Povestiri on Roxana-Mălina Chirilă

O poveste despre urbanism și cum am colorat odată planșe

Tue, 09 Feb 2021 08:12:03 +0000

A fost odată ca niciodată, pe când eram mică, dar nu mai țin minte cât de mică, un episod care mi-e tare drag și care nu s-ar mai putea petrece astăzi, pentru că tehnologia a evoluat prea mult.

Am crescut printre planșe de arhitectură și proiecte la care se lucra mai ales ziua, dar uneori și noaptea, iar weekendurile erau mai degrabă orientative decât bătute în cuie. Taică-meu era pasionat de orice ținea de tehnologie, așa că prin anii ‘90 făcea import de calculatoare din Ungaria și aveam și noi, și el câte un calculator acasă. Era atât de demult încât n-aveam Windows, ci DOS, iar ca să intri în programe trebuia să știi ce comenzi să-i dai calculatorului.

Ai mei au început, deci, relativ devreme să-și facă proiectele de arhitectură nu doar pe hârtie, cum se făcea clasic, ci pe calculator, deși încă erau prin jurul meu și instrumentele necesare pentru făcut treaba de mână, de la planșeta maică-mii, pe care o are și acum, la foițe de calc subțiri și transparente, ca să poți să-ți copiezi proiectul ușor pe curat de pe planșa de dedesubt, la veșnicele rotringuri cu care trăgeai linii în tuș – și, bineînțeles, tot felul de rigle și nu numai.

Dar era începutul perioadei calculatoristice și, chiar dacă aveau o imprimantă suficient de mare ca să poată tipări planșe enorme, nu era una color.

Eh, pe vremuri, când gândeai proiectul o dată și pe urmă trebuia să stai să-l copiezi de nu știu câte ori de mână, existau desenatori. Recunosc că niciodată nu mi-a fost clar exact care erau responsabilitățile complete ale desenatorului, pentru că eram prea mică pentru a mă întreba de fișa postului, dar știam că desenatorii desenează și _colorează _planșele arhitecților. O muncă fascinantă, mai ales dacă asta e tot ce vezi și înțelegi din ea, fiind copil.

Poate vă întrebați ce e de colorat, la arhitectură. Ei bine, pe lângă proiectele de clădiri de toate felurile cu care se ocupau de obicei ai mei, mai făceau și urbanism, care se ocupă cu planificarea localităților. Iar o parte din proiectele de urbanism (pe lângă romanele-fluviu care sunt părțile scrise) sunt hărțile împărțite în zone colorate în funcție de destinație – rezidențial, industrial etc.

Puteți intra aici ca să vedeți cum arată planșele respective. Sunt multe și se trebuie multiple exemplare din fiecare. Ca să le colorezi e ceva de lucru. De-aia – desenatori.

Ei bine, nu mai știu care a fost contextul. Poate că plecase în vacanță desenatoarea alor mei. Poate că pur și simplu erau prea încărcați. Poate că ai mei voiau să mă învețe ceva despre viață. Nu știu. Ideea e că mini-eu s-a oferit de vreo zece mii de ori să coloreze planșe, chit că nu mă omoram cu coloratul în general, iar până la urmă ai mei s-au îndurat, ba chiar mi-au zis că mă și plătesc pentru treaba asta.

Oho, păi dublu câștig pentru mine! Am primit creioanele colorate șmechere și un pic foarte subțire cu tuș roșu și m-am pus pe treabă. Țin minte și acum că proiectele alor mei marcau marginea localității cu o linie cu buline roșii. Din păcate, n-am acces la proiectele lor, dar reproduc în Paint:

[][2]

Buline roșii.

Îmi plăcea cel mai mult să fac bulinele roșii pentru că erau mici și migăloase. În plus, dădeau foarte bine pe proiectul încă alb-negru. Îmi plăcea și să fac râul cu albastru, și parcă erau și parcuri cu verde. Dar galbenul, care reprezenta zona rezidențială, era interminabil. Dumnezeule, cât pot să locuiască oamenii. Oioioioioi. Locuiau cât vezi cu ochii și pe urmă și mai mult. Noroc că galbenul era suficient de deschis la culoare încât nu se vedea prea tare când schimbai stilul de colorat – nu mai știu cine îmi zisese să fac cerculețe mici, nu liniuțe, probabil desenatoarea alor mei, dar nu puteam să le fac mereu identice.

Am întrebat-o recent pe maică-mea dacă mai știe ce proiect era – mi-a spus că nu știe sigur, aveau mai multe similare în perioada aia, dar e posibil să fi fost satul Malnaș. Uitându-mă la forma arcuită a satului și la Oltul care curge pe lângă el, e posibil. Îmi pare cunoscut. Dar pe de altă parte, am văzut multe planuri urbanistice generale de-a lungul timpului și nu mai știu sigur de unde mi se par cunoscute unele.

Eu țin minte că la final nu prea mai aveam răbdare și chef să fac planșe (să fi fost 40? Eu țin minte că erau vreo 40, dar nu știu dacă nu umflă memoria mea numărul), așa că m-a mai ajutat și maică-mea (scăzând din banii care urmau să-mi revină). Maică-mea, în schimb, ține minte că am făcut pe Tom Sawyer și le-am permis unor colege să coloreze și ele pe o planșă – eu nu țin minte, dar tot ce e posibil.

A fost primul și ultimul PUG la care am colaborat și eu. De la atâta frecat de pagină, mi se tocise degetul mic acolo unde se atingea de hârtie. După un număr de ani, taică-meu a cumpărat o imprimantă color și a început să hașureze planșele cu linii colorate care erau mai mult decât suficiente ca să te prinzi despre ce era vorba și care nu consumau foarte mult tuș. Desenatoarea alor mei era suficient de în vârstă, așa că s-a pensionat.

Iar eu? Cu banii de colorat mi-am cumpărat un skateboard, pentru că skateboardurile sunt Mișto. După care mi-a fost foarte jenă să învăț să-l folosesc în public și mi-era frică să încerc să fac figuri, așa că a stat mai mult nefolosit. Dacă n-o fi fost aruncat sau dat, atunci mai există undeva și astăzi, ca o amintire a faptului că nici dacă dai bani munciți pe un lucru pe care ți-l dorești nu e sigur că îl vei folosi.

Dar ce mi-aș dori acum, după atâția ani, ar fi o carte de colorat pentru adulți cu PUG-uri, așa, de dragul vremurilor de demult. Aș mai colora un Malnaș mic, ba eventual chiar și un Dobârlău.

Un hanorac de pomină

Mon, 27 Mar 2017 19:19:09 +0000

Stăteam nu demult cu niște tipi care-mi povesteau aventurile lor din dragoste de pe vremea când erau tineri și idealiști. Lucruri frumoase, cu suit în copaci, pus de afișe, scris scrisori care acum îi fac să râdă până la lacrimi.

„Am și eu povești,” zic. „Dar ale mele-s mai amare.”

„Hai, că n-or fi toate,” mă încurajează. „Bine, femeile sunt ceva mai pasive, e drept. nu prea sunt ele elementul activ, nu fac chestii la fel de…”

Aici aș avea multe de zis, dar sunt de acord cu ei într-o privință: am făcut, în general, gesturi mai puțin spectaculoase. După atâta vreme, am descoperit că talentul meu nu constă în a fi explozivă în manifestări. Nici în a fi frumoasă, nici în a fi grațioasă. Nu sunt mămoasă deloc și nici nu mă prind de ce ar fi așa ceva atractiv (deși, din câte văd, unora le merge). Ce am în schimb sunt multe idei, tot felul de informații care mai de care mai neobișnuite, glume mai bune sau mai proaste și o doză de răutate veselă. Mi le desfășor în evantai și încep să merge de colo-colo ca un păun – uuuu, uite ce interesantă sunt, uuuu, uită-te la mine.

E drept că tipele cu părul blond ca soarele, fusta mini, sânii cât pepenii și machiajul ca la carte atrag mult mai repede privirile, dar e ok. Merge și cu „_hai să-ți arăt un manuscris medieval”. _Câte tipe mai fac asta? Exact.

Bine, faptul că uneori mă ia timiditatea mă cam încurcă, dar asta-i viața.

Ceea ce mi-a amintit de o întâmplare veselă, în care mi-am dezlegat tolba de vorbe și am spus doar tâmpenii.

„Pe vremuri, când eram tânără și zăpăcită…” încep eu.

„Așa, vezi că știi?”

„Am ieșit la o plimbare pe malul mării cu un tip,” zic eu. „Îmi cam plăcea de el, dar nu prea știam ce să-i zic și mă cam încurcam în cuvinte, așa că mai mult tăceam. Era cam frig în seara aia și am stat cam mult pe afară, așa că mi-a dat hanoracul lui. A doua zi, ce mi-am spus eu? Ia să mă duc eu să-i fac o vizită omului, părea interesat, galant a fost, știu unde stă. Perfect. Mi-am zis că-l prind singur, poate-l vrăjesc un pic, hai că găsesc eu ceva de spus, nu mă mai las învinsă de timiditate!”

„Oho.”

„Zis și făcut. Dar ce să vezi? Uitasem un detaliu esențial.”

„Care?”

„Păi, avea coleg de cameră. Iar pentru că eu m-am dus pe acolo dimineața relativ devreme, ca să fiu sigură că-l prind pe el, l-am prins și pe coleg. Mai mult, socoteala de acasă și aia din târg nu prea aveau legătură una cu alta, pentru că tipul era adormit și s-a uitat fără prea mult chef la mine și m-a întrebat ce vreau. ‘Ăăă… voiam să văd dacă ești, ca să-ți dau hanoracul,’ i-am răspuns. La care el a întins mâna după hanorac, iar eu mi-am dat seama că iar am uitat un detaliu foarte important.”

„Care?”

„Că n-aveam hanoracul la mine. Și nu puteam să zic că de fapt venisem acolo să-l văd, pentru că mi-era jenă de coleg, mai ales că ăsta era morocănos și aș fi picat de fraieră înamorată. Așa că mi-am luat cel mai stoic aer cu putință și am răspuns, ‘Nu l-am luat la mine, _pentru că voiam întâi să văd dacă ești, ca să ți-l aduc după.’ _Uneori mă întreb dacă tipul respectiv mă mai ține minte și dacă mai crede și acum că sunt un pic retardată.”

Bine, ca s-o spun pe aia dreaptă, acum nu m-aș mai duce să vizitez un tip în condiții asemănătoare. Decât dacă într-adevăr am haina omului în brațe. Nu de alta, dar s-ar putea ca „Am venit să-ți arăt o stampă japoneză” să fie o scuză aproape la fel de stupidă ca „Am venit să-ți aduc hanoracul, doar că nu l-am luat la mine.”

Tehnologia care-ți amintește să-ți suni părinții

Tue, 07 Mar 2017 08:04:38 +0000

Mobilul meu o ia razna de la Nightwish. E probabil un bug, pentru că virușii nu cred că se specializează în aberații atât de mari. Ascultam „Feel for you”, când în mijlocul melodiei mi s-a oprit brusc muzica și telefonul a intrat în Google search.

„Spune OK Google,” mi-a zis telefonul.

Pentru că n-aveam chef să îl apuce căutatul, am ținut gura închisă și l-am bombănit mental, așa că mi-a zis (în engleză, evident):

„Dacă tocmai ai zis ceva, n-am auzit.”

După care a început instantaneu s-o sune pe maică-mea. Am închis repede, pentru că știu că e pe la careva din primăriile din zonă azi și n-am chef s-o deranjez când are de lucru.

„Ce-ai, mă?” i-am spus telefonului. „Am dat eu pe ceva?”

Am închis niște ferestre, am dat să continui să ascult Nightwish. La care telefonul iar – zbang, Google search, zbang, s-o sune pe maică-mea. Iar am închis, iar am zis că dau aiurea pe butoane. Iar am dat să ascult Nightwish.

