci genul nu e obligat să fie în vreun fel anume. Nu e obligat să fie plin de clișee, să conțină nobili sau bogătani, eroine împiedicate, scene trase de păr și nerealiste. Eroii lui KJ Charles, cu mici excepții, tind să nu fie nobili (chiar dacă scrie romane istorice); cărțile ei, cu mici excepții, tind să conțină crime; unele sunt mai pline de acțiune, altele mai axate pe relații, și nu știi exact cum va fi fiecare, dar sigur au o doză mai mare de realism și de stat cu picioarele pe pământ decât ceea ce îmi imaginam mai demult că e necesar de la un roman de dragoste.

Și nu e singura care scrie _altfel _(îmi trec prin minte și Jordan L. Hawk și C.S. Pacat, deși cea din urmă m-a dezamăgit pe alocuri, dar asta e altă poveste).

Lucrurile par să se schimbe lent, iar din câte constat, tind s-o facă dinspre scriitoare independente, nu pornind de la marile companii – probabil pentru că preferă siguranța în loc de inovație. Preferă un succes mai mic, dar garantat, unor încercări prea diferite, care pot da greș. Chiar și așa, va fi interesant să vedem ce urmează în genul „de dragoste” ca atare.

**Dar Ghanda menționează câteva clișee care îi displac în cărțile pe care le citește. **Și da, și eu am unele pe care nu le suport, cum ar fi eroinele inocente sau excesiv de împiedicate. Dar hai să vedem ce-i cu ele și ce le dă popularitatea, în ciuda problemelor care apar.

O să iau întâi câteva idei de la Ghanda, pentru că ideile ei sunt mai recente și, deci, mai interesante pentru mine decât ce-mi trecea mie prin cap acum ț-șpe ani. Din câte mă prind din plângeri, citește mai mult YA, un gen cu care și eu am Dubii.

Relația dezechilibrată. Ghanda spune că o deranjează puternic diferențele de putere într-un cuplu și, sincer, eu văd două posibilități distincte aici: influențele clasice ale genului și faptul că unele povești sunt cu, despre și pentru adolescenți.

Influențele clasice ale genului pornesc de la fanteziile de care ziceam mai sus, cu ducii și milionarii – vin de pe vremea când nivelul de trai al femeilor tindea să depindă mult mai mult de soț decât de ele însele. Nu mai era chiar ca în romanele de dragoste pe care le citeau, ca să fie nevoie de soțul corect ca să ai din ce trăi, dar nu era nici libertatea de azi. (Femeile din SUA, de exemplu, au primit dreptul de a deschide un cont în bancă în 1960, iar anumite lucruri, precum creditele, trebuiau aprobate de soț).

Dacă tot e o fantezie, adresează și probleme precum „siguranță materială” – desigur, voalat și foarte romanțat.

În ce privește influențele romanelor pentru adolescenți, aici mă simt pe tărâm mai nesigur, dar aș spune că adolescenții sunt în general mai obișnuiți să nu aibă putere și să nu fie ascultați, așa că e probabil să rezoneze cu tema. Dar e posibil să greșesc.

Diferența mare de vârstă e primul dezechilibru pe care îl pomenește Ghanda – cu exemplul clasic fiind vrăjitorul/vampirul/alt nemuritor într-o relație cu o adolescentă, dar el se comportă de obicei ca un adolescent.

Fantezia evidentă aici e cea de partener mișto, capabil și interesant într-un mod în care știm cu toții că cei din viața reală nu sunt. E cineva din afara cercului social, care îți dă șansa să ieși și tu din lumea de zi cu zi. Fantezia ascunsă e că și tu pleci din cercul tău pentru a ajunge acolo unde ai vrea să-ți fie locul, iar locul tău e printre oameni super-cool.

Când eram în școală, proful de religie se plângea că, în „Luceafărul”, Călina îl roagă pe Luceafăr să se coboare în lumea ei, în loc să vrea ea să urce la el. Nu mă întrebați de ce făcea părintele analiză literară la ora de religie, dar cred că ar fi absolut încântat să știe că Bella Swan din „Twilight” s-a făcut vampiriță ca să fie alături de Edward Cullen pentru eternitate (sau poate că nu; dar nu poți să-i mulțumești pe unii oameni).

Până la urmă, fantezia de a fi super-cool e comună pentru toată lumea. Nu degeaba avem agenți secreți care fac tot felul de scheme în urmăriri cu mașini, haiduci viteji care iau de la bogați și dau la săraci și alte alea. Dacă e să fim realiști, e vorba de o adolescentă și un tip de o sută de ani care au o relație, ceea ce are Implicații Cam Nasoale, dar hei. Și Han Solo era contrabandist, ceea ce în realitate e cam nașpa.

Temnicer-prizonier e una dintre situațiile clasice din romane de dragoste și are câteva mari componente. Una foarte relevantă e că aduce laolaltă persoane care altfel nu s-ar cunoaște (clase diferite, nații diferite, lumi diferite) și le forțează să interacționeze. Dacă în mod normal frumoasa țărăncuță s-ar face nevăzută în fața nobilului prinț, iar el nu ar remarca-o prin mulțime, o întorsătură de situație prin care el o răpește rezolvă problema.

Răpirea e o soluție destul de drastică la problema „cum se întâlnesc cei doi”, dar am văzut-o folosită și bine, dar și rău, în funcție de motivații și de cum evoluează lucrurile („Frumoasa și Bestia” ne arată o Bestie care o ține captivă pe Belle mai puțin din răutate și mai mult pentru că nu știe ce să facă când vin oameni la castelul lui. Belle care se sacrifică pentru a-și salva tatăl și devine prizoniera voluntară a Bestiei, dar nu simți niciodată că ar fi intimidată de Bestie sau că s-ar simți inferioară).

Variațiuni pe tema „pune-i împreună cu forța” sunt și căsătoria accidentală, care era populară într-o vreme prin romanele de dragoste (din câte am auzit), și „s-au dus la hotel și aveau o singură cameră liberă, cu un singur pat”, și „au rămas blocați împreună într-o cabană pitorească din creierul munților” șamd. Sau poate chiar și ideea de „suflet pereche” (și ea pomenită de Ghanda) e tot pe acolo, pentru că csf, ncsf, soarta te forțează să fii fericit.

Pe lângă faptul că e atât de convenabilă pentru autor, schema cu răpirea se asigură că eroina poate să fie de o virtute și o politețe impecabile. Nu aleargă după bărbați, nu se lasă sedusă de „băiatul rău” (care nu e rău decât la prima vedere), pur și simplu ajunge accidental într-o situație în care face totul corect, dar soarta, ah, soarta o aduce în vizorul cuiva care se va îndrăgosti de ea, deși ea nu ar fi, în mod normal, de nasul lui.

Ah, și bineînțeles: există persoane cărora le place dinamica de putere. Mai ales în fantezie. Și mai ales când știi că totul se va termina cu bine. Romanele de dragoste au marele avantaj de a fi, prin definiție, acel gen care nu se va termina cu rău. O, nu, ești prizonier al unui personaj remarcabil și sexy, care te ține legat și ești pur și simplu vulnerabil! Ce, o, ce ți se poate întâmpla în mâinile acestui individ care este rău într-un sens atât de bun?

**„E pentru binele tău”. **O să dau un citat din ce spune Ghanda – „Nu e ok să torturezi pe cineva până când acceptă o înțelegere cu tine, Rhys. Dacă persoana din fața ta nu e de acord cu tine, chiar dacă asta înseamnă că se pune în pericol, nu e treaba ta s-o salvezi. Treaba ta e să-i oferi toate informațiile și să-i permiți să-și ia propria decizie. Altfel, dacă o faci tu (mai ales pe ascuns), că știi tu mai bine, pur și simplu abuzezi de încrederea partenerului tău și nu e deloc ok să faci asta.”

N-am văzut niciodată „E pentru binele tău” folosit pentru altceva decât Dramă și pentru a sublinia că asta e o atitudine greșită, exact cum spune și Ghanda. Deci, nu pot să mă pronunț – pe de altă parte, am auzit lucruri nu foarte bune despre cărțile lui Sarah J. Maas, deci o fi cum zice ea (bănuiesc că de acolo e Rhys), deci tot ce-i posibil.

Ce se poate întâmpla, însă, e că uneori se iau niște elemente care au plăcut altundeva (pentru că aveau o logică acolo) și sunt aruncate cu furca și fără talent într-o poveste unde nu sunt susținute de detalii precum bunul simț. Nu toate cărțile dintr-un gen sunt bune. Multe tind să fie slabe.

**O să închei cu ce mă enervează pe mine de obicei: **protagoniste împiedicate. Nu suport protagonistele împiedicate și zăpăcite care fac totul aiurea. Mi se face jenă (la tine mă uit, Bridget Jones).

Însă e o trăsătură care-și are și ea rolul ei. O protagonistă împiedicată poate să se arunce din greșeală în brațele eroului (o, nu, sunt forțați să interacționeze și să-și dea seama că se plac!), dar are și un defect relativ des întâlnit. Puțini dintre noi sunt adevărate modele de grație și întotdeauna putem să ne simțim nelalocul nostru, insuficienți pe lângă cei din jurul nostru. Eroina, deci, ne reprezintă aceste sentimente, iar eroul are ocazia să ne arate că e iubită oricum, în ciuda defectelor, care sunt de fapt fermecătoare.

Dar chiar și-așa, n-o să mă grăbesc să citesc prea multe cărți cu astfel de protagoniste. Faptul că le înțeleg nu înseamnă că-mi și plac.

Mă bucur că am apucat să văd și o altă față a romanelor de dragoste decât cea Barbara Cartland/Amanda Quick/etc. Aveam o imagine mult mai rea despre gen, o prejudecată bazată atât pe ce se spune despre el, cât și pe ce mai citisem, dar îmi place să văd că m-am înșelat cu privire la potențialul lui și la anumite ramuri.

Dacă vreți să urmăriți pe cineva din domeniu, KJ Charles e autoarea pe părerea căreia pun bază cel mai mult.

Dacă vrei un lucru, îndreaptă-te spre el

Fri, 26 Feb 2021 16:36:51 +0000

E o zi frumoasă în care dau de patriarhat. Frecam un pic netul la cafea înainte să mă apuc de treabă și am văzut postarea asta, în care o fată se întreabă cine ar fi în absența „patriarhatului” – practic, a oricăror prejudecăți despre femei. Și nu demult citeam articolul lui Dorin despre o fată de clasa a 12-a care a scris în DoR că e descurajată să fie inginer pentru că e fată.

Și am câteva Gânduri în legătură cu lucrurile astea.

1. Tinerii au nevoie de ajutor.

În primul rând, dacă o fată vine și zice că e descurajată să fie inginer și că simte că va trebui să renunțe la feminitate pentru treaba asta, tu, ca adult, știi că nu e adevărat. Poți să spui stop, și poți să-i zici că dracul nu e chiar așa de negru.

A fost tot de curând o postare virală a altei fete care spunea că-i e frică de viitor în România pentru că are senzația că poate fi abuzată sau violată la orice pas – și unele comentarii pe care le-am văzut la faza aia spuneau că „cerșește atenție”. Asta în condițiile în care fata scrisese anonim pe Reddit despre treaba respectivă și n-avea de unde să știe că urma să ajungă virală.

E clar că avem o problemă de comunicare cu tinerii. Nu știu cine e în măsură să ajute și să dea sfaturi, dar ar trebui să fie cineva care să le spună că nu e așa de rău. Și să le spună câte ceva despre viața reală – de la cum e o carieră, real, la greutățile din viață cu care te obișnuiești. Și da, majoritatea femeilor au povești mai mult sau mai puțin incomode, dar se întâmplă mai puțin rar decât pare când stă toată lumea la povești și-și amintește ce a fost în ultimii ani.

Apropo: Cine e adult și hărțuiește adolescenți pe net e mai imatur ca ei, pentru că are experiența de viață să-și dea seama că nu e bine ce face, dar n-are minte să se oprească.

**2. Există sexism în societate, dar nu-i așa de simplu**.

Sexismul e o treabă complicată, care se manifestă în mai multe feluri.

Uneori vine sub forma impresiei că fetele de liceu care nu sunt virgine nu pot avea note bune (de obicei discuția e mai voalată, dar la asta se rezumă). Alteori vine ca o presupunere că tu, ca femeie, vei fi întreținută (sau parțial întreținută) de un bărbat. Sau e ideea că bărbații trebuie automat să se priceapă la meșterit sau să se sacrifice în vreun fel sau altul pentru societate. Sau că fetele sunt mai degrab-… în fine, sunt multe variațiuni pe tot felul de teme.

Și da, înveți tot felul de lucruri despre cum să te porți și ce imagine să ai și cum să vorbești, iar astea-ți intră în sânge până aproape că uiți că tu nu poți să stai crăcănată pe scaun, deși ți-ar fi comod, pentru că ți s-a repetat de zece mii de ori la o vârstă fragedă că nu ai voie, fiind fată.

Sunt lucruri demne de discutat și studiat, de la probleme precum hărțuirea, până la prejudecăți și obiceiuri. Pe de altă parte, sexismul nu e singura problemă, iar să tragi o linie directă între „sunt fată” și „nu pot face inginerie” e prea simplist.

3. Sunt mulți factori care ne influențează parcursul în viață.

Ai sexul, clasa, mediul social. Ce e „de tine” și ce nu e „de tine” ține de astea. Poți să fii tu băiat cât vrei, dacă vii dintr-un mediu în care toată lumea dă la sapă sigur se crucește toată familia dacă află că vrei să fii fizician, să zicem. Ce STEM, nu mai bine te faci tu funcționar la poștă, ceva sigur, de care să aibă toată lumea nevoie?

La mine a fost cu un pic de scandal că am făcut facultatea de limbi străine, pentru că toată lumea era de părere că ar trebui să merg pe ceva cu matematică – sau pe farmacie. Pur și simplu vin dintr-o familie în care asta era așteptarea, să fiu programatoare ar fi fost de la sine înțeles. Dezleag-o pe asta prin feminism, dacă poți.

4. Dacă vrei un lucru, îndreaptă-te spre el.

Nu m-am prins din articolul fetei ce fel de inginer vrea să fie. Ba vrea să meargă în atelier să vadă cum se meșterește, ba se și vede diriginte de șantier. Vrea să fie constructor? Electronist? Inginer agronom? Software engineer?

Eu până târziu am fost tare nehotărâtă în privința carierei, pentru că aveam mai multe pasiuni și nici măcar una dintre ele nu era extrem de puternică. Fata asta pare mult mai hotărâtă, e deja în clasa a doișpea, deci de ce nu reiese mai clar unde vrea să dea și ce vrea să facă?

