Personale on Roxana-Mălina Chirilă

O pomenire

Thu, 15 Apr 2021 23:25:14 +0000

Un lucru pe care nu ți-l imaginezi când ești copil și timpul se scurge lent e prezența niciodată foarte îndepărtată a morții pe care ajungi să o trăiești ca adult. Golurile pe care le lasă. Amintirile care te lovesc uneori, când te uiți la numere de autobuz în stație și vezi 1-4-6-35-3 și ți se taie răsuflarea pentru că acum mai bine de 20 de ani formai numărul la telefonul fix și aproape că auzi acel „Alo?” și stai să-ți imaginezi cum ar fi să mergi într-un magazin de antichități, să ridici un receptor al unui telefon nelegat nicăieri și să auzi de cealaltă parte, din nou, aceeași voce, poate mai tânără decât ai auzit-o vreodată, vorbind din trecut, de când de-abia își montase telefonul.

Sunt zile în care te plimbi pe sub Tâmpa, uitându-te la centrul atât de vechi al Brașovului și îți dai seama că bunicii tăi s-au plimbat pe acolo, probabil, odată. Te întrebi ce-au vorbit, ce și-au spus. Te întrebi cum sună vocea bunicii pe care n-ai cum s-o mai ții minte, o bunică care era exista doar în povești pentru tine când erai copil, antică precum imperiile și Roma, dar îți dai seama că ești cam pe la vârsta pe care o avea mama ta când nu mai avea mamă și realizarea te lovește altfel.

E telefonul scurt pe care îl primești și îți dai seama că niciodată n-o să poți să te cerți cu primul tip de care te-ai îndrăgostit vreodată și pe care niciodată nu te-ai putut supăra pe cât de mult ar fi trebuit. Întrebarea, acum fără răspuns, dacă a știut că-ți face rău și s-a folosit de sentimentele tale neîmpărtășite sau dacă ți-era prieten și a crezut că face bine. Întrebarea, la care nu știi dacă vrei răspunsul, dacă a murit de dobitoc în numele credinței lui sau dacă ar fi murit oricum.

O carte pe care nu i-ai returnat-o niciodată unei prietene a unei prietene, pentru că ai tot uitat, iar apoi n-ai mai avut cui.

Zilele în care ții pe cineva de vorbă în timp ce se învârte pe coridoarele spitalului, așteptând ceea ce speră să nu fie inevitabil – și nu știi ce să zici, dar zici oricum.

Când te duci la înmormântarea unei persoane pe care ai cunoscut-o și îi vezi fiicele, prietene vechi, și nu știi dacă reușești să spui „Îmi pare rău” sau ți s-a tăiat vocea cu totul. Și urăști faptul că ești atât de emotivă și te întrebi cu ce _drept _îți vine să plângi.

Momentul în care râzi la înmormântarea bunicului pentru că ți-ai amintit ceva amuzant legat de el. Furia bunicii – nu pe tine, ci pe faptul că totul se termină așa.

Sunt unii care spun că e ciudat și nepotrivit să-ți anunți suferința public. Dar ce sunt, dacă nu ciudată și nepotrivită? Iată-mă, aceeași ca întotdeauna – cu mult mai multă experiență în a-mi mima normalitatea, dar în esență, niciodată chiar cum ar trebui. În loc să tac, vreau să scriu, vreau să spun: a murit cineva și trebuie să știți cine.

Iată-mă, deci, la unu noaptea, neputând să dorm pentru că a murit diriga din liceu și, iată, deci, în ciuda faptului că nu e o bunică sau un bunic (nu mai am), nici o mătușă (am puține și sunt bine) sau un părinte (sunt toți bine), iată: nu pot să dorm, ci stau și-mi aduc aminte. La pomenirea ei nu mă duc pentru că ar fi un spectacol: plâng din orice, iar când am motive, nu se mai oprește. Sunt un izvor nesecat de lacrimi, plâng la nervi, plâng la râs, plâng de tristețe, plâng de nostalgie. Sunt descendentă a naiadelor, unde sunt eu, e și apă curgătoare. E neplăcut, dar dacă aș fi în ocean, nu s-ar vedea.

Diriga era profesoară de fizică și, cred, am zis în multe rânduri că am fost olimpică la fizică în liceu (și în gimnaziu, dar aveam altă profesoară). Se întâmplă un lucru când mergi să interacționezi cu un profesor mai îndeaproape: devine om. Nu mai e doar cineva de la catedră, care îți face sau nu zile fripte, ci începi să-l vezi ca pe o persoană, să-i ghicești fericiri și dezamăgiri. Dacă ești atent, din câteva cuvinte poți înțelege multe.

Diriga era om, pentru mine. Nu OM, cum spun cei de pe net când se referă la marii lor profesori – ci om. Nu la o distanță impunătoare, pe un soclu prea înalt, ci aproape.

(Scriu asta și mă încearcă brusc anxietatea: o să vadă ce am scris. O să mă sune mâine. O să zică, „Mălina, ce. scrii. tu. acolo? Cine ți-a zis ție așa ceva?”, iar eu o să intru în pământ de rușine că am spus că a murit! Mă duc pe Facebook, văd o poză cu ea și elevii ei, mă simt toantă, da, normal, de câteva ore mă gândesc degeaba că a murit. Mi-am imaginat lumânarea de doliu! Apoi văd: nu, o posta cineva tot ca amintire – „Dumnezeu să vă odihnească în pace.”)

La începutul clasei a noua, nu o înțelegeam. Mă intimida puternic. O femeie mică de statură, tăcută, roșcată, tunsă scurt, cu o privire pătrunzătoare. Mă scotea la tablă și mă pierdeam. Mă făcea să plâng – dar, din nou, asta nu spune mare lucru; unde sunt eu, e și izvorul de apă sărată.

Abia apoi, când am început să învăț pentru olimpiade și s-o cunosc îndeaproape, mi-am dat seama (cu stupoare), că privirea ei nu era deloc ucigătoare, ci doar foarte atentă. Puține îi scăpau. Dar între patru ochi, a devenit repede clar că avea o personalitate blândă și binevoitoare – și un pic de umor.

Când eram într-a unșpea, eram la olimpiada județeană – încă nu începuse proba, dar eram deja în sălile de concurs, când mi-am dat seama că uitasem formula pentru transformarea stea-triunghi. Am o memorie grozavă: vă pot spune care a fost PIN-ul de la curierul de azi-dimineață fără să mă uit, dar când e vorba de lucruri pe care aș vrea să le rețin, e după cum ți-e norocul. Așa că am sunat-o pe dirigă s-o rog să-mi spună formula. A oftat lung, recunoscându-mi talentele memorabile, și mi-a repetat-o fără să-mi reproșeze nimic.

Când mergeam pe la ea pe acasă, mă servea deseori cu siropuri cu miere făcute de ea. Era pasionată de siropuri – și de apicultură – știu că avea și ea niște stupi. Iar odată, nu știu cum a venit vorba (poate de la transformarea aia stea-triunghi), mi-a spus că a avut un elev foarte simpatic, dar nu neapărat prea bun la fizică. Iar odată le-a dat o lucrare și l-a văzut pe băiat că se chinuie.

„Ce-i, Cutare?” l-a întrebat ea.

„Nu știu la definiția cuantificării.”

„Nu știi?” a zis ea. „Scrie ce știi, poate e bine.”

Și l-a văzut că se luminează la față și începe să scrie cu entuziasm. Când i-a corectat lucrarea, a văzut și ce era acolo: „Cuantificarea este procesul de stropire cu cuant al particulelor electrice, care rămân astfel blocate în propriul lor câmp electromagnetic.”

A râs cu lacrimi și l-a rugat să-i lase ei lucrarea, ca s-o păstreze de amintire, iar el a fost de acord.

V-aș putea spune de experimente făcute la clasă și de cum mă străduiam să învăț să folosesc instrumente pentru proba practică de la națională. V-aș putea spune că am ajuns să iau și un premiu special (parcă) pe la națională, iar o parte e meritul meu că am învățat, dar o mare parte e și meritul ei, pentru că a predat. Dar știm cum arată un profesor bun, și că te face să simți dragoste de materie.

Așa că o să vă spun altele. Diriga fusese sportivă în tinerețe, înainte să dea la fizică. Avea și ceva îndrăzneț, aproape sfidător la adresa provocărilor. Ușa ei de la casă se tot bloca și nu se mai putea deschide de dinăuntru, ceea ce însemna că uneori întârzia la prima oră de la școală (nu des, doar memorabil) pentru că trebuia să găsească pe cineva căruia să-i arunce cheile de pe geam ca să-i poată deschidă ușa.