Pac! Din nou Google search, apel către maică-mea. De data asta l-am lăsat. Am zis că dacă nu l-am oprit la timp și vede ea 3 apeluri de la mine, unul după altul, o să creadă că am pățit ceva. Maică-mea n-a răspuns, așa că am zis să mai încerc o dată, să văd dacă de la Nightwish a luat-o razna mobilul.

„Feel for you” – am ascultat ce-am ascultat, nu mai părea să reacționeze ciudat. Doar că a început să sune maică-mea, nedumerită: cum se face că fiica ei cea complet nematinală o sună înainte de 10? I-am explicat situația, a fost pe jos de râs.

Am pus telefonul jos, am zis că-l las în pace, poate se liniștește. Peste nici un minut, am auzit un bâzâit din căști. Nemernicul repornise muzica – până să-l opresc eu, zbang Google search, zbang, apel către maică-mea.

Acum stă cuminte și închis pe marginea biroului, așteptând să-i dau un factory reset. Nu de alta, dar cine știe pe cine mai alege din agendă – poate se apucă să-mi comande un teanc de pizze sau altă bazaconie.

Cu fiecare nou pas înainte, sunt din ce în ce mai convinsă că tehnologia are grijă să ne unească.

O seară de lucru în oraș

Sat, 14 Jan 2017 15:19:16 +0000

Într-o seară am ieșit să lucrez de-afară, pentru că prea am stat închisă în casă cât a fost ger. M-am dus la Cafetecă, care e unul dintre acele locuri mișto din Brașov unde chelnerii sunt simpatici, prizele merg și netul e disponibil 99,9% din timp. Și cafeaua e bună. Era o înghesuială de nedescris, dar mi-am găsit un loc pe acolo și m-am pus pe treabă.

Lucram la un text care, în engleza lui originală, își pierduse cumva semnele de punctuație și literele mari de la începutul frazelor, așa că semăna cu o poezie contemporană pe cale să câștige premiul Uniunii Scriitorilor. Probabil că aveau să-l repare în engleză, dar era urgent să fie tradus, deci csf? n-ai csf.

La una dintre mesele de lângă s-au așezat doi bătrânei simpatici, cu un aer mucalit și bărbi remarcabile, care s-au pus pe discutat. La un moment dat, unul dintre ei zice:

„Eh, și-a lăsat barbă ca să pară mai matur, știi cum e.”

M-am uitat la ei și la bărbile lor mai mult albe decât grizonante și m-am amuzat un pic, imaginându-mi un al treilea bătrânel, lăsându-și barbă ca să pară mai matur și să-l ia lumea în serios. Apoi m-am întors la ale mele, pentru că textele accidental post-moderniste nu se elucidează singure.

La un moment dat, unul dintre bătrânei vorbește mai tare și îmi atrage iar atenția.

„E o rețetă de tăiere a găinii,” spune el. „Știi cum e aia?”

„Nu,” zice celălalt.

Asta trebuia s-o aud și eu, că prea o zicea cu aerul că urmează o poveste ca-n Caragiale. Am ciulit urechile, dar fix atunci s-a decis el să coboare volumul, iar ceilalți din local să vorbească mai tare.

„…ei, și după ce a băut pălinca…” am auzit, „…fugărea găina prin curte și…” Și ce? Că nu prindeam. „…a prins-o, dar ce să vezi? S-a uitat așa la ea și…”

Aveam impresia că înțelegeam povestea: te îmbeți, încerci s-o prinzi, alergi după ea prin toată curtea și la final îi dai drumul, că ți s-a și făcut milă de ea. Doar că fix când credeam eu că am priceput totul și mă aplecam mai tare în față ca să aud finalul, bătrânelul numărul doi a spus clar și răspicat în limba engleză:

„What about the sex?!”

Și pe urmă iar vorbeau prea încet ca să-i aud prin hărmălaia din cafenea și în curând râdeau veseli, în timp ce eu rămăsesem ca trăsnită: what about the sex?! Cum naiba reușiseră să ajungă de la un țăran care fugărea beat găina la „cum rămâne cu sexul?!”

N-o să aflu niciodată.

Cine știe, poate au observat că era o fată la masa vecină care își băga nasul într-o conversație care n-o privea (în loc să-și vadă de laptopul ei) și s-au gândit să-i joace o poznă. Așa, ca să se-nvețe minte.

Mi-e ciudă.

Fri, 11 Mar 2016 07:02:31 +0000

Ce ciudă mi-e.

Azi noapte am visat că eram un negru, ambasador venit la Casa Albă (nu mă întrebați de unde) și a fost o chestie (nu mă întrebați ce, oricum eram nevinovat) și au început să mă urmărească toți agenții prezidențiali ca să mă arunce în închisoare.

M-am ascuns într-o groapă dintr-unul din culoarele mai rar folosite (nici ei nu repară decât căile de acces principale, oricum) și m-am vârât cât mai tare printre țevi ca să nu fiu vizibil (culoarea pielii contează) și mi-am ținut respirația ca să nu mă prindă tipul care verifica groapa cu ecoumetrul (ecoumetrul e un instrument care măsoară ecourile și care se prinde dacă respiri, evident).

După ce a decretat ăla că nu e nimeni în groapă, am fugit afară pe străzile New York-ului (toate lumea știe că adevărata capitală SUA e NY), care semăna cu un fel de Romă-București ca atmosferă. M-am tot furișat pe străzi, până am redevenit tânăra albă care sunt de obicei (motivul pentru care sunt albă și de sex feminin este, evident, că m-am plimbat destul prin orașe; altfel eram un ambasador negru).

Apoi am dat de mișcarea de rezistență a localilor (nu era rezistență la ceva, era doar o rezistență oarecare) și am fost dusă să mă ascund într-un fel de librărie-anticariat, care era prea departe de centrul orașului ca să fie cercetat de agenții americani. Mi-au dat un ceai și au început să-mi spună că pot să vin pe acolo oricând, or să aibă și prăjituri.

Ei, și aveau ăia niște cărți care păreau interesante foc – și niște puzzle-uri de o mie de piese care arătau superb. Erau atât de faine încât m-am uitat la ele tot restul visului, ca să le rețin și să nu uit să le cumpăr când voi fi mai puțin urmărită de agenți și fără tot felul de aventuri pe cap.

No, acum nu vine după mine niciun agent, nu-s în nicio aventură, dar nici puzzle-urile alea nu există.

Mi-e atât de ciudă.

Câteva scurte

Sat, 20 Feb 2016 08:43:17 +0000

Există texte pe care le-aș pune pe Facebook (și uneori le mai pun), dar apoi îmi dau seama că se pierd în negura uitării. Așa că pun unele dintre ele aici.

***

Într-o cafenea, la masa cealaltă sunt elevi de liceu. Nu trag cu urechea, dar îi aud oricum.

„Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului!” spune o fată cu voce tare. „…stai, cine a zis asta?”

„Iulius Cezar,” răspunde prompt unul dintre colegi.

Deodată, îl văd în fața ochilor pe Iulius Cezar, stând lângă Rubicon și strâmbând din nas către Senatul Romei: Dați-i Cezarului ce-i al Cezarului, că dacă nu, pre mulți am să vă popesc și eu.

Bine, cât încerc eu să nu râd, unul dintre băieți îi trage un cot celui care dăduse răspunsul: „E din Biblie, mă.” Și uite așa îmi recapăt un pic de încredere în noua generație.

„Dați-mi!”

***

Altă cafenea, alți tineri – de data asta studenți. Îmi atrage atenție prima propoziție, pentru optimismul ei.

„Când am intrat la facultate, nu știam nimic. Știam să copiez de pe telefon și de la alții. Atât știam. Acum știu să copiez de pe fițuici, știu și să fac fițuici, de-alea cu scrisul mic. La masterat e altceva, acolo e relaxare, ai timp să faci ce vrei.”

Bine, nu trebuie să am foarte multă încredere în generația nouă.

***

Ea: Și adjectivul „deosebit”, când spui „E o carte deosebită”. Chiar e cea mai mare laudă pe care i-o poți aduce?
Eu: Înseamnă că e o carte complet diferită de altele. Ceea ce e ceva.
Ea: Dar tot nu-mi spune mare lucru.
Eu: Cum să nu? Nu e luată cu copy-paste. E deja o inovație extraordinară printre oamenii de cultură din țara noastră.

***

Ea: În sudul SUA, y’all e pluralul de la you. Adică, nu există să nu folosească lumea. În nord e „youse”. Cred că y’all sună mai bine. 😀 Iar eu folosesc „you guys”.
Eu: Deci engleza a renunțat mai demult la „thou”, care era forma de singular de la „you”, și acum se chinuie să-și găsească alt plural. Care să nu fie „you”, ca să nu fie confuzii.
Ea: Cam așa.
Eu: GG, engleză. GG.

***

Locuiesc cu un om de o cruzime exemplară. Mă scoală în dimineața asta:

„Hai, trezește-te! Nu vezi ce zi faină e?”

Mă trezesc, mă uit pe fereastră, văd nori negri și grei, întuneric și tristețe.

„Zi faină...?”

„Da, da. E o zi perfectă pentru dormit!”

***

Eu: Mă simt aiurea, dar n-am nimic concret.
El: Vezi atunci că e un placebo la mine pe masă, ia unul.
Eu: Un placebo? Și funcționează?
El: Nu, dar ia-l că-ți prinde bine.

***

El: Ce faci?
Eu: Citesc.
El: Hai că vin și eu să citesc. Pun niște muzică?
Eu: Nu.
El: Atunci pun un film?

***

Iepurașul se duce la măcelărie și întreabă:
„Aveți mușchiuleț de urs?”
„Nu,” îi răspunde vânzătoarea, mirată.
„Păcat, e mare delicatesă, făceați vânzare.”
A doua zi, iar:
„Aveți mușchiuleț de urs?”
„Nu.”
„Păcat, e mare delicatesă, făceați vânzare.”
Discută vânzătoarele cu directoarea, discută cu vânătorul, e vânat ursul și se rezolvă problema. Așa că totul e pregătit pentru când apare iepurașul în a treia zi și întreabă:
„Aveți mușchiuleț de urs?”
„Da, iepurașule, avem.”
La care iepurașul se uită frumos la mușchiuleț și zâmbește larg:
„Ce-ți spuneam, ursule, că ești o victimă a consumerismului...”

***

Despre League of Legends.

El: Amumu ăsta ce face?
Eu: Plânge.
El: !!
Eu: Plânge și e așa de trist că toată lumea din jur moare. De la daunele magice ale lacrimilor lui.
El: Și ce altceva face?
Eu: Urlă. Aia e abilitatea lui supremă. Se pune în mijloc, urlă și toată lumea încremenește vreo două secunde în care se chinuie să-i țină lângă el ca să aibă prieteni, dar aliații lui îi ucid noii prieteni în alea două clipe. E un campion tare. Tare, tare trist.

Cea mai tristă mumie.

Cercul de literatură aplicată

Sun, 24 Jan 2016 10:46:19 +0000

Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană.

Nu era o problemă pentru cineva ca Vasilovici, care povestea cu glas monoton despre unul dintre Ludovicii francezi. Își amintea, în timp ce înșiruia familiile nobiliare de la curte, că în urmă cu mai bine de treizeci de ani aproape că ajunsese profesor universitar. Unul dintre profesorii lui, un cercetător de mare clasă, se uitase odată la el în timpul unui seminar și-i zisese, „Vasilovici, n-ai vrea matale să rămâi la noi după ce termini? Ai fi asistentul meu și pe urmă, cine știe…”

Însă o tânără reușise să-i intre în grație marelui dascăl – gurile rele spuneau că nu într-un fel cu totul onest – și Vasilovici fusese trecut cu vederea, apoi repartizat ca profesor într-un oraș mai mic decât unghiile roase ale secretarei care se uitase prostită la proaspătul și indignatul absolvent, care insistase sus și tare că fusese o greșeală.