Sunt două moduri în care poți da greș când vrei să faci ceva:

Nu te informezi cu privire la pașii de făcut – ca fata care acum un număr de ani a luat 10 pe linie la Bac, dar a picat la admitere la japoneză pentru că nu știa că se dă examen de admitere și din ce.
Faci pașii greșiți. Te iei cu altceva și nu mai ajungi la obiectivul inițial, sau pornești pe pista greșită sau…

Nu zic că e rea în sine pasiunea de a scrie despre feminism, ci că e bine să te asiguri că nu-ți dai cu stângu-n dreptul. Că nu te iei cu un lucru și uiți să faci ce voiai de fapt. Pentru că e ușor să te lași furat de peisaj și să te trezești că, deși voiai să scrii un roman, iar traduci un proiect mare (ce? proprie experiență? fugi de-aici).

Răspunsul care-i trebuie ei e cel de care ziceam mai sus: călăuzire ca să facă ce vrea în viață. Dar mai ales, o viziune care să n-o limiteze; nu una în care își face de acum griji legate de ce vor spune muncitorii de pe șantier dacă e ea diriginte și care s-o chinuie cu întrebări legate de ce obstacole i-ar putea ieși în cale, ci una care să-i permită să-și atingă scopurile. Dacă ne temem prea mult de drobul de sare, ajungem să nu mai facem nimic.

Literatura română e ca o divă

Sun, 07 Feb 2021 15:10:35 +0000

Există un anumit gen de femei care învârt bărbați pe degete – nu pe toți. Pe unii. Sunt un pic dive și par să aibă o impresie foarte bună despre ele însele și ce merită. Țin minte că am primit un sfat de la una dintre ele să nu mai întreb niciun bărbat dacă e ok să mergem împreună dacă avem aceeași destinație (să zicem un magazin), pentru că orice bărbat va fi încântat de prezența mea. (Acest lucru este fals.)

Pentru că nu am încercat să seduc femei, iar prietenii mei sunt puțini și au pasiuni și interese similare cu ale mele, am dat relativ rar de acel tip de femeie. Nu știu cât de comune sunt. S-ar putea să fie doar memorabile și sociabile, astfel încât la fiecare grup de prieteni să fie ori o divă, ori un individ sau mai mulți care să fi avut de-a face cu o divă (ori ambele).

Mai demult încercam să mă prind de ce au atâta succes divele – și am ajuns la concluzia că te poți îndrăgosti de oricine în general, dar că surplusul de admiratori e probabil cauzat de două elemente.

În primul rând, divele sunt perfect convinse de propria valoare. Nu ezită, nu întreabă timid „E ok dacă vin cu tine la magazin?” Nu. Au o atitudine de învingătoare. Pot da greș cu treaba asta? Evident. Dar la fel ca băieții tupeiști care încearcă mereu să meargă cu un pas mai departe decât li s-a permis expres, pot și să câștige. Dacă te conving de valoarea lor, atunci le admiri și hotărârea de a fi așa cum sunt. Siguranța lor de sine poate să inspire.

În al doilea rând, divele joacă după regulile clasice ale seducției și sunt mereu un pic dificile. Trebuie să încerci mai mult, să faci mai mult, să fii mai într-un fel sau în altul. Trebuie să-i faci o favoare, să aștepți după ea, să o ajuți cumva. Viața e mai grea, dar și mai palpitantă. Momentele bune sunt mai câștigate. Și te fac să te simți cineva.

Fiecare cu ale lui. Unora le plac relațiile mai cu năbădăi pentru că sunt mai interesante. Unora le place să li se spună ce să facă. Și poate că dacă o divă are dreptate cu privire la valoarea ei, și tipul pe care l-a sedus poate să devină mai bun pentru că i se cere mai mult. Naiba știe. Spun ipoteze, mie-mi place liniștea și mă feresc de conflicte și pretenții pe care le simt ca nelegitime.

**În schimb, mi-am dat seama că literatura română cu pretenții e deseori ca o divă de duzină. **

Nu ne ciocnim foarte des de ea pentru că nu suntem obligați să o citim după ce terminăm școala (aș argumenta că nu e absolut necesar nici înainte să terminăm școala), dar toți știm de ea și despre ce fel de cărți vorbim. Poate că nu ne vin în minte prea multe titluri, dacă ne întrebi efectiv despre ce cărți vorbim, dar știm genul și-l putem discuta fără probleme. Sunt multe, multe cărți pe piață care nu sunt literatură română cu pretenții, dar cumva alea sar în ochi.

Apoi, literatura română cu pretenții e perfect convinsă de propria ei valoare. Consideră că e perfectă așa cum e și n-o să-ți facă nicio concesie. Ar trebui s-o placi, iar dacă nu, treaba ta, nu știi ce pierzi. Dar ar trebui să o placi. Cum adică, nu-ți place? Incultule.

În plus, e dificilă. Când interacționezi cu ea, îți creează un disconfort. Te pune să muncești. Te copleșește cu stilul greoi, cu exprimările ciudate, cu ideile filozofice. Îți spui că așa și trebuie, că valoarea are un preț. Nu știi sigur dacă îți place, dar simți ceva care se combină cu plăcerea și satisfacția de a fi răzbit într-o situație dificilă. Îți spui că te face mai bun, pentru că te face să gândești. Îți spui că trebuie să aibă valoare, altfel de ce ar fi dificilă?

Dar motivul pentru care spun că e ca divele de duzină e că vine mereu să-ți reproșeze că n-o susții suficient. De ce nu citești? Citește! De ce citești aia, citește ceva valoros! Susține-o! I-ai arătat un pic de interes odată, din complezență? Ar trebui să înțelegi că merită. Iar prin USR, vine să-ți spună că ea merită. Trebuie doar să faci tu mai mult pentru ea, s-o înțelegi, s-o admiri, să-i vezi adevărata valoare. ~~Scoate-o la restaurantul ăla bun.~~ Cumpără tot ce apuci, laudă, susține ajutorul de stat pentru literatura valoroasă.

Și ție ce-ți iese din asta? Cum adică? Păi vei avea _onoarea _de a fi alături de ea. Cum adică, să se schimbe ea ca să-ți placă și ție, să se coboare la nivelul la care să fie citibilă și ușor de înțeles? Nu înțelegi tu nimic, nimic, nimic.

Măcar a trecut anul

Wed, 30 Dec 2020 09:50:02 +0000

Știți poveștile alea cu gândirea pozitivă? Sunt oameni care spun că dacă gândești pozitiv și ești optimist ți se vor întâmpla tot felul de lucruri bune, pentru că le atragi din univers. Ei bine, am cea mai bună dovadă a faptului că treaba asta nu funcționează.

Acum fix un an, la finalul lui 2019, renunțasem la un client care-mi plăcea nespus de mult, dar ale cărui cerințe îmi scoteau peri albi. După prea mult stres, prea mult hei-rup, prea multe zile petrecute corectând, corectând, corectând texte, am plecat unde am văzut cu ochii, rămânând cu doi clienți mai mici și unul ocazional.

Decembrie 2019 a fost o lună extraordinară. Simțeam că viața mea se pune pe un făgaș mai bun, că lucrurile vor deveni din ce în ce mai relaxate și mai frumoase. Urma să fac niște schimbări la muncă. Urma să merg în mai multe vacanțe. Voiam să citesc și să scriu și eram sigură că o să apuc să termin una dintre cărțile pe care le am în lucru, măcar în primă variantă.

2020, am decis eu, avea să fie un an grozav. O simțeam până în măduva oaselor.

Hai să facem o pauză și să râdem împreună, pentru că știm cum a fost anul ăsta la nivel mondial. După care vă povestesc cum a mers cu mine.

Pe partea profesională, în primele două luni ale anului am picat din lac în puț. Am acceptat un proiect despre care mi s-au dat prea puține detalii, ceea ce e o greșeală în general. Dar deh, am avut încredere în agenția cu care colaboram, pentru că o știam de ceva vreme. Am avut încredere degeaba. Agenția mea era subcontractată de o altă agenție care lucra cu un client – iar cineva, într-un punct al acestui lanț de contracte, a decis că proiectul e atât de secret încât nici cei implicați nu trebuie să știe prea multe despre el. Teoretic, trebuia să fie un proiect mișto. Practic…

Secretomania a continuat. Treaba mea era să traduc prezentările unor produse pe care nu le știam (mereu altele). Toate erau deja existente, așa că trebuia să stau să le caut pe internet ca să văd ce e cu ele, mai ales că erau suficient de vagi încât să nu fie clar din descriere despre ce anume vorbea autorul (să zicem că vezi pe ecran un „torch” – e o lanternă sau o torță? Ce engleză folosește autorul? Surpriză! E o lanternă).

Contactul cu clientul se rezuma la feedback făcut de mai mulți oameni care trăgeau ba hăis, ba cea și la câte un apel ocazional cu cineva aflat într-o poziție de șefie prea înaltă ca să aibă contact cu ce făceam eu. Soluția ar fi fost să existe fișiere informative cu produsele și un canal de comunicare cu oamenii care lucrau pe același proiect, dar ar fi fost o chestie prea logică. Mi s-a spus că „o să mă obișnuiesc” și că „lucrurile vor merge mai bine și mai repede în viitor după ce mă prind cum stă treaba”, așa că am renunțat cât de repede am putut la client.

Apoi a început pandemia.

Sunt câteva lucruri pe care le-am remarcat, printre care și că oamenii nu joacă suficiente jocuri incrementale, cum ar fi Kittens, Universal Paperclips sau Cookie Clicker. Spun asta pentru că prea puțini păreau să înțeleagă ce înseamnă o creștere _exponențială _și cum nu e mare diferență între a crește de la 10 la 100 de cazuri și a crește de la 100 la 1000.

Alt lucru e că toată lumea e informată, dar din surse diferite și reținând informații diferite. Eu am reținut că e un virus care se ia ușor, care poate fi letal în suficiente cazuri (mai ales pentru bătrâni sau persoane care mai au ceva, dar acel ceva poate să fie și că sunt grași) și care poate duce la probleme pe termen lung în prea multe cazuri. Pe când alții auzeau „e doar o gripă”, eu vedeam o tipă tânără și în putere povestind că nu poate respira bine la câteva luni după boală.

Apoi, e faza că bunăvoința socială ne omoară. Mulți n-au ieșit niciodată de pe făgașul lui „așa se face” și treaba asta se vede.

Dacă așa se face că te pupi când te vezi cu cineva, așa se face. Dacă așa se face că e aiurea să nu mâncați toți la masă, așa se face. Nu contează circumstanțele. Dacă așa se face că se împărtășește cu aceeași linguriță, așa se face. Dacă așa se face că te vezi cu toată familia, așa se face. Dacă așa se face că între noi nu există distanță morală, deci nu purtăm nici măști pentru că suntem apropiați, așa se face.

E ca și cum apropiații ar fi incapabili să ne paseze vreo boală. Sau de parcă a fi bolnav ar fi ceva rușinos și inacceptabil pentru lumea bună.

Nu știu, fraților. Eu sunt civilizată, dar sunt obișnuită cu faptul că poate uneori sunt un risc pentru cineva. Am experiența asta pentru că, atunci când eram mică, am luat de undeva un herpes, o porcărie de-aia de iese pe buză și arată urât și doare. Ei bine, de virusul herpesului nu scapi niciodată, rămâi toată viața cu el în organism. Reapare la stres, reapare la imunitate mai scăzută, reapare când ți-e mai mare dragul. Există un tratament antiviral care-l face să se retragă mai repede, dar nu îl bați niciodată, niciodată, NICIODATĂ cu totul. Poți să-l pasezi și altora. Dacă fac o dată pe an porcăria asta și mă ține două săptămâni și dacă voi trăi până la 70 de ani, voi fi petrecut cumulat trei ani de viață cu un herpes pe buze. Nu e cea mai nasoală chestie de pe lume, dar n-o doresc nimănui altcuiva, dacă se poate. Așa că, atunci când apare, sunt cu antiviralul la mine, nu pup pe buze partenerul de viață, spăl pahare cu disperare, am grijă să nu se încurce paharele, mă spăl pe mâini înainte să fac orice (că poate mi-am atins buza) și fug de copii mici ca de dracu’, că poate se apucă să bea din paharul meu.

Alții… n-au treabă. Ori ești ciumat, deci o persoană nașpa, ori ești om bun și nu te îmbolnăvești, nu știu. Nu pricep. Nu pricep și pace.

Cele mai puține griji mi le-am făcut pentru amica Ioana, care în general e magnet de accidente, pentru că știam foarte clar că se ferește. Cele mai multe griji mi le-am făcut pentru ai mei, poate nu fără motiv. În toamnă, soțul maică-mii a făcut covid, probabil luat de la muncă de la oameni care n-aveau ei treabă cu protecții (el încerca să se protejeze, dar când se pișă cineva pe tine, te uzi). Taică-meu și soția lui au făcut covid (naiba știe de unde), socrul a făcut covid (naiba știe de unde). Toată lumea a scăpat ok, ceea ce e extraordinar și un noroc incredibil. Să sperăm că covid ăsta e genul de virus care seamănă cu răceala, nu cu herpesul, și nu cauzează probleme pe termen lung (dar încă n-a trecut suficient timp ca să vedem dacă așa e).

I-am auzit pe cei cu „ți-e teamă, trăiești cu frică”. Și, sincer, da? Adică nu că paralizez de frică sau ceva, dar nu văd niciun motiv să-mi pun viața în pericol? Și nici să am probleme să nu pot să merg pe stradă fără să gâfâi timp de câteva luni? Sau să am probleme cu circulația și/sau inima, doar ca să demonstrez că… ce? Că prefer să sufăr decât să fiu precaută? Că prefer să ucid eventual pe cineva decât să fiu precaută?

Mai e o chestie: am avut o depresie cruntă acum un număr de ani (și nici acum nu sunt o persoană foarte fericită). Faptul că vedeam totul în negru și mi-era greu să fac orice, însă, nu a făcut lumea neapărat mai rea. Nu mi-am atras evenimente negative. Nu am pățit nasoale. A fost doar neplăcut pentru mine, dar universul nu m-a atacat pe fond de negativism. Dimpotrivă, aș spune că lucrurile au stat binișor.

Iar faptul că sunt o persoană care critică mult și vede neghina din grâu mi-a atras nu lucruri urâte și ghinioane, ci câteva contracte bune pe proiecte mișto, făcute de firme care vor să preîntâmpine probleme, nu să măture rahatul sub preș. Sigur, e vorba de mai mult acolo decât doar critică și o atitudine de tipicar bătrân, dar ce pot să vă spun? Emoțiile pe care le avem nu transformă lumea. Optimismul și pesimismul, pozitivismul și negativismul, curajul și precauția contează pentru noi, dar nu modifică prea tare ce e în afara noastră. Contează mai mult acțiunile noastre și modul în care ne comportăm având acele emoții. Dacă ești în ultimul hal de depresiv, dar faci alegerile obiectiv bune, ești mai câștigat decât cineva foarte fericit care nu gândește, ci face alegeri obiectiv proaste.

