Recenzii Și Recomandări on Roxana-Mălina Chirilă

Despre volumul 2 al seriei „Fluturi” de Irina Binder

Wed, 26 Jan 2022 13:57:36 +0000

Au trecut mai bine de doi ani de când am citit primul volum din „Fluturi” de Irina Binder, așa că amintirile mele despre carte sunt un pic vagi.

Ce țineam minte: Irina (personajul principal, nu autoarea) e o fată din Brașov care se îndrăgostește de un tip tânăr și bogat, Matei, alături de care se mută în Snagov. DAR Matei are multe carențe ca om, iar Irina descoperă dragostea adevărată alături de fratele lui adoptiv, Robert, care e un tip ideal – însă cei doi rămân doar cu sentimentele, pentru că nu vor să-l rănească pe Matei.

Informațiile astea au fost suficiente ca să reiau seria fără probleme.

Volumul doi din Fluturi a fost exact ce-mi trebuia. Am râs cu lacrimi, deși precis nu asta era intenția autoarei. Povestea e un vârtej telenovelistic de emoții, întâmplări, sentimente, gesturi exagerate și nu numai, care mă face să-mi amintesc că foarte multă lume urăște seria asta, dar știe ce urăște pentru că ea poate fi citită.

După ce am citit „#diez” de Adrian Lesenciuc nu pot decât să o apreciez mai mult pe Binder. Binder scrie prost într-un stil rapid și distractiv; dar literații scriu prost într-un stil alambicat care se eschivează de la criticile obișnuite fiind opace, ermetice și dând impresia că dacă ți se par o porcărie, e pentru că nu le pricepi tu.

Fluturi, pe scurt

Am încercat să scriu un rezumat al evenimentelor din volumul al doilea al „Fluturilor”, dar se petrec atât de repede încât m-am întins enorm.

Selectând doar o parte dintre ele, prietenele Irinei îi spun să-și urmeze dragostea alături de Robert, pentru că e Dragoste Adevărată, dar ea nu vrea să-l rănească pe Matei. În schimb, Matei e din ce în ce mai dubios și violent, având mereu convingerea că ea îl înșală. O lovește de câteva ori, o amenință în cazul în care vrea să plece, promite că-i va înscena posesiunea (sau traficul?) de droguri și că o va da pe mâna poliției dacă-l părăsește.

Pe cam tot cuprinsul cărții, Irina ori încearcă să fugă, ori fuge de la Snagov și de Matei. Își găsește refugiul câteva zile alături de Angel, un tip îndrăgostit de ea (cu care nu are o relație, pentru că ea e teoretic încă cu Matei) și alături de Alex, un alt tip îndrăgostit de ea (cu care are o relație și care o cere în căsătorie după ce, teoretic, ea s-a despărțit de Matei). Dar orice face, ajunge înapoi.

Matei o acuză pe nedrept, o bate, o violează, o droghează, îi face o înscenare că s-a întors la el pentru a o despărți de Alex, o aruncă într-un râu și o lasă să dârdâie de frig câteva ore în timp ce se întoarce la cabană și angajează un tip pentru a o păzi cât timp el nu e prin preajmă. E un coșmar, dar Irina pare să aibă amnezie, pentru că tot uită cele mai nasoale faze și, când le povestește altora cât de urât se poartă cu ea, rămâne doar cu „m-a acuzat pe nedrept” și alte mărunțișuri.

Eu râd. Fata e bătută și eu râd! T_T

Există un punct dincolo de care violența devine caricaturală. Descrisă din două-trei trăsături, aproape lipsită de consecințe, uitată rapid, devine ca de desen animat: bolovanul care pică în capul personajului nu mai ucide, ci doar aplatizează o clipă. La fel, Irina nu simte consecințele abuzului. Nu are traume, doar dileme morale. Nu are frici, doar enervări. Dacă o tornadă ar dărâma casa din Snagov, Irina ar ieși dintre ruine cu doar câteva vânătăi, strigând: „Așa nu se mai poate trăi! Eu plec înapoi la Brașov!”

Lipsa de consecințe și de profunzime se simte la toate nivelurile: Irina o iubește profund pe fiica lui Matei, Cesara, de care nu se poate despărți… și despre care nu știm nimic. Cesara e o non-entitate. Nu țin minte câți ani avea în primul volum (de fapt, uitasem complet că există) și cu atât mai puțin am reușit să-mi dau seama acum ce vârstă ar putea avea acum. Nu există scene în care să spună sau să facă ceva. Nu are dialog, nu are gesturi, nu știm ce face toată ziua, dacă merge la școală, dacă se joacă cu păpuși. Interacțiunile Irinei cu ea sunt de tipul: am mers s-o văd; i-am dat de mâncare; am dormit în camera ei. Are 3 ani? 16? Ambele variante sunt la fel de posibile.

Altfel, a o cunoaște pe Irina înseamnă a o iubi, mai ales dacă ești bărbat. Râdeam că nu se află într-un triunghi al dragostei, ci pe o caracatiță a iubirii, pentru că triunghiul e mult prea limitat. Îi avem pe următorii:

Matei cel violent, iubitul oficial al Irinei.
Robert, fratele adoptiv și adevărata dragoste a Irinei.
Angel, un tip îndrăgostit de Irina (cu care nu are o relație).
Alex, un tip care nu are relații… până la Irina, pe care o cere în căsătorie (când ea nu e cu Matei).
Claudiu, un bodyguard angajat de Matei să o păzească pe Irina și care se îndrăgostește de ea, deși are o iubită acasă.
Prietenul imaginar, un individ care o sună pe Irina și tace la telefon, dar căruia ea își mărturisește toate secretele (Irina având instinctele de conservare ale unui desfăcător de conserve).

Toți spun că Irina este o persoană deosebită, o ființă foarte specială, neobișnuită, extraordinară. Va trebui să-i credem pe cuvânt, pentru că acest lucru e dovedit din text doar de tendința Irinei de a arunca cu bani înspre oameni nevoiași la intervale variabile de timp.

Fantezia

Ce este Irina?

Nu e o femeie specială prin realizări: nu are așa ceva. Nu a terminat facultatea, nu are loc de muncă, nu are reușite la activ. Nici nu le pretinde.

Nu e un model, o femeie specială prin trăsături: în ciuda insistențelor personajelor, nimic din ce e ea nu excelează în vreun fel.

Irina e, în schimb, o fată bună într-un mod obișnuit, chit că se bate apa în piuă legat de altruismul ei. Fantezia pe care o împlinește ea e că atât e suficient și demn de răsplată – că fiecare dintre noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți. Insistențele că ea e specială sunt de fapt adresate cititorilor: noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți.

Fantezia e în regulă; la fel cum e în regulă și fantezia tipului pe care ăia răi îl calcă pe coadă fix cum nu trebuie, așa că snopește în bătaie pe toată lumea (Die Hard, John Wick, Rush Hour și cam orice film de acțiune).

Povestea ar putea fi spusă mult mai bine și mai credibil, dar înțeleg de ce e atât de populară. Chit că Irina Binder aruncă elemente cu furca în poveste, adună un număr spectaculos de favorite ale publicului în același volum: iubirea imposibilă, bărbați curtenitori, dar și abuzuri de neconceput, multă dramă și întorsături de situație, dar și laudele tuturor pentru personaj.

Dincolo de textul explicit

„Nu pot să trăiesc o viață, gândindu-mă că am rănit,” spune Irina pe la finalul cărții, încercând să motiveze de ce nu vrea să fie cu Robert.

Replica asta mi-a dat destul de mult de gândit. Motivația Irinei pentru tot circul e că nu vrea ca Matei să-și piardă și fratele, și iubita în același timp; de asemenea, nu vrea ca Robert să renunțe la familie pentru ea. Irina nu vrea niciodată să rănească pe nimeni intenționat; are o aversiune aproape patologică de a fi cauza conștientă a răului. Își păstrează o puritate emoțională.

De fapt, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai tare că Irina reprezintă creștinul nou, modern, nebisericos, dar credincios. Irina nu e profundă în credință, nu are probleme teologice, nu se aliniază neapărat unei biserici sau alta, dar acțiunile ei sunt aliniate acelui creștinism al „oamenilor buni” care nu-și pun foarte multe probleme. Cum se demonstrează că e o persoană bună? Prin pomana dată săracilor. Cum se raportează la iubire? E un sentiment mai presus și mai pur decât oricare altul, care făurește destine. Care e moralitatea ei? Altruismul plin de abnegație. Irina se străduiește să aibă un suflet curat și pur, care îmi amintește de idealurile de a fi „fără de prihană”. Se dăruiește, e plină de auto-sacrificiu, de iertare, de dorințe frumoase.

**Însă, chiar și în lumea idealizată din „Fluturi”, alegerile ei nu fac altceva decât să rănească. **

În relația ei cu Matei, când evită mereu despărțirea dureroasă finală și se lasă atrasă iar și iar înapoi în sfera lui din încercarea de a salva o „iubire”, nu face decât să-l rănească și să-l încurce mai rău. Când vrea să-l pedepsească, dându-i de înțeles (fals) că și ea l-a înșelat, îl rănește iar, fără sens, într-un mod din care el nu poate învăța nimic și care nu e decât o răzbunare meschină, justificată prin ideea că, dacă ar iubi-o cu adevărat, ar ști că ea nu-l poate înșela. (De unde să știe? E clarvăzător?)

Pe Robert îl rănește respingându-l constant, dar aruncându-se mereu spre el ca punct de sprijin. Dragostea dintre ei devine un chin pentru amândoi, dar pentru că Irina suferă alături de el, chinul lui e neglijabil.

Îl rănește și pe Alex, cel care o cere în căsătorie, din cauza deciziei de a nu-i spune nimic despre trecutul ei; omul e luat pe nepregătite de drama constantă care e relația ei cu Matei și e atras în situații neplăcute. Irina îl scutește de suferința măruntă de a-l trezi din somn și a-l face de rușine în fața vecinilor dacă Matei se apucă să claxoneze aiurea în fața casei lor… ceea ce duce la răpirea și violarea Irinei de către Matei în toi de noapte, cu Alex rămas înnebunit acasă când își dă seama că ea nu mai e.

Irina o rănește pe Diana (iubita pe scurtă durată a lui Robert), ținând-o la distanță și purtându-se urât cu ea pentru simplul motiv că Diana ar fi „prefăcută” și „falsă” (și?), ca apoi să-i reproșeze Dianei că o displace, dar nu suficient încât să-și folosească influența ca să o zboare din casă. Mai încearcă și să facă din Diana o gospodină, aliniind-o idealurilor Irinei. Cu alte cuvinte: dacă Irinei îi place de cineva, e lapte și miere; dacă decide că cineva îi e nesuferit, de-abia dacă are politețe și nu va încerca deloc să aibă înțelegere.

Nu în ultimul rând, Irina își rănește și prietenele, care se străduiesc s-o salveze de drama constantă în care se bagă și pe care le târăște în haosul care e viața ei.

Irina are dreptate: nu poate trăi o viață gândindu-se că a rănit. Așa că nu gândește, doar rănește. Nu-și asumă nimic. Deciziile pe care le ia sunt cele care-i cresc suferința pe care o poate considera sacrificiu și bunătate, minimizându-i în același timp vina. Orice ar fi, Irina se poate simți în continuare pură și bună. Cei din jur sunt victime colaterale ale egoismului ei masochist, niciodată exprimat ca atare.

Pentru că egoismul e deseori privit doar ca o dorință către binele propriu, e incapabilă să înțeleagă egoismul din felul în care evită confruntările neplăcute și orice i-ar putea dăuna imaginii de sine. „Binele altora” devine un refren gol, pentru că Irina niciodată nu gândește în perspectivă, nu are în vedere viitorul și lecțiile din trecut, ci este arhitecta propriului martiriu, reiterat iar și iar.

Dacă n-ar fi considerată o serie de dragoste, „Fluturi” ar fi o comedie pe cinste; dar dacă ar fi o serie bine scrisă, ar fi o tragedie în care hybrisul personajului principal ar fi curățenia sufletească în defavoarea a orice altceva.

„Copacul minciunilor” de Frances Hardinge [recenzie]

Tue, 18 Jan 2022 17:44:03 +0000

De Crăciun, eram la masă cu familia când o nepoată m-a întrebat care e cartea mea favorită. I-am spus că nu am numai una – moment în care evident că mi s-a șters din minte amintirea oricărei cărți pe care am citit-o vreodată.

(Am reușit în cele din urmă să-l pescuiesc pe Genji din străfundurile memoriei; o carte de 2000 de pagini plină de referințe literare nu e exact ce mi-aș fi dorit să-mi amintesc vorbind cu o fată de gimnaziu, dar ăsta era singurul meu soldat, cu ăsta am defilat.)