Vasilovici se scutură, ca să n-adoarmă și el, răpus de vremea mohorâtă și de plictiseala proprilor cuvinte. De-abia aștepta să iasă la pensie. Încă vreo câțiva ani, apoi urma să-și ia câteva ore de formă, cât să-și păstreze pepiniera pentru meditații. Atunci să vezi, ce de timp avea să aibă pentru a-și ostoi setea de cultură!

Însă ce să facă acum cu tinerii insomniaci pe care-i avea în față?

– Se spune, începu el, știind ce interesa tinerii de liceu, că regele Ludovic avea o amantă de viță nobilă.

Elevii care nu adormiseră încă ciuliră brusc urechile. Următoarele momente erau critice, știa Vasilescu. Dacă avea să se încurce în cuvinte, tinerii urmau să-și trezească colegii pentru a chicoti împreună. Dacă avea să ducă povestea prea bine mai departe, însă, clasa avea să se trezească și să-l asculte, vrăjită.

– Poate că numele ei nu vă spune nimic, zise Vasilovici, prudent, dar tatăl ei a luptat în bătălia de care am vorbit ora trecută. Ceea ce e interesant, pentru că întreaga familie a luptat în bătălii importante.

Începu să înșire bătăliile, una câte una, cu data și locația. Interesul pentru amanta regelui era însă prea mare ca să cedeze după primele câteva așa că, regretând amarnic, Vasilovici îi trimise pe strămoșii amantei în toate bătăliile la care se putea gândi, chiar dacă nu știa cu siguranță că luptaseră acolo. Cu cât mergea mai departe în timp, cu atât adăuga mai multe lupte.

„Înmulțind cu doi pentru fiecare generație, se obține numărul de bărbați din partea aceea a familiei” își zise el. „Plus unchi și bastarzi – sigur cineva de același sânge o fi luptat și acolo, dar Doamne iartă-mă, îmi încalc profesionalismul și le spun lucruri nesigure elevilor.” În mod normal n-ar fi făcut așa ceva, dar era un caz dificil și era disperat să scape.

– Se spune chiar că o parte a familiei a luptat și la Hastings, în 1066, stabilindu-se în cele din urmă în Londra, Canterbury…

Ultimul cap căzu pe bancă, iar Vasilovici își dădu seama că încrengăturile vechi ale familiei probabil că nu creșteau exponențial – în fond, rudele de grade prea îndepărtate nu mai erau rude și se puteau căsători între ele. Strămoșii erau oricum mai puțin numeroși decât descendenții, asta era clar.

Spera că nu mințise prea tare, chiar dacă elevii adormiseră înainte să rețină ceva. În fond, avea și el un cod moral.

Cu griijă, Vasilovici porni înregistrarea cu restul lecției și o lăsă să povestească în locul lui, ca elevii să continue să doarmă până la finalul orei. Avusese grijă ca înregistrarea să se termine cu o scuză cum că trebuia să plece puțin mai repede, în cazul în care, trezindu-se greu din somn, cineva avea să-și amintească ultimele lui vorbe.

Vasilovici se mai uită o dată la clasă, asigurându-se că elevii dormeau ori cu capetele pe bancă, ori cu ochii deschiși, privind în gol, apoi se strecură pe hol, fix la țanc pentru întâlnirea din cancelaria de latină, o cămăruță transformată în cabinetul Dancei, singura profesoară de latină din tot liceul. Cum obținuse o cancelarie a ei, nu știa nimeni, dar era mai utilă decât crezuse vreodată cineva.

În cancelaria mică erau deja strânși o mână de profesori, cei mai buni din școală. La fel ca Vasilovici, cu puțin noroc ar fi putut ajunge profesori universitari, așa că se știa că erau cei mai buni din liceu, poate chiar și din județ.

– Ce-avem azi? întrebă Vasilovici. Aripa dreaptă? Aripa stângă?

– Nu mai avem Orbitorul lui Cărtărescu, zise Dancea cu un zâmbet larg. A spus Mioara că aduce ea ceva nou.

– N-avem Cărtărescu? repetă Vasilovici, ca trăznit. Dar nu se poate, am rămas la mijloc cu el!

– E timp, n-au intrat zilele în sac, zise Chirițescu, profesorul de matematică, singurul non-umanist dintre ei. Și sincer, aș mai schimba puțin foaia.

Chirițescu râse. Era un om deosebit de inteligent, de o cultură extraordinară, însă cu tendința agasantă de a se amuza singur la propriile glume, care cel mai des erau proaste. Vasilovici i-o suporta, uneori cu destul de multă dificultate.

Ușa se deschise și intră și Mioara, tânăra profesoară de engleză – atât de tânără încât era singura căreia căreia i se zicea pe numele mic și care li se adresa celorlalți cu „domnule” și „doamnă”. De-abia ieșise de pe băncile facultății, dar Dancea își dăduse seama din prima că era o tânără promițătoare.

– Ce ne-ai adus, Mioară? întrebă Dancea, directă ca de obicei.

– Derrida, zise ea. E de la facultate… profesorii noștri numai despre el vorbeau.

– N-am auzit, spuse Chirițescu. Cu ce se mănâncă?

Profesorul de matematică chicotea iar. Vasilovici trase aer adânc în piept, încercând să-și păstreze răbdarea. Dancea se făcu că nu observă râsul enervant al lui Chirițescu și luă cartea în mână.

– E filozof, domnule profesor. Foarte modern, foarte la modă, foarte influent. Am… v-am adus cartea originală. E drept că am făcut o copie xerox, dar… am decis s-o păstrez pe aceea pentru mine.

– Și bine ai făcut, zise Dancea. Xeroxul pur și simplu nu păstrează aroma originalului. De fapt, nu prea ai de ce să-l păstrezi.

– Ca să-l citesc, murmură Mioara, roșind.

– Ah, da, desigur, spuse Dancea cu tact și diplomație. Lectura clasică este, desigur, importantă.

Dancea răsfoi cartea, sărind peste introducere, și ajunse la primul capitol. Luă patru foi între degete, apoi se uită mai atentă la text și păstră doar două dintre ele.

– E dens, zise Dancea. E și tradus în engleză. Nu putem să ne băgăm la mai mult și să fim siguri că ajungem la timp la orele pe care le avem după asta.

– Atunci doar două file, zise Vasilovici. Și vedem pe urmă dacă putem mai mult.

Dancea dădu aprobatoare din cap și apucă strâns filele. Ceilalți trei erau cu sufletul la gură, așteptând aproape înfiorați. Cu un gest scurt, repetat până atunci de zeci și zeci de ori până ajunsese perfect, Dancea rupse primele două foi. Mioara lăsă să-i scape un geamăt.

– Bun, să-i dăm drumul, zise Dancea ca pentru ea.

Luă o farfurie înnegrită de vreme și rupse pe ea cele două foi, făcându-le bucăți-bucățele din ce în ce mai mici, până când cuvintele lui Derrida erau strânse într-o grămăjoară mică în centrul farfuriei. Preseră deasupra lor un praf albicios, propria ei invenție, apoi le dădu foc.

Grămăjoara arse repede și se transformă într-un scrum mai alb decât ar fi fost de așteptat.

– Acum ce facem? întrebă Mioara.

Vasilovici scotea deja narghileaua din dulap.

– Ce vrem, îi răspunse. Ce vrei, ce-ți surâde, ce-ți place. Poate că în universități au reguli strânse, dar noi suntem profesori de liceu, nu trebuie să fim deosebit de scorțoși în abordările noastre.

– Un lucru, drăguță, zise Chirițescu, care era la per-„drăguță” cu toate femeile de sub treizeci de ani. Literatura nu se ia direct în sânge. Am avut odată în grup un prieten, pe Stanca. Filozof, genial om. Ei bine, în săptămâna aia aveam Levantul lui Cărtărescu, Dancea a făcut praful, iar Stanca și l-a luat în venă.

Vasilovici își luă o parte mică de Derrida și o pregăti pentru narghilea. Lui îi lua cel mai mult să savureze literatura, dar o făcea și mai profund și mai stilat decât ceilalți. Între timp, Dancea își făcea liniuțe scurte de Derrida pe un volum de Marc Aureliu, iar Chirițescu își amesteca Derrida-ul cu miere.

Mioara se opri câteva clipe, pierdută. Așa erau toți la început, nesiguri, temători, până când își găseau stilul propriu de a înțelege și aprecia savoarea literaturii. Apoi, tânăra scoase din buzunar un pachet de țigări.

„Așa cum a zis Dancea, nu-i proastă,” își spuse Vasilovici. „Deja cade în picioare, deși nimeni nu i-a zis ce să facă. Așa e bine să fii în viață: hotărât, gata de orice.”

Mioara desfăcu atentă și grijulie o țigară, scoase tutunul, îl amestecă cu Derrida, apoi se chinui să-l pună înapoi în țigară. Nu reușea, așa că-și luă o coală A4 goală de pe biroul Dancei, rupse din ea o bucată de hârtie și-și reînfășură țigara, pe care o lipi cu greu, cu salivă. Rezultatul nu era foarte arătos, dar nu era rău pentru o primă încercare.

Vasilovici termină de pregătit narghileaua și inspiră adânc din fumul lui Derrida.

Își aduse aminte de Stanca. Bietul Stanca. Genial, dar își injectase Levantul în venă, iar apoi o luase razna. Compunea poezii din care nimeni nu înțelegea nimic, bolborosea cuvinte mari.

„Ce poezii avea?” se întrebă Vasilovici. „Doamne, n-a trecut decât un an, dar am și uitat, sărmanul Stanca, cum l-au dat afară și l-au trimis la nebuni, dar a ajuns pe urmă înapoi acasă și acum e poet și romancier, dar nimeni nu-l înțelege…”

Un singur vers își mai amintea: Jneapăn, lujeri și juisare… Oricât se căznea, nu mai ținea minte nimic altceva, iar aburii lui Derrida îl făceau să viseze. Camera în care se afla părea brusc să fie ca într-un vis.

„Ce e o cameră?” își zise el. „E o construcție cu patru pereți și un acoperiș, dar ea nu este o cameră decât pentru că am decis noi că este.” Revelația i se părea una extraordinară. „Camera nu există decât în imaginația noastră. Geniul nu există decât în imaginația noastră. Totul există doar trecut prin filtrul nostru, lumea întreagă este trecută prin filtrul nostru.”

– E cam tare Derrida, zise Chirițescu. Sau, cum ar spune elevii noștri: e tare Derrida ăsta, e un scriitor foarte tare, tare rău, rău tare, are vreun sens să spunem că e „tare”? Cuvintele pot însemna orice, sensul lor e infinit transmisibil, când te uiți într-un dicționar vezi doar cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvintele continuă, totul e un cuvânt, totul are sens, totul e clar, totul se descrie, oooo, e tare rău Derrida, deși nu e nici tare, nici rău, în sensul propriu al cuvintelor, dar au cuvintele oare vreun sens propriu, nununu, ele există doar pentru că sunt diferite unele de altele, dacă n-ar fi diferite, limba noastră n-ar exista, n-ar exista sens, n-ar exista nimic clar în mintea noastră, diferența face diferența, o vai…

Chirițescu râdea singur, cu sprâncenele ridicate într-o revelație proprie, dar pe care o împărtășea parțial și cu Vasilovici, și cu Dancea, și cu Mioara. Asta era puterea literaturii: să-i apropie pe oameni, să-i facă să împărtășească idei și concepte, chiar dacă nu le înțelegeau mereu la fel.