Asta așa, de sezon. Să avem un 2021 mai bun – și dacă nu vine bun de la sine, să ni-l facem cum vrem noi.

USR trebuie să piară

Fri, 20 Nov 2020 23:49:44 +0000

Sunt rareori adepta ideii că ceva trebuie distrus din rădăcini pentru a construi altceva în loc. De cele mai multe ori, ceea ce există, oricât ar fi de șubred, e mai bun decât nimic. Dar uneori dau peste lucruri care au făcut mai mult rău prin prezența lor decât ar fi făcut prin absență.

E și cazul Uniunii Scriitorilor din România, cred eu. Rareori mi s-a întâmplat să aud ceva bun de ea. Și mai rar s-a întâmplat să aud de un scriitor bun care să fi fost în vreun fel ajutat de ea (altfel decât cu bani în plus la pensie). Iar acum, pentru că m-a apucat interesul pentru istoria literaturii române, am ajuns inevitabil și la Nicolae Manolescu, critic și istoric literar, membru al Academiei Române, președinte al Uniunii Scriitorilor, mare somitate. Mă așteptam să aibă simpatii în ce privește autorii moderni, dar și să fie oarecum capabil să prezinte literatura mai veche.

Nu știu de ce mai am astfel de așteptări de la somități.

Am luat de curând „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”. Nu vă faceți griji, am și „Istoria critică a literaturii române”, acel tom mare cât „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent”. Doar că nu m-am apucat de el încă. Am zis că încerc întâi varianta asta prescurtată, probabil de popularizare (?) – mai ales că, din câte pricep din introducerea lui Manolescu, cartea ar fi scrisă pentru un public tânăr, încă neieșit de pe băncile școlii. Pentru copii.

Volumul este, în esență, nucleul a ce urâm la literatura și cultura română. Începe cu un mieunat profund, din rărunchi: lumea nu citeșteeeeeeeeeeeeeeeee.

Manolescu e ca unii dintre profesorii pe care i-am avut în școală, care se trezesc că jumătate de clasă chiulește și îi ceartă pe cei rămași până îi fac să regrete că mai sunt încă acolo. Rezultatul e de așteptat: cei prezenți sigur nu vor mai repeta greșeala de a mai veni și data următoare.

„Explicația” începe cu o referință la Djuvara, a cărui „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” a avut un succes neașteptat. Din păcate, Manolescu ratează motivul acelui succes: Djuvara scria prietenos, simplu, plăcut. Poate că istoricii nu sunt de acord cu tezele lui, dar omul știa să spună o poveste în așa fel încât să te distreze în timp ce te educa. Am avut plăcerea de a asculta varianta audio a cărții lui Djuvara și e ușor de urmărit, rămâi cu niște idei și simți că într-adevăr cineva îți povestește istoria țării de parcă ați sta de vorbă.

Manolescu nu are flerul și probabil nici intenția să facă ceva pentru noi, muritorii de rând. Singurul motiv pentru care pricep o parte din ce spune e că am citit câteva cărți despre istoria literaturii române înainte să o deschid pe a lui – dar chiar și-așa, e insuficient. Deloc dornic să ne povestească ce este în cărțile din literatura română, scrie mai degrabă un fel de meta la pătrat, criticând criticile altora despre opere pe care evită să le discute.

Să vă dau un exemplu. Despre „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu, aflăm că:

este un „poemation-eroi-comico-satiric” (un poemation e un poem, conform DEX; nu e un roboțel de poezii automate, din păcate);
a avut două versiuni, una în 1801 și una în 1812;
n-a fost tipărită decât mult mai târziu, din cauza spiritului epocii (al naibii spirit al epocilor, cum ne face el rău așa, de la sine putere);
Voltaire a scris Henriade și La Pucelle d’Orleans (ce legătură are? nu știu, e fix în paragraful introductiv despre „Țiganiada”);
D. Popovici zice că e o epopee eroicomică;
Ioana Em. Petrescu spune că e o epopee mixtă;
Ion Istrate spune că e poem epic burlesc, obscur și gratuit;
Eugen Negrici spune că e „despre tristețea condiției omenești”;
Paul Cornea zice că evocă „strădania omenirii de a ajunge la ideal”;
Istrate spune că e o „lume pe dos”;
există o interpretare comparatistă;
G. Călinescu spune că „Țiganiada e o sinteză de înrâuriri, și opera în totul rămâne o creație proprie”;
părerea lui Manolescu e că majoritatea criticilor „au căzut victime unei stratageme a autorului”;
părerea lui Manolescu e că notele de subsol fac parte integrantă din text;
cititorii „Țiganiadei” se împart, conform lui Manolescu, în Onochefalos (citesc literal), Erudițian (citesc savant) și Idiotiseanu (citesc naiv) (termenii ăștia dubioși sunt gratuiți, lol);
Manolescu spune că intenția e de epopee burlescă, eroică și comică și că de fapt Țiganiada reprezintă întreaga literatură, nu e despre țigani;
Țiganiada e comparabilă cu ce fac Joyce, Borges, Nabokov și Cervantes;
mulți n-au înțeles-o și de-aia are multe interpretări.

Multe informații în două pagini. Pfiu. Greu de enumerat toate. Dar Manolescu a ratat ceva. Cum, ce-a ratat? Nu vă prindeți?

A uitat să spună despre ce e vorba în nenorocenia aia de carte. Efectiv, tot ce știm despre „Țiganiada” în acest punct e că e numită „Țiganiada”, că nu e despre țigani (sau poate… că… este?) și lumea a tot avut Păreri (TM) despre ea. Nu știm mare lucru nici despre contextul în care a fost scrisă, dar ehhhhhhh, detalii.

Volumul lui Manolescu nu e scris „pe înțelesul celor care citesc” și cu atât mai puțin pe înțelesul copiilor. E scris pe înțelesul celor care au mâncat critică literară pe pâine și acum vor să afle ce părere are Nicolae Manolescu despre toți ceilalți. Sau, alternativ, e scrisă pentru cei ce vor să fie impresionați de o împăuneală de referințe.

Dar chiar dacă am văzut repede că Manolescu se așteaptă ca toți să cunoaștem îndeaproape o suită de critici literari și personalități literare ale epocilor trecute, nu mică mi-a fost mirarea când, citind despre criteriile pe baza cărora decidem dacă ceva e sau nu literatură adevărată, am dat nitam-nisam peste cuvintele „Trebuie să-l așteptăm pe Ienăchiță pentru primul criteriu”. Pe Ienăchiță. Amicul Ienăchiță. Cum, care Ienăchiță? Pe Ienăchiță Văcărescu, evident! Ar trebui recunoscut doar după prenume, căci e și un colegiu național cu numele lui în Târgoviște!

Ienăchiță, te-așteptăm diseară la portiță! (Adu criteriul, că altfel ne supărăm.)

Aproape că ai impresia că Manolescu iese la băute cu toți oamenii ăștia. Dacă prin absurd nu iese la băute cu ei, atunci e doar pentru că s-au certat urât pe vreo temă minoră. Băi, Ienăchiță, nu mai fura criteriile!

Argumentele, atunci când sunt și când nu lipsesc din ele jumătate dintre premise, nu prea stau în picioare. În secțiunea despre Alecsandri, aflăm că omul a fost implicat în literatură în mai multe feluri. Printre altele, are două volume de poezii populare „adunate și îndreptate” de el, unul din 1852-1853 și unul în 1866 (pardon, nu aflăm asta din carte; aflăm de pe Wikipedia, Manolescu nu se coboară la nivelul de a ne spune lucruri clar).

Manolescu propune ipoteza că și poeziile „culese din popor” îl au tot pe el ca autor și argumentează:

O dovadă simplă se poate face punând față în față poezii din culegerile din 1853 și 1866 și creații din volumele proprii, Doine, în primul rând. Se va observa că nimic esențial nu le deosebește. Avem de-a face cu aceeași poezie cultă, pe alocuri cultissimă, cu același vocabular educat, cu aceleași motive romantice, cu o prozodie similară, pe care nimic nu ne îndreptățește s-o considerăm folclorică, în afara declarațiilor lui Alecsandri însuși. Exemplele sunt nenumărate. Iată doar unul. Balada șoimului și floarea fagului este povestea unei iubiri nerealizabile, cum va fi aceea din Luceafărul sau din Riga Crypto și lapona Enigel. Chemarea șoimului se va repeta în aceea a lui Enigel:

Ieși din umbră, din tulpină,
Să-ți văd fața la lumină,
C-au venit până la mine
Miros dulce de la tine,
Cât am pus în gândul meu
Pe-o aripă să te ieu
Și să mi te port la soare
Pân’ te-i face roditoare
Și de mine iubitoare.”

O să sar peste întrebarea „ce înseamnă cultissim în acest context?” și o să trec la subiect.

În mod normal, dacă aș vrea să argumentez că A este similar lui B și nu lui C, aș compara A cu B și cu C. În cazul de față, aș compara poeziile „adunate” de Alecsandri (A) cu cele din „Doine” (B) și cu folclorul real (C). De fapt, cam asta și sugerează Manolescu că se poate face: se vor compara A și B.

Dar în realitate, abordarea asta e prea pentru n00bi. Manolescu merge mai departe (mult mai departe) și face o comparație cu „Riga Crypto și lapona Enigel”, astfel încât inițial am crezut că m-am zăpăcit eu și am uitat că este o poezie a lui Alecsandri din „Doine” (elementul B al argumentului), nicidecum că a introdus în argument un element ca nuca în perete (D). Dar nu. „Riga Crypto” e o poezie scrisă de Ion Barbu în 1930.

Stați să vă fac o schemă.

După cum se vede, elementele aflate într-o oarecare legătură sunt A, B și C, de la mijlocul secolului 19. Elementul D se află la dracu-n praznic, în 1930.

Faptul că se repetă niște idei pe-acolo nu-mi spune mare lucru, de unul singur. Ion Barbu putea _foarte bine _să fi citit poeziile lui Alecsandri în copilărie și să le fi folosit pe post de inspirație. Putea la fel de bine să citească folclor.

Nu e exclus ca elementele astea să fie în legătură, dar introducerea lui Barbu în ecuație doar complică problema. Apar lucruri în plus de demonstrat, cum ar fi relevanța lui Barbu pentru subiect. Nu cred neapărat că Manolescu greșește – poate că are ceva în cap când spune astea. Sau poate că, accidental, are dreptate (cam ca atunci când ghicești numerele la 6 din 49). Cred doar că nu e suficient să spui „o dovadă simplă” ca să ai și demonstrezi ceva.

Și mai cred și că e foarte jenant să ai nu una, ci multe fracturi de-astea de logică pe parcursul unei cărți, când ești academician, președintele Uniunii Scriitorilor din România și le mai și bați obrazul altora că nu citesc. Păi, dacă am avea o cultură mult mai puternică a cititului, probabil că Manolescu n-ar fi ajuns unde e. Ca să ajungi la vârful Uniunii Scriitorilor cu astfel de cărți trebuie neapărat ca lumea să nu citească, ci să te creadă pe cuvânt când susții că ești foarte bun în domeniul tău.

Dar revenind.

Alt lucru care mă scoate din sărite e că nu prea există noțiunea timpului în această carte. Nu în sensul în care Ienăchiță s-a lăsat așteptat și a venit abia târziu cu criteriul ăla, ci în sensul în care scriitorii sunt pomeniți de parcă ar coexista într-un fel de nebuloasă eternă.

Dacă tot eram la Alecsandri, hai să-l dau tot pe el exemplu:

„fac din [Alecsandri] un anticipator nerecunoscut decât rareori al poeziei generațiilor următoare, de la Eminescu la Coșbuc și de la Iosif la Goga.”

„Proza lui Alecsandri este tipică pentru romantismul Biedermeier și ilustrează, ca nicio alta în epocă, programul „Daciei literare”. În ea îi găsim, in noce, pe Ghica, pe Hogaș”

„Piesele le conțin în germene pe acelea ale lui Hasdeu și Caragiale”

Alecsandri era, se pare, oul de găină din care au ieșit baziliștii literaturii române. La fel ca Budai-Deleanu, care se conecta peste veacuri cu Cervantes și Nabokov, toți poeții, prozatorii și dramaturgii se pot regăsi unii în alții. Scriitorii sunt matrioșce, deschizi subiectul lui Alecsandri și ies din el Hasdeu și Caragiale. Deschizi un Dimitrie Cantemir și hop! A ieșit și Budai-Deleanu. Literatura română e un fel de țesătură eternă și inevitabilă, în care autorii se determină unii pe alții.

Saltul peste veacuri atinge cote atât de absurde încât, când vorbește de primii poeți moderni de la începutul secolului 19, Manolescu spune:

Născuți, cu puține excepții, în deceniul al doilea al secolului, ei sunt tineri prin excelență […] și rămân așa până la Revoluția din 1848

Oameni de sub treizeci de ani, tineri! Cine s-ar fi gândit?! Dar precizarea aproape că are sens în contextul unei lipse complete de concretețe a istoriei.

Încă unul dintre elementele pe care nu prea le suport la oamenii noștri de „cultură” e că scriu citate – afirmații mărețe, care să sune bine. Iată un exemplu grăitor:

Nicio poveste nu seamănă una cu cealaltă, chiar dacă toate au în comun iubirea. Din fiecare învățăm ceva, altceva, despre noi înșine, despre oameni, despre viață sau lipsa ei. Și după fiecare poveste, deși nu mereu ne schimbăm, mereu ne reinventăm.

Ups, pardon, ăsta e un citat din Irina Binder. Stați să vă dau din Manolescu:

Așchia sare uneori departe de trunchi și capul cel mai învățat sabia ignorantului îl taie. (p.12)

Poetul are o față dublă. La început, el face veacurile să răsune cosmic și coboară cerul pe pământ (p. 26)

[Dimitrie Bolintineanu] Este privighetoarea poeziei noastre romantice. (p. 29)

Drept e că tipul ăsta de sentimentalism pare mai rar, dar deseori am impresia că Manolescu e mai interesat să spună o concluzie măreață decât să încerce să convingă sau să comunice ceva în mod real.

În fine. Nici n-am terminat cartea, încă – nici n-am trecut de secolul 19, dar mi-e clar care e nivelul.

Aș spune că e trist, dar nu. Cred că e de așteptat. Nu prea avem scriitori mari în ziua de azi și încep să cred că cei care ar avea potențial sunt supți în vârtejurile vechilor instituții și grupuri, atrași în tunelul gravitațional enorm al USR-ului și nu numai, care îi influențează până la distrugere. Cei rămași în afara sferelor de influență trebuie să reinventeze roata pe cont propriu.