Dar am ieșit mult mai câștigată din discuție decât aș fi meritat, pentru că am întrebat-o și eu care e cartea ei favorită și, deși nu are nici ea doar una, mi-a spus că recent i-a plăcut mult „Copacul minciunilor” de Frances Hardinge.

„Copacul minciunilor” a fost prima carte pe care am citit-o în 2022 și cu alta mai bună nici nu cred că puteam să încep. Nu mă așteptam să fie atât de bine scrisă, de antrenantă și de complexă; nu doar pentru că e o carte pentru copii, ci și pentru că puține cărți pentru adulți se ridică la același nivel.

Un roman istoric despre lumea victoriană

Acțiunea se petrecere în jurul anului 1870. Faith Sunderly are 14 ani și e fiica unui preot pasionat de științele naturale și de fosile. Charles Darwin și-a publicat „Originea speciilor” în urmă cu aproximativ zece ani și oamenii de știință încă se ceartă cu privire la vârsta pământului și începuturile omenirii. În aer se simte efervescența descoperirilor și a științei, de care s-a molipsit și Faith, care a citit din cărțile tatălui ei.

În prea multe cărți istorice am impresia că autorul s-a uitat superficial la epocă și a văzut doar ce lipsea din trecut, nu și ce exista în plus. Frances Hardinge conturează însă o lume complexă și diferită de a noastră în „Copacul minciunilor” din câteva mici detalii. Putem să recunoaștem o parte din tehnologii, cum ar fi fotografia, dar îi vedem utilizări la care nici nu ne-am gândi azi. Oamenii sunt aceiași (sinceri sau prefăcuți, răzbunători sau prietenoși), dar societatea e diferită și are alte idei despre ce e decent și ce e indecent sau cum îți manifești dezaprobarea față de ceilalți. Viața de zi cu zi curge doar un pic altfel.

Nu sunt detalii făcute să sară în ochi, dar simți atmosfera și înțelegi mai bine lumea și personajele – nu e doar un prezent pe care l-a vopsit cineva în nuanțele trecutului.

Un feminism pe care l-aș fi vrut și de la alții

După dezamăgirea care a fost „Circe” de Madeline Miller (și o foarte asemănătoare ca abordare „The Witch’s Heart” de Genevieve Gornichec), am zis că nu prea mai am chef de cărți care să-mi spună ce grea era viața femeilor în trecut – fie și a celor legendare.

Dar Hardinge nu stă să plângă de mila nimănui. Sunt lucruri pe care nu se sfiește să le scrie negru pe alb, mai ales legate de modul în care sunt tratate fetele în perioada victoriană, dar după ce stabilește care sunt regulile societății, arată și cum pot fi încălcate.

Faith Sunderly nu e genul care să sufere la nesfârșit în tăcere, pasivă și departe de lume. Sigur, lumea se cam uită strâmb când o fată de 14 ani începe să spună ce a citit prin cărți despre fosile și teorii științifice și nimănui nu-i place că se bagă în seamă. Sigur, cei din jur se așteaptă de la fete să fie cuminți, frumoase, zâmbitoare și drăguțe, nu să se încăpățâneze să-și afirme opiniile. Sigur, există tot felul de cutume despre ce e în regulă să faci și ce nu. Sigur, lucrurile astea sunt cu atât mai importante cu cât ești într-o societate mai elevată, care pune mult preț pe respectabilitate și pe ce se cuvine. Dar e o diferență între obstacole și imposibilități.

Faith are parte de multe obstacole, dar spre deosebire de alte eroine de roman care stau unde sunt puse și așteaptă să treacă viața pe lângă ele (la tine mă uit, Circe), are și idei de cum să acționeze în ciuda lor. Poate că uneori ți se trântește o ușă, dar poți să sari pe fereastră. E nedrept? Da. E frustrant? Desigur. E imposibil? Nici gând.

E valabil și pentru alte personaje; pe măsură ce continuă povestea, din ce în ce mai multe capătă contur, iar deciziile lor sunt puse în context. În spatele aparențelor ușor de categorisit se ascund multe.

O poveste polițistă + fantastică

Dacă e un lucru care-mi place la romanele victoriene (cele scrise în secolul 19), acela e că nu se grăbesc nicăieri și nu simt nevoia să încheie absolut fiecare fir narativ în mod definitiv. „Copacul minciunilor” se lasă influențat de cărțile cu pricina, așa că avem timp să cunoaștem personajele, să le vedem zi de zi, să ne obișnuim cu viețile lor. Lumea în care trăiesc e interesantă, ele sunt interesante și n-ar fi deloc dezamăgitor dacă le-am urmări într-o saga de familie.

Faptul că are loc o crimă care trebuie rezolvată vine peste baza asta solidă și doar face lucrurile mai interesante. Tensiunile deja existente, relațiile din societatea strânsă a insulei unde are loc acțiunea, interesele personale contradictorii aproape că reușesc să îngroape crima în ochii adulților, care vor ca ea să fie altceva decât este în propriile interese. Faith, de care știm deja că e de sexul greșit, de vârsta greșită și din familia greșită nu are nicio șansă să convingă pe cineva că ar trebui măcar să investigheze – așa că va trebui să încerce să-și dea singură seama ce s-a petrecut, ferindu-se de cei care ar vrea s-o oprească.

Pe lângă elementul de investigație, există și un element fantastic: copacul minciunilor, cel care dă titlul cărții. E integrat realist în poveste, fiind descris în cam aceiași termeni științifici ca orice alt specimen adus dintr-o expediție de cercetare. Frunzele îi sunt desenate pentru a le clasifica. Tatăl lui Faith a remarcat că lumina soarelui îi e fatală; crește doar la întuneric și pare să se hrănească cu minciuni. Cu cât minciunile ajung mai departe și sunt crezute de mai multă lume, cu atât copacul crește mai mult, iar fiecare minciună dă naștere unui fruct care, atunci când e mâncat, dezvăluie secrete.

În stilul romanelor victoriene, misterul morții e elucidat satisfăcător. Pe de altă parte, copacul rămâne un mister. Nu se știe de unde a venit, dacă mai există alți copaci ca el, sau care sunt caracteristicile lui exacte. Există însă speculații despre natura lui, toate în ton cu știința secolului 19, care pendulează între explicații fizic-biologice și teologice. Îmi place alegerea autoarei de a lăsa lucrurile așa cum sunt – o explicație insuficientă a unui fenomen excepțional poate lucra în detrimentul poveștii, dar un mister bine descris lasă loc imaginației.

O temă excelent integrată

Deși Faith îl descoperă de-abia la jumătatea cărții, copacul minciunilor e elementul care declanșează aproape toate evenimentele din carte, chiar dacă uneori indirect. Însă pe lângă faptul că plantează sămânța întregii acțiuni, ca să zicem așa, e și un pretext excelent pentru a aborda tema mai largă a minciunii.

E destul de simplu să scrii o poveste moralizatoare în care să înfierezi un comportament inadecvat, după cum o demonstrează nenumărate cărți pentru copii. În schimb, e mult mai greu să tratezi profund o temă și s-o răsucești pe toate părțile.

Minciuna e prezentă sub o mulțime de forme: neadevăruri spuse în speranța de a câștiga ceva, prefăcătorie cu rea intenție, păstrarea aparențelor, minciuni față de sine, minciuni cusute cu ață albă, minciuni spuse din delicatețe, minciuni disperate, minciuni care dezvăluie adevăruri. De ce mințim? Când e rău și când e acceptabil?

E o temă vast și complex abordată, dar Frances Hardinge nu face filozofie, ci spune cu talent o poveste despre adevăruri, secrete, aparențe și minciuni, făcând-o să sune natural și interesant. Prinde ce e mai bun din toate elementele pe care le combină: realismul victorian lipsit de grabă, misterul unei povești polițiste bine construite, o lume străină și familiară, un strop de fantasy cât să ațâțe curiozitatea și o eroină care poate că nu ia mereu cele mai înțelepte decizii, dar care luptă pentru lucrurile în care crede.

„Arcane”(Netflix, 2021) e cel mai bun serial de animație din 2021

Mon, 29 Nov 2021 10:57:31 +0000

În ultimele câteva săptămâni, noua mea obsesie e „Arcane” (2021), serialul de animație. Are o coloană sonoră grozavă, e excelent realizat ca desene și concepte vizuale, iar povestea este una dintre cele mai complexe și tragice pe care le-am văzut sau citit în ultimii ani.

Cred că am trecut de perioada în care ne așteptam ca desenele animate să aibă automat copiii ca public-țintă, dar cred că trebuie să subliniez că e încadrat la categoria de vârstă 16+. E un serial greu, serios, excelent construit și nu folosește violență gratuită pentru divertisment, dar asta îl face și mai puțin potrivit pentru copii decât filmele de acțiune cu violență aproape caricaturală, cum ar fi, de exemplu, unele dintre filmele vechi cu James Bond.

Probabil că o să revin și cu alte articole în zilele următoare, pentru că s-ar putea să-mi plictisesc prietenii dacă le tot povestesc lor aceleași lucruri, așa că nu o să intru în toate detaliile acum. Am prea multe de spus ca să mă grăbesc și să intru rapid în temele majore, cum ar fi familia, violența sau trauma.

Am menționat tragedia din „Arcane” și vreau să explic la ce mă refer. Nu mai știu dacă am menționat recent pe blog, dar îmi plac foarte mult tragediile; din păcate, cele la care mă refer sunt greu de găsit, mai ales pentru că se pune eticheta de „tragedie” pe orice poveste în care unul dintre personajele principale moare, indiferent de cauză – de la dezastre („Titanic”), la boli incurabile („Magnolii de oțel”).

Eh, eu sunt mai clasică de felul meu – consider că o tragedie în adevăratul sens al cuvântului trebuie să aibă un erou sau mai mulți care să fie persoane de excepție, pe care să le iubești ca public, și care să-și găsească fie sfârșitul, fie decăderea din cauza unor greșeli proprii. Dacă personajul moare din cauza unei boli sau într-un accident pe care nu-l putea evita, e tragic la nivel uman, dar nu o consider o tragedie în sensul narativ.

În „Arcane”, fiecare pasăre pe limba ei piere; fiecare personaj e constrâns de propriile limitări în mod credibil. Acțiunile și greșelile din trecut nu doar că au un efect asupra viitorului, dar îl și conturează și restrâng. Lucrurile mărunte se tot adună, până când consecințele lor devin inevitabile. Iar motivul pentru care seria e atât de bună e că poți să-i înțelegi pe toți cei implicați și ai vrea să-i salvezi de la soarta care atârnă greu deasupra lor.

Și vrei să-i salvezi pe toți pentru că personajele sunt extrem de bine construite. Nu doar că sunt bine construite, dar sunt tridimensionale. Simți că sunt oameni reali, care iau deciziile cele mai bune pe moment, dar care au slăbiciuni și momente de disperare. Ce e acceptabil și ce nu? Cât de mult merită sacrificat în numele obiectivelor? Fiecare răspuns pare să fie și corect, și greșit deopotrivă.

Iar serialul e capabil să prezinte totul într-o notă ambiguă, în care reușește să se joace cu așteptările noastre și să ne frângă inima din nou și din nou.

Așa că aș vrea să povestesc un pic de începutul seriei, care lovește direct cu tragedia și ne prezintă primele personaje. Primul cadru pe care-l vedem e cel al unui pod scăldat într-o lumină roșie. Din cer cad fulgi care par a fi de zăpadă, dar de care ne dăm seama un pic mai târziu că sunt din cenușă.

Podul de la începutul Arcane

Vedem o roată zimțată, care sugerează tehnologia din univers – dar asta e mai puțin important decât unghiul la care vedem podul. E enorm și amenințător, iar înclinația dă impresia de cădere și mișcare, de parcă e pe cale să ne zdrobească.

Imaginile se schimbă brusc și tremurat, de parcă s-ar tăia filmul. Pe fundal, auzim un copil cântând un cântec simplu, cu acea rezonanță ușor tristă și inocentă pe care o știm deja din alte filme care vor să sublinieze contrastul între violență și inocență.

Imaginile coboară, vedem că podul e înecat de un nor de fum. Prin întunericul fumului, întrezărim câte o siluetă. Apoi, brusc, o explozie.

Explozie pe podul din Arcane

Mi-a fost greu să prind exact momentul, pentru că e o străfulgerare. De-abia dacă ne dăm seama că peste explozie sunt desenate linii luminoase. Vedem și pe cineva care e aruncat în aer.