– De unde știm noi că Stanca nu era genial, cum e Cărtărescu? întrebă Vasilovici, cu voce tare. De unde știm noi că n-a ajuns atât de departe asupra omenirii încât e de neînțeles? Spuneți-mi, ce e geniul dacă nu o construcție umană? Eu declar că Stanca e genial! Cine mă poate contrazice? Ascultați aici: jneapăn, lujeri și juisare! E excelent! Are acea dragoste pentru armonia sunetului pe care o are și Eminescu, are…

Vasilovici uită să mai spună ceva, pentru că gândurile îl duceau deja în altă parte. Era vag conștient că Mioara începuse să-și povestească trăirile și înțelegerile. Dancea îi privea pe toți printre pleoape întredeschise, mai tăcută decât de obicei.

„Destul de des ne-am strâns aici, împotriva forțelor potrivnice ale proștilor ce ni se împotrivesc,” își zise Vasilovici melancolic. „Să săpăm săptămână de săptămână după sensuri, suspinând după ceva superior.” Își dădu seama că poate mai rămăsese din Levant pe farfurioara Dancei, că gândea… nu, nu în rime, cealaltă. Aliterat. „Mari scriitori, și Cărtărescu, și Derrida. Și uite ce-i: noi cei de aici, suntem prea buni pentru liceu, suntem prea buni pentru munca pe care-o facem, prea buni pentru viețile pe care le avem. Ar fi trebuit să ajungem mult mai sus.”

Vasilovici inspiră adânc și se lăsă pe spate pe scaun.

„Grupul de literatură aplicată… rar mai găsești așa ceva. Am făcut mai mult ca alții, merităm mai mult. Când suntem la ore, dăm totul din noi, dar elevii nu ne apreciază.” Cunoștea senzația, o mai avusese și altă dată. Încă de când nemernica de Adumitresei îi suflase postul de asistent universitar. Era simplu de spus în câteva cuvinte. „Suntem mai buni de atât și meritam mai mult.” Ochii i se închideau lent, camera îi fugea prin fața ochilor și idei miraculoase îi străluceau pe cerul minții ca niște stele căzătoare care urmau să devină doar amintiri vagi până la ora următoare. „Meritam mai mult.”

Metrouri în spațiu

Wed, 13 Jan 2016 07:58:03 +0000

Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui.

În mijlocul stației era un parc prin care se plimbau zeci de oameni în uniformă – și când ne povestea colega mai bine despre munca ei interstelară, cineva s-a uitat în sus și a zis:

„N-arată cam ciudat soarele?”

Ne-am uitat în sus și, într-adevăr, soarele era compus din hexagoane concentrice, cu o gaură alburie în mijloc, și era mai palid decât de obicei.

Aproape instantaneu, lumea a început să urle și să intre în panică. Colega ne-a explicat repede că, atunci când soarele are forma hexagonală înseamnă că emite niște radiații extrem de nocive. Șeful de pe navă ar fi trebuit să stea cu ochii-n patru după așa ceva, dar nemernicul se închidea toată ziua în birou și juca Sacred, așa că nu se ocupa de nimic.

Ne-am repezit în sus pe scări la ultimul etaj, unde era o stație de metrou spațial. Lumea se arunca în vagoane, se înghesuia ca în Tokyo la ora de vârf – „Atenție, se închid ușile!” – și metroul a plecat fără noi.

Noroc că secretarul navei spațiale era cu noi (deși semăna enorm cu Darth Emo din noul Star Wars) și a găsit o platformă cu roți, de genul celei pe care se cară marfă în magazine. Am sărit toți pe ea am luat-o cu viteză prin mulțime… și fix peste o balustradă.

Am căzut în gol cale de câteva etaje, am trecut prin podeaua pe care era construit parcul și am aterizat în subsolul stației.

„Nimeni n-o să creadă că am făcut treaba asta intenționat, ca să ajungem la o navă spațială,” ne-a spus secretarul Darth Emo. „Oricum, radiațiile solare pot fi blocate mult mai bine de o centură de asteroizi, care se află fix sub stația noastră. Cei din metrou n-au nicio șansă, pe unde au luat-o ei.”

Undeva, departe, metroul șerpuia prin spațiu. Noi am sărit în nava spațială și ne-am pus pe așteptat, iar un ecran începe numărătoarea inversă… de la 45 de minute. Care ar fi putut să fie ori lansarea noastră, ori momentul în care ajungeau la noi radiațiile solare, dar ori nu-mi aduc aminte, ori nu știam nici atunci.

…eram în bucătărie și povesteam toată nebunia asta de vis. El a așteptat să ajung până la capăt, a dat aprobator din cap și m-a întrebat: „Dar de ce juca șeful stației spațiale Sacred?”

„…” am zis eu. „Soare hexagonal, metrouri în spațiu – și ție ți se pare imposibil că juca ăla Sacred? E un vis, de ce să nu joace Sacred?”

„Pentru că e un joc foarte prost.”

Am bombănit ceva cum că ar fi fost ok la vremea lui.

Urmează stația Pluto, cu peronul pe partea dreaptă.

Inimă versus minte

Wed, 07 Oct 2015 09:02:50 +0000

Uneori cel mai greu lucru când tragi cu urechea la conversațiile celor din jur e să nu pufnești într-un râs cu lacrimi care să-i perturbe pe cei care discută. În speță, am auzit doi dezvoltatori personali pe la vreo 30-40 de ani stând la discuții – unul pe calea inimii (și a femeilor!), celălalt pe calea minții.

Nu știu exact de unde a început discuția serioasă, dar eu am prins-o în clipa în care inimosul făcea un gest larg și dramatic:

„Cu femeia… De la femeie înveți totul, înveți iubirea și iubirea este Dumnezeu.”

Mintosul, despre care am dedus ulterior că n-avea gagică, i-a răspuns:

„Ei, iubirea e importantă, nu zic nu, dar din minte pornesc toate. Să știi că eu am înțeles că subconștientul e totul. De fapt, din minte pornesc toate: aminoacizi, proteine, hormoni… Și iubirea asta e tot din minte. Așa că e bine să fii rațional, că dacă nu te ia subconștientul pe dinainte.”

„Eeei, dar adevărata inimă nu e în corp, e în spirit. Tu te gândești la sex, nu la iubire. Inima e înțeleaptă și nu te poate conduce decât la adevărul ultim. Dacă nu te duce încolo, înseamnă că de fapt și-a băgat mintea coada și te-a făcut doar să crezi că iubești, te-ai încurcat în sex, prostovane! Ești deștept tu, dar mintea e proastă, e un slujitor bun și un stăpân prost. Mintea te minte!”

Uite, atâtica de aproape eram să mă întorc spre el și să-i continui fraza cu banalitatea stupidă pe care o știu pe de rost toți hipioții autohtoni: că de aia îi zice minte. Dar n-am făcut-o și individul n-a continuat cu o tâmpenie etimologică. Măcar atât.

„Nu e chiar așa,” îi zice mintosul. „După ce înveți câte ceva despre programarea subconștientă, o să-ți dai seama că toate grupurile de oameni care vor să se dezvolte și să ajungă la Dumnezeu încep să modeleze subconștientul adepților lor. Pentru că subconștientul există și ne ghidează și trebuie să alegem ce vrem să lăsăm în el și ce nu. E vorba de manipulare, chiar și bine intenționată. Trebuie să te manipulezi singur ca să nu te manipuleze alții.”

„Ce prostii vorbești!” i-a răspuns iubărețul. „Doar iubirea e adevărată. Programarea mentală e o chestie satanică… Nu știi tu că Satana s-a oprit la minte când încerca să-l imite pe Dumnezeu și de atunci mintea e a lui? Deci tu te lași pe mâna Satanei și nici nu-ți dai seama. După ce o să mori, ce o să faci? Ai în cap doar scheme, n-ai trăit deloc. O să vezi tu. Pune mâna, găsește-ți o femeie, ca să nu-ți fie rău după…”

„Ce femeie să găsesc? Uită-te în jur, majoritatea sunt tute imature și superficiale, care nu înțeleg nimic din viață.”

„Așa a lăsat Dumnezeu femeile, să fie mai proaste, dar află tu de la mine că le-a lăsat și să-l conducă pe bărbat. Găsește-ți o femeie, că te ridică ea și te învață ce-i iubirea. Te învață ea ce-i cu Dumnezeu și cum să ajungi la tine. Nu trebuie să fie nu știu ce femeie, că femeia te duce la Dumnezeu, oricum s-ar manifesta. Uită-te la mine, Dumnezeu vrea să tot plece de la mine femeile, ca să pot învăța de la mai multe.”

Și au tot argumentat băieții în sus și-n jos despre cum masturbarea e nasoală că nu-i făcută cu iubire, despre cum iubirea e făcută din hormoni și hormonii sunt manifestarea exterioară a iubirii, despre cum Dumnezeu e în toate și Dumnezeu e prea abstract ca să fie cu adevărat relevant. Au vorbit despre post ca apropiere de Dumnezeu și ca metodă de manipulare, despre energii și neuroni. Au vorbit și au vorbit și, la despărțire, mintosul a spus:

„Îmi place să vorbesc cu tine, că ești om de înțeles, nu merge la tine cu prostii și abureli.”

„Normal,” i-a zis inimosul. „Ce-s eu, muiere, să pun botul la toate sentimentalismele și dulcegăriile? Dovezi, adevăruri, asta-i!”

Și s-au despărțit prietenește. Era și timpul, că îmi curgeau lacrimile pe obraji de la atâta abținut de la râs.

[][1]

Dacă te gândești prea mult la iubire, încep să-ți sară rotițele peste tot.

Povestiri din Japonia

Wed, 23 Sep 2015 18:15:30 +0000

Mama mea are o prietenă care s-a mutat în Japonia acum un car de ani, pe la început de ‘90, și care mai trece din când în când prin România să-și vadă vechii colegi de școală și să mai dea câte o raită pe aici. Am auzit povești despre cum într-o vreme traducea pentru poliție pe acolo și suna incitant, sau cum s-a pus la punct cu gramatica limbii maghiare pentru că a ajuns să fie profesor nativ la o universitate japoneză.

Ei bine, când mai vine pe aici ne mai încântă cu povești despre japonezi – mai demult erau mai multe, pentru că acum toate discrepanțele culturale au ajuns deja să i se pară normale, așa că discută mai mult de sistemul de învățământ sau de economie decât de altceva. Țin minte vreo două dintre cele pe care mi le spunea maică-mea mai demult (povestite la a doua mână), înainte să ajung la facultate și care mi s-au limpezit pe urmă.

Se face că ea a trebuit să-și cunoască (viitorii?) socrii, japonezi, pe vremea când nici ea nu prea vorbea limba – așa că l-a întrebat pe soț cum anume trebuie să se prezinte.

„はじめまして。私は….です。よろしくおねがいします。” i-a răspuns el. Ceea ce trebuie să recunoaștem, sună mult mai intimidant decât „Bună, sunt cutare”, mai ales când nu înțelegi mai nimic de acolo și trebuie să reții totul silabă cu silabă.

Ea a întrebat, evident, ce e toată pagina de text pe care trebuia s-o recite, că e cam lungă. Ce înseamnă ce zice ea acolo?

El i-a răspuns rapid: un ehivalent de „încântat de cunoștință” (înseamnă „ne întâlnim pentru prima oară”, sau ceva de genul). „Eu sunt cutare. Vă rog să vă purtați bine cu mine.”

Toate ca toate, dar de ce să le spună să se poarte frumos cu ea?! Păi, ce e asta, e vreun dubiu la mijloc? Nu, ea vrea să se poarte lumea frumos cu ea chiar dacă nu cere, nu-i normal așa?!