De-asta zic. USR trebuie să piară. Nu oamenii din el; și lui Manolescu îi doresc viață lungă și fericită, iar de mai scrie cărți, e treaba lui, căci nu sunt obligată să le și citesc. Dar tot ceea ce reprezintă USR trebuie distrus. Ultimii ani, șterși, lucrurile luate de la capăt. Școala de scris a USR-ului a eșuat lamentabil. În timp ce piața mondială a cărții înflorește și la noi se traduc și piratează cărți într-o veselie, autorii români sunt cvasi-necunoscuți chiar și pentru cei din jurul lor.

Dacă un om nu reușește să fie scriitor de succes, atunci poate că n-are talent, sau n-are noroc. Dacă asta e situația la nivelul unei întregi națiuni, deja nu mai e vina indivizilor, ci a sistemului. Și, uitându-mă la ce produc capii sistemului, părerea asta doar mi se confirmă. Sistemul trebuie distrus.

USR delenda est.

Istoria pierdută a României

Fri, 18 Sep 2020 16:56:38 +0000

Mi se întâmplă uneori să mă arunc într-o nouă zonă de interes cu mult entuziasm, iar în 2020 a venit rândul istoriei literaturii române.

…Hai să așteptăm un pic să plece cei 80% dintre cititori care au auzit subiectul și vor să plece acum. Îi înțeleg perfect. Și eu aș pleca.

Bun. Acum că suntem doar noi aici. Mi-am schimbat anumite păreri despre literatura română, dar nu neapărat în bine – doar văd lucrurile ca fiind mai interesante. Aș vrea să citesc autori vechi, dar nu pentru că îmi imaginez că ar fi foarte buni, ci pentru că îmi imaginez că ar fi o experiență.

Ce citeau românii la 1800?

Eu am studiat literatură japoneză și engleză la facultate – nu româna. În ce privește japoneza, din păcate eram prea depășită de limbă ca să pot citi în original cărțile și să pot să intru real în pâine, dar la engleză cam am habar care sunt perioadele și tendințele.

Ai literatura veche, de inspirație saxonă (alde Beowulf) care e formată din poeme epice fără rimă, dar cu aliterație și alte reguli interesante (până pe la anul 1000); apoi ai literatură medievală cavalerească, printre care povești cu regele Arthur și cavalerii mesei rotunde; cam în același timp, ai și teatru alegoric și religios (asta e până pe la 1500); apoi ai Renașterea, cu Shakespeare sau Doctor Faustus; după care ai…

În fine, prindeți ideea. O istorie lungă a literaturii, cu multe influențe, genuri, evoluții și stiluri.

Așa că, atunci când Dorin s-a întrebat ce citeau românii (și dacă citeau) înainte de Eminescu și Alecsandri – „hai să zicem pe la 1800” – am căzut pe gânduri. În literatura engleză, 1800 înseamnă aproape o sută de ani după Robinson Crusoe și Gulliver. Cam 50 de ani după Fanny Hill sau Tristram Shandy. Jane Austen trăia și urma să publice în curând. Era perioada romanelor gotice. Probabil că le găseai pe toate într-o formă sau alta, pe lângă diverse alte titluri pe care ar trebui să le caut. La noi era… La noi… hmm.

Răspunsul la întrebare nu e ușor de găsit pe internet. De fapt, tot întrebându-mă, mi-am dat seama că-mi lipsește o grămadă de context pe care îl am pentru Anglia. Știm că analfabetismul românilor era ridicat, dar cât de ridicat? Cine erau cititorii? Cine erau autorii români mai vechi? Cine erau autorii români citiți? Ce cărți străine se citeau?

[][2]

Rezultatele pe Google pentru „ce citeau românii la 1800”

În cazul Angliei, găsești un puhoi de informații. Poți de exemplu să afli și ce cărți citea Jane Austen.

[][3]

Rezultatele căutării „ce citea jane austen”

Neștiind exact de unde să apuc problema pentru zona noastră, am început să caut cărți de istorie a literaturii române. Am, momentan, o întreagă colecție la dispoziție, din care am citit doar câteva, dar voi ajunge și la celelalte.

Varianta pe scurt e că, la 1800, românii în general nu prea citeau – ceea ce nu e de mirare, pentru că majoritatea erau analfabeți. Știutorii de carte tindeau să fie funcționari, boieri sau preoți mai răsăriți (preoții mai puțin răsăriți se pare că erau cam analfabeți). Dar exista posibilitatea ca textele scrise să fie citite în fața unei mulțimi de cineva știutor de carte, deci textul în sine să aibă o audiență mai mare. Și, bineînțeles, există posibilitatea să povestești o carte, deci anumite povești din cărți puteau circula și pe cale orală.

(Cititul cărților cu voce tare se practica și în Anglia, la scară destul de largă – în familie și numai.)

Textele din zona românească circulau des în manuscris. Tiparul era cunoscut de multă vreme – Diaconul Coresi a tipărit cărți încă din secolul 16 în Transilvania – dar simpla cunoaștere a tehnologiei n-a pus bazele unei mari industrii de carte. Pe cifre, în limba română s-au tipărit 1.276 de cărți între 1545-1830. Dar tipărirea s-a accelerat pe măsură ce a trecut timpul – jumătate dintre ele au fost publicate după 1800.

Oamenii educați tindeau să vorbească mai multe limbi – fanarioții vorbeau greacă, rușii erau o putere în zonă, iar la un moment dat a început să se dezvolte pasiunea pentru franceză.

De citit, din câte mă prind, se citeau cam trei tipuri de cărți: cărți străine vechi, cărți străine moderne și ce mai scriau ai noștri.

În ce privește cărțile străine vechi, circulau încă de secole. Erau traduse din slavonă, care era limba de cult prin părțile noastre, și existau sub formă de manuscris. Ceva mai recent, începuseră să traducă și din greacă. Le zic „vechi” mai ales pentru că puteau să fie traduceri și ale unor texte mai vechi de o mie de ani (chit că la noi au ajuns târziu) și pentru că în general erau rupte de realitatea cotidiană.

Printre ele erau legende religioase apocrife și romane populare:

Pe partea de religie, erau legende cu personaje din Biblie (de ex., cum s-a dus Eva înapoi la porțile Edenului când trăgea Adam să moară și s-a confruntat cu gorgona), ori cu diverși sfinți (Sf. Sisinie care se bate cu draci în aventuri de basm; sau o variantă de Buddha care a ajuns la noi sub forma legendei lui Varlaam și Ioasaf).
Pe partea de romane populare, se tradusese de exemplu un roman de ficțiune despre viața lui Alexandru cel Mare, „Alexăndria”. Pare interesant și foarte fantasy – Alexandru se întâlnește cu amazoane, pigmei și nu numai. Mai erau traduse și cărți orientale („1001 de nopți”, „Sindipa”) sau „Aethiopica”, care au venit ceva mai târziu pe filieră grecească.

În ce privește cărțile străine noi, încep să apară cărțile moderne. În jur de 1800 încep să se traducă povești sentimentale franțuzești, de exemplu. Unele sunt de autori pe care i-am recunoaște și noi (Rousseau, care are o poveste despre Narcis). Altele sunt de autori care mie nu-mi sunau cunoscuți, cum ar fi Fenelon („Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise”) sau Vincent Voiture („Istoria lui Alțidalis și a Zelidei”). Iar câteva par complet obscure, de nici cercetătorii nu le-au dat de urmă.

Aici se numără și autori la care nu mă așteptam, cum ar fi englezul Alexander Pope (cu „Essay on Man”), și el tradus din franceză.

Românii noștri scriu și ei, uneori mai bine, alteori mai rău. Dacă țineți minte de la școală, existau deja cronicile vechi ale lui Miron Costin și Ion Neculce, deși nu mi-e foarte clar cât erau de citite la 1800.

În rest, se scriau poezii. Fix în 1800, Ion Budai-Deleanu scria o epopee (poem epic lung, cu poveste), „Țiganiada”, care e un text de referință. Se scria un pic de istorie, iar cei care mergeau în străinătate aveau uneori însemnări de călătorie.

Romanele sunt un gen târziu, chiar și în occident. Aveau să treacă câteva decenii până să se scrie romane și la noi. În 1844, Dimitrie Bolintineanu a scris, de exemplu, „Elvira sau amorul făr’ de sfârșit”, o carte pe care aș fi vrut s-o accesez (chit că e în chirilice), dar se pare că e disponibilă doar la cerere și încă nu mi-am luat avânt s-o cer. (Nu mă prind dacă e primul roman sau doar printre primele)

De unde m-am documentat

Probabil că vă întrebați de unde am scos toate astea. În primul rând, dragii babei, trebuie să știți că românii contemporani au uneori ideea creață de a scrie pentru ei înșiși și pentru cercul lor de 3 prieteni cu aceleași interese.

Un caz extrem e Dan C. Mihăilescu, care reușește să scrie despre memoriile femeilor în așa fel încât să vii bou și să pleci vacă. Dar stați liniștiți! Problema nu e doar a lui, ci se poate regăsi și în alte părți.

Ca să am o viziune de ansamblu asupra situației, a trebuit să citesc autori străini, care au două mari avantaje. În primul rând, standardele scrierilor academice sunt ceva mai ridicate pe la ei; în al doilea rând, nu se bazează că ceva ar fi „de la sine înțeles” sau „știut de toată lumea”. Asta înseamnă că n-a trebuit să stau cu Google în față ca să văd cine sunt persoanele și evenimentele discutate.

Românii pe care-i pomenesc mai jos sunt cei pe care am reușit să-i citesc până la capăt.

Prima carte pe care am citit-o a fost „Introducere în istoria limbii și literaturii române” de Klaus Bochmann și Heinrich Stiehler (orig. 2010), tradusă și publicată la editura Cartier. Pune destul de mult accent pe dezvoltarea limbii române (ceea ce e interesant, dar nu făcea neapărat obiectul interesului meu) și este o trecere în revistă a dezvoltării limbii și literaturii române de la origini până la Herta Muller, pomenind diferite evenimente istorice.

Nu e tocmai extrem de bine cercetată, iar problemele sunt tratate din goana calului. Nu știu dacă aș recomanda-o, dar e bună dacă n-ai deloc o imagine de ansamblu și vrei să vezi cam care a fost evoluția limbii de la origini și până în prezent.

Cea mai recentă carte pe care am citit-o pe tema asta a fost „Geneza culturii române moderne: Instituțiile scrisului și dezvoltarea identității naționale 1700-1900” de Alex Drace-Francis (orig. 2005), tradusă excelent și publicată la editura Polirom.

Am cumpărat-o într-o doară, dar am descoperit repede că e aur pur dacă vrei să afli date exacte. Are tabele și grafice cu cărțile tipărite în Moldova, Țara Românească și Transilvania, pe ani. Are tabele cu școlile publice – câți elevi înscriși, câți promovați. Are povești și citate relevante din documentele vremii despre Academii, despre boieri, despre preoți. E foarte densă și bine documentată, dar e scrisă clar și distractiv.

Conține și mult context istoric, dar și o teză pe care eu una am cam ignorat-o pentru că nu mă interesa (legată de importanța tiparului în curentele naționaliste). Ce mi-a plăcut e că adună o grămadă de informații, unele dintre ele foarte mișto.

„Cărțile populare în literatura românească”, de N. Cartojan e interesantă. Sunt două volume, publicate în interbelic și reeditate prin anii ‘70. Sunt de găsit prin biblioteci și anticariate. Sau, dacă vă ține, sunt pe Archive.org.

Cartojan scrie despre legende apocrife și cărți populare – și cum s-au preluat anumite elemente ale lor în colinde și nu numai. Primul volum este despre cărți ajunse la noi pe filieră sud-slavă, al doilea despre cărțile venite pe filieră greacă. Primul mi s-a părut mai clar și mai bine organizat, poate și pentru că autorul avea mai puțin material la îndemână și își permitea să scrie mai așezat despre el.

Structura e excelentă. Cartojan scrie o istorie scurtă a respectivei legende/cărți – de unde vine, cum s-a transmis, când a ajuns la noi. Apoi povestește despre ce e vorba în ea la origini și sub ce formă a ajuns la noi. Iar, la final, pomenește de influența ei în literatura română (ce legende au ajuns în colinde, de exemplu).

O surpriză plăcută a fost „O istorie descriptivă a literaturii române – Epoca premodernă” de Mircea Anghelescu, publicată în 2019 la editura Tracus Arte. Încă de la început, Anghelescu ne spune că vrea să facă o istorie nu a celor mai originali sau interesanți scriitori români, ci a literaturii ca fenomen.

Perfect, asta căutam și eu.

Primul capitol este despre traducerile în limba română, lucru care m-a cucerit – nu pentru că am meseria pe care o am, ci pentru că istoriile obișnuite trec repede peste influențe, de parcă literatura română s-ar fi născut de la sine putere, nenășită de nimeni. Aici, în sfârșit, se vede mai clar cum a evoluat organic treaba.

Anghelescu povestește apoi și de poezie, istorie, călătorii și teatru, cu citate ocazionale și comentarii pe margine. Cartea în sine e ca o poveste și amintește de înțepături, satire, mici răutăți și piese de teatru care se bazează pe personaje reale – inclusiv una care ar fi o cronică a unui scandal din Bârlad.

Ora de română ar putea fi interesantă

Bun. Am aflat cât de cât ce mă interesa. Precis există informații mai detaliate în alte cărți. E posibil și să-mi fi scăpat ceva sau să fi înțeles greșit pe alocuri.

Dar am aflat și foarte multe lucruri pe care nu le căutam în mod expres:

Românii educați tindeau cam mereu să vorbească limbi străine (deh, ocupații străine peste ocupații străine). În vremurile foarte vechi, slavona era la mare cinste. Apoi, au ajuns să se reorienteze spre greacă, ocazional spre rusă. Cu alte cuvinte, franceza a fost o dragoste târzie.
Cărțile aveau un aer magic. Adică unii le foloseau mai puțin la citit, mai mult pe post de talismane sau pentru a prezice viitorul.
Pe la 1800, boierii moldoveni mai înstăriți își permiteau să angajeze mai mulți profesori pentru copiii și rudele lor decât Academia din Iași. Prin anii 1810, la Academia din București se preda cam fără noimă și cu întreruperi.
Motivul pentru care tot auzim că fiii de boier plecau la studii la Paris e că la noi sistemul de educație era vai de steaua lui.
La începuturi nu se preda neapărat în română, ci de obicei în limbi străine.
Primele ziare nu făceau profit, nu prea erau citite, dar aveau prestigiu (adică intelectualitatea credea că ele influențează mult și sunt importante).
Studiul francezei a fost sprijinit de ruși (pentru că înainte greaca era aproape universală; franceza o știau și rușii).
Unii dintre oamenii secolului 19 erau foarte pasionați de ideea că vor aduce lumina învățăturii pentru a transforma poporul, dar asta nu înseamnă că toată lumea era de acord cu ei.