„Acum câțiva ani,” mi-a zis ea, „trebuia _neapărat _să ajung la prima oră de la școală, dar nu era nimeni care să mă ajute.”

„Și ce ați făcut?”

„Am sărit pe geam. Acum n-aș mai face-o.”

De la etajul doi, dacă nu mă înșală memoria. Dacă mă înșală memoria, de la trei. Dar cred că era doi. Uneori mă întreb dacă era adevărată povestea, dar înclin să cred că da.

(Acum mă întreb și dacă îmi imaginez povestea asta; dar iar îmi vine să verific dacă nu cumva mi-am imaginat că a murit.)

Mai treceam pe la ea pe la școală uneori, mai ales în primii ani după ce terminasem. Uneori pregătea alți elevi de olimpiade și îmi spunea cine erau cei mai promițători. Erau mai mulți decât pe vremea mea.

Cred că am dezamăgit-o spunându-i că voiam să dau la informatică și/sau japoneză-engleză. Cred că ea ar fi vrut să dau la fizică, dar pe mulți am dezamăgit și eu cu alegerile mele în viață.

(M-am dus să mă uit când s-a născut. 14 septembrie 1959.)

A început să predea pe vremea comuniștilor. Când a ajuns la prima școală unde urma să predea, i s-a aruncat o privire scurtă:

„Nu eliberăm diplome de opt clase.”

„Am diploma de opt clase,” a zis diriga. „O am și pe cea de liceu. Și pe cea de facultate. Eu am venit aici să predau.”

Și când era la cules de porumb s-a trezit împinsă de la spate de o colegă care a crezut că era o elevă și a vrut s-o îndemne la treabă. Mică de înălțime, cu un aer tineresc, ba poate chiar și cu părul mai lung (parcă?) aducea prea bine cu o elevă, mai ales la o privire rapidă sau văzută din spate.

…E ciudat, când pui cap la cap poveștile pe care le știi despre cineva și îți dai seama că uneori nu sunt foarte multe, chiar dacă omul acela a însemnat mult pentru tine. Și te întrebi dacă le ții minte bine, după atâția ani. Dacă într-adevăr ea era cea care s-a dus singură la dentist la o vârstă preșcolară, fără urmă de frică (pentru că nu știa ce e acolo, e drept). Te întrebi și dacă îți aparțin sau dacă sunt, într-un fel, furate pentru că doar ți-au fost povestite ție și nu sunt ale tale. Dacă ar trebui să spui doar lucruri pompoase și mărețe ca să subliniezi că era cineva.

Dar tu nu pui oamenii pe piedestal de felul tău. Nu ai încredere în socluri și în perfecțiune. Îți amintești de plăcerea de a face probleme de fizică, de pregătirea pentru laborator, de bucuria dirigii când ajungeai la naționale, de propria ta dorință de a o impresiona pentru că, în felul tău, o iubeai.

(Nu are cum. Nu are cum să fi murit. Și te uiți din nou. Și vezi. E grupul de colegi de clasă unde se spune, exact cum știi de acum câteva ore. Nu poți să zici nimic. Nu vrei să participi. E atât de absurd, că acum o săptămână ai fi putut s-o suni, iar acum nu poți. Că e acolo, undeva, alături de numărul 1-4-6-3-5-3 de la Cluj, și de alte numere, de-acum uitate, că într-o zi poate o să ajungi în magazinul ăla de antichități și o să pui degetul pe roata unui telefon vechi și o să învârți cifrele și o să țăcăne – și la final, nu se va întâmpla nimic.)

Îți amintești, în schimb, de zâmbetul ei, de culegerile de probleme pe care le făceai, de poveștile ei, și de felul în care ai plâns odată, când ai vizitat-o la școală după câțiva ani după ce terminasei liceul, iar ea zisese că o duci bine, iar tu erai frântă pe dinăuntru și n-ai mai putut zâmbi. Și cum te-a ascultat, și ți-a zis că înțelege prin ce treci, iar apoi te-ai condus să te speli pe față și totul a fost un pic mai bine.

O poveste despre urbanism și cum am colorat odată planșe

Tue, 09 Feb 2021 08:12:03 +0000

A fost odată ca niciodată, pe când eram mică, dar nu mai țin minte cât de mică, un episod care mi-e tare drag și care nu s-ar mai putea petrece astăzi, pentru că tehnologia a evoluat prea mult.

Am crescut printre planșe de arhitectură și proiecte la care se lucra mai ales ziua, dar uneori și noaptea, iar weekendurile erau mai degrabă orientative decât bătute în cuie. Taică-meu era pasionat de orice ținea de tehnologie, așa că prin anii ‘90 făcea import de calculatoare din Ungaria și aveam și noi, și el câte un calculator acasă. Era atât de demult încât n-aveam Windows, ci DOS, iar ca să intri în programe trebuia să știi ce comenzi să-i dai calculatorului.

Ai mei au început, deci, relativ devreme să-și facă proiectele de arhitectură nu doar pe hârtie, cum se făcea clasic, ci pe calculator, deși încă erau prin jurul meu și instrumentele necesare pentru făcut treaba de mână, de la planșeta maică-mii, pe care o are și acum, la foițe de calc subțiri și transparente, ca să poți să-ți copiezi proiectul ușor pe curat de pe planșa de dedesubt, la veșnicele rotringuri cu care trăgeai linii în tuș – și, bineînțeles, tot felul de rigle și nu numai.

Dar era începutul perioadei calculatoristice și, chiar dacă aveau o imprimantă suficient de mare ca să poată tipări planșe enorme, nu era una color.

Eh, pe vremuri, când gândeai proiectul o dată și pe urmă trebuia să stai să-l copiezi de nu știu câte ori de mână, existau desenatori. Recunosc că niciodată nu mi-a fost clar exact care erau responsabilitățile complete ale desenatorului, pentru că eram prea mică pentru a mă întreba de fișa postului, dar știam că desenatorii desenează și _colorează _planșele arhitecților. O muncă fascinantă, mai ales dacă asta e tot ce vezi și înțelegi din ea, fiind copil.

Poate vă întrebați ce e de colorat, la arhitectură. Ei bine, pe lângă proiectele de clădiri de toate felurile cu care se ocupau de obicei ai mei, mai făceau și urbanism, care se ocupă cu planificarea localităților. Iar o parte din proiectele de urbanism (pe lângă romanele-fluviu care sunt părțile scrise) sunt hărțile împărțite în zone colorate în funcție de destinație – rezidențial, industrial etc.

Puteți intra aici ca să vedeți cum arată planșele respective. Sunt multe și se trebuie multiple exemplare din fiecare. Ca să le colorezi e ceva de lucru. De-aia – desenatori.

Ei bine, nu mai știu care a fost contextul. Poate că plecase în vacanță desenatoarea alor mei. Poate că pur și simplu erau prea încărcați. Poate că ai mei voiau să mă învețe ceva despre viață. Nu știu. Ideea e că mini-eu s-a oferit de vreo zece mii de ori să coloreze planșe, chit că nu mă omoram cu coloratul în general, iar până la urmă ai mei s-au îndurat, ba chiar mi-au zis că mă și plătesc pentru treaba asta.

Oho, păi dublu câștig pentru mine! Am primit creioanele colorate șmechere și un pic foarte subțire cu tuș roșu și m-am pus pe treabă. Țin minte și acum că proiectele alor mei marcau marginea localității cu o linie cu buline roșii. Din păcate, n-am acces la proiectele lor, dar reproduc în Paint:

[][2]

Buline roșii.

Îmi plăcea cel mai mult să fac bulinele roșii pentru că erau mici și migăloase. În plus, dădeau foarte bine pe proiectul încă alb-negru. Îmi plăcea și să fac râul cu albastru, și parcă erau și parcuri cu verde. Dar galbenul, care reprezenta zona rezidențială, era interminabil. Dumnezeule, cât pot să locuiască oamenii. Oioioioioi. Locuiau cât vezi cu ochii și pe urmă și mai mult. Noroc că galbenul era suficient de deschis la culoare încât nu se vedea prea tare când schimbai stilul de colorat – nu mai știu cine îmi zisese să fac cerculețe mici, nu liniuțe, probabil desenatoarea alor mei, dar nu puteam să le fac mereu identice.

Am întrebat-o recent pe maică-mea dacă mai știe ce proiect era – mi-a spus că nu știe sigur, aveau mai multe similare în perioada aia, dar e posibil să fi fost satul Malnaș. Uitându-mă la forma arcuită a satului și la Oltul care curge pe lângă el, e posibil. Îmi pare cunoscut. Dar pe de altă parte, am văzut multe planuri urbanistice generale de-a lungul timpului și nu mai știu sigur de unde mi se par cunoscute unele.