Acuma, povestea maică-mii se încheia cu „așa că el i-a explicat că așa se spune la ei, e o formulă standard, că nu le cere efectiv să se poarte bine, ci așa se zice.” Ceea ce și e. Nimeni nu te întreabă la noi dacă ești cu adevărat încântat de cunoștință, nu te întreabă ce înseamnă de fapt că faci „bine” (chiar dacă e cel mai vag și lipsit de conținut răspuns posibil) și dacă-i dai cuiva „bună ziua” n-o să ți-o trântească în nas că de fapt are o zi proastă. Iar dacă-i spui cuiva „bine ai venit”, nu te aștepți să zică „da’ de unde, aș fi venit bine dacă nu era blocată circulația pe Prahovei. Așa și cu o afirmație cum aș putea face eu, „Hajimemashite. Watashi ha Roxana desu. Douzo yoroshiku, onegai shimasu.” Salut, sunt Roxana. Încântată de cunoștință (sau nu…).

[][1]

Cică asta ar fi o versiune foarte modernă și elegantă.

A doua poveste e legată de băi. Mai exact, despre ce faci când vrei să faci o baie. Ca să vă scutesc de un șoc, o să vă povestesc ce am aflat după ce am auzit prima oară aventura asta: băile japoneze nu seamănă neapărat cu ale noastre, nici ca formă, nici ca idee. La noi lași apa să curgă, pui dopul, intri în apă, te speli, ieși. La ei nu se pune problema de așa ceva: te speli bine înainte (de exemplu, la duș), după care intri într-o cadă mai mare și mai adâncă decât ale noastre – din câte am auzit, ar trebui ca unui adult să-i vină apa până la gât dacă stă așezat în ea. Ideea e să te relaxezi în ea, nu să te speli în ea.

Acuma, când a ajuns ea la socri, a aflat că baia se făcea în ordine ierarhică (cumva nu mă surprinde): întâi socrul, apoi soacra, apoi soțul, apoi ea. Ceea ce n-ar fi fost nicio problemă, doar că baia se face în aceeași apă.

Dacă stai să te gândești la așa-numitul ofuro mai puțin ca la o cadă în care te speli și mai mult ca la un mini-bazin nu e așa o problemă, mai ales că toată lumea se spală pre-baie. Dar pe nepusă masă parcă nu e foarte tentantă ideea de a face baie așa. Așa că ea l-a anunțat pe soț că ar îndura multe de dragul lui, dar nu și baia în apa în care au făcut baie socrii, deci să rezolve el situația.

A stat el și s-a gândit ce s-a gândit cum să împace pe toată lumea și până la urmă le-a spus părinților că ei îi place să facă baie într-o apă deosebit de fierbinte și, fiind cea de la urmă la îmbăiere, nu poate niciodată să prindă apa exact atât de caldă pe cât i-ar trebui. Se pare că până și tradiția poate fi ocolită în mod elegant, dacă știi cum să pui problema…

O doamnă

Mon, 31 Aug 2015 19:06:30 +0000

O, Doamne, o, Doamne, o doamnă
Ce crezi tu c-a făcut?
S-a-nfofolit în pufoaica de toamnă
Și de-atunci încoace-a tăcut.

Din vorbă în vorbă ies vorbe:
Se spune că pe mare-a pornit
Plutind într-un vas pentru ciorbe
Ce nu era greu de urnit.

O voi, o voi, v-o voi zice
Că peste mări și munți a plutit
Vânând sturioni cu alice
Căci n-avea lupi de strunit.

Pe lună, pe lună, peste-o lună
C-un marțian un interviu a avut:
De ce-a bătut cale bună
Pornind pe mare din Prut?

Dar o Doamne, o Doamne, o doamnă
Ce crezi tu c-a făcut
Înfofolită în pufoaica de toamnă?
Ce să facă? Nimic. A tăcut.

___________

Ceci n’est pas une pipe. Ou un poème.

Despre parcatul mașinii

Sun, 11 Jan 2015 09:46:46 +0000

La un moment dat, un tip observă că o amică își parcase mașina, un Citroen C4 cu două uși, pe vreun loc jumate. Când iese ea din mașină, el începe să-i explice că poate parca mașina mult mai bine, pe un singur loc, că ar trebui să încerce măcar să mai economisească spațiu, că îi încurcă pe alții. Că dacă încearcă puțin, sigur reușește, nu e mare filozofie, SE POATE. Trebuie doar să-și dea puțin interesul.

Până la urmă ea-i dă cheile. „Parcheaz-o tu, să văd cum faci.”

El se suie în mașină și începe manevrele: dă înainte când e cazul, dă înapoi când e cazul, face curbe cu mașina aia ca un maestru desăvârșit și, după ceva timp, sub privirile admirative ale tipei, parchează Citroenul perfect, pe un singur loc de parcare, între două mașini care stăteau cuminți în parcare.

„Vezi?” îi face el semn din interior și scoate cheia din contact.

„Bun!” îi spune ea. „Acuma să te văd cum ieși din mașină.”

El se uită în jur și constată că Citroenul nu doar că are două uși – are două uși excesiv de mari. Dacă deschide una cât să nu lovească o altă mașină, poate-poate reușește să treacă o hârtie A4 prin crăpătură.

Bagă cheia înapoi în contact, pornește mașina, începe manevrele de maestru desăvârșit în sens invers, reușește să o scoată complet de pe locul de parcare, se uită în jur și vede doar locul ăla jumate pe care parcase ea inițial. Parchează unde parcase ea, reușește să deschidă ușa suficient cât să se poată strecura afară și abia apoi iese.

Morala: Cel care ține o teorie lungă va fi pasibil de o glumă pe seama lui la fel de lungă ca teoria inițială.

Praf în ochii celor de la RATB

Sat, 06 Dec 2014 06:18:24 +0000

Povestea Idaho de una din aventurile ei de pe RATB. Eu aveam abonament pe toate liniile, când aveam. Și când n-aveam bombăneam de zor, că trebuia să fac ture lungi până să ajung la o cușetă unde să-mi facă cineva abonament pentru studenți.

Dar mi-am adus aminte acum de o poveste cu o gagică yoghină care a scăpat odată de control. Ea era convinsă că prin grație divină, restul oamenilor (și al yoghinilor, întâmplător) erau convinși că a scăpat prin pură nebunie.

Gagica asta tocmai luase ceva praf sub limbă, cum se mai poartă pe la cei care fac tratamente naturiste ca la indieni. Nu știu ce luase – poate era scorțișoară, sau careva din plantele indiene cu nume ciudate, care-s alburii sau roșiatice de felul lor. Există o credință indiană conform căreia ce e important din plantă se absoarbe când e în gură, așa că dacă vrei să profiți din plin de efectele nucșoarei sau ale busuiocului, e musai să stai cu planta-n gură vreo zece minute.

Bun, stătea ea în autobuz, în picioare, când a văzut că vin controlorii. Ce să facă, ce să facă, n-avea bilet, n-avea nimic – hai să-și facă o binecuvântare, că poate-poate o scapă Dumnezeu de năpastă! Și închide strâns ochii și dă-i. Doar că în loc să se roage în tăcere, se apucă să mormăie una din melodiile pe care le folosesc yoghinii când au nevoie de suport muzical ca să se-mbărbăteze.

Așa că pe măsură ce se apropiau oamenii, ea fredona cu gura-nchisă: tm-tm-tmmm-tm-tm-t-tm, tm-tm-tmmm-tm-tm-t-tm, tm-tm-tmmm-tm-tm-t-tm! Și cu ochii strânși și figura concentrată.

Cum-necum, au ajuns controlorii și la ea. Or fi zis că-i ciudată fata, dar asta e, biletu-i bilet, trebuie controlat.

„Biletul sau abonamentul, vă rog.”

Și atunci deschide femeia ochii, deschide și gura, încearcă să spună că n-are – și-n clipa aia îi zboară din gură praful de scorțișoară, sau de ce era. Cum dădea mai tare din limbă cu disperare, cum pufăia mai ceva ca un dragon al nisipurilor, de au tulit-o ăia de controlau de nu știau cum să scape mai repede de ciuma tifoidă a femeii, fără să mai controleze nimic.

Povestea asta o știu de la cineva căruia i s-a lăudat femeia că Dumnezeu a scăpat-o de la amendă.

Povești cu artiști arici

Fri, 05 Dec 2014 05:22:00 +0000

Artiștii se împart în multe categorii, dar în acest articol se împart în două: cei ca niște arici și cei care nu-s ca niște arici. Cei care nu-s arici sunt oameni normali, care pot să înțeleagă că unora nu le place ce creează ei acolo, că există critici care critică bine și critici care critică prost și că nu e cazul să ia lucrurile prea personal.

Aricii sunt cei care reacționează brusc și ciudat la critici reale sau închipuite. Poate au o zi proastă, poate au un moment de paranoia, poate sunt paranoici de felul lor. Uneori te trezești că te înțeapă din nimic, alteori tună și fulgeră din cauze reale, dar la care n-ar fi indicat să reacționeze așa. Vorbeai cu omul, aveai senzația că totul e ok și brusc scoate la iveală burzuluiala.

Partea proastă e că după întâlniri cu astfel de arici am reflexe rapide de împăciuire (dacă e cazul și am senzația că-s ok oamenii) și de pus piciorul jos, până nu-s luată cu tăvălugul într-un „Ce știi tu, fată dragă, despre Artă?!” Și mi se explică despre cât de incultă/pafaristă sunt.

Partea bună e că am povești.

1. O poveste genială.

A venit la mine și mi-a zis că are o idee genială de poveste. Deci, e vorba de un tip și o tipă, da? Și tipa e îndrăgostită. Sau tipul e îndrăgostit. Una din cele două. Și persoana îndrăgostită iubește în tăcere și celălalt nu știe. Dar se vede că iubește, pentru că face tot felul de gesturi mici, da? Și pe urmă, pe urmă e o petrecere de firmă, sau ceva de genul ăsta, da?

„Da…” am zis.

No, și la petrecerea asta de firmă devine clar că persoana care iubește de fapt iubește. Și totul se termină cu bine.

„Aha,” am zis. „Deci, cine sunt ăștia doi, până la urmă? Cu ce se ocupă? Care e povestea, mai exact?”

„Nimic nu e stabilit încă,” mi-a zis. „E o idee. Dar simt că asta e. E frumoasă. E chiar genială, dacă stai să te gândești.”

„Ăăăă… Păi, nu prea e nimic. Încearcă să te gândești măcar dacă el sau ea e persoana îndrăgostită.”

„Asta decid mai târziu.”

„Și cine e ea? De ce e interesantă? La fel, de ce e el interesant?”

„De ce te iei de mine?!” s-a enervat. „De ce nu ești în stare să asculți doar o poveste?! Mereu întrebări, întrebări, nu ești niciodată mulțumită! Tot timpul vrei să despici firul în patru, critici tot, nu lași povestea să crească natural! Nu înțelegi că e vorba de stare, de stare, nu simți starea?!”

„…nu?… Că nu e o poveste reală. E o schiță.”

„Ucizi forța creatoare și niciodată n-o să mai vorbesc cu tine despre ideile mele!”

Așa sunt eu, oribilă. Mi-a mai povestit și alte idei, la fel de geniale, cu același succes. Din câte știu au picat toate-n 16.

2. Pasiunea, mama năbădăilor.

„Nu cred că era cea mai potrivită povestire pentru context,” i-am zis. „Deci, s-a lăsat o tăcere destul de perplexă în momentul în care actorul a început să-ți citească povestea și, no, era careva din primari pe acolo, sau nu știu exact cine era, un oficial de-ăsta. Și n-a ieșit bine. Adică, pornografia nu e tocmai cel mai bun…”

„Ce pornografie?! Povestea mea ți se pare pornografică?!”

„Păi… da?”