[][20]

Poză din cartea lui Alex Drace-Francis, „Geneza culturii române moderne”.

Pe măsură ce citeam, îmi ziceam că una dintre problemele cu literatura română, așa cum e predată în școală, este chiar modul de predare. Faptul că se discută de cărți vechi nu mi se pare rău. Cum se discută despre ele, însă…

Ne lipsește contextul. Suntem în secolul 21, iar viața noastră e foarte, foarte diferită de cea din secolul 19. Ei citeau o grămadă de poezie, noi citim o grămadă de romane. Ei aveau foarte multă populație rurală, stilul nostru de viață e, dacă nu mereu urban, atunci măcar deseori modernizat. Ei trăiau între imperii care mai invadau, noi trăim într-o societate globală în care știm ce face China. Ei voiau să atragă atenția asupra României și să spună că, iată, suntem și noi un popor demn de luat în seamă cu cultură și cărți, noi avem alte criterii de relevanță.

Ce făceam noi la română (și poate ce se face și acum, nu știu, a trecut o vreme) era străbătut de elanul naționalist de bătut cu pumnii în piept. Discuțiile erau despre genii literare, luceferi ai poeziei și ceahlăi ai romanelor. Nică era copilul universal, chit că noi nu trăiam acea universalitate.

Ne comportam de parcă ne-ar fi plăcut automat cărțile respective, dar asta era o presupunere falsă. Cărțile vechi nu sunt neapărat foarte bune – sau și dacă sunt, nu sunt neapărat pe gustul nostru. Tot axându-ne pe lucrurile astea, la fel cum ne axăm pe domnitori, date și ani la istorie, pierdem din vedere cultura și societatea. Reținem nume, dar pierdem exact lucrurile care fac istoria vie. Vedem fapte mari și vârfuri, dar ideile și viețile de zi cu zi cad printre crăpături și se pierd – nu pentru că n-ar mai fi informația nicăieri, ci pentru că ne scapă din vedere și rămâne uitată.

Când eram în școală, mai auzeam ocazional că Eminescu și Creangă erau la Junimea și că Ion Creangă mai spunea povești porcoase. Sau auzeam de faptul că „Baltagul” a fost scris în două săptămâni. Sau că „Pădurea spânzuraților” a fost scrisă pe baza unor evenimente reale din familia lui Liviu Rebreanu. Motivul pentru care am reținut mulți dintre noi lucrurile astea e că sunt interesante pentru noi – ne creează un context, o imagine a epocii, ne spun ceva relevant pentru noi azi.

Literatura română nu a fost creată în vid. Istoria ei e legată de istoria ideilor, de societate, de evenimente majore, de presupunerile și posibilitățile autorilor.

Se poate mult mai mult decât se face acum. Putem să scriem o istorie a literaturii române care să ne placă, chiar dacă nu ținem neapărat la cărțile din programă.

Informații și povești

Și că tot vorbim de lucrurile astea.

Mi se pare că putem schimba radical modul în care ne privim ca țară. Momentan, trăim cu un „trecut glorios” pe care nu prea îl resimțim în viața de zi cu zi. Chiar dacă acceptăm că strămoșii noștri erau eroi, ne e clar că noi nu suntem. Ori ne detașăm de trecut, ori ne lăsăm complexați de el și ne vedem ca pe niște „decăzuți”.

Dar istoria la care ne raportăm acum poate fi schimbată, fără a fi falsă. Putem schimba tonul. Nu e necesar să ne raportăm mereu doar la Ștefan cel Mare, la vitejie și la genii. Putem să alege să ne desprindem de discursul eroic. Informațiile istorice rămân aceleași, dar ele pot fi reconfigurate pentru a spune alte povești.

După cum ziceam mai sus, strămoșii noștri (cei educați, barem) tindeau să vorbească limbi străine. Învățau în altă limbă decât româna și amestecau cuvinte străine în limba de zi cu zi. Făceau lucrurile heirupist, îi lingușeau pe cei aflați la putere ca să obțină posturi și avantaje personale. Uneori, cei care ar fi trebuit să fie învățați erau vai de capul lor.

Nu sună familiar? Da, poate că ei știau franceză și noi știm engleză. Poate că lingușeala era o aptitudine mai vitală în condițiile ocupațiilor. Dar problemele lor ne sunt familiare. Poleiala de cultură. Cei aflați la putere care fură și nu știu ce fac. Răsucirea culturală după cine e mai tare și mai influent în jurul nostru. Autoritățile care nu prea fac lucrurile cum trebuie. Diferența nu e mare.

La prima vedere, poate părea că susțin veșnica lamentație că suntem nașpa. Poate că prima reacție e să dau impresia că suntem ratați și am fost mereu. Că noi, la fel ca strămoșii noștri, ne zbatem, nu facem lucrurile cum trebuie și renunțăm la o parte din identitatea noastră de dragul străinilor.

Dar pe de altă parte, văd și ceva înălțător aici.

Românii de odinioară, cum erau ei de dezbinați politic și incompetenți, au reușit să-l aducă pe Cuza la putere și să unească Moldova și Țara Românească. Apoi, ei au găsit un domnitor străin acceptabil pentru România. Sistemul de educație falit și mereu pe butuci a început, cu greu, să miște. Cu toate hârtoapele, a dat un Maiorescu, un Creangă, un Eliade, un Ionescu. Franceza a venit și a plecat – la fel ca slavona și greaca înaintea ei – fără ca româna să dispară.

În ciuda multor obstacole, lucrurile au evoluat. Dacă la mijlocul secolului 19 nu eram o mare putere culturală, după o vreme de pus osul la treabă (chiar și moduri nu foarte strălucite) au început să se vadă totuși rezultate. Au existat folcloriști care au strâns basme și legende pe baza unor chestionare. Au existat un Brâncuși, un Eugen Ionescu, un Eliade care au ajuns renumiți la nivel mondial. Dacă nu mă înșel, România era la un moment dat oarecum o putere în zonă.

Dar și făcând abstracție de nume mari, lucrurile au tot mers înainte, pic cu pic, boacănă cu boacănă. Poate că puterea noastră nu constă în eroism, ci în adaptabilitate. Nu în fermitatea brazilor, ci în mlădierea ierburilor, care se pleacă, dar nu se rup. Suntem capabili să preluăm de la alții și să rămânem noi. Să găsim o portiță prin care să obținem ce vrem.

Nu e o identitate la fel de impresionantă și covârșitoare ca cea eroică și strălucită, dar nu e una de lepădat. Poligloți, adaptabili, rezistenți, șireți, făcând pași mici tot înainte – parcă e o imagine cu care te poți împăca mai ușor și lucrând la corporație.

Azi sunt contra cărților

Mon, 31 Aug 2020 03:47:42 +0000

Cărțile au ajuns un fetiș. O văd la unii profesori universitari de modă veche, la psihologi de modă nouă, o văd când e vorba de îngrijorarea că „tinerii de azi nu citesc”. O văd când se acuză incultura generațiilor actuale.

Nu vreau să intru în dezbateri despre cât se citește în România și cine citește de fapt, pentru că e o discuție lungă, iar azi vreau să pledez contra cărților – sau, mai exact, contra fetișizării lor.

Momentan, cărțile sunt recomandate ca un fel de panaceu cultural. Conform susținătorilor lor, cărțile ar trebui să rezolve… tot. Ar trebui să ne facă neproști, cum spunea campania aia de acum o veșnicie. Ar trebui să ne ridice. Să ne facă mai buni, mai grozavi, mai măreți. Ai spune că toate belele României se trag din faptul că lumea nu mai citește.

Hai s-o luăm pe puncte, ca inginerii.

1. Fetișul cuvântului tipărit

Cum diferă o carte de un caiet? Amândouă sunt foi tăiate, legate, prinse laolaltă, în care cineva și-a scris ideile. Dacă transcriu Odiseea pe câteva caiete, va fi mai puțin valoroasă? Dacă îmi găsesc caietele în care scriam începuturi de povești în liceu și le tipăresc în volum, vor fi mai valoroase? Dacă fac o pagină de Facebook și în fiecare zi public o postare care e o poezie a lui Eminescu, va fi mai puțin valoroasă poezia decât cea din volumul fizic? Dacă tipăresc niște postări de pe Facebook într-o carte, vor fi mai valoroase? Dacă Eminescu ar trăi acum și ar scrie poezii pe care le-ar publica pe Facebook, iar apoi le-ar tipări, ar fi mai puțin valoroase?

Normal că intervin și considerente legate de _selecție _(în general din literatura veche ne-a rămas ce era mai de doamne-ajută) și de cât de potrivit e un mediu pentru un anumit tip de comunicare (poate nu vrei să scrii „Război și pace” prin tweeturi), dar unde se termină literatura aia bună și începe non-valoarea? Sau invers, unde se termină prostiile cu care n-ar trebui să ne batem capul și începe valoarea?

Există site-uri cu informații valoroase și de actualitate. Există enciclopedii tipărite care au fost depășite demult. Există cărți conspiraționiste și multe cărți de non-ficțiune scrise la oha de oameni care nu s-au chinuit deloc să-și verifice informațiile. Există povești grozave pe Tumblr, există cărți bune care au variante audiobook, există podcasturi de ficțiune excelente (The Magnus Archive e mișto).

Aș argumenta că, și fără să citești cărți, poți să ai parte de beneficiile cititului. Poate că afli mai multe despre știință nu de la Gică Conspiraționistul, publicat la Editura Adevărul Mega-Adevărat, ci de pe site-ul Nature. Poate că nu ai citit Shakespeare, dar l-ai văzut pus în scenă. Poate că citești marile romane, dar ai luat contact cu alte povești din filme produse pe întregul pământ.

Există multe lucruri bune în cărți, care nu pot fi redate foarte ușor altfel. Există multe lucruri bune în afara cărților, care nu pot fi redate prea ușor în scris. Există multe prostii în afara cărților. Există multe prostii și în cărți.

Poate că mă înșel, dar fetișismul pentru cărți s-ar putea trage și din faptul că, pe vremuri, cartea era modul modul principal de transmitere al cunoașterii timp de multă vreme și a rămas cu poleiala de valoare. Iar, dacă mediul e poleit, poate ne poleim și noi prin asociere.

2. Visul celor bătrâni

A fost odată ca niciodată o lume în care niște oameni de bună credință au văzut că educația le-a deschis noi orizonturi și au vrut s-o dea la toată lumea, pentru ca întreaga omenire să devină mai bună.

Asta era acum vreo 200 de ani. Între timp, ceea ce strămoșii noștri doar visau, noi avem. Străstrăstrăbunicul de la țară probabil ar fi foarte impresionat să afle că străstrăstrănepoata lui vorbește o limbă străină, știe rezolva ecuații și are o corespondență cu oameni de pe tot mapamondul. Iluminiștii probabil că ar fi plâns de fericire dacă ar fi aflat că toți copiii merg la școală, oricât de slabă ar fi pe alocuri.

La fel ca cei care au făcut internetul și și-au imaginat că vor lumina întreaga omenire cu ajutorul lui, și strămoșii noștri au făcut greșeala de a crede că oamenii vor deveni fundamental mai buni datorită accesului la educație. Au crezut că, oferind posibilități, îi vor ridica pe toți ceilalți la nivelul lor. Dar se pare că lucrurile nu funcționează chiar așa.

Planul de ridicare a omenirii prin educație nu e nici greșit, nici inutil, dar are limitări. Nu poți să pocnești din degete și să intelectualizezi pe toată lumea.

Părțile pozitive, în schimb, au fost foarte multe – am evoluat mult ca societate în timp, avem confort, sănătate, siguranță socială și o grămadă de lucruri pe care nu le poți aprecia cu adevărat până nu te uiți la situația istorică. Cei capabili se mai ridică prin educație și, chiar dacă există probleme sociale care fac ca unora să le fie greu să se ridice, au oricum mai multe șanse decât în secolul 18.

Noi trăim visul, dar nu e chiar cum ne-am imaginat nici noi, nici ei. Așa că, în loc să proiectăm într-un viitor ipotetic, proiectăm într-un trecut în care ne imaginăm că lumea era mai bună, mai educată, mai intelectuală, mai cum vrem noi, pentru că oamenii ăia au murit și nu sunt aici să ne contrazică ideile.

3. Cărți și cultură

Care e scopul cititului, în viziunea celor care îl recomandă pentru rezolvarea tuturor problemelor? Ok, putem spune la modul general că citim pentru a „deveni culți”, dar e înseamnă asta, concret?

Din câte văd atunci când mi se reproșează că nu aș fi cultă, bănuiesc că semnul unui om cult ar fi că are anumite opinii și abordări, niciodată exprimate în clar, dar care, subînțelegem, seamănă cu cele ale celui care aspiră la acea lume plină de intelectuali.

Am o veste proastă. Lucrurile nu funcționează așa din două motive. Primul e că cititul unei cărți nu duce la aceeași transformare în toți cei care o citesc. Iar al doilea e că persoanele cu o anumită educație nu au neapărat toate aceleași idei.

Hai să începem cu prima problemă: fiecare carte poate fi citită în mai multe feluri. Poate că citim aceleași cuvinte, dar interacționăm diferit cu ele. Asta nu înseamnă că vreunul dintre moduri e greșit, ci că fiecare are adevărul lui.

Când citești, poți observa multe: limbajul naratorului, stilul de a vorbi al personajelor, umorul, psihologia personajului principal, personajele secundare, construcția lumii, atmosfera, diverse detalii care pe alții aproape că nu-i ating, replicile citabile.

Am un prieten căruia i-a plăcut foarte mult „Marțianul” de Andy Weir pentru că personajul principal e autoironic, iar cartea e un SF cu accent pe știință și pe soluții tehnice ingenioase. Am un alt prieten căruia i-a displăcut cartea pentru că personajul principal nu are o reacție foarte credibilă când se trezește singur pe o planetă ostilă vieții.

Ambele sunt puncte de vedere cât se poate de legitime asupra aceleiași cărți. Iar diferențele de opinie pot apărea la orice carte.

Și așa ajungem la a doua problemă: persoanele cu educație nu au neapărat aceleași idei. Avem abordări diferite, credințe diferite, interpretări diferite, lucruri cu care suntem indulgenți sau pe care nu le putem ierta. Credeți că oamenii de cultură au toți aceleași idei, pentru că toți sunt culți? Greșit. Doi oameni pot privi în profunzime un text, fără să aibă aceeași perspectivă – ca dovadă că a curs multă cerneală pentru „Hamlet”.

Oamenii educați nu sunt toți trași la indigo, pentru că oamenii în general nu sunt trași la indigo. Acum vreo sută de ani, curentul principal de critică literară era de părere că James Joyce și compania erau Mare Chestie, apreciind noutățile pe care le aduceau prin modernism; în aceeași perioadă, profesori universitari din Anglia li se opuneau puternic ca abordare, având un impact foarte puternic asupra genului fantasy și reabilitând ideile de monștri și de epopei – printre profesorii de care vorbesc aflându-se, desigur, C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien. Nu se punea problema că o tabără era educată și alta nu – erau foarte educați de ambele părți, dar părerile lor despre literatură, rolul ei, ce înseamnă o carte „bună” șamd. erau diametral opuse.