Eu țin minte că la final nu prea mai aveam răbdare și chef să fac planșe (să fi fost 40? Eu țin minte că erau vreo 40, dar nu știu dacă nu umflă memoria mea numărul), așa că m-a mai ajutat și maică-mea (scăzând din banii care urmau să-mi revină). Maică-mea, în schimb, ține minte că am făcut pe Tom Sawyer și le-am permis unor colege să coloreze și ele pe o planșă – eu nu țin minte, dar tot ce e posibil.

A fost primul și ultimul PUG la care am colaborat și eu. De la atâta frecat de pagină, mi se tocise degetul mic acolo unde se atingea de hârtie. După un număr de ani, taică-meu a cumpărat o imprimantă color și a început să hașureze planșele cu linii colorate care erau mai mult decât suficiente ca să te prinzi despre ce era vorba și care nu consumau foarte mult tuș. Desenatoarea alor mei era suficient de în vârstă, așa că s-a pensionat.

Iar eu? Cu banii de colorat mi-am cumpărat un skateboard, pentru că skateboardurile sunt Mișto. După care mi-a fost foarte jenă să învăț să-l folosesc în public și mi-era frică să încerc să fac figuri, așa că a stat mai mult nefolosit. Dacă n-o fi fost aruncat sau dat, atunci mai există undeva și astăzi, ca o amintire a faptului că nici dacă dai bani munciți pe un lucru pe care ți-l dorești nu e sigur că îl vei folosi.

Dar ce mi-aș dori acum, după atâția ani, ar fi o carte de colorat pentru adulți cu PUG-uri, așa, de dragul vremurilor de demult. Aș mai colora un Malnaș mic, ba eventual chiar și un Dobârlău.

Poze cu pisici

Thu, 22 Oct 2020 18:05:59 +0000

E un an un pic deprimant și nu prea am chef să scriu postări lungi și gândite. Scurte și gândite e mai greu. Iar negândite, nu văd rostul.

Așa că luați niște poze cu pisici.

[][1]

Patru pisici, copertă de album

[][2]

Patru pisici în ipostază completă de ignorare

[][3]

Vid cu ochi ceacâri

[][4]

Doi pisoi portocalii, dintre care unul e curios cu privire la trandafiri

[][5]

Doi pisoi portocalii, dintre care unul mănâncă o tufă de trandafiri

[][6]

Patru pisoi moi

[][7]

Patru pisoi, unul negru, unul alb, unul portocaliu liniștit și unul portocaliu care vrea să fie icoană catolică

[][8]

Patru pisoi care se uită fiecare la altceva și niciun ceva nu sunt eu

[][9]

Un pisic care s-a prins că vorbesc cu el

[][10]

Un pisic mic

[][11]

O pisică aristocrată care tânjește după vremurile de dinainte de 1918 și după baluri pe care acum nu le mai știe nimeni.

Jurnal de COVID: Încă un pic și mă culc la loc

Wed, 06 May 2020 17:44:43 +0000

Cafele făcute: 4/zi.
Kilometri merși: 3-5/zi.
Pagini citite: 50/zi?
Mentă frecată: 2 tone.
Tunsori executate de mine: 1.
Tunsori executate pe mine: 1.
Camere în care am dat cu aspiratorul: Toate.

Am reînceput să pot să citesc, ceea ce e excelent! Încep să mă simt mai normal din punctul ăsta de vedere. Nu neapărat că aș fi fost capabilă să termin vreo carte, dar măcar începe să semene a așa ceva.

Încă am o productivitate la pământ. N-am chef de treabă – noroc că n-am prea multă. Dar am o grămadă de proiecte personale la care aș putea lucra și de care nu mă ocup. Ce fac în locul lor? Tâmpenii. Gătesc. M-am transformat în bucătăreasă, să fiu eu. Mă uitam pe discuțiile de la muncă, în fiecare zi sunt cu „stai că bucătăresc”, „revin într-o oră” șamd. Așa că dimineața lucrez un pic și frec menta, la prânz gătesc, după-masa încep vag să mă adun și seara stăm să ne uităm la ceva și… practic, împreună cu productivitatea generală, reușesc să fac cam 20% din ce mi-am propus.

Sunt, cu alte cuvinte, o loază care trebuie să-și reorganizeze timpul, pentru că deja e enervant. Și trag de timp cu chestii casnice, pentru că pot să mă păcălesc că sunt necesare, deci nu e o problemă.

Acuma, secretul organizării nu e să-ți propui ce anume vrei să faci și să te ții de program cu strictețe, pentru că ajungi să te lupți cu tine și să-ți consumi forța mentală pe tâmpenii. Secretul e să te adaptezi la tine și la realitate ca să obții ce vrei. Să nu-ți faci prea multe iluzii despre capacitățile tale și cheful pe care îl ai să faci tot ce-ți propui. Pentru că, ok, poți să te ții de un program dur o zi, două, dar dacă ce vrei e complet contra impulsurilor tale obișnuite, începi să nu mai faci lucrurile alea după o vreme.

De exemplu, n-are niciun sens să-mi fac iluzii că pot să realizez ceva major înainte de prânz, pentru că prânzul e o piatră de moară. Ceea ce înseamnă că am vreo două ore de dimineață în care pot să rezolv chestii mici (pentru că mic dejun, cafea, discuții și alte chestii care mănâncă timp). După-amiază am mai multe șanse să mă ocup de lucruri mărețe, pentru că am mai multă pace mentală. Șamd.

Altfel…

Avem o mașină de tuns pe care o folosim de multă vreme pentru tunsul lui, pentru că n-are nevoie de nu știu ce mari minunății în privința asta. Avem și niște foarfece, pe care le-a folosit acum el, cu mult succes, ca să-mi scurteze părul vreo doi centimetri. Mi se tocise pe la vârfuri, se încurca ceva de speriat din cauza asta și-mi tot smulgeam fire când încercam să-l piaptăn. Nu e ca după coafor, dar nu e ca și cum ar conta foarte tare să-mi stea părul excelent în perioada asta.

Deci, cam asta-i pe la mine. Voi cum o mai duceți?

Jurnal de COVID: câte ceva din toate

Wed, 29 Apr 2020 16:13:53 +0000

Cărți începute: Vreo 7.
Cărți terminate: Vreo 0.
**Stardew Valley jucat: **Până la anul 3, primăvara. Am reușit să ajung la nivelul 100 în Skull Cavern.
Șaluri tricotate: (încă) 1.
Mâncăruri gătite: ???
**Zile trecute de la ultima dată relevantă: ** ¯_(ツ)_/¯
Croissante realizate cu succes: 0.

Nu știu alții cum sunt, dar eu am o problemă în ultima vreme cu concentrarea. Nu neapărat că uit chestii, dar ce ziceam adineauri?

O să dau vina pe situația generală.

Mi-e (și mie) dor să ies pe afară. Mi-e dor de cafenele și terase, în care stăteam să lucrez anii trecuți când mă săturam de casă. De liniștea de la Velo Coffee de lângă Teatrul „Sică Alexandrescu”, unde de obicei nu era multă lume, chiar dacă locul era grozav. Mi-e dor de Galleria, unde în zilele noroase era o plăcere să stai să te uiți la trafic (în zilele însorite nu, pentru că e ca o seră și te prăjești) și de Kasho, unde stăteam vara pe terasă în parcul din Livada Poștei și ne uitam cum trec mâțele.

Lucrând de acasă, ieșeam destul de des prin oraș, ca să mai scăpăm de aceiași pereți – altfel lumea noastră s-ar fi restrâns destul de mult. Ne alegeam locurile de ieșit după cine făcea mic dejun bun, cât de confortabil puteai sta să lucrezi acolo, cât de cald era vara, cât de frig iarna, cât de comode scaunele, câtă gălăgie.

Acum, evident, stăm pe-acasă. Se mai livrează – printre altele, ciocolateria noastră favorită, Luado, livrează gratuit în Brașov și contra cost în țară, deci măcar ne putem îndulci. Dar evident că opțiunile sunt limitate și nu putem merge undeva pentru atmosferă.

Sunt zile în care nu-mi vine să cred că e pandemie. Că, într-adevăr, în anul de grație 2020, trebuie să stăm în case. Că e o urgență mondială. Parcă, dacă aș înceta să am impresia că există COVID-19, el ar dispărea. Ba, mai mult, nu va fi existat vreodată. Parcă, dacă m-aș opinti un pic, aș putea să mă trezesc, să mă uit pe fereastră și să văd că e ianuarie și ninge.

Evident, degeaba îmi doresc să fie lucrurile altfel – e o zicală de la englezi care tare-mi place: dacă dorințele ar fi cai, cerșetorii ar merge călare.