„Nu! E spirituală! Metaforică! Pentru ea, care era mereu grăbită, timpul s-a oprit în loc pentru prima oară din cauza erotismului sublim! Dacă tu nu înțelegi simbolismul iepei care-și ridică capul spre cer…”

„Atunci când o penetrează armăsarul. Da, da, pricep, Dumnezeu e în cer, dar…”

„Oamenii sunt încuiați la minte! Ar trebui să se destindă, mai ales că tema noastră a fost dorința.”

„Uite, oamenii nu se așteptau la descrierea grafică a unui sex oral, adică…”

„Am zis eu pe undeva vreun cuvânt cu „P”? Am zis eu vreun cuvânt cu „P”?”

„Nu, dar batonul ăla de ciocolată al negrului parcă nu era tocmai, ahem, subtil, când gagica îl băga încet în gură. Adică, nu vreau să-ți spun că nu-i ok să scrii pornografie–”

„Povestea mea nu e porno!”

„–dar parcă nu e chiar contextul bun când e un eveniment artistic oficial.”

Disputa a continuat îndelung, răspândită pe multe telefoane și întâlniri în direct. Nu era o poveste rea, chiar dacă era porno (și eu insist că era), dar a dus la discuții interesante despre metafizică și sexualitate, în urma căreia am aflat că Eliade spunea că în timpul orgiilor au loc tot felul de trăiri spirituale, pentru că partenerul tot schimbându-se devine divinul, sau ceva de genul.

N-am mai vorbit cu ea de ani de zile și, dacă vede postarea asta, bănuiesc că n-o să-mi mai vorbească vreo câțiva ani de zile de acum încolo. Pentru că insist în continuare să spun că ceva e cam pornografic pe-acolo. Nu că orgiile n-ar fi sublime și metafizice, nu știu cum să vă spun…

3. Scriitorii știu mai bine.

Nu știu cum s-a făcut, dar o prietenă a dat peste o scriitoare care avea un blog pe care-și posta creațiile. Scria neinteresant, dar pe prietena mea o apucase generozitatea și a spus că ajută o colegă de branșă să se pună pe picioare. I-a dat tot vreo două sfaturi, unul despre ce e clișeu și ce nu și pe ce ar merita să se axeze în poveste – și al doilea în care-i zicea să pună spațiu după virgulă.

Din supărarea fetei am aflat că scriitorii pot să facă tot felul de chestii, să spargă reguli, să reinventeze limba. De exemplu, dacă nu vor să pună spațiu după virgulă, așa ceva e complet acceptabil, pentru că scriitorii fac ce vor. Nu ne convine? VALEA!!!

4. Actorul îndărătnic

Am aflat că nu mai făcea filmul la care lucrase ceva vreme, lucru care nu mă mira prea tare, că proiectele lui picau în 16 mai ușor chiar decât ale mele – chiar dacă în cazul alor mele măcar nu trag pe nimeni după mine când abandonez o poveste. Dar era să pic pe jos de râs când am aflat motivul.

„Păi nu mai vrea actorul să joace.”

„De ce, mă?”

„Că joacă un personaj care nu e perfect și consideră că imperfecțiunea personajului se reflectă asupra lui.”

„Poftim?!”

„Personajul e destul de insensibil cu femeile la începutul filmului și ele îl învață o lecție să le țină minte, dar… bine, el zice că dacă are un rol în care n-arată bine vine pe urmă lumea la el și zice Vezi, știam eu că ești așa și pe dincolo. Așa că nu mai vrea.”

În momentul ăla era să pic pe jos de râs. Mă mai abțineam cumva, cu chiu, cu vai.

„A, și te roagă să-ți scoți de pe net pozele în care apari cu el.”

„De ce, frate?” Aș fi înțeles dacă era ceva compromițător acolo, dar era vorba de poze cu echipa de filmare, făcute pe platou.

„Păi… nu știu sigur, dar cred că nu-i place să fie văzut cu tine, că te știe lumea că ești critică și rea și-și strică imaginea. Vrea doar lucruri pozitive în jurul lui…”

Așa că am scos de pe net pozele respective și i-am urmărit cariera actorului. A jucat roluri de maeștri perfecți și de înțelepți în piese fără mare valoare. Deh, măcar nu s-a murdărit cu roluri în care avea vreo trăsătură negativă. Probabil că a refuzat să joace și-n Hamlet la viața lui, ca să nu creadă lumea că-i nebun.

5. Aventuri cu namtimp.

Lucrurile pe care le spunea m-au lăsat mută de uimire, deși încercam să nu reacționez vizibil. Tipa le zicea și le zicea bine. Și avea tact, eleganță, echilibru.

„E interesant felul în care ai folosit aici ideea asta,” zicea ea. Mai continua puțin, „Și aici ai ceva original.”

Eu personal mă blocasem în fața textului omului, n-aș fi putut să zic nimic de bine despre el la momentul respectiv, dacă mă luai repede. Dar ea… ea găsea acel punct în care ceva chiar funcționa în povestirea lui. O făcea natural, ușor – și eu mă îndrăgosteam până peste urechi de mentorița noastră, o vedeam cu steluțe în jurul figurii, ca pe un fel de zeiță pe care nu poți decât s-o adori în speranța că ceva din grația ei se revarsă asupra ta și poate odată o să ai calități asemănătoare prin osmoză.

„Uite ce-i,” a zis el, nervos. „N-am timp să stau să scriu povestiri. Eu am de scris un roman! Trebuie să-l termin în câteva luni! Astea sunt prostii, îmi ocupă timpul, când eu am lucruri mult mai importante de făcut!”

Ea i-a explicat – și a făcut-o în feluri pe care am încercat să le imit apoi, îmi luam notițe mentale legate de tact și păreri echilibrate – că e destul de greu să scrii un roman dacă nu știi să scrii, și că e mai bine să începi cu ceva mic, pe care poți să-l arunci la gunoi fără probleme, decât să te încurci într-un proiect gigantic din prima.

El nu și nu. Am intrat și eu în vorbă, încercând să emulez tonul ei liniștit și clar despre ce faci într-un text: cum descrii evenimente, ce se potrivește, cum obții anumite efecte, de ce e nevoie într-un punct sau în altul. Până la urmă el a decis că ceva era dubios.

„Voi v-ați vorbit! Îmi stați împotrivă!”

Și așa a început paranoia. Încearcă să-l convingi pe om că dacă bagi umor ieftin într-o scenă sumbră nu îți iese ce trebuie, că n-ai de unde. Era persecuție! Cum adică amândouă aveam aceleași păreri? Eram vorbite! Pe la spatele lui, noi decideam chestii aleatorii și încercam să-l forțăm pe el să nu copieze din wikipedia! Cum adică metaforele alea n-au sens? Păi de ce să aibă nevoie de sens, nu-s metafore? Cum adică acolo nu se înțelege ce vrea să spună? Literatura mare se înțelege doar dacă te străduiești mult și ai cheia potrivită!

„Nimeni nu stă să încerce să se prindă ce a vrut să zică un oarecare,” e posibil să fi zis eu, iar de acolo s-a iscat o frumusețe de ceartă în care a insultat-o pe mentorița noastră, iar eu m-am pierdut cu firea și i-am tras una cu un o foaie de hârtie A4 făcută sul, pe motivul că hârtia nu doare și că mă enerva la culme omul, iar el mi-a vârât un deget în stomac de era să-mi atingă coloana vertebrală.

Și uite așa era cât pe-aci să intru în prima bătaie cu pumni și picioare de când am ajuns la o vârstă la care se presupune că am minte. Eram conștientă că o să mă facă praf, dar am zis că acuma dacă mi-am așternut o bătaie, o s-o și mănânc, ce să-i faci, viața e grea, singura variantă alternativă posibilă care-mi trecea prin cap era s-o bag pe aia cu „Doar n-o să dai într-o femeie”, care ar fi fost de o ipocrizie maximă în context.

Noroc că mentorița noastră avea ghinionul de a fi profă de liceu de felul ei. Ne-a prins înainte să ajungem la vânătăi și capete sparte, ne-a despărțit de parcă eram codașii cei răi ai clasei și m-a târât după ea pentru ceva motiv inventat, probabil blestemându-și zilele.

6. Un scriitor care chiar vinde.

Eram la mare și căutam cazare, cu care ocazie cineva mi-a recomandat ceva individ, gazdă de-a lui din alți ani, tip respectabil. Am zis ok, m-am dus, m-am cazat, preț în regulă, condiții decente, nimic de zis. Și iată că într-o zi ajung să stau de vorbă cu gazda, că se adunase grupul și am picat și eu pe acolo ca musca-n lapte – și nu știu cum se face că sunt recomandată ca fiind scriitoare și eu.

Când aude una ca asta, omul începe să-mi povestească de Uniunea Scriitorilor și de cum i-a dat el pe spate pe toți cei de acolo cu tirajul lui și cu cât reușește să vândă. Ne-a arătat la spatele cărții tirajul de x mii de exemplare și ne-a spus ce mirare pe toți cei de la Uniune să vadă că el chiar vinde.

„Și m-au întrebat, cum, cum reușesc?”

Întrebare bună, n-auzisem în viața mea de el.

„Le-am zis că mă duc să vând prin școli. Din școală-n școală, ca premii, pe urmă prin librării locale…”

M-am gândit cu drag la „Oraculul meu”, un volum care juca rolul vechilor „oracole” în care treceai de toate. Aveam mai multe exemplare luate ca premii pentru diverse și în viața mea nu folosisem unul. Între timp, scriitorul continua să-și povestească experiența:

„Nu pot să scriu mai mult de două pagini pe zi, deci scriu lent, ei, asta e, asta e.” Probabil că se aștepta să negăm, să-i spunem că două pagini e destul de mult, dar n-a zis nimeni nimic.

Ne-am trezit cu o carte cadou și una de împrumut. Cea cadou am citit-o până la urmă. Cea de împrumut a citit-o altul.

„Ce prostie,” comenta acel altul în absența scriitorului. „E ceva gagiu care merge prin parc către iubita lui și se gândește la tot felul de prostii. Păi mă, dacă te duci să te întâlnești cu fata, nu te gândești la nemurirea sufletului, nu-ți stă capul la așa ceva când ești adolescent.”

„Ok,” am zis. Ăla a mai citit ce-a mai citit.

„E o prostie de carte.”

N-am citit-o, că n-aveam chef și nu mi-a rămas nici timp înainte să plecăm. Iar individul care o citise s-a dus la autor, s-a uitat la el și a zis cu convingere,

„E superbă! Genială, maestre!”

„Eh, așa zic toți, dau eu nu-i cred,” a răspuns scriitorul, cu falsă modestie. Iar eu am tulit-o, înainte să se găsească cineva care să-i spună altceva.

O strachină, două străchini, toate străchinile

Mon, 15 Sep 2014 10:04:09 +0000

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult.

Mi-a zis vreo două-trei chestii, a povestit câteva detalii, am dedus că are chef de vorbă, m-am așezat. La un moment dat probabil că și-a dat seama că vorbea mai mult de el, că m-a întrebat ce fac eu. Eram într-o zi pesimistă și el se simțea prost, așa că i-am zis că nici eu nu stau excepțional – traduc, scriu, nicio găselniță genială, viața e grea în România mai ales din anumite puncte de vedere care au de-a face cu impozite, cumpărători de cultură și alte chestii.

Tipul a făcut ochii mari și s-a lansat într-un monolog care a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce se lungea. De obicei mă prind ce vrea o persoană de la mine, dar de data asta conversația a ajuns pe tărâmuri atât de vagi și nebuloase încât m-am pierdut. De fiecare dată când credeam că se dă la mine, vorbea despre afaceri. Când decideam că mă mustră că nu-mi valorific potențialul, o dădea pe cum arăt și pe cât de inteligentă sunt. Când începeam să prind șirul, băga aleatoriu câte o chestie de mă întrebam dacă vrea să mă invite la un curs de dezvoltare personală.