4. Analiză și gândire critică

Dacă e vorba de a deveni un om mai bun prin educație, opinia mea e că e mai puțin relevant ce consumi și mult mai relevant ce faci după ce ai consumat. Nu cred în valoarea educativă absolută a unor cărți precum „Odiseea” sau „Război și pace”, pentru că le poți citi fără ca ele să te impresioneze profund.

Atenție – nu zic fără să le înțelegi. Zic fără să ai nimic de zis pe marginea lor. Citești și te lasă rece. Nu-ți vorbesc. Nu aveți ce să vă ziceți. Dai din umeri, treci mai departe.

Când studiezi istoria literaturii sau istoria ideilor, nu poți să nu remarci că Biblia e peste tot în cultura europeană mai veche. Iar dacă te uiți un pic mai atent, vezi că Biblia n-a fost doar _citită. _A fost analizată. Interpretată. Gândită. Ai o grămadă de interpretări, de texte care se inspiră din Biblie și din alte analize ale Bibliei. Ce e moral? Cum arată lumea? Iar ca poveste, a fost refolosită în fel și chip, de la legende populare despre ce-au făcut Adam și Eva după izgonirea din rai, la Dante, la John Milton, la seriale de azi.

Așa am ajuns să mă gândesc că nu atât cititul Bibliei, cât discuțiile de pe marginea Bibliei au fost cele care au dus la transformarea unor moduri de gândire. Deși Biblia e cam aceeași oricum o iei, ce s-a vorbit pe baza ei s-a tot schimbat, reflectând și influențând epocile.

Am o părere similară și despre alte cărți: nu e important numai ceea ce citești direct, ci și ce faci după ce citești. Cum analizezi. Cum argumentezi. Ce observi. Teoretic, cam asta s-ar face la ora de română. Practic… sunt multe comentarii învățate pe de rost.

Nu am văzut cărți despre care nu se pot face argumente relevante. N-am întâlnit carte incapabilă să fie gândită. Foarte multă lume e de acord că „Fluturi” de Irina Binder e o carte lipsită de valoare, dar asta nu înseamnă că nu poți analiza valoros cartea. Putem vorbi despre evadarea în fantezie, care face și cărțile slabe de consum să aibă un rol de entertainment. Putem vorbi despre „Fluturi” în contextul romanelor de dragoste (și cum primul volum nu e chiar un roman de dragoste). Putem vorbi despre simbolurile superficiale ale profunzimii (pentru a-i sugera profunzimea, personajul principal are ca prieten un bătrân înțelept). Putem vorbi despre imaginarul colectiv cu privire la bogați și viața lor.

Dacă e vorba de a citi strict pentru plăcerea personală (și nu e nimic rău în asta), poți să faci ce vrei. Poți să citești. Poți să nu citești. Poți să citești cărți bune. Poți să citești cărți slabe. Poți să citești un gen sau toate genurile. Poți să citești o carte plină de înțelesuri ascunse pentru poveste, de ce nu? Poți să analizezi sau nu.

Dar dacă e vorba de a-ți dezvolta vreo abilitate, interacțiunea cu textul mi se pare mai importantă decât simpla luare la cunoștință a textului. Nu văd de ce ar fi mai virtuos un cititor de „Solenoid” care e incapabil să spună nimic despre text decât un cititor al lui „Fluturi” care poate spune câteva lucruri interesante despre roman.

Și, la fel, nu văd de ce ar fi atât de important ca textul respectiv să fie o carte și nu, să zicem, un film. Sau un joc video. Pentru că există analize atente și pe filme și seriale sau pe jocuri video.

Mi se pare doar un fetiș. E o dragoste superficială de cărți, care le pune pe piedestal și le neagă realitatea și limitările, visând la cai verzi pe pereți. Sau poate e doar o frustrare cu o lumea care nu se comportă cum ar trebui, așa că în loc să se caute o punte de dialog, se prescrie o rețetă care ar trebui să rezolve totul.

Ce facem cu imposibilitatea de a cunoaște?

Sat, 08 Aug 2020 14:38:48 +0000

Trăim vremuri interesante. Avem întreaga lume la un clic distanță și putem afla cam orice vrem de pe internet și din cărți. Putem vorbi cu oameni din toate părțile globului, cât timp avem o limbă în comun. S-ar putea spune că nu e o scuză că „nu știm” ceva, pentru că avem capacitatea de a afla oricând.

Pe de altă parte, noi, ca oameni, suntem limitați. Nu suntem capabili de omnisciență.

Mă tot gândes la asta în ultimul timp. Teoretic, cred că toți știm că nu le putem afla pe toate. Practic, nu cred că ne-am împăcat cu ideea. Cred că încă plutește în aer impresia că am putea ști tot ce e important, la fel cum deseori m-am ciocnit de ideea că un om cu adevărat citit știe un anumit set de cărți absolut esențiale.

E o fantezie care face mai mult rău decât bine, iar lucrul ăsta se vede de fiecare dată când apare un eveniment important. Pică un avion? Brusc apar mulți care au învățat peste noapte cum e cu avioanele. Noaptea ca hoții? Toată lumea e brusc expert în drept și constituție. COVID-19? Toată lumea știe medicină.

Pe de o parte, dorința de a afla e bună. Dar hai să fim realiști o clipă. **Dacă ne uităm la toate lucrurile care merită aflate, la tot ce ar fi bine de știut, vedem că sunt prea multe. **Și nu e vorba de faptul că nu vrem să le aflăm, ci că este imposibil să le aflăm pe toate.

Motivul pentru care nu vedem imposibilitatea e că nu avem imaginea de ansamblu. Fiecare situație pare să ceară doar un pic de informație în plus. Pare că se poate rezolva citind 1-2 articole.

Doar că e fals.

De cele mai multe ori, situațiile punctuale au un întreg sistem în spate. Nu pot să știu ce e cu avioanele, dacă nu știu suficientă inginerie încât să înțeleg explicațiile și nu pot ști ce e cu ingineria dacă nu știu fizică și tot așa.

Iar la un moment dat, e prea mult. Dacă nu lucrăm în domeniu și nu avem o pasiune deosebită ca să facem din acel domeniu un hobby la care să lucrăm cu lunile și anii, luăm explicațiile simple și ne imaginăm că nu greșim prea mult. Credem că știm cum funcționează avioanele din exemplul dat, chiar dacă nu putem construi chiar noi unul, pentru că nu stăpânim „detaliile” – dar, dacă am fi transportați în istorie în secolul 19, am avea acces la oamenii de știință și inginerii Angliei victoriene și am vrea să facem o afacere cu areonave, am constata rapid cât de tare nu pricepem problema. Așa, însă, în confortul vieții în care lucrurile astea funcționează fără noi, ne permitem luxul de a crede că pricepem.

Iar lumea interconectată în care suntem ne cam pune în ipostaza în care să avem păreri despre vrute și nevrute, o mie de păreri pe zi. Ne cere să ne pese de tot felul de lucruri, chit că și lucrurile alea de care ar trebui să ne pesem sunt imposibil de multe.

E plin de goluri de cunoaștere, dar nu ne dăm seama de ele pentru că trecem peste ele în viteză. Devenim superficiali, iar asta ne face să umplem spațiul public cu lucruri care sunt inexacte în cel mai bun caz, dacă nu complet greșite. În plus, ne irosim timpul și viața cu tâmpenii.

Nu am o soluție la problema imposibilității de a cunoaște, dar am două lucruri pe care le fac ca să încerc să reduc din impactul ei:

1. Încerc să nu mă preocup de lucrurile care nu mă interesează.

Aici intră și ce fac primarii din București, dar și ce face Simona Halep. Sunt subiecte discutate, dar le iau la cunoștință doar într-o măsură minusculă, cât să știu ce-i preocupă pe prietenii mei. Altfel, nu pot rezolva problemele Bucureștiului, iar tenisul nu mă interesează (a nu se înțelege greșit, cred că Simona merită toate lucrurile bune care i se întâmplă).

În mod similar, nu țin neapărat ca prietenii mei să se preocupe de lucrurile care mă interesează pe mine.

2. Verific informațiile înainte de a le da mai departe.

Verific informațiile alea de parcă mi-ar da cineva amendă 50 de lei dacă cumva sunt greșite. Nu e un capăt de lume dacă îmi mai demonstrează cineva că greșesc, dar evit situația. Iar pentru că de obicei am grijă cu ce fac, nu sunt forțată să stau permanent în defensivă (ceea ce se întâmplă dacă o dai de atâtea ori cu oiștea în gard încât nu mai ai argumente).

Și așa, se mai evită din zgomotul din spațiul public și din ecourile care distorsionează mesajul până ajunge aproape de nerecunoscut.

Dar astea sunt rezolvări minore, nu o soluție reală la problema torenților de informații de toate tipurile care doar se înmulțesc pe zi ce trece. Iar ce fac eu nu fac neapărat și ceilalți. Mă întreb cum vor evolua lucrurile la nivelul societății.

Bani, bani, bani, bani, foame, foame, foame

Fri, 10 Jul 2020 19:13:51 +0000

Sunt zile în care îmi dau seama că, oricât de tare mi-ar fi suflat vântul prin buzunare la un moment dat, nu am ajuns în faza în care orice chestie a început să semene cu semnul dolarului, așa cum în desene animate flămânzii încep să-și vadă prietenii ca pe pui la cuptor.

Ăsta e motivul pentru care acest blog conține ocazional un link de afiliat către eMag sau Libris, atunci când recomand o chestie care e și pe acolo, dar nu mă omor cu reclamele. Pentru că nu refuz banii, dacă vin de nicăieri, dar nu vreau să alerg după ei. Dacă ar fi să încerc să fac blogul să scoată bani, n-ar fi distracție deloc și aș alerga după cai verzi pe pereți până ar fi o sursă de frustrare.

Așa că vreau să vă zic de două chestii.

1. Dacă vreți bani, nu fugiți acolo unde „se fac bani ușor și distractiv”.

Sunt puține lucruri de care m-am apucat care să implice să produc ceva (conținut, gen) fără să-mi spună cineva „OMG POȚI CÂȘTIGA BANI BANI BANI BANI BANI DIN ASTA!!!!” De ce? Pentru că câștigă unii. Se câștigă bani din blog. Se câștigă bani din Youtube. Se câștigă…

Da, fraților. Hai să vă mai zic o chestie: am un văr care e bucătar profesionist, a lucrat inclusiv în ceva restaurant Michelin și câștigă bani din gătit. Deci, ce înțelegem din asta? Că dacă faci un șnițel, ajungi să trăiești din gătit. Fă șnițele! Bagă șnițele, ajungi star! Uite la Gordon Ramsey, ce de bani are!

Doar că nu. Oamenii ăia la care se mai uită lumea cu mutre gen $_$ de obicei au tras tare și au avut și noroc ca să ajungă acolo. De obicei au pornit la drum pentru că aveau o tangență cu domeniul sau își doreau lucrul respectiv.

Majoritatea celor care vor „să facă bani ușor” or să bage zeci, sute, poate mii de ore într-o chestie și or să scoată… mai nimic. Or să se chinuie, or să zică că „nu e muncă” pentru că nu sunt la birou, or să-și arunce pe geam timpul liber și alte proiecte în ideea că or să „câștige ușor”. Și la final, or să aibă o grămadă de timp pierdut și o sumă de bani amuzantă.

Ah, și mai e o chestie. Fomiștii ahtiați după bani făcuți ușor ajung des să fie fraierii altora. Or să li se vândă idei mari – or să meargă la conferințe scumpe, or să cumpere cărți care să-i învețe ce să facă și așa mai departe, fără să-și dea seama că ei sunt clienții, nu afaceriștii. Și eventual or să lucreze pe bani mărunți, mult sub salariul minim, în speranța că la un moment dat dau un tun.

Am văzut chestia asta pe bloguri acum câțiva ani, când am dat de ceva competiție de bloguit în care se întrecea lumea să facă reclamă unor produse în speranța că ar putea câștiga câteva sute de lei. Am văzut-o în lumea literară, când promit unii că anumite cărți se vor vine hăăăăăt în nu știu câte exemplare, le cumpără o editură străină, parol. Am văzut-o în cărți despre cum să ai o atitudine de succes și să faci bani. Li se vând vise. Vise, vise, vise.

Iar visele astea flămânde de bani, dacă sunt singurele vise, ajung să strice treaba. Nu lasă loc de hobby, de amatori. De distracție.

2. Am impresia că multă lume nu îndrăznește să fie altfel decât pasivă.

Demult, înainte de pandemie, m-a luat un bătrân în autobuz să-mi spună că a fost prof universitar și acum bea și așteaptă să moară, pentru că n-are ce face.

Nu fiți ăla.

Ce vă place să faceți? Ce v-ar distra? Faceți, bre. Nu pe bani. Așa, de nebunia chestiei. Că e distractiv. Faceți-o pentru sufletul vostru. Faceți-o degeaba. Dacă nu iese bine, e în regulă, rămâne distractivă.

A crea lucruri doar de dragul de a le crea e absolut permis. A scrie povești pentru prieteni e în regulă. A înregistra cărți audio pentru prieteni e în regulă. A face costume fanteziste pe care le porți o dată e în regulă. A face tablouri pentru tine e în regulă. A-ți amenaja grădina nu știu cum e în regulă.

E o lume întreagă de posibilități. Nu totul trebuie, scuzați de cuvânt mizerabil, monetizat. Nu mai ascultați de toți fomiștii care spun „bani, bani, bani, bani”, pentru că nu e necesar să iasă un ban ca să faci o chestie care să te satisfacă. E ok s-o faci pentru tine. Ba mai mult, creativitatea e o chestie profund umană și, deci, a crea e extrem de satisfăcător. Ajută mult la tărtăcuță. Eliberează.

Utilitatea școlii trebuie explicată de școală

Wed, 08 Jul 2020 16:04:44 +0000

După ce a venit vloggerul Selly și a făcut un clip în care ne-a spus ceea ce se tot spune de ani și ani de zile, cum că ce se face la școală acum e inutil, au venit o grămadă de oameni să explice, practic, la ce se folosesc cunoștințele din școală. (Integralele, de exemplu.)

Pot să vin și eu și să explic câteva dintre lucrurile astea. De ce analizăm texte la română. La ce e bună fizica. De ce e bună chimia. Cred că am și făcut-o la un moment dat, dar mi-e lene să caut pe blog.