Om în explozie pe pod

Persoana cade la pământ și vedem pe cineva apropiindu-se. Are armură și mască prin care poate respira. Ochii îi sunt luminoși și roșii. În mână ține o pușcă, cu care trage în omul căzut. Se apropie de cameră, îl vedem în detaliu, vedem liniile zimțate desenate peste fața lui.

Apoi trece mai departe și zărim un cadavru.

Filmul se tot rupe, apar pe el desenate linii ascuțite și violente timp de o clipă. Avem de-a face cu o scenă de război, iar vocea copilului care cântă se aude parcă din ce în ce mai clar. Camera se răsucește și vedem…

…că cea care cântă e o fetiță cu părul scurt și albastru, cu mâna stângă peste ochi, cu dreapta ținând o fată mai mare. Pentru că ce auzeam nu era doar o coloană sonoră, ci un copil real cântând, în mijlocul măcelului. Cântecul se oprește brusc, fetița se uită spre fata mai mare, care de-abia poate respira de șoc, apoi se uită și ea înainte. Cadavre peste tot, moloz, flăcări, bucăți de pod distruse.

La o distanță nu foarte mare, prin fum, vedem un bărbat enorm, plin de mușchi și animalic, omoară pe cineva în bătaie cu pumnii. Se întoarce și le vede pe cele două. Fata mai mică se ascunde după cea mare, dar când se apropie suficient, par să-l recunoască. Fata mare se uită în jur, întrebătoare, iar bărbatul închide ochii cu regret, apoi se uită într-o parte. Vedem la distanță o femeie cu părul albastru, moartă. Înțelegem că e mama lor.

Fata mai mare cade în genunchi, hohotind de plâns, iar cea mică o îmbrățișează, aproape de parcă ar consola-o. Bărbatul se uită la mănușile enorme de metal cu care tocmai a ucis pe cineva, îngrozit, apoi le lasă să cadă jos. Le ia în brațe pe fete și pleacă cu ele. În urmă, vedem oamenii cu armuri, măști și puști plecând în cealaltă direcție.

Fata mai mare se uită în sus, fumul se duce și vedem în depărtare un oraș frumos, curat, neatins, care se înalță spre cer.

Astea sunt primele trei minute și jumătate din serial, înainte chiar de generic, și e uimitor cât de mult reușesc să spună.

La prima vizionare, am rămas cu impresiile de bază, care au deja o forță: a avut loc o luptă extrem de urâtă. Două fete au rămas orfane și au fost salvate de un bărbat care a renunțat la luptă când și-a dat seama de consecințele ei. Inamicii erau superiori ca tehnologie. Orașul lor e înalt și neatins.

E un început grozav, pentru că înțelegem foarte bine relațiile în doar trei minute: atât conflictul dintre cele două părți (și cine a pierdut), cât și care e relația celor trei, pe care-i vom reîntâlni după generic, precum și istoria lor. Când începe povestea ca atare, deja îi cunoaștem. N-a fost nevoie de niciun dialog ca să îi știm deja.

După ce am văzut tot serialul, ooooh. Începutul e și mai bun, și mai pertinent și lovește și mai dur.

Cântecul pe care-l cântă fata spune așa:

Dear friend across the river
My hands are cold and bare
Dear friend across the river
I’ll take what you can spare
I ask of you a penny
My fortune it will be
I ask you without envy
We raise no mighty towers
Our homes are built of stone
So come across the river
And find…

Pentru că serialul e dublat în română, în română cântă așa:

Om bun de peste apă
De frig am înghețat
Om bun de peste apă
Voi lua ce poți să-mi dai
Un ban cer de la tine
[Cu el, un ajutor]
Căci pentru cei ca mine
Nu ridicăm palate
Ci case construim
Hai vino peste ape
Să vezi…

Nu sunt foarte sigură de versul de după „Un ban cer de la tine”, pentru că subtitrarea nu corespunde cu dublajul (se mai întâmplă; probabil au fost făcute de echipe diferite) și încerc să mă prind printre împușcături și alte efecte sonore. Dar ideile se înțeleg. Fie că e vorba de „prietenul drag de peste râu” sau de „omul bun de peste apă”, avem un contrast foarte clar între inamicii pregătiți de luptă care vin de pe cealaltă parte a podului și viziunea de prietenie din cântec.

„I’ll take what you can spare”/„Voi lua ce poți să-mi dai” e un vers extrem de dureros în contextul în care ce li se dă e violență și moarte. „We raise no mighty towers”/„Nu ridicăm palate” – fie că nu se construiesc turnurile din original sau că nu se construiesc palatele din dublaj, în momentul în care camera se ridică și privește spre orizont, vedem foarte clar acele turnuri și palate.

Contrastul dintre a avea și a nu avea e mai clar ca niciodată.

Dar dincolo de asta, e un cântec de cerșit. Cei de pe partea asta a podului sunt obișnuiți să cerșească de la bogații de dincolo – iar fata cu părul albastru știe cântecul suficient de bine încât să cel pe care-l cântă când merge cu mâna la ochi.

Chiar dacă după generic ne vom reîntâlni cu fetele, Vi (cea mare) și Powder (cea mică) într-un context în care par să aibă ce le trebuie pentru a trăi cât de cât bine, peste mai multe episoade Vi va ajunge într-un loc în care spune că se află cei mai nenorociți oameni din oraș. Iar imediat după aceea, aflăm că fosta ei casă se află acolo. Ea și Powder vin din sărăcie lucie și nu e exclus să fi cerșit la vârsta la care le vedem pe pod.

Mai mult decât atât – modul în care se taie filmul și apar linii desenate peste explozii și fețe va fi mai târziu folosit pentru a reprezenta felul în care Powder vede lumea. Începutul e văzut prin ochii ei; motivul pentru care vedem ocazional câte o scenă e că atunci deschide ochii. De aceea, stilul de filmat se schimbă și devine mai normal în momentul în care se întoarce camera și o vedem pe Powder din afară.

Din exterior, Powder pare calmă, aproape neatinsă, spre deosebire de sora ei. Vi își arată suferința și trauma încă din prima clipă. Vedem oroarea de pe chipul ei, o vedem când cade în genunchi, plângând. Bărbatul cu mănușile, Vander, îi vede disperarea și decizia lui de a renunța la luptă i se datorează ei.

Powder e aproape neglijată. Pare în regulă, chiar și atunci când o vedem în restul episodului: e un copil ușor frustrat de faptul că sora ei și cei doi băieți din grup sunt mai mari, mai puternici, știu să se bată și pot face tot felul de lucruri, iar ei îi e greu; dar altfel pare în regulă. Însă exploziile și împușcăturile de la început se transformă în obsesii – Powder, micuță și drăgălașă, încearcă să facă bombe.

O vedem umplând o potențială bombă cu cuie în încercarea de a scăpa de un băiat care o urmărește pe stradă ca să-i ia rucsacul; singurul motiv pentru care pare aproape drăgălașă încercarea ei de auto-apărare e că bombele nu-i funcționează. Și nimeni nu-i oprește tendințele explozive; tatăl adoptiv, Vander, îi dă sfaturi de viață doar lui Vi, pe care o înțelege și cu care are multe în comun. Vi e singura care încearcă s-o ajute, dar nu vede că e o problemă că sora ei cea mică ar vrea să facă arme de distrugere în masă.

Mi se pare extraordinar că începutul de la „Arcane” funcționează atât de bine și la prima vedere, și când știi povestea. Sunt multe povești care sunt făcute ori ca să te prinzi din prima de toate subtilitățile și atunci vin și-ți zic explicit care e Mesajul pe care vor să-l transmită, reușind să distrugă orice ambiguitate și finețe; și sunt povești care vor să fie prea profunde și prea pentru „la a doua citire”, fiind încâlcite și greu de urmărit.

„Arcane”, însă, e un serial grozav pe toate planurile. Dacă vezi doar suprafața, e excelent. Dacă te uiți în profunzime, ai ce vedea. Ajută mult naturalețea cu care e spusă povestea, faptul că toate personajele au o logică internă, dorințe, aspirații, moduri de a înțelege lumea. Nimeni nu face ceva doar pentru că povestea o cere; dimpotrivă, povestea e condusă de personaje și de alegerile lor.

Cea mai proastă carte pe care am avut plăcerea de a o citi în 2021

Sun, 21 Nov 2021 16:09:37 +0000

Suntem în a doua jumătate a lui noiembrie și am descoperit cea mai proastă carte pe care am citit-o sau o voi citi în 2021, pentru că mă îndoiesc sincer că mai dau de vreuna mai rea în următoarea lună. Se numește „#diez” (sau poate „Diez” sau „#Diez”) și e scrisă de Adrian Lesenciuc, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. E scoasă la Editura Creator, care e editura celor care au și site-ul Libris.ro.

„#diez” este cartea la care vă gândiți când știți sigur că nu vreți să citiți literatură română. Este o carte care dă impresia că ar fi cu mesaje, învățături și profunzimi, dar nu e niciodată clar care ar fi aceste mesaje, învățături și profunzimi. E genul de carte care dă impresia că există pentru a fi analizată, nu gustată – pe care criticii să poată băsmi, în timp ce publicul preferă să se uite la TV, pentru că ăla are noimă.

Întrebați-mă ce gen e cartea și o să fiu la fel de confuză precum sunt și în privința titlului: ar putea fi satiră, ar putea fi distopie, ar putea fi o încercare de post-modernism. Ar putea fi multe, dar nu reușește să fie mare lucru. Nu pricep ce încearcă să facă, așa că mi-e foarte greu să spun în ce mod nu reușește. Pentru o satiră, e lipsită de umor și critică reală; pentru o distopie, e lipsită de idei; pentru post-modernism se ține prea aproape de realitate și pare să vrea să comenteze prea mult. E la o intersecție de genuri unde nu știe încotro vrea s-o apuce, așa că mai bine rămâne, leneș, unde e.

Povestea mare, atâta câtă e, e despre o țară nenumită în care tinerii din Rețea ies în stradă să protesteze contra Partidului și ajung să creeze o Uniune pentru Reforma Structurii Sociale; Uniunea promite că va tăia pensiile de tot. Societatea se divide între tinerii care susțin Uniunea și bătrânii care susțin Partidul.

În punctul ăsta, am zis că e clar că avem de-a face cu ceea ce se numește prin cercurile literare un „roman à clef”, iar prin cercurile informale „o poveste de-aia de știm noi la cine se referă, chiar dacă numele-s schimbate”. Evident, Rețeaua e Facebook, Partidul e PSD și Uniunea e USR (transformată aici în URSS).

„Aaaah!” am spus eu. „E o critică la adresa situației politice contemporane, doar vag mascată prin schimbarea de nume!”

Aș, nu. În afară de un Președinte mai degrabă absent și de niște legi ale justiției făcute cu dedicație, în poveste nu prea există legături cu vreo porțiune de istorie recentă pe care s-o recunosc și eu.

Lucrurile încetează să se asemene realității noastre din momentul în care Uniunea preia tot controlul și se ajunge la asasinate și o Uniune a Scriitorilor ciudat de des pomenită, în contextul în care nu face mare lucru. Deși, dacă stau să mă gândesc, mai nimeni nu face nimic. Partidul vechi e uitat afară din acțiune – prin înfrângerea în alegeri, e ca și cum n-ar mai exista. Uniunea dă legi fără consecințe pentru narațiune (cum ar fi desființarea gradațiilor profesorilor).

Până la urmă, într-o întâlnire, Prim-ministrul e omorât, iar unul dintre cei doi Viceprim-miniștri, un scriitor, ajunge Prim-ministru interimar. După ce nu face nimic, în afară de mers la o nuntă și mers într-o vizită oficială în Marele Stat de Răsărit (unde e măgulit că e tratat regește și i se dă un contract pentru publicarea de un milion de exemplare dintr-o traducere a unei cărți a lui), își omoară adversarii politici (cu pistolul) și pune mâna pe puterea absolută.

Povestea asta, chiar și lipsită de logică cum e, e mai interesantă povestită pe scurt decât e citită.

Personajele n-au nume ci se face referire la ele după funcții (Prim-ministrul, Viceprim-ministrul, Președintele, Profesorul). Nu prea au nici personalitate. Sunt acolo să susțină non-povestea.

Stilul povestirii e inegal: orice se întâmplă politic e povestit sumar și sec, ca o înșiruire de fapte din rezumatul unui copil de școală primară. Când e vorba de trăirile interioare ale personajelor, ele ori nu există, ori sunt pornografii exprimate prin puseuri poetice, ori sunt imitații ale vocii interioare ale unei țațe. (Nu știu de ce, dar țațele își vorbesc cu „fa”, de zici că citesc portativul; eu una n-am auzit în viața reală decât „fă”.)