Așa că aștept și, ca un președinte, observ cu îngrijorare ce se întâmplă prin țară și în lume. După care îmi văd de ale mele. Încă mai am de lucru, ceea ce e bine. Încerc să scriu, dar n-am stare. Încerc să citesc, dar la fel, n-am stare. Parcă nimic nu mă prinde și nu mă concentrez cum trebuie decât cu greu.

O chestie pentru care sunt extrem de recunoscătoare e că anul trecut m-am apucat, la oha, să tricotez. Înainte, nu aveam absolut deloc răbdare să mă uit la filme și seriale, pentru că simțeam nevoia să fac ceva între timp. După ani de seriale începute împreună și abandonate din cauza mea, mi-am adus aminte că bunică-mea tricota în timp ce se uita la televizor și, în disperare de cauză, mi-am luat niște fire și niște andrele și m-am pus să învăț.

A mers. Acum fac șaluri în loc să-mi rod unghiile de anxietate. E excelent. Mai ascult și podcasturi. Momentan, ascult Podcastul de istorie făcut de Dorin Lazăr și Sergiu Motreanu, care cică ar fi cu istoria României, dar începe literalmente din preistorie și acum e pe larg despre romani; și Be the Serpent, care e despre literatură fantasy, fanfiction și alte chestii mai geek.

Nu știu. Sunt obișnuită cu lucratul de acasă și cu vorbitul cu ceilalți prin telefoane și messenger, dar nici mie nu mi-e foarte bine. Bănuiesc că altora le e mult mai greu.

Dar mă gândesc că or trece toate, în timp. Nu pe 15 mai, pentru că sunt șanse mari să crească numărul de cazuri, dacă lumea a priceput că se renunță la restricții. Ci când o fi.

Avem norocul că amândoi lucrăm de acasă. Putem fi prudenți oricât, pe barba noastră. E ok. Ne putem izola fără probleme, dacă simțim că e ceva. Dar ceilalți? Părinții noștri? Prietenii? Familiile prietenilor noștri? Dar dacă sare numărul de cazuri și iar ne trezim închiși în case, dar pe o perioadă și mai lungă, și cu boala asta începând să ne atingă din toate părțile, pe noi, pe ai noștri?

Eh. Până una-alta, încerc să mă împac cu statul pe-acasă. Să văd unde e intersecția între ce vreau să fac și ce pot face; și să nu-mi fac sânge rău pentru că pierd niște timp în care nu pot fi productivă.

Cum să nu blufezi

Mon, 02 Mar 2020 12:55:36 +0000

Eu: O să-l las pe Feri în living.
El: … I-ai zis ferigii „Feri”? :)))
Eu: Da! E varianta scurtă de la „Ferenc”.
El: Știu, știu.
Eu: Ce, știi vreun Ferenc?
El: Dar tu?
Eu: Cum să nu. (încercând să-mi amintesc de vreun Ferenc și zicând primul nume care-mi trece prin minte) Pe Molnár Ferenc.
El: Pe cine?
Eu: Nu-l știi tu. E… (pauză absolută în capul meu) …un colaborator al maică-mii.
El: A, da?
Eu: Da.

…după 5 minute, în care l-am căutat pe net pe Molnár Ferenc pentru că efectiv nu-mi aminteam dacă e inginer sau topograf (maică-mea e arhitectă), ca să-mi dau seama că nu e nici una, nici alta, ci unul din marii autori maghiari, că a murit în 1952, că am citit cartea lui, „Băieții din strada Pál”, când eram mică și că mi-a plăcut atât de mult încât am cumpărat-o acum câteva luni și e pusă relativ vizibil în bibliotecă…

Eu: Așa. E un colaborator postum al maică-mii, au lucrat împreună la planul urbanistic zonal pentru strada Pál și ceva maidan de pe acolo.

Duci și negri, români și războaie

Tue, 18 Sep 2018 21:46:53 +0000

Am părăsit o vreme blogul pentru că mă săturasem de online și de problemele românești. Între timp, am fost în vizită la editura Nemira (o chestie de care o să vă povestesc în curând, pentru că o tot amân de pe vremea când era un pic mai vară), am citit câteva cărți (recenziile urmează), am lucrat pe rupte și am început să devin din ce în ce mai conștientă de titlurile romanelor de dragoste pe care le văd pe la chioșcurile de ziare în timp ce aștept autobuzul.

De-a lungul vremii, am trecut prin tot felul de toane în ale cititului. Am avut o perioadă prin facultate când citeam excesiv de multă literatură victoriană, am avut un an în care am citit young adult până m-am plictisit, am avut și o scurtă perioadă de SF – dar anul ăsta am făcut un lucru la care nu m-am aștepat niciodată.

**Am citit o grămadă de romane de dragoste. **

E ciudat și s-o spun. Mereu am asociat romanul de dragoste cu veșnica poveste a eroinei zăpăcite și inocente care e sedusă de tipul frumos și bogat care-i dăruiește lumea pe tavă. Când colo, se pare că singura cerință pe care trebuie s-o întrunească un roman de dragoste e să aibă un final fericit în care personajele sunt într-o relație stabilă. Ceea ce înseamnă că poate conține sau nu siropuri, în funcție de autor, și că poate să urmeze sau nu o formulă.

Cu alte cuvinte, am crezut în stereotipuri și în chestii aflate din auzite, ceea ce a fost o greșeală.

Pentru că am o prietenă bună care știe ce să-mi recomande, am ajuns să citesc de zor două autoare care scriu romane de dragoste m/m (adică gay, adică cu homosexuali, ca să fie super-clar și să nu ziceți că nu v-am zis). Una scrie fantasy istoric de inspirație lovecraftiană (Whyborne & Griffin de Jordan L. Hawk); iar cealaltă scrie serii istorice scurte care se petrec prin zona britanică.

Britanica e K.J. Charles, o tipă care mi-a plăcut întâi ca bloggeriță, deși nu scrie prea des pe blog. Are articole faine despre scris, despre editat, despre minorități, despre istorie. Și destul de repede, poți să remarci că e un pic exasperată de tendințele populare ale romanelor de dragoste; la un moment dat, avea un articol grozav despre titluri nobiliare și moduri de a te adresa nobililor în care spunea cam așa: „7) Duce. Cel mai înalt rang, aflat sub însăși familia regală. Titlul de ‘duce’ este unul incredibil de important și pot exista doar câțiva duci în același timp în orice perioadă; excepție fac poveștile de dragoste, în care sunt mai numeroși decât servitorii.”

K.J. Charles e genul de tipă cu picioarele pe pământ care și-a făcut cercetarea istorică și s-a lăsat inspirată de ce a găsit pe acolo – iar pentru că o parte din cercetare a fost în zona „London Labour and the London Poor”, are cărți și cu oameni de rând care-și văd de viața lor în păturile mai puțin înalte ale societății. Unii sunt de culoare (indieni, de exemplu, care nu erau rari în perioada victoriană), alții au diverse meserii mai neobișnuite (taxidermist, vânzător de literatură pornografică) și mi se pare că e cineva și prin spectrul autist. Are personaje pestrițe și memorabile, iar conflictele sunt în general mai profunde decât „eu îl plac, oare el mă place?”

E ceva care-mi place enorm în abordarea ei, un sentiment de realitate, că citesc despre oameni care ar putea exista. E fantezie, clar – uneori la propriu, are și cărți de fantasy istoric – dar are și o doză de realism. O altă autoare zicea într-o postare foarte recentă că în Regatul Unit erau vreo 30 de ducate, ceea ce însemna că aveai vreo 30 de duci concomitent – iar persoane de culoare erau cel puțin, după cele mai minimaliste calcule, măcar vreo 2500 doar în Londra în 1851. Așa că o poveste de dragoste cu un personaj de culoare din Anglia victoriană e mult mai plauzibilă decât una cu un duce, statistic vorbind. Dar ni se pare mult mai puțin plauzibilă pentru că am auzit mai rar de negri în orașul în care trăia Charles Dickens și deci ne e mai greu să ni-i imaginăm.

Pentru că trăiesc printre oameni care vorbesc despre politică prea mult, am aflat că asta se numește „progresism” etc. E ok, am stabilit la începutul postării că citesc de plăcere romane de dragoste m/m, sunt nașpa, hai să nu reluăm subiectul.

Ce mi s-a părut interesant la ce zicea tipa asta e că într-adevăr noi știm istoria din povești. Avem impresii, ne construim imagini despre trecut bazate pe tot felul de lucruri și crâmpeie de idei, dar cumva nu le legăm de noi.