Mi-a explicat că pot să fac multe lucruri, doar că trebuie să valorific anumite calități pe care le am. Că sunt o femeie inteligentă, sunt o femeie frumoasă, sunt o femeie capabilă! Viața mea poate să fie plină! Când a fost ultima oară când m-am îmbătat? Dar nu cu băutură, neapărat, ci cu viață! Adică, eventual cu un platou cu brânză. Înțeleg ce vrea să spună?

„Mă mai îmbăt cu viață uneori,” am zis vag, „dar nu cu platouri cu brânză.”

Adică ce voia el de fapt să zică era să trăiesc! El ar vrea, cum să-mi spună – deci, eu sunt ca un american.

„…!” am zis eu, elocvent, la care el a început să gesticuleze mai larg și mai agitat.

Americanii sunt genul ăla de oameni, mi-a explicat, deci să zicem că mie-mi plac tricourile, și lui îi plac cămășile. Și e ok. Nu că ar vrea să spună ceva cu asta neapărat, adică tricourile mele, deci de fapt aș putea să văd și alte perspective, dar nu vrea să mă judece pentru ele sau ceva. Însă sunt anumite lucruri care sunt la degetul meu mic. Alții n-ar putea să le facă, dar eu ca femeie pot să fac aproape orice cam de trei ori mai ușor ca un bărbat, mai ales că sunt deșteaptă.

„Ce fel de lucruri?” am zis.

Tot felul de lucruri, eu trebuie să mă uit bine la mine și să-mi dau seama. În plus, e ok să fii nervos uneori.

(Eu nu eram nervoasă. Eu eram în ceață.)

Deci, mi-a zis, încercând să se adune și evitând în continuare subiectul, oricare ar fi fost el, ideea e că eu pot să fac tot felul de lucruri și dacă vreau pot să valorific anumite chestii. Nu contează ce lucruri și chestii, nu poate să-mi spună el mie, trebuie să-mi dau eu seama. Că sunt anumite posibilități… Deci, de exemplu, peste câțiva ani i-ar plăcea să mă vadă pe tocuri și toate lucrurile care acum mi se par importante să fie doar hobby-uri.

(Am încercat să citesc printre rânduri, dar abisul dintre rânduri s-a holbat înapoi la mine)

Mi-a repetat iar că sunt frumoasă, că aș putea să fiu trăsnet (dar n-a folosit cuvântul ăsta), că eu am anumite oportunități ca femeie, că pot scoate la iveală diverse lucruri, că aș putea fi și aș putea drege și deh, mi-e ușor pentru că arăt bine și sunt inteligentă! Aici deja începeam iar să înclin spre „Ăsta se dă la mine, dar n-o spune direct”.

Doar că a continuat prin a-mi zice că nu-și permite să-mi spună mai multe pentru că nu suntem în genul ăla de relație, însă oportunitățile pe care eu le am în viață, păi pot ajunge departe, carieră, chestii… N-ar trebui să fiu în situația în care sunt! Sunt mai bună de atât și ar trebui să-mi dau seama de chestia asta, pentru că niște alte persoane care nu au calitățile mele au ajuns mult mai departe. Ideea e să văd, să valorific și să nu mai stau așa, degeaba. Mi-am zis, „Ăsta vrea să-mi spună că sunt fraieră, dar nu știe cum.”

După încă vreo câteva replici în care conversația a trecut de Eugen Ionescu și a început să-l aștepte pe Godot, am decis că mi-a cam ajuns orbecăitul prin ceață și că sosise momentul ca discuția să-și schimbe macazul. Ofensivă? Ofensivă.

„Ultima oară când m-a luat cineva așa, cu „ești frumoasă și deșteaptă și poți mai mult”,” i-am zis, cu cea mai serioasă față pe care o puteam face, „mi-a sugerat să fiu o dominatrix. Crede-mă, nu poți să treci dincolo de anumite limite mai mult de atât, indiferent ce ai vrea să zici. Deci zi.”

Expresia de pe fața lui a fost absolut memorabilă. A bătut atât de repede în retragere că era să pice de pe scaun, s-a fâstâcit, a repetat că nu asta voia să zică, nu asta voia să zică deloc! Și după ce s-a mai foit puțin, într-un final, cu un aer resemnat, m-a întrebat de cât timp am prieten – acesta fiind momentul în care m-am prins că într-adevăr se dădea la mine și nu-mi sugera să mă angajez într-o corporație mare, ca să fiu amanta șefului (deși pe cuvântul meu că tot monologul lui suna ca un motivațional-reclamă la așa ceva). M-a întrebat de prieten (cu ce se ocupă, de unde e), după care a decis că trec printr-o fază și că noi doi o să scriem un roman împreună peste câțiva ani, că are niște idei grozave.

Mi-a plăcut asta cu scrisul, pentru că a fost așa, un călcat în strachină de final, ca să se asigure că a spus prostii de la început până la sfârșit. Nu există cale mai rapidă să faci un scriitor să fugă decât să-i spui „Am o idee genială, tu trebuie doar s-o scrii!” – pentru că de fapt asta înseamnă „eu îți spun ce să faci și tu lucrezi gratis, ba mai ai șansa să te și bat la cap că nu faci ce trebuie”.

Când am plecat părea să se dea cu capul de masă și să numere păsărelele care i-au ieșit pe gură.

E cineva care nu știe senzația? Există un moment în care îți dai seama că ai spus ceva greșit și vrei s-o dregi. Doar că încercând s-o dregi te afunzi mai rău și te impacientezi, ai timp să-ți dai seama că ai spus prostii, dar nu și timpul necesar să-ți dai seama cum ar trebui să reformulezi – așa că mai spui încă ceva și încă ceva, iar în curând aproape că nu există lucru pe care să-l spui care să nu fie absurd și care să nu trebuiască dres. Te afunzi exponențial, ideile proaste vin val-vârtej. Ar trebui să te oprești, dar ar fi trebuit să te oprești la început, iar acum te agiți din ce în ce mai tare și speri disperat că există un buton de undo undeva – doar că nu e. Metaforele ajung o vraiște generală, comparațiile se pierd la mijloc, uiți unde te ducea o idee bună, vrei să discuți totul odată ca să-l asiguri pe celălalt că ești normal la cap și în cele din urmă gura vorbește singură și creierul privește oripilat finalul prost care se apropie, sperând să apară un miracol salvator (cam așa...).

Cea mai rea chestie de genul ăsta mi s-a întâmplat, cred, cu două gemene. Nu le știam aproape deloc, dar aveam de lucru împreună. În general stau prost cu reținerea numelor, așa că le încurcam la greu, inclusiv le salvasem aiurea în agenda telefonică (și pe bunici îi aveam invers, se întâmplă) – ei bine, într-o zi când eram atât de răcită că nu știam ce-i cu mine, m-a sunat una dintre ele. Am încurcat-o de la cap la coadă cu cealaltă, în ciuda faptului că-mi spunea la fiecare pas care dintre ele era. Cu cât se enerva mai tare și striga „AIA SUNT EU, SORĂ-MEA E ANDREEA!”, cu atât mai mult, disperată să arăt că nu îmi bat joc de ea și că le pot distinge, mă adresam cu numele greșit și îi povesteam ce discutasem cu sor-sa… doar că din păcate tot cu ea discutasem. Inclusiv i-am zis că am trimis un mail și am citit numele de acolo, ea a dat iar un strigăt că ea e persoana în cauză și că n-a primit nimic, probabil că i-am trimis mail-ul soră-sii.

După telefonul ăla n-a mai vorbit niciuna dintre ele cu mine niciodată. Noroc că era ultima oară când trebuia să discutăm.

Am mai pățit-o uneori și cu prieteni – noroc că prietenii mă știu și încep să râdă de mine suficient de repede ca să mă pot opri în timp util. Scap după primele două perle.

Pentru restul situațiilor am găsit o rezolvare. Nu e perfectă, dar uneori merge. În primul rând, când aud ce am zis și e o chestie deosebit de stupidă, dar scurtă, mă opresc. Încerc să proiectez o atmosferă care să spună că sensul cuvintelor mele este profund, înțelept, inteligent – și e vina interlocutorului că nu înțelege exact subtilitatea gândirii mele.

Secretul e ăsta: în fond, orice trăsnaie suficient de scurtă și spusă cu destulă seriozitate poate părea profund înțeleaptă, mai ales dacă celălalt o analizează și răsanalizează. Să fie vorba de sarcasm? Ironie? Subtilitate? Să fi avut eu o înțelegere mai profundă decât a lui? Dacă studiezi o frază suficient, poate să pară că are logică. Și dacă o studiezi multișor până să-ți dai seama care e sensul, decizi că e înțeleaptă, pentru că doar ți-a luat atâta să te prinzi!

Dacă nu merge, par ușor ciudățică, dar e ok. Mai bine ușor ciudățică decât ciudată rău.

O veche poveste cu Păsări-Lăți-Lungilă

Sat, 23 Aug 2014 09:20:10 +0000

Amu, nu știu cum se făcu, dar odată când eram eu tinerică, drăgăliță Doamne, și stam în banca mea în ora ace în care studiam cărțulii românești, făcurăm basmul Harap Alb. Și iacătă cum se încinse o discuție despre personajele care mai de care, se trezi unul să spună ceva de Păsări-Lăți-Lungilă.

„Cum ai spus?” întrebă profesoara noastră, căci nu-i conveni a auzi cum pronunțarăm numele.

„Păsări-Lăți-Lungilă?” zise care o fi fost.

„Nu e Lăți, cu accentul pe Lă, e Lăți, cu accentul pe ți, că vine de la a se lăți.”

Apoi, loaza care îndrăznise a pronunța numele ilustrului personagiu fu nevoită dară să spună de atunci încolo în ace oră Păsări-Lății-Lungilă, chiar dacă noua pronunție ne sună rău tuturor și păru să rupă din curgerea poveștii lui Creangă, Dumnezeu să-l ierte, că om cult a fost.

Și până în ziua de azi când îi aud sau îi citesc numele mă cert în gând cu bătrâna noastră profesoară, că multe învățarăm de la ea și nu toate bune.

Reflex de șofer

Thu, 31 Jul 2014 10:01:32 +0000

Cum-necum, am început să explic cam în ce direcții trebuie s-o iei prin centrul vechi al Brașovului ca să ajungi în diverse locuri. Pentru că era mai simplu, am deschis Google Maps și am trecut pe Street View.

„Bun, să spunem că tu cobori de aici,” i-am arătat. „Pe lângă Biserica Neagră. Aici, terasa asta?” i-am arătat terasa. „Aici au înghețată bună, dar extrem de scumpă.”

Am coborât încă puțin, am gesticulat spre diverse zone.

„Încoace, pe străduța asta, Apollonia Hirscher, sau cum îi zice, e Cafeteca.”

„La Reduta.”

„Da, la Reduta. Ok, mergem mai jos.”

Am trecut pe lângă diverse alte clădiri pe Mureșenilor, pe lângă Librăria Șt. O. Iosif și Coffee Back și am remacat că aș putea s-o iau spre Republicii pe Michael Weiss, ca să-mi continui turul fără să ajung la Parcul Central.

„Oare pe aici pot?” am zis, absentă, și i-am dat înainte.

„Nu poți, vezi, vezi!” aproape că a strigat la mine – cu panică, nu oricum.

„Ce?”

„E sens interzis!!!”

La care am ridicat privirea din ecran și mi-am ridicat sprâncenele (nu pot ridica o singură sprânceană) și m-am uitat în niște ochi care s-au făcut mari cât cepele. A început să râdă cu lacrimi cu aproximativ jumătate de secundă înaintea mea.