Uneori există influențe de realism magic, ca atunci când sufletul unui bătrân se ridică la tavan, scăpat de viață; dar pentru că romanul în sine nu are nimic nici în clin, nici în mânecă cu realismul magic, sună mai degrabă ca niște figuri de stil ciudate sau ca niște deliruri (ceea ce poate că sunt, naiba știe).

Iar pe lângă toată varza asta, naratorul ne scrie des comentarii proprii și insipide în paranteze, comentând evenimentele și eventual spunându-ne câte ceva despre viața sa:

[M-am bucurat și eu când s-a tăiat gradația, că mie au apucat să mi-o ia în calcul la pensie. Tu mi-ai promis de la început că mă vei ierta, dragă cititorule. Nu-i așa?]

Dar naratorul e și el un personaj la fel de lipsit de personalitate precum celelalte, existând tot într-o lume fără noimă, dar cu și mai puțin context decât oricine altcineva. E ca și cum ar comenta din când în când cineva din autobuz despre lucruri care nu te interesează: ce să promiți că ierți? Nu promiți nimic, aștepți să vină stația și să te dai jos.

N-aș zice că există vreun personaj principal, dar să spunem că cel pe care pică mai des lumina reflectoarelor e Profesorul, un tip la 65 de ani, ieșit la pensie, a cărui nevastă s-a sinucis cu 7 ani în urmă când l-a prins în pat cu o elevă.

La începutul cărții, Profesorul trece printr-o operație, care e prilej perfect pentru o asistentă de 50 de ani să-i facă laba. Altă descriere mai bună pentru întâmplare nu există. Pe tot parcursul cărții, Lesenciuc se ferește de cuvinte descriptive când e vorba de organe și acte, dar mizerabilismul face evitarea asta să fie ca o tichie de mărgăritar pe un porc.

Între noi fie vorba, există o anumită tipologie de scriitor masculin care inserează scene gratuite de sex în scriitura proprie, dar dintr-un motiv sau altul nu vrea ca sexul respectiv să fie ok. Nu știu, poate o fantezie sexuală ca atare le-ar știrbi din ideea de „cultură înaltă”; dar în loc să evite să taie scenele și să le păstreze pentru sine, apar situații de-astea, în care personajele se aruncă într-un act sexual fără noimă sau motivație, fără consecințe în restul cărții, și care nu place nimănui (nici personajelor implicate). Cumva, lipsit de eleganță, plăcere sau orice conotație pozitivă, sexul gratuit pare mai acceptabil artistic, poate pentru că-și umple cititorii nu de interes, ci de sictir. Ah, sictireala! Acest sentiment artistic pe care-l căutăm toți! /s

După ce iese din spital, Profesorul o sună pe fosta elevă cu care s-a culcat cu 7 ani înainte, iar ea, oportunistă, vine să-l vadă și devine amanta lui. Pentru că Profesorul pică prin zonă la guvern, ajunge Consilier și mare mahăr în stat. Se căsătorește cu fosta elevă și îl are drept naș pe Prim-ministrul Interimar; în timpul nunții, îl apucă o criză de boală, iar nașul și mireasa merg într-o cameră de hotel unde au parte de sex mizerabilist în timp ce Profesorul stă să moară.

La final Prim-ministrul Interimar devine dictator, omoară o grămadă de lume și dă dispoziții să fie eutanasiați bolnavii cronici bătrâni și scriitorii care n-au venit la o întâlnire.

Dacă toate astea par fără logică, așa și e! Cartea e o poveste „și apoi”. De exemplu, Uniunea spune că vrea să taie pensiile. Și apoi Profesorul sugerează să se crească vârsta de pensionare. Și apoi Prim-ministrul Interimar omoară bătrâni bolnavi. Între lucrurile astea nu există o legătură decât cel mult tematică. Deciziile și acțiunile nu au consecințe. Lucrurile se întâmplă pur și simplu. De ce omoară Prim-ministrul Interimar tot felul de oameni? Nu știu. De ce devine dictator? Pentru că cică ar fi ahtiat după putere, deși n-am văzut treaba asta până acum. Totul e de fapt o conspirație de stânga a unor necunoscuți! (Poate a unei edituri.)

Romanul, în totalitatea lui, mi-a dat impresia unei satire lipsite de curaj și, din cauza elementelor fantastice, fără legătură cu lumea reală. Trebuie să știi politica românească din ultimii ani ca să înțelegi la ce face referință, dar odată ce înțelegi referințele constați că de fapt e irelevant că le știai. Tiparnița a lucrat, cuvintele s-au așternut pe hârtie, le citești și nu-ți spun nimic.

Cartea pare că urăște și caricaturizează pe toată lumea, dar caricaturile sunt atât de rupte de realitate încât critica e adusă de fapt unor lucruri imaginare. Deci atunci poate încearcă să fie un SF despre un univers paralel?

Nicidecum, pentru că nu stă în picioare ca SF. E o struțo-cămilă care nu știu pentru cine ar funcționa, în afară de conspiraționiști alarmiști români care vor să descifreze aici mesaje despre cum o să fim toți târâți într-o nouă dictatură de… *își verifică notițele*… Uniunea Scriitorilor Români.

Naiba știe, poate că totul e o satiră legată de USR-ul lor și de certurile lor interne. Deși nici asta nu prea cred.

Singurul lucru care m-a ținut cu sufletul la gură la roman e tehnoredactarea. Din când în când, linia de despărțite în silabe pleca de la finalul rândului și ajungea cu un centimetru mai la stânga. Alteori, punctele de la finalul propoziției dispăreau. Am găsit numeroase greșeli de tipar, genul pe care nu le găsești la o căutare automată, cum ar fi „el l-am”, sau confuzii între „aceleași/aceeași/aceiași”. A fost o adevărată aventură să le descopăr. Nici măcar nu le pot reproșa ceva celor de la Editura Creator: au făcut cartea marginal mai interesantă.

Am citit toată cartea amuzată de cât de prost e scrisă.

Nu m-au ofensat împunsăturile la adresa „tinerilor” (evident, un reproș adus lor e că tinerii nu citesc, lol), nici sexul sictirit, nici caricaturile răs-răsuflate de femei proaste (țațe), cicălitoare (soții) sau ușoare (eleva), nici faptul că personajele n-au noimă. Am râs, am povestit mai departe, m-am bucurat că am ocazia să citesc această carte atât de slabă, dar care reunește atâtea clișee mult-urâte din literatură română și literatură înaltă.

Dar până la urmă mi-am întâlnit și eu nașul. Lesenciuc a reușit să scrie ceva care să mă ofenseze. Iată:

Își scoate stiloul din buzunar, fără să observe că omologul mare îi întinde un stilou, se apleacă pe contract și semnează apăsat, ca și cum nimic și niciodată să nu poată întoarce ceea ce e scris acolo […]

(pag. 215)

A murit ceva în mine. Cum să semnezi, mă, apăsat cu stiloul?! Nu e pix! E stilou! Te durea, mă, să scrii că are pix, ca să fie personajul și mai din topor și tont, iar fraza asta să aibă totuși sens?

Am vrut să citesc trei romane de dragoste

Wed, 27 Oct 2021 19:24:18 +0000

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta.

Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Într-un fel, mi se pare că romanele de dragoste sunt similare filmelor de acțiune: ambele genuri au și capodopere cu o poveste excelentă, personaje memorabile, scene care rămân multă vreme întipărite în conștiința publică și admirația criticilor și publicului deopotrivă; dar scopul lor principal nu e să exploreze limitele artei, ci să ofere divertisment. Pot să fie trase de păr și nerealiste, dar dacă-și ating scopul și oferă ceea ce se așteaptă lumea să ofere, e ok.

Romanele de dragoste, ca să fie romane de dragoste, trebuie să aibă două componente: o relație între două personaje (care să fie un subiect central) și un final fericit – iar aici sunt de acord cu KJ Charles, că finalul trebuie să ofere speranță: speranță în fericire și în lucruri bune. Sentimentul că lucrurile se așază așa cum ar trebui.

Dacă pare aiurea că romanele de dragoste au un final fericit, ar trebui să pară aiurea și că în tragedii eroii fac greșeli care le aduc decăderea: genul depinde de un anumit final. Dacă s-ar repovesti „Hamlet” în timpurile moderne și Hamlet s-ar judeca cu tatăl vitreg în instanță și s-ar întrece în avocatură, n-am mai avea o tragedie, ci o dramă juridică. La fel, dacă ai o poveste romantică cu un sfârșit trist, ai o dramă, nu un roman de dragoste.

**Un gen nu e mai bun decât altul, **dar dacă ți se recomandă o carte ca fiind de un anumit tip și constați că nu e, sunt șanse mari să fii dezamăgit.

Astea fiind zise, hai să vedem ce am citit recent!

„Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston

În ultimii ani am început să urmăresc ce se publică în colecția Leda Edge. Nu foarte atent, e drept, dar am remarcat că au publicat „Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni” de Mackenzi Lee și „Orice inimă e o poartă” de Seanan McGuire, cărți despre care a vuit partea mea de internet anglofon. Nu știu cât de renumite sunt cărțile, dar au fost lăudate în cercurile mai ascunse prin care mă aflu, deci iată-mă, aruncând ocazional un ochi să văd ce au mai scos.

Acum am găsit „Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston (data publicării în original: 2019) – un volum pe care l-am luat deoarece o parte din mine speră că, dacă o să cumpăr destule romane de dragoste LGBTQ, cineva o să traducă și seria Whyborne & Griffin a lui Jordan L. Hawk. În plus, e ceva ce aș citi cu plăcere și în mod normal. Probabil.

E un pic cam tras de păr, naiv și tineresc pentru gusturile mele, dar pe de altă parte, e scris vioi și cu mult entuziasm, deci am alergat prin el ignorând pe cât am putut întrebări precum „Dar ăsta nu-i un conflict de interese major și nerezolvabil?” sau „Și cum rămâne cu interferența puterilor străine în politica SUA?”

Alex Claremont-Diaz e fiul președintei SUA și locuiește la Casa Albă cât încearcă să-și facă intrarea în cariera politică, deși familia îl îndeamnă să facă întâi o facultate. Henry George Edward James Fox-Mountchristen-Windsor e prinț al Marii Britanii și toată viața lui trebuie trăită conform standardelor impuse de Casa Regală. Alex îl urăște pe Henry pentru că Henry este prea perfect și prea prinț, dar trebuie să-l revadă iar și iar la diverse evenimente internaționale, unde-l zgândăre pe cât poate.

Bine, de fapt Alex îl urăște pe Henry pentru că e atras de Henry, dar încă nu și-a dat seama. Noroc că soarta și prostia reciprocă îi fac să se caftească public, iar echipele de PR ale respectivelor țări îi forțează să se împace de ochii lumii și să se prefacă a fi cei mai buni prieteni.

Forțați să-și vorbească civilizat și să se vadă mai des, își dau seama că de fapt se plac. Doar că planul merge un pic prea bine și, în loc să ajungă prieteni, ajung amanți. Bineînțeles, asta e o altă complicație nedorită de absolut nimeni de la Casa Albă sau din Casa Regală, așa că încearcă să păstreze secretul în timp ce traversează Atlanticul cu voioșie în numele PR-ului.

E o carte tare veselă, cu mult dialog și multe glume, cu o trecere simpatică de la inamici la iubiți, cu scene clișeistic-americane (normal că se fac de râs în public; normal că e implicat un tort), cu furișat, cu personaje secundare binevoitoare și sclipitoare gata să ajute protagoniștii. Dacă te uiți cu atenție la cartea asta, are o profunzime aproape absentă – deci secretul e să nu te uiți cu atenție.

„Spectred Isle” de K.J. Charles

K.J. Charles e o scriitoare cu surprinzător de mulți cititori fideli care o urmează de la volum la volum. Eu am ajuns la ea datorită volumului „The Magpie Lord”, după care am cumpărat aproximativ tot ce a scris (e drept, de-a lungul timpului).

„Spectred Isle” e primul volum din seria „Green Men” și a fost lansat în noiembrie 2017. Spre dezamăgirea mea, se termină cam în coadă de pește și următorul volum e pus pe pauză până-i vin idei bune autoarei, dar csf, ncsf.

Saul Lazenby e arheolog și veteran din Marele Război; dar, din cauza unei greșeli făcute pe timpul războiului și unei perioade petrecute la închisoare, e aproape neangajabil. Din cauza asta, ajunge să lucreze ca asistent al unui individ conspiraționist care vede magie și supranatural peste tot. Nu vrea să fie acolo, îi e jenă că e acolo, dar altfel ar fi muritor de foame.