Mă gândeam că viețile oamenilor din trecut se aplatizează cumva, devin liniare – ele nu au fost așa, dar noi le facem să fie în capul nostru. Ne spunem povești despre trecut, dar nu avem decât crâmpeie de informații și nu căutăm mai multe.

De câțiva ani încoace, mă preocupă poveștile de familie. Nu știu prea multe dintre ele, pentru că familia e răspândită care încotro și nu prea am de la cine să le aflu, dar istoria începe să aibă cu totul alt sens când o pui în context.

Străbunicul era din Hăghig, un sat din Austro-Ungaria. Nu știu când s-a născut, dar era prin 18xx. Era un tip mai răsărit de felul lui. Dacă nu-l încurc cu altcineva din familie, la un moment dat s-a însurat cu o femeie din sat, iar la alt moment dat după aceea a izbucnit un război și a fost trimis pe front.

A fost luat prizonier prin Italia, unde contele (sau alt nobil, ce-o fi fost) care-l avea în grijă a descoperit că era ceva de capul lui și l-a pus la treabă de intelectual. Asta, din nou, dacă nu am încurcat eu ceva la detaii. Oricum, povestea e scurtă: la finalul războiului i s-a oferit ocazia să rămână pe acolo, el s-a întors în Hăghig – și dacă n-oi fi încurcat eu două povești, a descoperit că nevasta îl părăsise pentru altul. A fost unul dintre oamenii din sat care au semnat pentru Marea Unire.

După care, străbunicul ăsta al meu și-a găsit o nevastă tânără dintr-un sat învecinat și s-a pus pe făcut comerț – i-a mers bine treaba, și-a deschis și-o crâșmă și, ce mai, viața era bună în sat. Din câte am auzit, Hăghigul avea și gazetă proprie în perioada aia. A avut cel puțin doi copii, bunica și fratele ei. Fratele lui (dacă nu încurc legătura de rudenie) a trecut Atlanticul și a mers în SUA, a făcut ceva afaceri pe-acolo, s-a căsătorit (cred) și s-a întors în România unde a făcut alte afaceri.

Bunica a mers la liceu la Brașov, unde avea credit pe la negustorii sași pentru că străbunicul făcea comerț cu el. A stat cu burta pe carte și s-a pregătit de faculat și, pentru că toți erau oameni descurcăreți, au trăit fericiți până la adânci bătr-…

Bre, n-ați fost atenți la școală? Au trăit fericiți pe naiba, că a venit următorul război mondial, după care au venit comuniștii. Și când au venit comuniștii, s-a dus pe apa sâmbetei tot ce strânseseră și făcuseră. Străbunicul a trebuit să fie un bun comunist și să renunțe „benevol” la afaceri pentru că altfel bunică-mea și fratele ei puteau să-și ia adio de la studii.

Uneori mă plimb prin Brașov și mă gândec că și bunică-mea a trecut prin aceleași locuri – trec prin fața unor localuri și știu că străbunicul a fost pe acolo, mă uit în poze vechi și mă gândesc că ar fi putut să fie prinși cu un umăr, un colț de haină. Sau ar putea la fel de bine să fie nenumiți în careva din pozele expuse uneori prin Brașov – cine știe? Eu nu i-am cunoscut și nu-i pot recunoaște.

Dar pot încerca să reproduc măcar parțial lumile în care trăiau. Brașovul pestriț, în care întâlneai maghiari, nemți și evrei înainte să plece ca să scape de comuniști sau să fie înecați sub valuri de români aduși mai cu forța. Satele din care plecai la război ca cetățean al unei țări și te puteai întoarce ca cetățean al alteia. La străbunica care putea să ofteze după un pic de curry, în timp ce maică-mea habar n-avea despre ce era vorba. La o lume cosmopolită ale cărei urme au fost șterse cât s-a putut de mult.

…așa că mă tot gândeam la poveștile pe care ni le spunem. Mă uitam la ce se face de centenar, la poveștile despre ce este tradiția românească, la stereotipurile cu țăranii care erau strămoșii noștri – și mă gândeam că și istoria noastră e spălată bine, până când s-a umplut de țărani binevoitori care au fost urbanizați de comunism, până când au dispărut orașele pestrițe, până când oamenii s-au tras dintr-un sat și doar de-acolo, de zici că din moși-strămoși dacii nu s-au urnit din loc, ci au prins rădăcini și acolo au rămas. Iar dacă erau transilvăneni, pesemne că erau conștienți de apartenența viitoare la România chiar și înainte de 1918.

Mă gândeam la toată complexitatea asta, stoarsă bine, aplatizată, stereotipizată. La faptul că cel mai greu nu e să afli despre lucrurile pe care nu le știi, ci pe cele pe care ai impresia că le cunoști și că sunt anoste – până în momentul în care descoperi o scânteie de ceva interesant și începi să cauți ca să vezi mai bine ce e acolo.

La taclale

Sun, 30 Apr 2017 20:44:30 +0000

Azi mă grăbeam un pic spre casă, așa că am luat taxiul din centru până la mine. Taximetristul era un tip extrem de vorbăreț și prietenos care-mi punea tot felul de întrebări personale. În general mă doare sufletul să nu le răspund oamenilor de genul ăsta, chiar dacă n-am chef să le povestesc toată viața mea… așa că ce să fac? I-am răspuns.

„Ah, s-au terminat cam toate, nu domniță, și junii și tot? Dar a fost frumos anul ăsta.”

„Așa-i, așa-i,” am aprobat eu entuziast. Aș fi putut să spun că nu, că a fost mai puțină lume ca-n anii trecuți, că a fost de râsul curcilor că și-au amânat parada din cauza unei brume de zăpadă. Doar că n-am fost deloc la juni anul ăsta, așa că mi-era să nu fi fost ditamai puhoiul de lume și cea mai superbă paradă din ultimul secol.

„Soțul n-a venit?”

Soț? Ok, pot să am și un soț pentru contextul acestei discuții. Mi-am ascuns un pic mâinile, ca să nu se vadă lipsa completă a verighetei.

„O, nu,” am zis eu. „Soțul n-a avut chef, a rămas acasă.” Mi-am vârât degetele sub geantă, pentru că mi-am adus aminte că femeile măritate își ascund verigheta mai ales când se duc la amant și n-aveam chef de discuția aia.

„Da, de fapt în fiecare an e cam la fel, nu? _Hristos a-nviat, Hristos a-nviat _și cam gata. Dar e frumos pentru copii. Aveți copii, domință?”

„N-am.” Și nici nu sunt pregătită să susțin că aș avea fără să stabilesc dinainte câți sunt, ce vârste au și, mai ales, ce fel de mamă sunt. Astfel de povești au nevoie de un pic de _pregătire, _nu pot să mă prefac că sunt mătuș-mea și să povestesc despre copiii ei (mai ales că „fiicele mele și-au luat doctoratul de curând” nu e tocmai credibil).

„Eh, dacă ați avea, le-ar plăcea parada.”

„Probabil,” am aprobat eu cu covingere.

„Ah, ce aglomerație e. Măcar mâine e zi liberă, nu domniță?”

„Aaaa, nu, la mine nu.” Un pic cântat, trist.

„Nu?!”

Ups. M-a luat gura pe dinainte, era cât pe-aci să-i spun că am lucrat și-n weekend. Ia să schimbăm macazul, că n-am chef să fiu traducătoare liber profesionistă.

„Eh, la privat nu prea-i liber,” am zis eu, cu o jumătate de oftat trist.

„Nu?! Păi cei pe care i-am mai întrebat, domniță, și i-am tot întrebat – cam toți au zis că au liber. În ce domeniu sunteți?”

Uuuups.

„Sunt programatoare.” Tata ar fi _atât _de mândru să audă, el și-a dorit mereu să mă fac eu programatoare. „Și noi lucrăm cu străinii.” Eh, voila! O brumă de adevăr.

„Aaaa, americani?”

„Da.” Hai că unii cu care lucrez au filială și prin America, chit că n-am eu legătură cu el. „Alt continent, ce să-i facem.” Csf, n-ai csf.

„SGS?” întreabă taximetristul.

…SGS? Ce-i SGS-ul ăsta? La csf mă mai descurcam.

„Nu, noi suntem cu altele.” Am o experiență de peste 2 ani în spus chestii vagi când nu sunt sigură de context. Se simte. Nu la alții, nu facem altceva. Cu altele. Altă firmă, altă tehnologie, alte chestii, alte lucruri – sună mai clar decât doar un „nu altceva”, sună de parcă m-aș referi la ceva anume, la niște chestii clare care sunt în mintea mea, dar care pur și simplu n-au fost exprimate în acest context. Pro-fe-sio-na-lism.