Dar pe măsură ce văd explicațiile date din nou și din nou de adulți, încep să-mi dau seama care e problema de fond: nu ar trebui să ne explicăm între noi care e relevanța diverselor subiecte din școală. Ar trebui să li se explice direct elevilor, în școală. Să li se explice nu doar subiectul în since, ci relevanța subiectului și modul în care abordarea respectivă se situează într-un context mai larg. Pentru că, surpriză, ce se predă în școală sunt noțiuni de bază, nu cele mai noi informații în domeniu.

Dacă elevului nu îi e clar de ce învață ce învață, atunci nu ar trebui să fie nevoie să-i explicăm noi, din afara sistemului. Ar trebui să i se explice din sistem. Face și asta parte din procesul de învățare. Te ajută să folosești cunoștințele. Te ajută și să reții mai bine ce ai de reținut, pentru că într-un fel înveți atunci când pricepi la ce e bun un lucru, în alt fel înveți când crezi că e degeaba.

Când școala nu e în stare să explice care e utilitatea diferitelor materii și subiecte, ajung s-o facă tot felul de oameni, unii mai străluciți, alții de-a dreptul conspiraționiști, cu idei care nu stau în picioare și care blamează Vestul pentru tot, ca persoana care a scris acest articol de pe Republica. Nu se știe care ajunge la ce elevi, dar niciuna dintre persoane n-o să ajungă la toți elevii.

Cât de important e pentru voi să nu fiți mințiți?

Sat, 23 May 2020 20:10:16 +0000

După ce am scris articolul în care am analizat filmulețul cu scandalul de la Kaufland, au fost diverși care au rămas cu impresia că oamenii ăia sunt niște eroi care au arătat cum e de fapt sistemul și care au _luptat _pentru drepturile lor ca să reclame o ilegalitate.

Ok, **cât de important e adevărul pentru voi? **Întreb ca să știu unde ne situăm ca societate. Când e ok să fii mințit?

E ok să fii mințit când ceri o părere? O mică minciună albă – „cum îmi stă cu pălăria asta”? E ok să fii mințit dacă scopul e nobil? Cineva vede că iubita îți fură banii, dar știe că n-ai crede asta despre ea, așa că, pentru a te salva de ea, îți spune că tipa te înșală? E ok să fii mințit atunci când vrei să crezi un lucru și povestea aia confirmă ceea ce „tu știi în inima ta”?

Întreb. Nu dau cu parul.

Eu consider că, dacă dreptatea e de partea ta, poți s-o susții prin adevăr. Nu e necesar s-o susții cu minciuni, înflorituri, tertipuri și mișmașuri. Dacă tu consideri că dreptatea are nevoie de un pic de mânărie ca să iasă la iveală, înseamnă că ceva nu e chiar ok.

Clipul de la Kaufland mi se pare că e ca un banc cu Radio Erevan.

– E adevărat că au mers un soț și o soție la Kaufland să-și facă aprovizionarea, dar paznicii au încercat să le ia ilegal temperatura și au fost bruscați de poliție fără niciun fel de provocare?

– Da, dar n-au mers să-și facă aprovizionarea, ci să se certe pe tema temperaturii; paznicii n-au încercat să le ia temperatura, ci le-au zis că trebuie, dacă e să intre în magazin; luatul temperaturii nu e de fapt ilegal, dar poate că nu e obligatoriu; poliția n-a intervenit fără provocare, ci probabil cu provocare; și n-au fost neapărat bruscați cu intenție, cât s-au chinuit să-i pună cătușe soțului până a picat pe asfalt și s-a lovit la cap.

Deci ăștia sunt oamenii. Au considerat că poziția lor nu poate fi apărată doar prin adevăr, ci trebuie făcut și un clip cu ceartă. Nu a fost suficient să se înregistreze explicând pe larg și convingător cum se aplică legile alea în situația dată, ci au mers să se certe la magazin.

Dreptatea lor ar fi fost la fel și de acasă. Faptul că au mers la Kaufland și s-au filmat a avut rolul de a impresiona publicul. Și uite că au reușit – povestea a devenit virală și i-a atins pe mulți la inimă, mai ales că s-a lăsat cu o lovitură la cap.

După cum am argumentat în articolul anterior, probabil că multe chestii au picat la montaj ca să rămânem cu impresia cea mai favorabilă celor care au făcut clipul. Să lovească la emoție, nu la judecată.

Mi s-a spus că nu contează că au făcut asta și că au înflorit situația, pentru că au evidențiat o problemă în societate. Adică, sigur, scandalul a fost provocat aiurea, dar inima mesajului…

**De-asta întreb: cât de important e pentru voi să nu fiți mințiți? **Sunteți de acord, ca principiu, ca cineva să vă mintă, cât timp concluzia finală vi se pare ok?

Pentru că pe mine mă apucă scepticismul și încep să fac analize pe text.

Sorina înșiră acolo o grămadă de legi, dar nu o cred pe cuvânt că le interpretează cum trebuie și am câteva motive pentru treaba asta.

Evident, nu sunt avocată, dar nici ea nu e și mi-au sărit în ochi niște lucruri:

Măsurarea temperaturii e menționată ca măsură de prevenire a bolilor într-o hotărâre oficială.
Cei de la Kaufland nu au fost amendați pentru măsurarea temperaturii (dacă procedura ar fi fost ilegală, probabil că tăbărau pe ei autoritățile).
Nu aud să se fi dat o dispoziție oficială să nu se măsoare temperatura.

Cu alte cuvinte, autoritățile nu par să considere măsurarea temperaturii ca fiind ilegală. Ai crede că organele statului, măcar, ar ști dacă e ilegală treaba.

Am auzit teoria că Kaufland n-a mai măsurat temperatura tocmai pentru că e ilegal s-o facă. Nup, eroare de logică. Faptul că ceva e legal nu înseamnă că e și obligatoriu. De exemplu, e legal să ai paznici la intrarea în magazin, dar nu e obligatoriu. La Kaufland sunt paznici. La Cărturești nu. Decizia nu e neapărat motivată de legalitate.

Asta pe lângă faptul că mai mulți oameni din domeniu, inclusiv un judecător, spun că nu e ilegală luarea temperaturii.

Dar cred că știu de ce lumea vrea s-o creadă pe Sorina. Termoscanarea e enervantă din mai multe motive. Nici mie nu mi se pare o chestie genială – unele aparate dau rateuri, unii oameni au febră din alte motive. Hei, probabil că și cei care iau temperatura ar prefera să n-o facă (e un efort fizic), iar șefii lor la fel (e un efort financiar). Deci suntem mulți de acord că e cam de rahat chestia. Și vrem ca părerea noastră să fie validată.

Însă cred cu tărie că a vrea ceva nu înseamnă că toate căile de a obține acel lucru sunt egale.

Și că tot vorbim de căi de a obține lucruri… Dacă vreți pe bune să schimbați lucruri în jurul vostru, uitați-vă care sunt căile. În funcție de situație, poți vorbi cu conducerea magazinului sau a companiei, cu primăria, cu reprezentanții legali din parlament și din consilii, cu guvernul, cu ONG-urile, cu partidele.

În Brașov, s-au rezolvat probleme cu RAT Bv-ul prin reclamații. În Sfântu Gheorghe, s-au rezolvat probleme cu gunoierii prin reclamații. Eu am discutat cu Ministerul Justiției când aveam nevoie de o chestie legată de autorizația de traducător. Iar uneori primești răspunsuri care clarifică situația – asta, bineînțeles, dacă ești dispus să le asculți.

Există tot felul de căi. Scandalurile coafate să dea bine la publicul larg sunt cam la fundul listei.

Lucruri mărunte

Sat, 18 Apr 2020 19:59:45 +0000

E plin de profeți în perioada asta, care profețesc ce se va întâmpla după criză. Unii or să și aibă dreptate, pentru că, dacă arunci destule idei în spațiul public, unele se mai și îndeplinesc.

Nu-mi place să scriu de evenimente curente, în general, dar pandemia asta a acaparat totul – uneori mă trezesc de dimineață și nu-mi vine să cred că e în continuare reală, că n-a fost un vis sau un coșmar. Probabil că, atunci când va trece, va fi la fel de greu să mă reobișnuiesc invers.

Ziceam că e plin de profeți, care spun că oamenii își dau seama în perioada asta ce e cu adevărat important pentru ei, adică nu [aici urmează lista]. Eu aș prescurta ideea la „oamenii își dau seama în perioada asta ce e cu adevărat important pentru ei”. Punct. Pentru că, din câte văd, nu aceleași lucruri sunt importante pentru toți.

Evident, cam toți vrem să-i vedem pe cei dragi – și mie îmi pare rău că nu pot să trec pe la ai mei și că nu pot s-o vizitez pe amica Ioana în București. Cam toți vrem să mai ieșim pe afară. Dar în rest, la capitolul „descoperiri despre sine și viață”, părerile diferă.

Am văzut oameni care au o tendință utilitară – sunt cei care spun că oamenii își vor da seama cât de inutile sunt obiectele de decor, pernele, picturile, vasele și tot felul de prostii. Sunt cei care spun că oamenii își vor da seama cât de aiurea era să meargă în oraș și să dea banii pe mâncare și băutură la suprapreț.

Eu… Eu vreau niște utilitate în plus, pentru că momentan n-am destul loc pentru haine în dulapuri și nu știu ce să fac cu unele obiecte. Dar mai ales îmi dau seama că nu suport nici măcar ideea de minimalism.

Înțelepciunea care mi-a fost repetată des e că mai bine ai experiențe decât lucruri fizice, dar nu văd de ce una o exclude pe cealaltă. Am în dulap haine pe care nu le port decât rar, sau aproape niciodată, dar sunt cele pe care mă bucur cel mai mult că le am, de la corset la rochia secuiască de catifea. Apoi, stăteam nu demult să șterg de praf colecția de DVD-uri și CD-uri și mi-am adus aminte că a fost unul dintre motivele pentru care m-am îndrăgostit. Fără bibliotecile pline de cărți, cred că m-aș fi urcat eu pe pereți.

Vreau lucruri. Vreau obiecte decorative. Vreau boluri și căni care să arate ca scoase din povești și mi-e un pic ciudă că nu am luat ceva de aici de ediția trecută a Zilelor Sfântu Gheorghe. Și regret și faptul că anul ăsta nu pot să merg la târg, pentru că era distracția mea favorită din primăvară.

Ce n-am cumpărat.

Nici asta n-am cumpărat.

Altfel, vreau să pun pe pereți chestii și să nu fie doar pisici decupate dintr-un calendar într-o zi în care m-am săturat să mă uit la nuanța neinspirată de turcoaz în care a fost zugrăvit biroul în care lucrez. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut în iarnă a fost să cumpăr la impuls niște covoare din blană de oaie, care sunt în continuare o plăcere.

Nu vreau să-mi umplu casa cu tâmpenii, ci cu obiecte care-mi plac. Nu utilitare, ci fanteziste. Sunt genul care adună diverse și care, atunci când e supărată, se înconjoară de obiecte, nu care vrea să fie gol în jur.

Și vreau să fac câte ceva – niște bluze, niște șaluri, pentru că deocamdată mă distrez cu fire. Dacă prind avânt, aș vrea să văd și ce alte meșteșuguri m-ar prinde. Toată viața, până acum vreo doi ani, mi-am zis că sunt anti-talent la tot ce ține de lucru manual și că nici n-are sens să încerc. Anul trecut m-am apucat de tricotat pentru că n-aveam răbdare să mă uit la filme și seriale și aveam nevoie de ceva de făcut cât timp stăteam la TV – și am constatat că mă mințisem singură, mă descurc și-mi face plăcere. Cu cât e mai complicat modelul, cu atât e mai bine.

Sigur, astea sunt chestii personale, nu sunt învățăminte universale care să se aplice la o mare parte a populației. Ar fi culmea să ne bulucim toți pe site-urile artizanilor să comandăm toate ceainicele (apropo, dacă știe careva cine sunt cei care fac vasele de mai sus, dați un mesaj, apreciez) sau să epuizăm brusc stocurile de croșete.

Dar cred că majoritatea ideilor despre ce ne dorim cu adevărat sunt personale, doar ne spunem că sunt universale. Am auzit pe cineva care duce dorul la KFC. Altcineva care regretă că n-are destule ghivece. Și da, și oameni care fac curat și aruncă multe, inclusiv hârtii și documente pe care trebuie întâi să le distrugă.

Tot felul de lucruri mici și personale – nu idei mărețe care luminează omenirea, ci mărunțișuri cărora le ducem noi dorul.

Cum apreciezi un Brâncuși

Sat, 15 Feb 2020 14:35:06 +0000

După cum probabil a aflat deja toată lumea, dar repet pentru posteritate, Irina Rimes a fost desemnată ambasador onorific al Zilei Constantin Brâncuși. Sunt mulți oameni foarte supărați că „s-a ajuns în halul în ăsta” – Marele Brâncuși e promovat de o cântăreață de muzică pop.

Sincer, dacă mi-ar păsa cu adevărat de problemă, aș fi mult mai revoltată de faptul că au desemnat-o _cu o săptămână înainte de eveniment. _Nu știu voi cum sunteți, dar mie mi-e destul de greu să gândesc un proiect cap-coadă în doar 7 zile și să-l fac să și puște. Mai ales dacă am și altă treabă, și bănuiesc că și Irina Rimes o fi având treburile ei de făcut.

S-a vorbit destul despre cât de potrivită e ca ambasador, luați de aici un articol și alt articol. N-o să repet și eu același lucru.

Eu una nu prea am tangențe cu pictura și cu sculptura. N-am donat pentru Cumințenia pământului, nu merg la expoziții decât dacă mă cheamă cineva, nu merg la muzee de artă decât dacă am epuizat muzeele care chiar mă interesează. Aș putea să mă prefac că îl apreciez profund pe Brâncuși, pentru că tot e la modă, dar adevărul e că n-aș ști să-i spun nimănui de ce e important și apreciat.

Dar am o idee legată de artă în general: n-ar trebui pusă pe piedestal, pentru a fi admirată doar de către cei câțiva care o pricep în profunzime. Arta nu se strică dacă e apreciată sau iubită de cei care n-o pricep pe de-a-ntregul. E ok să interacționezi cu ea, să te joci cu ea – bine, în cazul de față, nu cu sculpturile în sine, ci cu ideile lor. De-abia când o întorci pe toate părțile, când ai ceva de zis de ea, când ești liber să o gândești și să o treci prin propria prismă, de-abia atunci devine vie.

Asta înseamnă să le-o dai și celor care o apreciază mai brut, care știu să-ți spună dacă le place sau nu, dar nu neapărat și de ce, care o recunosc când dau de ea, dar nu-i știu neapărat și povestea.

Când eram mică, desenele animate aveau uneori muzică clasică pe post de coloană sonoră. Uneori, Tom și Jerry se fugăreau pe muzică în stil Gershwin prin Manhattan, alteori Bugs Bunny era ambasadorul lui Wagner pentru Warner Bros.