Când e trimis să verifice o prostie într-un parc, e martor al combustiei spontane a unui copac. N-ar fi un lucru foarte deranjant, doar că:

A. nu-și dă seama de la ce a pornit combustia aia și probabil că șeful lui o să fie mult prea entuziasmat;
B. dă acolo de un individ aristocrat cu nasul pe sus, Randolph Glyde, care ar fi atrăgător, dacă n-ar fi enervant și dubios.

Ulterior, apare și:

C. se tot întâlnește cu Randolph acolo unde-l târăște șeful conspiraționist, iar Randolph se poartă de parcă Saul ar fi cel care-l urmărește.

Magia e reală în „Spectred Isle”, dar nimeni nu știe exact cu ce se mănâncă. N-o înțeleg prea bine nici măcar cei care ar trebui s-o înțeleagă și care se descurcă așa cum pot, cu informații incomplete, ritualuri străvechi și multă confuzie. Bine, se descurcă și mai prost decât se descurcau odată, mai ales că dintr-un grup restrâns de familii cu tradiție au mai rămas o mână de oameni, restul fiind uciși în timpul războiului.

Dacă ar fi să povestesc de cele mai mișto sisteme magice din cărți, nu cred că aș povesti de nimic din romanele lui K.J. Charles (nu că ar avea prea multe cu magie; de obicei scrie romane de dragoste istorice fără magie). Dar unde excelează ea e în crearea personajelor, care întotdeauna au povești de viață interesante și personalități bine conturate.

În plus, spre deosebire de alți autori care preferă să discute de cei mai frumoși, cei mai atrăgători, cei mai sexy și cei mai bogați protagoniști, ca oricine să se poată îndrăgosti de ei, K.J. preferă să ne arate cele mai atrăgătoare și fascinante aspecte ale unor protagoniști din perspectiva celor care care se îndrăgostesc de ei. Timp de o carte, oricine poate străluci.

Din păcate, după cum ziceam, seria e pusă momentan pe pauză, așa că o să intru și eu în rândurile celor care oftează după o continuare. Din fericire, povestea de dragoste e rezolvată și, deși m-aș plânge că a sărit cam abrupt la sentimente profunde din partea protagoniștilor, nu-mi fac griji pentru viitorul lor. Sunt curioasă să văd cum se rezolvă problema cu viitorul lumii, totuși.

„Fiica Reichului” de Louise Fein

Lol.

Ce s-a întâmplat e că și-a făcut Editura Nemira server de Discord. Am intrat și eu să văd ce-i pe acolo și am rămas mască atunci când am văzut că au un canal rezervat discuției romanelor de dragoste.

Acuma, trecând eu mental prin ce-am văzut publicat la ei, am clipit spre ecran cu o confuzie maximă. Mi-am exprimat mirarea și am aflat că Damen Tango ar conține cărți de dragoste.

Le-am zis, de curiozitate, „ce ai recomanda pentru cineva care e momentan într-o pasă de romane istorice, romance, cu un fir narativ de acțiune sau polițist care să stea în picioare?” Pentru că, deh, dacă-i pe alese… Și răspunsul a venit, „prima care mi-a venit în minte de cum am citit mesajul tău, este Fiica Reichului ❤️ e cu istorie, romance, un pic de suspans zic eu.”

Dragii mei, îndoiala mea a fost la cote maxime din prima, dar am zis să nu comentez în necunoștință de cauză. Eh, acum, în cunoștință de cauză, pot să vă spun clar: ROMANUL ĂSTA NU E ABSOLUT DELOC UN ROMAN DE DRAGOSTE.

E ca și cum aș fi zis că-mi plac thrillerele de acțiune cu urmăriri, bătăi, inamici de moarte și capcane letale și mi s-ar fi recomandat Tom și Jerry – doar că, evident, un pic invers ca atmosferă.

„Fiica Reichului” e o carte despre o fătucă de 11-12 ani care crește în Germania nazistă și crede cu tărie în toată propaganda legată de Adolf Hitler. E o nazistă hotărâtă, instigatoare la raportarea dușmanilor patriei, echivalentă de pionieri, fiică de ofițer SS (de Securist, cum ar fi la noi). Dar îi place foarte mult de un băiat care a salvat-o de la înec când avea 11 ani.

Eh, băiatul e evreu. Din cauza asta, e dat afară din școala unde învățau împreună și dispare din peisaj câțiva nai.

Când crește și ajunge pe la 15-16 ani, fata se întâlnește din nou cu el și are ocazia să compare ceea ce crede cu tărie despre Hitler și nazism cu ceea ce îi spune băiatul despre viața lui și a familiei lui ca evrei. Deși inițial nu crede că lucrurile respective pot fi adevărate, realitatea o lovește din nou și din nou până când înțelege cât de mult a greșit. Cei doi ajung să aibă o relație secretă și foarte stresată, în care ar putea fi oricând descoperiți.

Când ea ajunge însărcinată, e forțată să-și abandoneze copilul pentru că familia ei știe că e fiu de evreu și urmează să fie forțată să se căsătorească cu un german de sorginte bună. Băiatul evreu fuge în Anglia, ea reușește să-i trimită copilul și cei doi nu se mai văd niciodată, dar fata reușește să-și vadă fiul la mulți ani după, când e deja bunică.

Ca roman de dragoste, cartea asta e un zero barat. Conține zero speranță, nicio relație reușită și doar discuții politice. Dă-i-o cuiva care vrea să se binedispună și-și va tăia venele. E stresantă cap-coadă și conține speranță cât să nu zici că n-ai nimic de abandonat când îți faci intrarea în infern.

Aș propune un nou subgen istoric pentru așa ceva: Hitler und Angst, povești în care se discută de nazism și de cum s-a putut ajunge unde s-a ajuns (am ajuns la denumirea asta pentru că mă gândeam la Sturm und Drang). E o traumă, o incredulitate care îi face pe mulți să pornească în căutarea unei explicații pentru care un popor atât de apropiat de noi ca timp istoric a putut să o ia razna atât de tare. Sau poate că ne-ar trebui un subgen ceva mai larg, care să conțină și angoasa comunistă cu filmele ei românești.

În afara băgării „Fiicei Reichului” cu japca într-un gen care nu i se potrivește, însă, e o carte de 3-4 stele. Dacă ai mai consumat _Hitler und Angst _până acum, o să ți se pară foarte cunoscută, cam ca un film românesc despre comunism care-ți spune că era nașpa pe vremea aia. Dacă e prima oară când explorezi nazismul prin prisma literaturii, e mai interesantă. Oricum ar fi, e bine scrisă.

„Crazy Rich Asians” de Kevin Kwan

Am citit „Crazy Rich Asians” în prima jumătate a anului, dar nu pot să vă închei postarea cu deprimarea care este „Fiica Reichului”. Mai bine vă spun de o carte după care s-a făcut și film.

„Crazy Rich Asians” e un roman de dragoste și satiră la adresa societății extrem de bogate din Singapore. Dacă îl iei prea în serios, încep să fie enervante înșirările de extravaganțe ale bogaților; dar dacă o iei ca pe o glumă, vezi că se duc până la ridicol.

Rachel Chu e o fată obișnuită din SUA care se îndrăgostește de un băiat din Singapore, Nick Young, care e pe la aceeași facultate. Au o relație mișto, iar când el trebuie să se întoarcă acasă pentru nunta prietenului lui cel mai bun, o invită și pe Rachel cu el, iar ea acceptă. În plus, prietena ei bună, o singaporeană bogată, e și ea pe acolo.

Dar, surpriză! Când ajung în Singapore, reiese că Nick nu e doar bogat. E cel mai putred de bogat dintr-o lume deja putred de bogată, iar Rachel e practic aruncată să înoate cu rechinii vanitoși, orgolioși și ranchiunoși care sunt familia și prietenii lui de familie.

Nu mă încântă neapărat fantezia opulenței, dar mi se pare că Kevin Kwan a reușit să o demaște cu mult umor și să creeze un conflict bun pentru protagonistă: ai rămâne cu iubirea vieții tale dacă e super-bogat? Dar dacă nu ți-a zis că e super-bogat? Dar dacă aproape toată lumea din viața lui te urăște cu spume și nu știe cum să-ți facă viața mai amară, mergând până în pânzele albe și dincolo de absurd?

S-a făcut și un film după carte – nu e identic, dar seamănă, și e peste ceea ce se produce în general în categoria „filme de dragoste”.

De ce League of Legends e un fenomen grozav și pentru nejucători

Mon, 11 Oct 2021 09:26:09 +0000

În perioada asta se desfășoară Campionatul Mondial de League of Legends, unul dintre cele mai jucate (nu îndrăznesc să spun „îndrăgite”) jocuri pe calculator din ziua de azi. Printre jucători se află și Odoamne, un român care joacă la nivel profesionist încă din 2013.

Aș vrea să profit de ocazie ca să vă povestesc despre joc și despre League of Legends în general – dintr-o perspectivă personală, e drept.

Ce e League of Legends?

Se dau o arenă pătrată (numită „hartă”) și două echipe de câte cinci jucători fiecare. În colțul din stânga-jos e baza echipei albastre, iar în colțul din dreapta-sus e baza echipei roșii. Între cele două baze există trei culoare pe care se poate circula (pe laturile pătratului și pe diagonală). În afara bazelor și a culoarelor se află jungla, care e un fel de labirint plin de monștri.

În ambele baze se află câte un Nexus, care e o clădire foarte importantă în sensul în care regele e foarte important în șah, deși nu face mare brânză. Scopul jocului e să distrugi Nexusul inamicilor înainte să-l distrugă ei pe al tău. Fix ca în șah, Nexusul nu e periculos de unul singur, dar până ajungi la el e cale lungă.

Există și clădiri periculoase: turnurile. Turnurile trag în inamici, dacă inamicii se află în raza lor de atac. Există două turnuri care protejează Nexusul și câte trei turnuri pe fiecare culoar.

Ca să poți să ataci Nexusul, trebuie să distrugi turnurile de pe cel puțin un culoar, apoi turnurile care apără Nexusul. Cu alte cuvinte, trebuie să-ți croiești drum dărâmând clădire după clădire ca să poți ajunge la cea importantă.

Lucrurile devin mai interesante aici: la intervale regulate, din Nexus ies niște moștrofonți numiți „minioni”, care sunt aliații tăi slăbuți ca putere și lipsiți de minte. Minionii merg tot înainte pe culoare și atacă orice inamic pe care-l văd în cale – sau, dacă n-au inamici, atunci atacă ce clădire întâlnesc întâi. De obicei preferă să atace alți minioni, iar turnurile preferă să-i atace pe ei și nu pe tine.

Poți să-i faci mai puternici dacă distrugi inhibitoarele inamice – inhibitoarele sunt a treia clădire din League of Legends. Există câte trei în fiecare bază, unul pentru fiecare culoar. Dacă distrugi inhibitorul inamic de pe un culoar, minionii tăi de pe acel culoar devin mari și tari.

Așa! Ajungem la echipe!

Echipele sunt formate din câte cinci jucători, care joacă fiecare cu câte un campion. Campionii sunt personaje standard, fiecare cu o tematică diferită și cu puteri diferite. Unii sunt țintași care atacă la distanță și distrug obstacolele lent și sigur, alții sunt magi care folosesc tot felul de vrăji, asasinii se strecoară și lovesc distrugător – și așa mai departe. În principiu, fiecare campion are trei abilități standard care au o putere măricică și o abilitate supremă care poate fi de-a dreptul decisivă. În afară de asta, mai au și o abilitate pasivă (care poate fi ceva gen „se face invizibil dacă stă mai mult timp pe loc” sau „primește viteză de mișcare pe parcursul jocului” sau „fiecare a x-a lovitură e mai puternică”) care deseori e utilă, dar nu interesantă.

În joc sunt 157 de campioni din care se poate alege și, da, poate fi o problemă atunci când joci și nu știi exact ce-i poate pielea adversarului. Pe de altă parte, există câteva posibilități mari, late și des refolosite în diverse formule, care te ajută să înțelegi ce face un campion chiar și când nu-l cunoști.

Ce se întâmplă: campionii atacă de aproape sau de la distanță; folosesc abilități care de atac sau de ajutare a aliaților; abilitățile de atac fie lovesc puternic pe cineva sau afectează o zonă; unele abilități de atac pot să încetinească adversarii, să-i țintuiască (nu se mai pot mișca), să-i amuțească (nu mai poți folosi abilități), să-i suprime (nu mai pot face nimic), să-i terifieze (se îndepărtează lent și nu pot face nimic), să-i farmece (se apropie lent și nu pot face nimic) sau să-i orbească (nu mai văd pe o distanță la fel de mare ca înainte). Abilitățile care ajută vindecă, oferă scuturi, cresc viteza de atac sau de mișcare. Lucruri de-astea. Unii campioni se pot năpusti cu viteză.