„Am înțeles. Știți, eu sunt ospătar de felul meu.”

„Oho, frumos.”

„Să nu mergeți pe la fast food-uri, că e uleiul vechi, toți zic că uleiul îl schimbă la trei zile, dar nu e adevărat. Credeți-mă, mâncăruri mai rele nu există.”

„Eeeeh, există și mai rele.”

„Unde, domniță, mai rele?”

„Ooo, păi la mătuș-mea,” am zis eu, spre amuzamentul omului. „Face uneori niște chifteluțe de năut pline de ulei de nu-i adevărat. Vai de capul meu ce grase sunt.” Nu știu ca mătușa să fi gătit vreodată năut. Maică-mea le mai are cu năutul, dar ea nu gătește gras.

Aproape că mi-a părut rău că am ajuns acasă, pentru că mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre noul meu loc de muncă, soțul meu cu care mă înțeleg atât de bine și mătușa care experimentează cu năut. Îmi plac indiscreții uneori – n-oi avea timp să scriu romane, dar măcar apuc să spun și eu o poveste, două.

Un hanorac de pomină

Mon, 27 Mar 2017 19:19:09 +0000

Stăteam nu demult cu niște tipi care-mi povesteau aventurile lor din dragoste de pe vremea când erau tineri și idealiști. Lucruri frumoase, cu suit în copaci, pus de afișe, scris scrisori care acum îi fac să râdă până la lacrimi.

„Am și eu povești,” zic. „Dar ale mele-s mai amare.”

„Hai, că n-or fi toate,” mă încurajează. „Bine, femeile sunt ceva mai pasive, e drept. nu prea sunt ele elementul activ, nu fac chestii la fel de…”

Aici aș avea multe de zis, dar sunt de acord cu ei într-o privință: am făcut, în general, gesturi mai puțin spectaculoase. După atâta vreme, am descoperit că talentul meu nu constă în a fi explozivă în manifestări. Nici în a fi frumoasă, nici în a fi grațioasă. Nu sunt mămoasă deloc și nici nu mă prind de ce ar fi așa ceva atractiv (deși, din câte văd, unora le merge). Ce am în schimb sunt multe idei, tot felul de informații care mai de care mai neobișnuite, glume mai bune sau mai proaste și o doză de răutate veselă. Mi le desfășor în evantai și încep să merge de colo-colo ca un păun – uuuu, uite ce interesantă sunt, uuuu, uită-te la mine.

E drept că tipele cu părul blond ca soarele, fusta mini, sânii cât pepenii și machiajul ca la carte atrag mult mai repede privirile, dar e ok. Merge și cu „_hai să-ți arăt un manuscris medieval”. _Câte tipe mai fac asta? Exact.

Bine, faptul că uneori mă ia timiditatea mă cam încurcă, dar asta-i viața.

Ceea ce mi-a amintit de o întâmplare veselă, în care mi-am dezlegat tolba de vorbe și am spus doar tâmpenii.

„Pe vremuri, când eram tânără și zăpăcită…” încep eu.

„Așa, vezi că știi?”

„Am ieșit la o plimbare pe malul mării cu un tip,” zic eu. „Îmi cam plăcea de el, dar nu prea știam ce să-i zic și mă cam încurcam în cuvinte, așa că mai mult tăceam. Era cam frig în seara aia și am stat cam mult pe afară, așa că mi-a dat hanoracul lui. A doua zi, ce mi-am spus eu? Ia să mă duc eu să-i fac o vizită omului, părea interesat, galant a fost, știu unde stă. Perfect. Mi-am zis că-l prind singur, poate-l vrăjesc un pic, hai că găsesc eu ceva de spus, nu mă mai las învinsă de timiditate!”

„Oho.”

„Zis și făcut. Dar ce să vezi? Uitasem un detaliu esențial.”

„Care?”

„Păi, avea coleg de cameră. Iar pentru că eu m-am dus pe acolo dimineața relativ devreme, ca să fiu sigură că-l prind pe el, l-am prins și pe coleg. Mai mult, socoteala de acasă și aia din târg nu prea aveau legătură una cu alta, pentru că tipul era adormit și s-a uitat fără prea mult chef la mine și m-a întrebat ce vreau. ‘Ăăă… voiam să văd dacă ești, ca să-ți dau hanoracul,’ i-am răspuns. La care el a întins mâna după hanorac, iar eu mi-am dat seama că iar am uitat un detaliu foarte important.”

„Care?”

„Că n-aveam hanoracul la mine. Și nu puteam să zic că de fapt venisem acolo să-l văd, pentru că mi-era jenă de coleg, mai ales că ăsta era morocănos și aș fi picat de fraieră înamorată. Așa că mi-am luat cel mai stoic aer cu putință și am răspuns, ‘Nu l-am luat la mine, _pentru că voiam întâi să văd dacă ești, ca să ți-l aduc după.’ _Uneori mă întreb dacă tipul respectiv mă mai ține minte și dacă mai crede și acum că sunt un pic retardată.”

Bine, ca s-o spun pe aia dreaptă, acum nu m-aș mai duce să vizitez un tip în condiții asemănătoare. Decât dacă într-adevăr am haina omului în brațe. Nu de alta, dar s-ar putea ca „Am venit să-ți arăt o stampă japoneză” să fie o scuză aproape la fel de stupidă ca „Am venit să-ți aduc hanoracul, doar că nu l-am luat la mine.”

Ardeleancă get-beget

Mon, 23 Jan 2017 13:40:57 +0000

De dimineață.

Eu: Fir-ar, mi-am dat seama că mai am un proiect pe azi.

Colega: E mare?

Eu: Cât de cât, dar nu știu dacă l-a terminat de tradus colegul.

Colega: Cred că l-o fi terminat, că mie mi l-a trimis pe cel pentru mâine.

Eu: Fffff... stai, că nu era proiectul meu, ci al tău. Și nu era pe azi, ci pe mâine. Băi, mă duc să-mi fac o cafea, poate mă dezmeticesc, că sunt chiaună și bătută de soartă de zici că am băut toată noaptea. Și ultima oară am pus gura pe alcool acum vreo două săptămâni.

Colega: E cu reacție întârziată :))

....după câteva ore...

Eu (singură prin casă): Normal că-i cu reacție întârziată, că doar sunt ardeleancă.

Un Big Bang pătrunde în cancelarie!

Tue, 11 Oct 2016 11:41:19 +0000

Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe.

Eu am scris o povestire care nu prea avea nici cap, nici coadă, pentru că la 11 ani aveam zero exercițiu, n-aveam răbdare cu stilul, nu știam să închei o poveste, scriam fără diacritice în Word, care-mi corecta automat cuvintele în așa fel încât să puște în engleză – în fine, multe dezastre.

În povestea mea ziceam că înainte de Big Bang erau două planete în univers, în care era toaaaată materia din care e formată lumea noastră. Una era relativ mică și foarte densă și moartă, cealaltă era un fel de minge goală pe dinăuntru, care avea râuri de lavă luminoasă și tot felul de plante și animale ciudate. Și pe planeta asta vie existau dragoni.

Pentru că nu existau decât două planete în univers, care erau foarte, foarte departe una de cealaltă, dar fuseseră inițial în repaos una față de alta, atracția gravitațională a intrat în funcțiune și le-a atras din ce în ce mai mult una spre cealaltă până când s-au lovit și explozia lor a fost Big Bang-ul. Răurile alea de lavă au devenit sori, celelalte bucăți de materie au devenit planete, chestii de-astea. Iar dragonii, care erau o civilizație foarte avansată, au scăpat cu viață și au devenit un fel de zeități universale.

Țin minte destul de bine ideea asta, pentru că-mi plăcea enorm la momentul respectiv și aveam o întreagă poveste epică cu tot felul de personaje care ajungea până prin prezent. Dar la concurs am trimis parcă doar partea asta, cu planetele și dragonii.

Comisia din cancelarie mi-a refuzat-o.

„De ce?” am întrebat eu.

„Pentru că e incorectă științific,” mi-a răspuns profesoara mea de română. „Nu asta s-a întâmplat la Big Bang.”

Amu’, nu știu ce-i mai straniu: o poveste cu dragoni pe o planetă pe care funcția soarelui e îndeplinită de râuri de lavă cosmică, sau faptul că niște adulți nu știu că poveștile cu dragoni nu corespund legilor fizice. Dar știu ce-i mai trist.

Sf. Gheorghe în lupta împotriva imposibilităților științifice.

Muncă și limbi străine

Fri, 29 Apr 2016 10:39:49 +0000

După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri).