Se pare că locurile de parcare nu sunt singura problemă a șoferilor. Mai au și reflexe intrate-n sânge.

Pom-Auriu și Pom-Argintiu [basm][traducere]

Tue, 15 Jul 2014 06:32:28 +0000

Acesta este un basm cules din Scoția care apare aici. Este construit pe calapodul Albă ca Zăpada: o fată extrem de frumoasă, o mamă geloasă pe frumusețea ei, încercări de omucidere și supraviețuirea fetei.

A ajuns pe net via o carte publicată în 1892. Traducerea e mai liberă ici-colo, unde am mai schimbat câte un cuvânt cu altul, dar în principiu nu e mare diferență.

[ce mă frapează e că mama întreabă mereu de cea mai frumoasă regină din lume, iar păstrăvul buclucaș îi zice mereu de fi-sa. Care teoretic nu-i regină, e prințesă, dar sărim peste, că nu e singura ciudățenie]

Pom-Auriu și Pom-Argintiu

A fost odată ca niciodată un rege care avea o soție pe care o chema Pom-Argintiu și o fiică pe care o chema Pom-Auriu. Într-o anumită zi a zilelor, Pom-Auriu și Pom-Argintiu merseră într-o vale unde era o fântână, iar în fântână era un păstrăv.

Pom-Argintiu zise, „Păstrăv mic și drăguț, nu sunt cea mai frumoasă regină din lume?”

„O! Cu adevărat nu ești.”

„Atunci cine e?”

„Cine să fie, dacă nu Pom-Auriu, fiica ta.”

Pom-Argintiu se duse acasă, orbită de furie. Se întinse pe pat și jură că avea să zacă bolnavă până când primea inima și ficatul lui Pom-Auriu, fiica ei, să le mănânce.

La căderea nopții regele se întoarse acasă, unde află că Pom-Argintiu, nevasta lui, era foarte bolnavă. Se duse la ea și o întrebă ce o chinuia.

„O! Doar un beteșug pe care-l poți vindeca dacă vrei.”

„O! Cu adevărat nu există vreun lucru care să-mi stea în puteri și pe care eu să nu vreau să-l fac pentru tine.”

„Dacă primesc inima și ficatul lui Pom-Auriu, fiica mea, să le mănânc, o să fiu bine.”

Acuma, se întâmplă că în vremea asta venise de departe fiul unui mare rege să ceară mâna lui Pom-Auriu. Regele își dădu acordul și cei doi tineri plecară departe.

Apoi, regele își trimise oamenii la vânătoare după un țap, iar când aceștia se întoarseră îi dădu soției lui inima și ficatul țapului să le mănânce; iar ea se ridică bine și sănătoasă.

La un an după acestea, Pom-Argintiu merse în vale la fântâna în care era păstrăvul.

„Păstrăv mic și drăguț,” zise ea, „nu sunt cea mai frumoasă regină din lume?”

„O! Cu adevărat nu ești.”

„Atunci cine e?”

„Cine să fie, dacă nu Pom-Auriu, fiica ta.”

„O! Dar a trecut multă vreme de când trăia ea. S-a făcut anul de când i-am mâncat inima și ficatul.”

„O! Cu adevărat nu este moartă. E măritată cu un mare prinț de departe.”

Pom-Argintiu se întoarse acasă și-l imploră pe rege să pregătească corabia, zicând, „Mă duc s-o văd pe draga mea Pom-Auriu, pentru că multă vreme a trecut de când am văzut-o.” Corabia fu pregătită și porniră la drum.

Pom-Argintiu însăși stătu la cârmă și cârmui corabia atât de bine încât nici nu dură mult până când ajunseră.

Prințul era la vânătoare în dealuri. Pom-Auriu recunoscu corabia tatălui ei, care se apropia.

„O!” le spuse servitorilor, „vine mama mea și mă va omorî.”

„Nu te va omorî deloc; te vom închide într-o cameră unde nu va putea ajunge la tine.”

Zis și făcut; iar când Pom-Argintiu ajunse la mal, începu să strige, „Vino să-ți vezi mama, care a sosit să te vadă.”

Pom-Auriu răspunse că nu putea veni, căci era închisă într-o cameră și nu putea ieși.

„Nu scoți,” spuse Pom-Argintiu, „degetul tău mic pe gaura cheii, ca propria ta mamă să-l poată săruta?”

Își scoase degetul și Pom-Argintiu o înțepă cu un ghimpe otrăvit. Pom-Auriu căzu răpusă la pământ.

Când prințul veni acasă și o găsi pe Pom-Auriu moartă se întristă foarte rău, iar când văzu cât de frumoasă era n-o îngropă deloc, ci o încuie într-o cameră unde nimeni nu putea ajunge la ea.

În timp se căsători din nou și întreaga casă încăpu pe mâna soției, în afară de o cameră, și el însuși păstra cheia acelei camere. Într-o anumită zi a zilelor uită să-și ia cheia cu el și a doua soție intră în cameră. Ce să vadă acolo, dacă nu cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată.

Începu s-o întoarcă și să încerce s-o trezească și observă ghimpele otrăvit din degetul ei. Îl scoase și Pom-Auriu se ridică vie, la fel de frumoasă ca întotdeauna.

La căderea nopții prințul se întoarse acasă de la vânătoare, foarte posomorât.

„Ce lucru,” îl întrebă soția lui, „mi-ai dărui, dacă te-aș putea face să râzi?”

„O! Cu adevărat, nimic nu m-ar putea face să râd, decât dacă Pom-Auriu ar învia din nou.”

„Ei, o s-o găsești vie acolo în cameră.”

Când prințul o văzu pe Pom-Auriu vie se bucură nespus și începu s-o sărute, și s-o sărute, și s-o sărute. Spuse a doua soție, „Pentru că ea e prima pe care ai avut-o, e mai bine să rămâi cu ea, iar eu voi pleca.”

„O! Cu adevărat, nu vei pleca, ci voi rămâne cu amândouă.”

La sfârșitul anului, Pom-Argintiu se duse în vale, la fântâna în care era păstrăvul.

„Păstrăv mic și drăguț,” zise ea, „nu sunt cea mai frumoasă regină din lume?”

„O! Cu adevărat nu ești.”

„Atunci cine e?”

„Cine să fie, dacă nu Pom-Auriu, fiica ta.”

„O! Dar nu este vie. S-a făcut anul de când i-am pus un ghimpe otrăvit în deget.”

„O! Cu adevărat nu este moartă deloc, deloc.”

Pom-Argintiu se duse acasă și-l rugă pe rege să pregătească corabia, pentru că se ducea s-o vadă pe Pom-Auriu, căci trecuse atâta vreme de când n-o mai văzuse. Corabia fu pregătită și porni la drum. Pom-Argintiu însăși era la cârmă și cârmuia atât de bine încât nu le luă deloc mult timp să ajungă.

Prințul era la vânătoare în dealuri. Pom-Auriu recunoscu corabia tatălui ei, care se apropia.

„O!” zise, „vine mama mea și mă va omorî.”

„Nu te va omorî deloc,” răspunse a doua soție; „vom merge s-o întâlnim.”

Pom-Argintiu ajunse la mal. „Vino, Pom-Auriu, dragostea mea,” zise, „căci propria ta mamă a venit la tine cu o băutură prețioasă.”

„E un obicei în această țară,” răspunse a doua soție, „ca persoana care îți oferă de băut să ia ea o înghițitură prima.”

Pom-Argintiu o duse la gură, iar a doua soție o lovi în așa fel încât o parte din licoare îi alunecă pe gât reginei, care căzu moartă. Trebuiră doar s-o ducă acasă, un trup mort pe care să-l îngroape.

Prințul și cele două soții ale lui au trăit mulțumiți, în pace, multă vreme după asta.

Și acolo i-am lăsat.

O shaorma cu de toate – și cu Dumnezeu…

Tue, 17 Jun 2014 04:40:47 +0000

Povestea asta e mult prea tare ca să nu fie scrisă undeva. De ex., pe blogul meu, cu acordul pățitorului.

Se face că un tânăr s-a dus odată să-și ia o shaorma de la shaormeria favorită. A dat comanda preocupat, a plătit și pe urmă a așteptat ca lucrurile să-și urmeze cursul. Doar că iată că în loc să fie întrebat dacă vrea ceva sau altceva, a auzit o întrebare care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu… ei bine, cu nimic.

„Ascultați muzică bisericească?” l-a întrebat shaormarul, sau cum li se zice.

Clientul și-a dat jos casca de bluetooth, că a crezut că a auzit greșit „Doriți și cartofi prăjiți?”, fir-ar ea de sonorizare.

„Poftim?” a zis.

„Ascultați muzică bisericească?”

Dacă ar fi știut că într-adevăr aia era întrebarea, tânărul nostru n-ar mai fi zis „Poftim?” ci „Ce, mă?!” Dar în fine, momentul era pierdut.

„Nu,” a zis, rămas atât de Zen încât era cât pe-aci să atingă nirvana.

„Deci, ketchup doriți?”

Tânărul, în sfârșit întors pe teren familiar, a zis că da, vrea și de-ăla.

„În voi ne stă viitorul!” a continuat shaormarul, vesel și a completat shaorma cu ketchup și discursul cu idei despre fapte bune, de săracul client iar s-a pierdut și a uitat că trebuie să spună ce mai vrea în shaorma aia, în afară de ketchup și carne.

De-abia a reușit să ceară castraveți murați sau cine știe ce altceva voia acolo, că iar a reapărut Iehova în shaorma lui.

„Citiți Biblia?”

Săracu’ client începea deja să-și revină, așa că a răspuns categoric:

„Nu!”

„Dar credeți?”

„Că ar trebui să citesc Biblia? Nu!”

„Nu, nu, credeți în Dumnezeu?”

„Aproximativ,” a răspuns tânărul. Era cât pe-aci să-i răspundă shaormarului că nu credea în Dumnezeu, ci în *\* dumnezeii ***** de idiot, dar privirea i s-a întâlnit cu cea a unui alt angajat, care spăla podeaua.

Omul ăla i-a aruncat o privire care zicea, „Da, știu, e idiot, n-am ce să-i fac, îi turuie gura de azi dimineață despre Dumnezeu, o visat ceva azi noapte, îmi pare rău pentru nervii dumneavoastră, zău că-mi pare rău.”

O privire poate fi extrem de elocventă uneori, așa că tânărul nostru a renunțat să-i explice shaormarului în ce fel de dumnezei credea și a întins mâna după shaorma.

„E cea mai religioasă shaorma care mi s-a făcut vreodată în viața mea,” a zis sec.

„Unii spun că după ce au citit, au început să vadă,” a zis shaormarul.

Clientul s-a întors și a plecat prompt. Nu se știe dacă shaormarul doar i-a văzut spatele, sau dacă și-a citit în el și viitorul extrem de scurt ca shaormar.

Conspiraționiștii de liceu

Tue, 29 Apr 2014 06:48:23 +0000

Ca de obicei, niște elevi de liceu chiulesc și sunt la masa de lângă. Nici nu trebuie să-mi bat capul prea tare ca să mă prind că-s elevi, că-s în uniforma școlărească.

Discută despre cărți, conspirații, Mona Lisa, Codul lui da Vinci. „Bă, bă, eu pot să-ți demonstrez că Iluminații nu-s masoni. Tu știi ce erau masonii la început? Erau un club al meșterilor care făceau biserici. Și știi de unde știu că nu-s același lucru? Taică-meu e mason.”

Acum au scos un dolar și se uită la el de parcă le-ar revela secretele lumii.

Pentru perspectivă, altă bucată de dialog: „Și am discutat cu bunica și cu ăștia și mi-au zis că pentru că am fost cuminte, o să-mi dea banii ăștia de zilele Sf. Gheorghe și de Comic Con.”