Când ești atacat, viața ta scade. Dacă viața ta ajunge la zero, mori; dacă mori, revii la viață în bază după o perioadă.

Pare complicat, dar baza e simplă: ataci adversarii și te ferești de loviturile lor. Încerci să rămâi în viață și să avansezi până la Nexusul inamic.

De ce e interesant jocul

Ești pe la începutul jocului. Îți vezi de treabă și omori minionii inamici ca să iei aur pe care să-l folosești ca să-ți cumperi obiecte care să te facă mai puternic. Inamicul încearcă să te prindă cu o abilitate, dar faci un pas în lateral și te ferești. Îl ataci la rândul tău.

Aproape ai câștigat, când din junglă apare un alt inamic. Acum te lupți cu doi deodată și încearcă să te omoare – dar îți dai seama că sunt prea lacomi și încrezători în propriile forțe. Eviți cu îndemânare orice abilitate pe care o poți evita și fugi sub turnul propriu. Ei vin după tine, disperați să te prindă. Turnul tău începe să-i atace și le scade viața mai mult decât ar fi sperat ei.

Asta e șansa ta.

Te năpustești într-o direcție la care nu se așteaptă, îl țintuiești pe unul, îl ataci pe cel pe care aproape că-l doborâseși mai devreme. Îl omori. Celălalt încearcă să ajungă la tine, dar nu mai poate, e prins de tine și de turn. Moare și el ca un martir pe care-l huiduie propria echipă. De unde aproape că erai învins, acum ești învingătorul. Te întorci în bază, îți cumperi ceva bun, și te întorci în luptă mai aprig ca niciodată.

League of Legends e și joc de îndemânare, dar și de strategie. Când ataci? Când te retragi? Când te duci să-i ajuți pe ceilalți? Ce alegeri și ce acțiuni îți aduce cel mai mare avantaj? Chiar dacă joci cu același campion, jocurile pot fi foarte diferite.

Înainte de joc, îți alegi rune, care îți dau anumite puteri specifice (de exemplu, te fac mai rapid, sau îți refac o parte din viață atunci când ucizi un campion inamic). În plus, de-a lungul jocului poți să câștigi aur (atât pasiv, o valoare fixă/secundă, cât și activ, când ucizi campioni, minioni, monștri sau turnuri). Cu aurul îți cumperi obiecte care-ți sporesc puterea în diverse moduri – și încerci să-ți găsești o combinație care să te ajute cât mai mult.

Runele, obiectele și strategia au existat într-o formă sau alta de la începuturile jocului, dar Riot Games (creatorii jocului) le-au modificat de-a lungul timpului ca să le facă mai interesante, să permită mai multe opțiuni (nu doar una „corectă” pentru fiecare campion) și să crească diversitatea în joc.

Cu alte cuvinte, nu există un singur mod corect de a juca League of Legends, ci mai multe. E interesant să vezi ce alegeri te fac de neatins (sau letal) pentru alții, și ce strategii îți aduc mai mult succes pe termen lung.

De exemplu, într-o vreme jucam o campioană rapidă, pe care-mi propusesem s-o fac ultra-rapidă. Zburam cu ea pe hartă de nimeni nu mă putea prinde și, deși nu aveam nicio șansă să dobor vreun campion, simplul fapt că eram mereu _dincolo, _distrugând câte un turn unde nu era niciun inamic să-l apere, ne-a adus câteva victorii.

Cum a evoluat League of Legends (și de ce e interesant)

Când am început eu să joc în 2014, lucrurile erau destul de simple: pe culoarul de sus mergea un campion care lupta de aproape – fie era foarte rezistent, fie se duela binișor. Anumiți campioni mergeau în junglă. Pe culoarul din mijloc mergea fie un mag, fie un asasin. Pe culoarul de jos mergeau un țintaș care ataca de la distanță și provoca daune fizice și un campion de suport, al cărui rol era să-și ajute aliații (de obicei cu scuturi, vindecări și blocat inamicii).

Ideea era că pentru fiecare campion era o posibilitate „corectă” de joc și cam atât.

Marele avantaj al monștrilor din junglă era că dădeau aur – unii dădeau și câte un buff, un avantaj care nu era monetar; de exemplu, îți refăceau mai multă viață. Baronul, cel mai mare monstru, îți făcea minionii mai puternici dacă erai lângă ei.

Lucrurile erau destul de clare și simple. Dar Riot Games a ales să încerce să le diversifice și transforme – lucru care a fost, în mod surprinzător, bun.

De exemplu, aurul e grozav, dar e limitat. La un moment dat efectiv nu mai ai ce să cumperi – sau poate cineva e prea bogat, iar restul celor din echipă sunt sărăcuți în comparație cu inamicii. Vrei să-ți poți transfera avantajul întregii echipe.

Au început să experimenteze cu idei: noi obiecte pentru cei care merg în junglă, astfel încât să fie mai eficienți când apăreau pe culoare să le dea celor de acolo o mână de ajutor. Dragonii au început să ofere și ei buff-uri unice. În junglă au fost introduse plante care te vindecă, te aruncă pe o distanță scurtă sau te ajută să vezi timp de câteva secunde o zonă de pe hartă (ca să-ți dai seama dacă sunt inamici acolo).

Apoi, campionii noi au început să aibă puteri mai interesante, care puteau fi și excelent folosite, și prost folosite: Bard pune în stază orice se află într-o zonă, astfel încât să nu lase inamicii să distrugă un turn… sau îți părăsește un aliat neputincios în mijlocul inamicilor. Ryze, îți poate deplasa aliații dintr-un loc într-un alt loc de pe hartă, fie luând prin surprindere niște inamici care nu mai pot reacționa, fie aruncându-te într-o capcană în care ai fi vrut cu disperare să nu fii. Kindred poate opri moartea în loc pentru toți cei dintr-o anumită zonă, fie că sunt aliați sau inamici.

Și, încet-încet, au început să apară noi posibilități și pentru campioni mai vechi. Au început să devină flexibili în modul în care pot fi jucați.

În urmă cu câțiva ani, dacă mă uitam la un meci profesionist de League of Legends, puteam să-mi dau ușor seama ce rol urmau să joace campionii aleși chiar și înainte să-i văd în joc. Acum alegerile sunt mult mai deschise. Dacă pe vremea mea magii mergeau mereu pe mijloc, acum îi văd și pe culoarul de jos sau în junglă. Dacă odată conta mai mult cât de tare poți lovi în luptă, acum campionii încep să se axeze pe alte avantaje, cum ar fi viteza sau aportul pe care-l aduc echipei.

În plus, reușita care ținea odată foarte mult pe performanțele individuale a ajuns acum să fie una care necesită mult mai multă muncă de echipă. Dacă în 2015 se vorbea de coreeanul Faker ca fiind cel mai bun jucător de League of Legends din întreaga lume, acum se vorbește de echipe ca ansamblu.

În contextul acesta, românul nostru, Odoamne, era anul trecut într-o echipă care la jumătatea etapei de vară se afla nu chiar la coada clasamentului, Schalke 04 (pentru microbiști: dap, ăia cu clubul de fotbal). De acolo, au reușit să câștige fiecare meci până când au ajuns în playoff-uri tocmai datorită faptului că apăreau oriunde pe hartă când te așteptai mai puțin și colaborau excelent.

Ca spectator, nu e mereu clar exact ce se întâmplă când te uiți la meciuri profesioniste. Dar „exact” nu e atât de important. Poți să-ți dai seama ușor dacă ceva e de bine sau de rău pentru echipă: dacă sunt cei care își prind inamicii la ananghie sau sunt ei prinși; dacă doboară un dragon sau Baron; dacă avansează pe culoare, distrugând turnuri. Poate că nu ți-e clar cum funcționează toate abilitățile și care sunt alegerile lor, dar te prinzi că e de bine când ai tăi lovesc în ăia și le iau jumătate de viață dintr-o lovitură.

Întotdeauna e bine să fi ucis un adversar și să fi dărâmat clădiri. Distracția e în mare parte să vezi cum reușesc să se surprindă unii pe alții, să lupte, să-și anticipeze mișcările, să-și dejoace planurile. Iar comentatorii sunt acolo să explice tot procesul pas cu pas.

Cum a evoluat lumea League of Legends

La începuturi, League of Legends avea mult mai puțini campioni (tot adaugă campioni pe parcurs) și fiecare dintre ei avea o biografie de vreun paragraf sau două care spunea cine e, de unde vine, și-ți dădea o idee despre personalitate. În joc, fiecare campion avea o mână de replici pe care le spunea la mișcare sau atac (sau ca glumă). Dar nu era nimic foarte complicat sau gândit aici – mai degrabă erau niște idei simple.

Iar simplitatea asta exista pentru că jocul inițial presupunea că invocatorii (sau, mai exact, jucătorii) invocau niște campioni din lumea Runeterra. Campionii lor luptau în „Liga Legendelor”, iar jocul reprezenta această competiție letală. Fiecare campion, deci, avea nevoie de o motivație ca să se arunce în luptă aiurea contra unor necunoscuți.

Prin 2014, Riot Games a decis că nu prea merge povestea asta și a eliminat ideea de invocatori și de Ligă a Legendelor. Apoi, a început să rescrie poveștile tuturor campionilor și să refacă lumea, transformând-o într-una mult mai vie și interesantă. Chiar dacă diversele zone și facțiuni existau de la început, au clădit mult pe ideile de bază.

În nord e Freljordul înghețat, cu triburi matriarhale și primitive prin venele cărora curge deseori sânge divin. Mai la sud de Freljord se află Demacia, un regat cavaleresc ce iubește dreptatea și urăște magia din cauza unor războaie din străvechi. La estul Demaciei se află Noxusul, un imperiu brutal și expansionist, dar în care oricine are talent poate ajunge departe (și care amintește într-un fel de Imperiul Roman). În sudul continentului se află Piltover și Zaun, orașe gemene independente pasionate de tehnologie și știință.

Pe continentul de la sud se află Shurima, un fel de Egipt Antic căzut în ruină și uitare, unde încă mai există semizei; Muntele Targon, o regiune nu foarte locuită, loc de pelerinaj – Muntele însuși e magic și cei care reușesc să-l urce devin uneori avataruri ale zeilor; și Ixtal, o junglă periculoasă. (Acolo era odată și Icathia, distrusă de creaturi de pe altă lume, RIP.)

În estul lumii se află Ionia, un continent plin de magie populat de creaturi pe jumătate om, pe jumătate animal; Bilgewater, orașul piraților; și Insulele Umbrelor, care sunt sub un blestem antic și care sunt acum pline de morți-vii.

Avem, deci, variație. Aveți harta aici, se poate explora.

Dar mi-ar plăcea mai mult să vă arăt videoclipul ăsta pentru atmosferă:

Unde cântă tipul cu mască la pian e Piltover, cu atmosfera cyberpunk (mă rog, hextech îi zice în joc); arena de gladiatori e din Noxus; iar zonele din natură sunt din Ionia. Se simte variația, se simt culturile diferite.

Riot Games au creat povești, muzică, benzi desenate, animații. Nu sunt mereu cele mai bune sau originale povestiri, dar ansamblul e viu și are forță. Fiecare campion are acum o biografie de obicei destul de detaliată și cel puțin o povestire în care-l și vezi în acțiune – asta pe lângă povestiri despre locuri și evenimente. Iar replicile din joc au devenit mai numeroase.

Un scurt metraj cu o poveste din Runeterra:

Ce e interesant de urmărit din exterior

În primul rând, muzica. League of Legends a avut de la bun început un departament muzical pus pe treabă, care a creat teme pentru fiecare campion în parte, de obicei instrumentale (printre care și melodia mea favorită, a lui Kindred, pian și violoncel), dar și tema plină de energie a lui Jinx sau tema întunecată a lui Aphelios. Sau chiar și deprimatul cântec al lui Amumu, mumia tristă.

Pe lângă temele campionilor, există și imnurile Mondialelor, care nu sunt mereu din același gen, dar tind să fie memorabile – începând de la colaborarea din 2014 cu trupa de rock Imagine Dragons pentru „Warriors”, trecând prin „Legends Never Die”, care e o piesă de o forță incredibilă, și ajungând la melodia pop de anul acesta, „Burn it All Down”.