Eu: 大丈夫
Eu: E cuvântul meu japonez favorit în clipa de față.
Eu: „daijoubu”
Eu: OK, bine, în regulă.
D: Adică moarte la locul de muncă?
Eu: nu, nu
Eu: chiar înseamnă chestiile de mai sus
D: ah
D: credeam că „die, jobu’”
Eu: 過労死 (karoushi) – asta e moarte la locul de muncă.
Eu: =))) nu.

Însă pot să înțeleg de unde vine confuzia.

Lucrez la calculator, nu de mână, dar mi-ar plăcea să rod un capăt de creion acum.

Metrouri în spațiu

Wed, 13 Jan 2016 07:58:03 +0000

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui.

În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis:

„N-arată cam ciudat soarele?”

Ne-am uitat în sus și, într-adevăr, soarele era compus din hexagoane concentrice, cu o gaură alburie în mijloc, și era mai palid decât de obicei.

Aproape instantaneu, lumea a început să urle și să intre în panică. Colega ne-a explicat repede că, atunci când soarele are forma hexagonală înseamnă că emite niște radiații extrem de nocive. Șeful de pe navă ar fi trebuit să stea cu ochii-n patru după așa ceva, dar nemernicul se închidea toată ziua în birou și juca Sacred, așa că nu se ocupa de nimic.

Ne-am repezit în sus pe scări la ultimul etaj, unde era o stație de metrou spațial. Lumea se arunca în vagoane, se înghesuia ca în Tokyo la ora de vârf – „Atenție, se închid ușile!” – și metroul a plecat fără noi.

Noroc că secretarul navei spațiale era cu noi (deși semăna enorm cu Darth Emo din noul Star Wars) și a găsit o platformă cu roți, de genul celei pe care se cară marfă în magazine. Am sărit toți pe ea am luat-o cu viteză prin mulțime… și fix peste o balustradă.

Am căzut în gol cale de câteva etaje, am trecut prin podeaua pe care era construit parcul și am aterizat în subsolul stației.

„Nimeni n-o să creadă că am făcut treaba asta intenționat, ca să ajungem la o navă spațială,” ne-a spus secretarul Darth Emo. „Oricum, radiațiile solare pot fi blocate mult mai bine de o centură de asteroizi, care se află fix sub stația noastră. Cei din metrou n-au nicio șansă, pe unde au luat-o ei.”

Undeva, departe, metroul șerpuia prin spațiu. Noi am sărit în nava spațială și ne-am pus pe așteptat, iar un ecran începe numărătoarea inversă… de la 45 de minute. Care ar fi putut să fie ori lansarea noastră, ori momentul în care ajungeau la noi radiațiile solare, dar ori nu-mi aduc aminte, ori nu știam nici atunci.

…eram în bucătărie și povesteam toată nebunia asta de vis. El a așteptat să ajung până la capăt, a dat aprobator din cap și m-a întrebat: „Dar de ce juca șeful stației spațiale Sacred?”

„…” am zis eu. „Soare hexagonal, metrouri în spațiu – și ție ți se pare imposibil că juca ăla Sacred? E un vis, de ce să nu joace Sacred?”

„Pentru că e un joc foarte prost.”

Am bombănit ceva cum că ar fi fost ok la vremea lui.

Urmează stația Pluto, cu peronul pe partea dreaptă.

Cum am ajuns să lucrez în traduceri de jocuri

Mon, 09 Nov 2015 10:54:53 +0000

Acum mai bine de un an m-a contactat cineva de la o firmă mare de traduceri, cu un text care spunea cam așa ceva (dar mai profesionist): „Salut, am văzut că ești traducătoare, am văzut că te joci pe calculator – nu vrei să traduci jocuri pentru noi?” Evident că răspunsul a fost „Ba da.” Altfel nu scriam articolul de azi.

Am semnat câteva hârtii preliminare (un acord de confidențialitate, termeni și condiții, hârțogăraie), după care am aflat mai multe despre ofertă. Nu jucasem jocul, eram pafaristă, când i-am dat drumul eram n00b complet. Îmi scăpau finețurile, nu mă prindeam la ce sunt bune diverse convenții între jucători.

Voiau pe cineva cu experiență în joc, care să înțeleagă chichițe și să nu o dea prea tare în bălării, iar testul de traducere reflecta asta. Avea o bucată dintr-o poveste cu personaje din joc, avea un mic articol despre strategii – și avea și câteva stringuri, adică chestii de-alea pline de variabile, care fac parte din codul efectiv al jocului. Inutil de zis, nu eram tocmai candidatul ideal.

Însă postul mi se părea genial, mai ales că era vorba de o colaborare pe termen lung (stabilitate!), lucruri noi de făcut și de învățat (provocare!), jocuri (chestii mișto!) și o firmă străină (bani!).

„Apropo, ai folosit vreodată softuri de traducere?” m-a întrebat recrutoarea.

„Nu?…” am zis. Întrebarea mă lovise ca un pumn în stomac. După care am adăugat, dintr-o suflare: „Nu, dar în general prind repede orice program de care am nevoie.”

Dar eram conștientă că tot „nu” era răspunsul și că CV-ul meu cam lăsa de dorit. Și că probabil că aveau n opțiuni, poate oameni mai în temă, jucători vechi, traducători cu experiență. Nu știam câți oameni vor, câte opțiuni au și cine sunt ceilalți.

Așa că am făcut următoarele:

Am jucat. Am jucat în engleză, să văd cum e. Am jucat în română, să văd cum e.
Am mers pe site-ul lor, în engleză. Am mers pe site-ul lor, în română.
Am căutat fiecare termen care părea specific pentru joc pe ambele site-uri, am găsit articole care corespundeau din stânga în dreapta și am luat nume de obiecte, vrăji și tot ce mai era de acolo.
M-am documentat cu privire la strategii, chiar dacă n-am înțeles sensul lor decât mult mai târziu.
Mi-am ros unghiile în zona de cod, dar n-a fost nu știu ce problemă să traduc stringuri.
Am încercat să traduc și exact, și relativ fluent.
Am pus comentarii în testul de traducere, ca să explic de ce am făcut anumite alegeri.

Nu am nimerit totul ca la carte. Sunt lucruri pe care acum, cu experiență în spate, le-aș traduce altfel. Dar nu e un test rău. E un test care voia să transmită anumite lucruri:

știu limba-sursă și limba-țintă ca pe propriul buzunar
pot traduce cursiv și fluent și pot adapta unde e cazul
nu mă apuc să reinventez roata, ci încerc să mă mulez pe ceea ce există deja – și deci voi fi ușor de integrat în echipă
sunt atentă la detalii
pot să mă dedic unui proiect și sunt gata să investesc în el

A urmat un interviu pe Skype, în care am discutat și de joc, și de traduceri, și de experiență mai veche. La ceva timp după, am primit un mail în care mi se spunea că sunt în ceva dezavantaj față de alții, care au jucat mult mai mult ca mine respectivul joc și au mai mulți ani în traduceri, dar, pe scurt, bun venit în echipă. (mai luaseră încă doi traducători, deci era o mini-echipă)

După chestia asta, ni s-au dat pe mână resurse, programe, tot tacâmul. Ni s-a explicat în mare ce să facem, am fost împinși în direcția corectă când ceva nu era fix cum ar fi trebuit – și, încetul cu încetul, am ajuns fix ce-și doreau. Sau, cel puțin, asta-mi imaginez când primesc feedback pozitiv de la ei.

Mă gândeam acum la toată chestia asta din mai multe perspective.

În primul rând, interviuri și teste. Când eram prin școală, revistele de gagici (gen Cosmopolitan) tot povesteau ce să faci și ce să nu faci în timpul unui interviu. De exemplu, să nu înjuri și să nu vii cu cumpărăturile de la piață după tine. Ceea ce sună mai degrabă a listă de perle decât a sfaturi reale. Dar nu cred că interviurile de angajare de la Cosmo sunt foarte dificile, sau că ei sunt foarte selectivi (cred că cu fraza asta m-am asigurat că nu o să lucrez niciodată pentru ei :D).

În al doilea rând, atitudinea firmei. Au căutat persoane cu un anumit profil, ne-au pus la dispoziție lucrurile de care aveam nevoie și apoi feedback, feedback, feedback, până când n-a mai fost nevoie.

Artă, viață, viață, artă

Thu, 03 Sep 2015 08:11:04 +0000

Amanda Palmer e o cântăreață pe care n-o apreciez în mod deosebit. De fapt, de obicei n-o apreciez deloc pentru că n-o ascult. Acum vreo două zile am intrat pe Youtube-ul ei să-mi amintesc ce cânta și între timp am uitat iar. Însă în ciuda faptului că rezonez cu ea foarte puțin din punct de vedere muzical, uneori mă uit să văd ce mai scrie pe blog și o admir un pic pentru că are forță, are zvâc și n-are pudoare.