Desenele animate mi-au pus muzica în context și m-au făcut s-o ascult. Nu mi-au cerut s-o apreciez într-un anumit fel, nu mi-au cerut reverența. Nu mi-au cerut nici măcar să știu ce tip de muzică e, sau că e o Chestie. Dar mi-au indus o anumită apreciere față de acel tip de muzică, pentru că mi l-au făcut plăcut și mi l-au tradus pe limba mea.

E de rău? E Wagner mai puțin Wagner din cauza lui „Kill the wabbit, kill the wabbit, kill the wabbit!”? Ar fi fost de preferat să nu ascult niciodată Wagner pentru că nu am făcut-o așa cum trebuie, în sala de spectacol, după ce m-am documentat profund cu privire la muzica epocii? Sau e ok că recunosc un pic din muzica clasică și că mă pot bucura de ea?

Din punctul meu de vedere, arta din canoane e diferită de arta pentru mase pentru că am decis oarecum colectiv că e mai bună. Deși în general aș argumenta și că trebuie reevaluate canoanele și eventual extinse, nu văd de ce, dacă noi credem că aceea e artă bună, vrem s-o ferecăm în spatele porților și să nu lăsăm pe nimeni să se atingă de ea dacă nu e avizat. De ce să n-o dăm mai departe, chiar și cu riscul de a nu fi apreciată la adevărata valoare?

Prin străinătate, elevii îl pun în scenă pe Shakespeare fără ca Shakespeare să sufere, chiar dacă poate că nu e înțeles în totalitate (mai ales că mă îndoiesc că profesorii stau să le explice bancurile vulgare). La noi, mulți au citit „Călătoriile lui Gulliver” când erau mici și singura chestie e că nimeni nu le-a explicat când au crescut mari că Swift era satirist și că toată cartea aia e o satiră. Nu că ar fi o mare problemă – măcar s-au bucurat de ea ca de un roman de aventuri fantastice.

Dacă am decide ca țară că suntem mari fani Brâncuși, nu văd de ce nu am pune copii după sculpturile lui la locurile de joacă, să se bălăngăne copiii de Poarta Sărutului și să se joace de-a muții la Masa Tăcerii. Să avem jocuri în care trebuie să asamblezi Coloana Infinitului în așa fel încât să stea în picioare. Brelocuri cu portretul domnișoarei Pogany, tabureți cu Sărutul.

Da, unele ar fi de prost gust, dar ar fi o lume mai interesantă, în care am fi mai puternic conectați la artă. Eventual să facem și benzi desenate inspirate de picturile lui Grigorescu și cursuri de buchete de flori inspirate de Ștefan Luchian. Proiecte de școală în care împarți elevii pe grupuri mici și îi pui să facă lupte rap între poeții clasici, cu versuri de unde le găsesc. Parcă citești cu alți ochi operele complete ale lui Arghezi când cauți versurile potrivite cu care să-i răspundă lui Eminescu la injurii.

Eticheta bestiilor

Sun, 29 Dec 2019 10:56:42 +0000

Pe 19 decembrie a intrat în moderare un comentariu pe care m-am tot întrebat dacă să-l cenzurez și apoi să-l postez sau dacă să-l șterg pur și simplu.

Îl redau parțial, ca să discutăm pe text.

Misanilor ….Sunteti niste mascarici ordinari de 2 bani! Sincer nici macar un scuipat nu meritati zdrentelor mincinoase! Voi sunteti cu totii nevinovati inocenti…iar restul sunt Satana,POLITICIENII Masoneria,iluminatii! De ce nu vb despre femeile trimise de voi in Japonia la produs …[…] De ce nu vb ca India v a dat efectiv un sut in cur….si v a expediat din Auroville?? Bolnavilor dupa sex …si facut bani!! Ce treaba aveti voi ma nemernicilor DE MISANI cu adevarata Hatha Yoga din India???BIVOLARU ESTE INCARNAREA UNUI DEMON BIVOL….DIN TIBET!

Când am lansat blogul voiam să moderez cât mai puțin. Voiam ca oricine să se poată exprima liber. Între timp se pare că am îmbătrânit, pentru că optimismul tineresc mi-a dispărut. Nu mai cred că e un lucru bun să las lumea să se desfășoare oricum.

Teoretic, cel care a scris comentariul de mai sus e oarecum în aceeași tabără ca mine – nici eu, nici el nu îi agreăm pe yoghinii autohtoni. Motivele sunt similare: sunt mincinoși, folosesc spiritualitatea ca să manipuleze oameni în folosul propriu, ba mai sunt și pe dinafară în materie de yoga.

Practic, însă… E un om supărat care aruncă cu invective și majuscule.

Cu cine vorbește? Nu cu mine, bănuiesc. Li se adresează „misanilor”, doar că ei nu sunt aici. Dacă le-a păsat vreodată de blogul ăsta, au plecat demult. Articolul cu pricina a fost scris acum 6 ani – data e menționată clar, trebuie doar să te uiți după ea.

Dar și dacă ar fi comentat pe o postare scrisă ieri despre MISA, tot nu e garantat că yoghinii ar fi aici. Autorul n-a mers pe MISA TV să-i înjure la ei acasă (da, acel site există și acceptă comentarii), ci a venit pe blogul meu să se dea în spectacol în fața mea și a câtorva cititori care probabil că nu sunt în temă.

Nu în ultimul rând, comentariul e inutil. Chiar și scris pe MISA TV, cel mult i-ar șicana pe cei vizați, dar mai mult i-ar convinge că sunt agresați, neînțeleși și în luptă cu forțele oculte ale lumii. E departe de a le arăta bârna din ochi, pentru că nimeni nu stă să asculte argumentele cuiva care-l face troacă de porci.

Pot să înțeleg frustrarea cuiva care se enervează și urlă, dar nu pot să fiu de acord cu urlatul aiurea în public. Dar văd că mulți urlă, și nu doar de MISA. Urlă în comentariile legate de politică, urlă în comentarii legate de teme sociale. Urlă. CAPS LOCK. Injurii. Apoi, scuzele: „URLU pentru că NU MAI SUPORT și O MERITĂ!!!!”

Nu doar că nu e un mod ok de a rezolva o problemă, ci chiar nu rezolvă nimic.

În plus… Noi nu suntem cel mai înalt potențial al nostru, nu suntem cea mai bună versiune a noastră, nu suntem cine știm noi în adâncul sufletului că putem fi, ci suntem suma acțiunilor și atitudinilor noastre. Cei care aruncă cu rahat în cei pe care-i urăsc sunt oameni care aruncă cu rahat. Cei care-i linșează pe cei pe care-i văd ca răi sunt oameni care linșează. Scuza cu „și-o merită” e slabă și se pierde ca fumul lumânării în vânt.

Spun asta din două perspective.

1. Am fost suficient de des ținta invectivelor. De fiecare dată când e un articol despre MISA pe net și sunt pomenită și eu, se va găsi un necunoscut care să urle undeva într-un comentariu că sunt nașpa.

Indiferent ce spun, vor fi oameni care vor interpreta ce spun nu cum ar trebui, ci conform impresiilor lor formate dinainte – dacă ei știu că toți foștii yoghini sunt niște perverși dezaxați, degeaba am spus eu altceva. Dacă ei știu că toți foștii yoghini sunt răzbunători plini de ură care vor să distrugă „școala noastră de yoga”, fiind corupți de „forțe malefice”, degeaba am spus eu altceva.

Știu lucrul ăsta. Îl accept ca pe un dat al lumii. Nu îmi place, mi-aș dori să nu se întâmple, dar mă aștept la el. În momentul în care vorbesc public cu orice jurnalist, sunt o potențială țintă, la fel cum e oricine care vorbește public despre orice. Mi-o merit? Nu cred. Contează? Absolut deloc. Nici pentru cei care urlă la mine, nici pentru mine, pentru că nu mă interesează foarte tare ce urlă ei.

De-asta spun. Cei care aruncă cu rahat sunt oameni care aruncă cu rahat. Vinovat, nevinovat, merit, nemerit, vor arunca cu rahat în orice și oricine consideră ei că nu e în regulă. Își vor găsi ținta. Vor face mai mult rău decât bine. Nu au cum să-mi câștige respectul, pentru că sunt oameni care aruncă cu rahat, fie că aruncă spre mine sau spre alții.

2. Sunt și eu o persoană agresivă și știu că nu e o scuză. A fi agresiv nu justifică nimic, e o problemă personală.

Dacă nu par agresivă, nu e meritul vreunei eleganțe înnăscute, al vreunui rafinament genetic sau al unui bun caracter înnăscut. Nu sunt amabilă prin natura mea; este o calitate cultivată. Politețea și reacțiile calme sunt atât modul prin care evit să le fac viața amară altora, cât și cel prin care merg în direcția pe care o prefer.

Când am mai spus lucrul ăsta în privat, mi-am mai auzit reacții ca, „Aha! Deci te prefaci! Ești o prefăcută!”

În primul rând, mi s-a părut mereu ciudată chestia. Una e să dai impresia că-ți ceri palme, alta e să-i și reproșezi interlocutorului că nu ți le-a tras.

În al doilea rând, nu cred în personalitate ca într-un lucru fix pe care trebuie să-l manifești întocmai. Nu cred că există un suflet neschimbat și neschimbabil, un tu bătut în cuie pe care trebuie să-l manifești sincer. În schimb, cred în devenire, în _transformare _și în acțiune. Cred în a decide cine vrei să fii și a acționa în consecință. Cred că toată lumea alege, fie conștient, fie nu – când faci ce îți dictează primul impuls, alegi doar să lași frâiele din mână.

Calea pe care mergi cel mai des devine cea bătută. Dacă te înveți să reacționezi cu capul pe umeri, până la urmă devii o persoană care reacționează cu capul pe umeri. Dacă reacționezi la impuls, devii persoana impulsivă.

Cred și că, dacă ești cinstit cu tine, îți dai seama când scuzele sunt scuze. Îți dai seama că „da, dar și ăia sunt nasoi” nu înseamnă că tu nu ai acționat greșit. Că faptul că e de înțeles că ești nervos și acționezi aiurea nu înseamnă că este bine să o faci. Pentru că știi că problema e cu tine: tu ți-ai pierdut controlul și e probabil ca, din cauza asta, să nu-ți fi atins scopul. Iar când pierzi controlul, mai devreme sau mai târziu îi rănești pe ceilalți.

Nu sunt împotriva sincerității, dar cred că sinceritatea nu înseamnă să reacționezi la impuls și nici să fii mojic. Poți transmite o idee în mai multe moduri. Dacă dezaprobi, poți să manifești dezaprobarea cu o furtună de injurii, sau implacabil și ferm – simplul fapt că nu dai cu piciorul în mese nu înseamnă că sentimentele tale sunt mai puțin clare.

Există o impresie generalizată că agresivitatea este forță, poate pentru că ea sperie. Doar că, uneori, agresivitatea arată o inabilitate de a controla acea forță. Nu e forță, e disiparea forței. Dacă rupi o masă pentru că ai dat cu pumnul în ea de furie, pe de o parte înseamnă că ai avut forța să o rupi, dar pe de altă parte tocmai ai stricat o masă și te doare pumnul. Pe de o parte înseamnă că ești dispus să lovești, dar pe de altă parte, ce transmiți? Ce realizezi?

Nu înseamnă că mă aștept de la toată lumea să vadă lucrurile la fel, dar cam asta e perspectiva mea asupra lucrurilor, la nivel filozofic.

La nivel foarte practic, sunt sărbătorile, n-am chef de scandal și nici de mizerie pe blog, deci comentariul ăsta va fi șters. Și nici altele asemănătoare nu vor fi acceptate prea curând.

Poveste de pe vremea războiului de independență din ’94

Sat, 05 Oct 2019 16:04:02 +0000

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, am făcut ședință cu maică-mea. Am chemat-o într-o seară la ora 6 în bucătărie, m-am pus de o parte a mesei, maică-mea era de cealaltă, am tras aer în piept și am zis așa:

„Stimată doamnă Monica, țin să vă anunț prin prezenta că asistența dumneavoastră în privința deplasării între punctul locativ A, respectiv apartamentul nostru de la etajul 3 din acest bloc de pe strada P…, și punctul educațional B, respectiv corpul de clădire aparținător de Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” de pe strada Victor Babeș, ambele din municipiul Sfântu Gheorghe…”

M-am oprit să beau o gură de lapte cald cu miere, în timp ce maică-mea se holba la mine și nu știa dacă să râdă sau să se sperie.

„De ce vorbești așa?”

„Pentru posteritate. Sunt posedată de spiritul meu de la o vârstă deosebit de înaintată de peste treizeci de ani. Stai un pic, termin imediat. Așa. Țin să vă anunț prin prezenta că asistența dumneavoastră în privința ajungerii mele la școală este declarată ineficientă și, cu grad de probabilitate de 99,999%, inutilă. De fapt, prin perspectiva traversării temporale a mentalului meu individual către acest moment și spațiu, pot afirma că probabilitatea inutilității însoțirii este de 100%, deoarece voi fi crescut fără probleme și fără accidente. Deci, datorită faptului că orașul Sfântu Gheorghe este deosebit de sigur și că integritatea mea corporală și fizică la înaintata vârstă de peste 30 de ani sunt asigurate, voi face singură deplasarea de aici până la corpul de clădire aferent. Cer atașarea unei chei de acces către domiciliu la un șnur, pe care îl voi purta în jurul gâtului pentru mai multă accesibilitate în privința pătrunderii în spațiul locativ, precum și pentru asigurarea nepierderii acestuia.”

Această scenă s-a repetat în toate casele celor din generația mea. Așa am ajuns noi cu cheia la gât și ne-am plimbat prin oraș fără probleme. Am învățat tehnica de la cei din generația anterioară, și ei crescuți cu cheia la gât. Ne-am luat singuri destinul în mâini, am înaintat cereri și declarații către părinții noștri, apoi am căpătat o libertate extraordinară prin deosebitele noastre discursuri ținute la vârsta de 6-8 ani.

Bine, eu nu vorbesc din amintiri, ci fac deducții logice, pentru că sunt mulți de vârsta mea și mai în vârstă care se plâng că ăștia mici care fac acum clasele primare sunt firavi și trebuie duși de colo-colo de părinți. Tot aud astfel de păreri, deci probabil că ele sunt comune.

Eu înțeleg din plângerile lor că noi toți am avut de ales, copiii de azi au și ei de ales, iar dacă ar vrea, ar putea merge să se plimbe pe câmpuri până în miez de noapte. Dacă nu e așa, dacă adulții iau decizii pentru copii, atunci plângerile lor nu prea au sens, mai ales îndreptate împotriva puștimii de clasele I-IV. Dar la câte plângeri aud chiar și în bula mea minusculă, precis nu sunt adulții ăia iraționali, așa, ca întreg.