În afară de asta, există trupe imaginare create din variante alternative ale campionilor din joc. Prima a fost trupa de metal Pentakill, creată în 2014 și ajunsă acum la al treilea album. Vă recomand „Lightbringer” de pe primul album din 2014. Apoi, trupa de K-pop K/DA, al cărei „Pop/Stars” a ajuns în topurile mondiale de muzică în 2018 (da, pe bune, în lumea reală) așa că au scos un album în 2020 (cu „More” și „Villain” printre piese – ultima cu un videoclip excelent). Și True Damage, hip-hop, care a scos „GIANTS” în 2019.

În afară de asta, prezentatorii meciurilor profesioniste de League of Legends din Europa scot în mod regulat muzică. Ce gen? Nu știu, orice. Nu contează. E excelentă, de la rap battle la rock emo („Reckless with my heart”) la dance („Dance with me”).

Nu degeaba e o memă care spune că Riot Games e o companie de muzică care face și niște jocuri.

Pe lângă muzică, vor avea în curând și o serie de animație pe Netflix, Arcane, care se petrece în Piltover și Zaun. Pe asta o aștept cu o oarecare nerăbdare.

Mai sunt și scurt metrajele din seria de care spuneam mai sus, care sunt pe Youtube, inclusiv dublate în română (link către playlist… sper):

Desigur, pentru cine e interesat de povești, sunt o grămadă pe site-ul lor ~~prost organizat~~ Univers, unde au și benzi desenate. Toate sunt disponibile și în română.

De ce sunt interesante Mondialele

Răspunsul evident: pentru că acolo sunt cele mai tari echipe din întreaga lume: Europa, China, Coreea, America de Nord și nu numai. Al doilea răspuns evident e că Odoamne, românul nostru, e și el prezent.

După cum spuneam la început, Odoamne joacă League of Legends de mulți ani de zile – a fost jucătorul de pe culoarul de sus pentru mai multe echipe europene: H2K (2014-2017), Splyce (2018), Schalke 04 (2019-2020) și acum Rogue (2021). E un jucător bun, dar a fost deseori trecut cu vederea până anul trecut (deși băieții de la ICR podcast i-au luat un interviu acum un număr de ani). Anul acesta, însă, e unul dintre starurile europene și deseori l-am auzit pomenit admirativ – chiar a fost și într-un clip de reclamă pentru KIA, inspirat din trecutul lui de înotător de performanță.

Mă bucur să-l văd având parte de recunoaștere.

Motivele mai puțin evidente pentru care merită urmărite Mondialele sunt cel puțin două la număr: pentru că Mondialele de League of Legends sunt o ocazie perfectă să vezi cum arată turneele de eSports; și pentru că au parte de o producție excelentă.

Dezbaterea „sunt eSports sporturi sau nu” mi se pare irelevantă, deoarece ține de definiția sportului mai degrabă decât de orice altceva. Pe de o parte, avem ideea de sport ca mișcare fizică, în care evident că nu se încadrează (dar, pe de altă parte, s-ar încadra jocurile de copii gen sticluța cu otravă, pentru că presupun alergat). Pe de altă parte, avem ideea de sport ca performanță și competiție, unde se încadrează și șahul, dar și eSports.

Ca spectator, experiența seamănă cu cea de urmărire a sporturi normale, doar că jocul e mai complex, iar comentatorii au lucruri mai deștepte de zis decât „Și-au dorit mai mult victoria” sau „S-a terminat 2-1, dacă echipa noastră dădea încă două goluri câștiga.”

Merită văzut la fel cum merită văzut un meci de orice: ca să știi cu ce se mănâncă.

Dar mai mult decât un turneu la nivel înalt, Mondialele sunt și un spectacol. Începând din 2014, când Imagine Dragons și o întreagă armată de toboșari tradiționali au deschis Finalele cu mare tam-tam, Riot a încercat mereu să ducă lucrurile la un alt nivel, profitând de avansul tehnologic. În clipul de mai sus din 2019 au nu doar o colaborare cu cântăreți și dansatori, ci și holograme.

În 2020, introducerea în fiecare nouă fază a turneului se făcea tot cu spectacol augmentat prin tehnologie:

Dacă tot era pandemia și nu puteau face spectacol cu public, au mers până la capăt cu ideile astea. Și în fiecare an încearcă să ajungă și mai departe, deci de-abia aștept să văd ce vor face acum.

Evenimentul principal începe azi, 11 octombrie. Faza grupelor are loc între 11-13 și 15-18 octombrie, de la ora 14. Sferturile de finală au loc între 22-25 octombrie, semifinalele vor fi pe 30-31 octombrie, iar finala va fi pe 6 noiembrie.

Puteți urmări meciurile direct de pe site-ul lor, lolesports.com, sau pe canalul lor de Youtube.

Am citit „Dune” de Frank Herbert [Recenzie]

Mon, 09 Aug 2021 18:57:18 +0000

La finalul cărții, mama protagonistului se întoarce spre iubita acestuia și îi spune (parafrazez): să nu-ți fie teamă! Deși Paul se va căsători politic, nu o va atinge nici cu un singur deget pe noua lui soție. Se spune că e o fată cultivată – sper ca asta să o încălzească cu ceva, pentru că soț n-o să aibă, în mod real. Noi, concubinele, vom fi cele reținute de istorie ca soții.

Cu această precizare, cartea se încheie.

Sună de parcă aș fi dat un spoiler, dar nu e cazul. Ultimul paragraf din „Dune” de Frank Herbert e o discuție secundară, care nu prea are o legătură cu marile teme ale cărții: destin, politică, lupte între case nobiliare, natura puterii, ecologie, psihologie, religie. Frank Herbert creează o lume interesantă și situații complexe, bine echilibrate, în care conflictele interne ale personajelor, conflictele dintre culturi și conflictele dintre facțiuni politice se susțin unele pe altele într-o poveste care nu degeaba e atât de renumită. De aceea, finalul abrupt despre situația conjugală a unui personaj secundar m-a făcut inițial să cred că-mi lipsește un capitol – sau măcar un epilog.

Dar, într-un fel, încheierea abruptă din „Dune” e în ton cu restul cărții: stilul e uneori neclar, de multe ori necizelat, câteodată pompos fără motiv, dând impresia că Herbert nu e mereu sigur ce ar trebui să ne arate și cum.

Fiecare capitol începe cu fragmente din cărți fictive scrise despre Paul Muad’Dib Atreides, personajul principal, dar poate din dorința de a nu ne dezvălui chiar el prea multe despre ce urmează să se întâmple, Frank Herbert rămâne la nivelul superficial de afirmații aproape generale, dar cu iz de înțelepciune. Singura funcție reală pe care o îndeplinesc este să transmită ideea unui destin măreț și a unei istorii intens analizate, ceea ce reușesc să facă din plin (deși, la finalul cărții, nu pot să nu mă întreb dacă respectivele cărți nu sunt tratate scrise la plictiseală).

Unele elemente sunt naive: deși cartea a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocuri video. Soldații obișnuiți sunt genul de adversari pe care i-ai întâlni în prima fază a jocului, când îți faci mâna. Par puternici până îți faci mâna, dar apoi se poate trece prin ei ca prin brânză. Legiunile imperiale sunt deja la câteva niveluri peste soldați, fiind compuse luptători foarte de temut. Aici deja vorbim de adversarii reali ai jocului.

Iar fremenii, oamenii deșertului, sunt fiecare dintre ei câte un boss OP. Chiar și copiii lor lovesc de 3x mai tare decât un legionar și probabil au boost-uri de dexteritate, așa că sunt greu de doborât și un coșmar pe câmpul de luptă. Iar mai tare decât toți fremenii este protagonistul Paul, cel ce are super-puteri.

Alt aspect care m-a lovit prin naivitatea lui e un test la care e supus Paul la începutul cărții: trebuie să-și demonstreze umanitatea (?) ținându-și mâna într-o cutie neagră care-i cauzează o durere ce crește de la aproape nimic la agonie (…?). Asta demonstrează că… nu știu, dar să-mi spuneți voi, că poate aflu și eu cât de umană sunt când mai dă greș vreo anestezie la dentist și-mi bagă freza pe nervul viu.

E o reamintire a faptului că SF-ul așa cum îl știm azi e un gen relativ nou, iar clasicii genului au sunt într-adevăr influenți, buni și cunoscuți, dar scriau într-o zonă de nișă, mult mai permisivă, care nu le cerea șlefuirea la care ne-am aștepta de la un clasic de azi. Cu alte cuvinte, „Dune” este „Dune” pentru că a fost scrisă la momentul corect. În ziua de azi, aceeași carte nu s-ar mai bucura probabil de același prestigiu.

Trecând peste stângăciile lui Frank Herbert în mână, însă, povestea devine chiar interesantă.

Paul Atreides este fiul ducelui spațial Leto și al concubinei lui, Jessica. În același timp, este și rezultatul selecției genetice făcute de-a lungul multor, multor generații, cu scopul de a produce un fel de supraom cu puteri extraordinare. Organizația care a pregătit treaba asta din umbră, Bene Gesserit, e un fel de ordin mistic-religios-științific-bătăuș format doar din femei cu puteri aproape magice de luptă și manipulare psihologică.

La începutul cărții, Paul are 15 ani și ajunge pe planeta deșertică Arrakis (numită și Dune) pentru că tatăl lui a fost trimis să o conducă. Arrakis e un imens deșert periculos atât din cauza riscului mereu prezent al deshidratării și a furtunilor teribile de nisip, cât și din cauza viermilor de nisip enormi, lungi de zeci sau chiar sute de metri, care își fac apariția de fiecare dată când simt mișcare și atacă orice ființă vie sau dispozitiv pe care le cășunează. Singurii care se pot descurca fără probleme în această lume aridă sunt fremenii, nativii cu ochi complet albaștri, fără niciun pic de alb.

Planeta e un iad, dar are o resursă naturală unică: melange, un drog care prelungește viața și care poate declanșa puteri mistice în cei care-l înghit.

Paul e la confluența a trei factori care se întrepătrund în mod fascinant: lupta dintre casa tatălui său, Atreides, și cea a eternului său inamic, baronul Harkonnen, fostul conducător de pe Arrakis; încercarea Bene Gesserit de a crea supraomul capabil să vadă în viitor și în trecut acolo unde nici măcar femeile din ordin nu pot vedea; și o profeție antică a oamenilor deșertului care așteaptă un Mesia (probabil plantată de Bene Gesserit).

Facțiunile sunt superb create. Scopurile lor nu sunt mereu contradictorii, dar nu se aliniază, iar punctul unde una nu vrea să cedeze pune în mișcare consecințe și pentru celelalte. Paul, care capătă puteri mistice de clarviziune și înțelege mai bine decât oricine altcineva vârtejul istoric în care se află, nu știe nici el care e calea prin care poate obține ce-și dorește de la istorie, dar încearcă din toate puterile s-o găsească. Ce mi se pare fascinant e că Frank Herbert a ales să-l facă greu de înțeles, împovărat de destin și cu o percepție foarte clară a modului în care va fi perceput, și nu ca un erou care să-și asume de bună voie mantia puterii. Paul e, mai mult decât oricum altcumva, reluctant.

În ciuda reticențelor pe care le-am avut începând cartea (și în ciuda flashbackurilor cu cărți prost scrise pe care le-am avut la începutul începutului, când ducele Leto zicea de kanly, iar Bene Gesserit zicea de Kwisatz Haderach și de testatul lui Paul cu Gom Jabbar, de am crezut că o ținem în cuvinte inventate până la infinit), mi s-a părut o carte chiar bună. Înțeleg de ce e un clasic al genului și va fi interesant să văd unde a dus Herbert seria după „Dune”.

După cum ziceam, e o carte veche, scrisă în cu totul alte vremuri, așa că am un pic de bunăvoință față de ea și accept inclusiv aspecte pe care le-aș blama într-o carte identică, dar scrisă post-2000.

În primul rând, ar fi arabismul exagerat al fremenilor. Fremenii nu sunt arabi doar prin virtutea faptului că sunt un popor deșertic, religios și mereu în conflict, ci sunt arabi aproape pe față. Paul vorbește des de un jihad, iar o parte din vocabularul lor pare desprins tot de prin arabă; asta ca să nu mai vorbim de plăcerea de a bea cafele pe bandă rulantă. (Nu știu dacă s-o adaug aici, dar și alți termeni par inspirați din zona orientală, mai de pe la indieni.)