Acum vreo opt luni a rămas însărcinată și acum a anunțat întreaga lume că primește scrisori de la oameni îngrijorați că n-o să mai cânte la fel de bine, că noile ei melodii nu sunt la fel de interesante ca cele vechi și că dacă își pierde toată creativitatea când face un copil!?!?!

Unii au comentat pe marginea articolului că nimeni nu îndrăznește să pună sub semnul întrebării cariera unui bărbat când face un copil sau când i se întâmplă ceva în viața personală. Ceea ce nu e chiar adevărat, pentru că eu mă gândesc că de când lui Neil Gaiman îi e bine și s-a căsătorit cu Amanda Palmer, tipul nu prea mai scrie pe blog chestii interesante. Cred că faptul că are o viață personală mai activă și că s-a băgat și pe Twitter și Tumblr îi taie din cheful de a mai posta. Ceea ce e ok, până la urmă, că și artiștii sunt oameni care vor să trăiască, nu sunt făbricuțe de chestii care ne plac.

Oricum, înapoi la Amanda, cu sarcina ei și copilul care i-ar putea mânca creativitatea!!!! Scria pe blog că într-adevăr e terifiată că și-ar putea distruge cariera și muzica cu un copil. Speră că nașterea și creșterea copilului o să-i dea o perspectivă nouă și interesantă asupra vieții, dar nu poate băga mâna în foc că așa o să și fie. Din câte o văd eu, are prea mult zvâc ca s-o oprească din drum simplul fapt că are un copil, dar o înțeleg: e sentimentul că nu poți avea totul și nu poți controla ce ai. Poate că pierzi ceva important și extraordinar alegând o cale care promite să fie importantă și extraordinară – dar care e mai importantă și extraordinară?…

Cineva îmi sugera acum ceva timp să nu mai citesc atât de mult, ci să scriu mai mult, eu fiind scriitoare. Doar că, sincer? Uite care-i chestia:

dimineața pot raționa fără probleme, dar cu imaginația stau ceva mai prost
după-amiaza și seara pot spera să scriu
nu suport întreruperile în timpul scrisului
la muncă sunt disponibilă până pe la 4-5, în caz de
munca mea presupune o doză măricică de creativitate (mai ales în anumite momente)
după o zi de chinuială la tradus replicile de luptă ale unor personaje, nu prea mai am energie pentru altceva creativ
nu locuiesc singură și inevitabil asta înseamnă că interacționăm când suntem amândoi acasă

Undeva, între dimineți în care nu prea pot face nimic, mijlocul zilei ocupat de muncă, serile în care sunt în compania altcuiva, necesitatea de a mă relaxa, am atins un grad destul de ridicat de fericire și un grad destul de scăzut de scris de literatură. Teoretic pot să mă apuc să lucrez oricând la povești, practic nu se adună. Îmi fuge timpul printre degete ca apa. Și nu din cauza cititului – citesc dimineața, cât încă nu funcționez bine, și seara, când alternativa e să stau o oră cu ochii în tavan și să încerc să adorm. (sunt o persoană nocturnă, e suficient orice fel de entuziasm minor ca să mă trezesc complet pe timp de noapte, în ciuda faptului că în ultimul an m-am culcat cică pe la 11 și teoretic ar fi trebuit să-mi formez un obicei.)

Până la urmă, am decis că cea mai bună variantă e să pun piciorul în prag față de mine însămi și să propun o nouă împărțire a timpului – undeva prin săptămână, să ajung să am o după-amiază/seară rezervată pentru scris solo. Am scris destul ca să știu cât de infimă e perioada asta de câteva ore, dar e infinit mai bună decât nimic, iar dintr-un început mic poate reușesc să dezvolt ceva mai solid.

Eh, viața continuă, cu noi și noi combinații de echilibru între ce se poate face și ce vrei să faci. Dintre lucrurile recente care mă motivează să găsesc timp de creat: un articol care-i conține pe Patrick Rothfuss și Terry Pratchett și care-mi amintește către ce aspir. Amanda Palmer, care are genul de deschidere americană aproape dureros de francă. Și faptul că Neil Gaiman zice ceva de un Humble Bundle super-mișto care o să vină în curând (dacă e vorba de cărți și de sepembrie, probabil că o să intre săptămâna viitoare, miercuri, dar nu sunt sigură). Faptul că sar de pe un picior pe altul pentru că știu că vine ceva bun mi-amintește cât de _bună _poată fi viața și cât de fain e să creezi.

Zău acum, sar dintr-o parte în alta de entuziasm. O fi pentru că The Name of the Wind e fix ce trebuie, sau pentru că în sfârșit o să vină toamna și nu mă mai bate soarele în cap. Sau poate pentru că reușesc cumva să învârt lucrurile ca să iasă bine. Nu știu, dar presimt lucruri bune în toamna asta.

Pauză de-o suflare

Mon, 01 Sep 2014 11:16:55 +0000

Am o oboseală extraordinară în oase, de zici că m-am luptat toată luna august cu tot felul de chestii care trebuiau terminate (stai, că așa și e). Singura chestie pe care n-am făcut-o în august a fost să scriu și mi-e ciudă pe mine că m-am aglomerat prea tare și mi-am organizat suficient de prost timpul ca să nu fac acele lucruri pe care chiar aș fi vrut să le fac. Am visat povestiri și scris și s-a ales praful.

Nu-i nimic, și septembrie e o lună (care va cuprinde și ea alte chestii, dar mai puțin urgente și mai puțin dificile), și octombrie e o lună (care va cuprinde, probabil, alte chestii, printre care și scris; musai). Am idei, s-ar putea să am și energie.

Între noi fie vorba, ce-mi place la ce fac e că, dacă am chef de muncă, întotdeauna există ceva de făcut. Singura problemă e că anul trecut nu mi-a picat fisa câte posibilități am. Anul ăsta știu, dar mi-a luat ceva să-mi organizez timpul. Nu că aș fi ratat vreun termen limită, dar mi-am făcut viața personală praf cu dezorganizarea.

Din păcate momentan sunt prea epuizată ca să pot să-l apreciez pe Umberto Eco la adevărata valoare (după cum o arată bara din dreapta a site-ului, aș citi Baudolino) și nu vreau să-mi pară rău mai târziu că am dat peste o carte bună și în loc s-o citesc în tihnă am citit-o pe un fond de oboseală. După trei capitole, pot să spun cu lacrimi în ochi că o să fie una dintre cărțile mele favorite. De ce lacrimi? De la praf, în mare parte, dar și pentru că sunt unii scriitori care au făcut o documentare pe o temă care ar fi suficient de bună pentru trei doctorate, și pe urmă scriu pe tema aia și scriu excelent și sunt puțin geloasă.

(sunt deseori geloasă pe alți scriitori. Sunt geloasă pe Neil Gaiman, că are o grămadă de fire narative în The Sandman pe care le-a legat într-un singur univers complex care stă în picioare în o grămadă de feluri. Sunt geloasă pe tipa care a scris the Sacrifices Arc pentru că a creat o grămadă de personaje și de dimensiuni și a reușit să introducă poezie în niște cărți în așa fel încât m-a făcut să citesc poeziile respective; pentru că e genială. Sunt geloasă pe tipa care a scris cele mai mișto povestiri de dragoste pe care le-am citit pentru că sunt minunate și oribile în același timp. Sunt geloasă pe Susanna Clarke pentru că a scris Jonathan Strange & Mr Norrell care e ditamai romanul, creat cu atâta minuțiozitate încât ai spune că ai ratat o parte din istoria Angliei, pentru că prea dă referințe din tot felul de cărți (imaginare) cu privire la magicienii din diverse ere din zona respective. Gelozia e una din forțele care mă împinge înainte: vreau să pot face la fel. Vreau să mă scol într-o dimineață și să știu cum să scriu un roman la fel de bun.)

Așa că, pentru că nu vreau să-mi stric plăcerea de a citi Eco din oboseală, citesc Cimitirul de Teleșpan. Mi l-a dat o tipă, probabil cu speranța că recenzia mea usturătoare va merita citită. I-a displăcut din prima cartea și mă cunoaște. Eu, din păcate, după o primă reacție de enervare când am văzut _încă _o carte care începe cu defecări și urinări, am ajuns să râd de una singură după vreo 20 de pagini. Spre oroarea mea, cartea mi-e simpatică și-așa, plină de înjurături și scene porno gratuite cum este. Din fericire, nu e o carte care se cere savurată, așa că măcar din punctul ăsta de vedere e ok, nu trebuie s-o las pe când sunt mai trează.

Cam asta-i.