În al doilea rând, sexismul. Nu vorbesc neapărat de faptul că bărbații au puterea în această lume spațial-medievală a ducilor care stăpânesc planete (înțeleg unde bate, să zicem), ci de filozofia din spatele acelui supraom/Mesia care este Paul. În termeni mistici, după cum ne explică Paul și maică-sa la un moment dat în carte, femeile Primesc, iar bărbații Dau – de aceea, Bene Gesserit nu pot să capete clarviziune în zona în celor care Dau, iar bărbații nu ar putea căpăta clarviziune în zona celor care Primesc. E genul de misticism care încă încântă persoanele mai conservatoare, dar care începe să sune cam fals într-o lume modernă și mult mai egalitară.

Pe de altă parte, Paul e acel om mistic care poate și să Dea, și să Primească, deci este și masculin, și feminin, așa că râd pe aici de una singură că organizația mistică și conspiraționistă Bene Gesserit s-a străduit cale de multe, multe generații să producă ceea ce în termenii de azi ar fi un puștiulică LGBT. Ceea ce nu cred că e perspectiva pe care și-o doresc majoritatea fanilor seriei, dar iată-ne ajunși și aici.

Aș fi curioasă de cum e percepută cartea asta azi și de alții și ce anume le-a sărit în ochi. Sunt multe de analizat, de la lumea complexă, la luptele economice și ideologice, la religie, la acțiune, la toate mărunțișurile care dau ciudat urechilor de azi.

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile de vară (2)

Fri, 23 Jul 2021 18:33:27 +0000

Continui să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu: „Invitația la vals” de Mihail Drumeș
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea: Cărțile cu Apolodor de Gellu Naum.

Despre primele două cărți citite am vorbit aici, azi continui cu încă două.

„Invitația la vals” de Mihail Drumeș

Într-o țară în care plouă cu premii, e destul de greu să găsești ceva care n-a câștigat nimic și nici n-a ajuns în programă, dar hai că se poate, totuși. Chiar și dintre cărțile mai vechi.

„Invitația la vals” a fost o surpriză plăcută, poate și pentru că protagonistul ne spune din primele pagini că urmează să se sinucidă, iar eu nu am putut decât să fiu de acord cu decizia lui. Uneori ai nevoie de un spoiler ca să te bucuri de evenimentele poveștii, trebuie să știi că totul se termină cu bine ca să poți să scapi de suspans, să te relaxezi și să te simți bine. Tudor se sinucide la final! Excelent. Avem parte, deci, de un happy end.

Poate din cauza copertei, poate din cauza titlului, am avut impresia că o să citesc un roman de dragoste – dar nu. E un roman despre o poveste de dragoste, spus din perspectiva protagonistului, Tudor Petrican. Poate păcăli la prima vedere, poate părea un sirop, dar îi lipsesc câteva ingrediente esențiale, cum ar fi finalul fericit sau înțelegerea dintre cei doi.

Nu, ce avem aici e un roman despre obsesie și egocentrism. Tudor se prezintă de la început ca fiind un individ fără scrupule, pus pe cuceriri și pe profitat de femei. În liceu, are o aventură cu o văduvă proprietară de restaurant, pe care o aduce la sapă de lemn și o părăsește după multe petreceri date pe banii ei. Apoi, femeile sunt interschimbabile: le cucerește, le părăsește. Îi place să le vadă distruse după el.

Pe Micaela (da, nu Mihaela, Micaela) o întâlnește pentru prima oară accidental, când o prietenă comună încearcă să-l convingă pe Tudor să danseze cu ea într-o seară. El în schimb umblă după o poloneză. O revede însă după o vreme, când Micaela se mută într-un apartament de la aceeași mansardă ca Tudor, împreună cu sora ei, Alexa.

Lui Tudor i se pune pata pe ea și decide s-o cucerească. Îi scrie zeci de scrisori de dragoste înfierbântate, pe care nici el nu știe dacă le crede, și până la urmă se bagă în viața Micaelei mai mult cu forța, sărutând-o forțat de două ori, intrând în camera ei neinvitat și plângând până-i înmoaie inima, în fine, tertipuri de manipulator.

Urmează o romanță fulgerătoare, plină de gesturi mari și trăiri incredibile. Merg la mare spontan, Tudor câștigă o grămadă de bani din nimic și merg și la Istanbul, declarații de iubire eternă, blabla. Când se întorc din vacanță, Tudor îi dă papucii pentru că a cucerit-o, deci nu mai e interesantă.

Dar surpriză! Micaela nu vine să-l implore, ci tace. Și după ce tace suficient, Tudor își dă seama că o iubește și că ar face orice ca să se însoare cu ea. Așa că o recucerește, se căsătoresc, se mută împreună, au o viață ok… dar e ok. Totul e ok. Așa că lui Tudor i se pare că Micaela nu e suficient de fericită și începe să își imagineze diverse scenarii.

Până la urmă, lucrurile se așază de așa natură încât Micaela pare să-l înșele cu un gagiu. Tudor divorțează de ea, dar manipulează situația în așa fel încât s-o forțeze să se mărite cu „amantul”, după care se asigură că e mereu prin preajma ei, că îi controlează viața din umbră și ea știe, că devine șeful noului ei soț, că e mereu foarte generos cu amândoi. O spionează și manipulează circumstanțele până când Micaela se sinucide, dar nu înainte de a-i lăsa o scrisoare lungă în care-i spune lui Tudor că nu l-a înșelat, că nu și-a iubit niciodată soțul, că n-a reușit să-l uite – în fine, totul a ajuns să fie prea mult și va muri din dragoste, sinucigându-se, așa cum voia să facă _după ce el a părăsit-o prima oară. _

Tudor termină romanul explicând cât de tare a greșit nedându-și seama la timp că o iubește, că a părăsit-o prima oară prea târziu, când era deja îndrăgostit, și că acum nu-i rămâne decât să moară și el. Perfect, ducă-se, deja aplaudam. Superb final! Maiestuos!

Spun că e superb pentru că Tudor a scris tot romanul nu doar din perspectiva proprie, ci și axându-se doar pe sine, pe trăirile sale, pe el însuși. Micaela e mereu un pretext: e o siluetă feminină, al cărei rol e mai mult tăcut și necunoscut. Cu excepția câtorva scene în care vedem o urmă de personalitate, nu știm prea multe despre cine e ea: nu-i știm prea bine prietenii, speranțele, gândurile, pasiunile. Știm de la Tudor că e inteligentă și cultă, dar nu ostentativ. Știm că eliberează niște păsări cumpărate dintr-un bazar. Știm că e considerată specială și că vrea să fie profesoară. În rest… prea puțin.

Tudor nu e pasionat atât de ea, cât de sine. E pasionat de gesturile spontane pe care le face, de munca de cucerire, de obstacolele pe care ea i le pune. În momentul în care viața o ia pe un făgaș normal, nu se mai simte bine. Are nevoie de adrenalină, trebuie să se zbată pentru ceva, să trăiască susuri incredibile și abisuri sfâșietoare, altfel nu se simte bine. Tot ce face, face pentru sine. Chiar și revelația lui de la final, despre faptul că o iubea pe Micaela și că e prost că nu a înțeles că ea nu l-a înșelat e tot problema lui proprie: concluzia pe care o trage e că i-a dat papucii Micaelei prea târziu pentru că el era deja îndrăgostit, nici măcar nu remarcă faptul că ea avea gânduri de sinucidere atunci, nici nu are prea multe remușcări pentru faptul că a chinuit-o. El rămâne miezul.

Superb! Un personaj malefic, manipulator, oribil, obsesiv. Genul de om despre care e distractiv să citești, dar e o absolută neplăcere să îl cunoști, darămite să fii și ținta obsesiei lui.

Cărțile cu Apolodor, de Gellu Naum

Despre Apolodor, pinguinul tenor plecat să-și caute familia în Labrador, am auzit prima oară datorită Adei Milea, dar de-abia acum am văzut cărțile ei și fizic.

„Cartea cu Apolodor” e foarte simpatică, exact cum părea și din cântec, iar desenele lui Dan Ungureanu sunt și frumoase și au și personalitate. Apolodor e tare pufos și pare mic, un pic naiv, dar și un pic curajos și aventurier, adică exact cum îi cere povestea.

Din accident în accident, străbate lumea, purtat de vârtejuri, înfruntând bandiți, găsind prieteni, împotmolindu-se pe alocuri și fiind zburătăcit de colo-colo. Are momente de curaj și o grămadă de peripeții cu haz, dar până la urmă găsește ce a căutat (cum era de așteptat), doar ca să-și dea seama că-i e dor și de casă.

Nu e o carte în care să găsești valențe ascunse când ești adult (deși am avut o scurtă discuție despre posibilitatea ca un anumit episod să fi fost băgat pentru a fi o critică a capitalismului – e o carte publicată în comunism, totuși), dar e simpatică foc.

Când am citit „A doua carte cu Apolodor”, însă, a trebuit să verific de două ori că e scrisă de același autor. În afară de desenele lui Dan Ungureanu, care rămân la fel de plăcute privirii și de expresive, nu mai seamănă deloc cu prima.

După ce s-a întors din călătoria în jurul lumii, Apolodor locuiește cu doi prieteni, un cangur și un leu, iar nivelul lor colectiv de abilități de viață e cam de grădiniță, deși teoretic ar avea toți profesii, deci ar fi adulți. Apolodor nu doar că nu pare capabil să circule în jurul lumii, dar trebuie învățat chiar și să treacă strada.

„A doua carte” nu are un fir narativ, ci e o colecție de mici glumițe și lecții pentru copii, cum ar fi:

Totul e ca într-un joc.
Roșu spune: „Stai pe loc!”
Pata galbenă, rotundă,
Ce poate să spună, deci?
„Mai așteaptă o secundă!”
Dar cea verde? „Poți să treci!”

De la personaje cu personalitate, Naum a trecut la generalități. De la aventuri, la poezioare stupide. Zici că ar fi la Hollywood și ar fi trântit numele de „Apolodor” pe copertă ca să mulgă o franciză profitabilă… doar că a publicat în comunism. Dezamăgitor.

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile mele (1)

Sun, 06 Jun 2021 10:49:17 +0000

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea.

Am început să citesc pentru provocare cam din momentul în care am lansat-o, pentru că aveam nevoie de ceva interesant de citit.

„Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer

Cartea asta am ales-o de pe NetGalley, pentru că se pare că sunt mare fan de Columbia University Press. Asta nu este o propoziție pe care m-aș fi așteptat s-o spun vreodată, dar… asta-i viața. Au cărți interesante de non-ficțiune și uneori și de ficțiune, așa că ocazional dau o raită pe acolo.

„Green with Milk and Sugar” e o carte despre ceai – sau mai exact, despre cum s-a dezvoltat industria de ceai japoneză în raport cu SUA, axată pe secolul 19. Autorul e profesor universitar de istorie, dar și provine dintr-o familie care a început să importe ceai japonez în urmă cu mai bine de un secol; cu alte cuvinte, are și deschiderea spre subiect, și pregătirea necesară ca să se ocupe cum ar trebui de el.

E o carte academică, dar poate fi citită destul de ușor și de publicul larg (lucru pe care cred că simt nevoia să-l specific pentru că m-am apucat de o carte de Foucault, în care nu se aplică același principiu al lizibilității) și e chiar interesantă. Se pare că exista o cultură a băutului de ceai în trecut, care era chiar dezvoltată – la un moment dat Hellyer amintește o idee a cuiva cum că e posibil ca americanii să fi băut mai mult ceai decât cafea, mai ales dacă refoloseau frunzele (ceea ce nu e deloc exclus).

„Green with Milk and Sugar” cuprinde o grămadă de lucruri interesante: de la cine se importa ceai (inițial de la chinezi aproape exclusiv, apoi și de la japonezi, apoi încep să apară India și Ceylon în scenă), raportarea la cei de la care se importa (chinezii au fost văzuți de devreme ca „murdari” și, aș zice, barbari, iar japonezii într-o cheie bună, ca apoi rasismul să se extindă și asupra japonezilor), cum se face ceaiul, ce tehnologii se foloseau, cum a ajuns să se dezvolte industria ceaiului în Japonia în contextul schimbării de regim politic, cum se transporta ceaiul (pe corăbii care mergeau în jurul Americii de Sud sau Africii) și nu numai.

În plus, are câteva date exacte despre cantitatea de ceai importată și durata călătoriilor, descrie unele dintre campaniile de promovare ale ceaiului de către Japonia și de către firmele distribuitoare și, mai ales, are și poze cu reclame, cu persoane importante din industrie și cu oameni lucrând în industrie.

E mai interesantă decât crezusem inițial că o să fie și spune o poveste bine închegată. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, e faptul că se axează atât de mult pe ceai încât nu oferă un pic de context: cum ar fi prețul ceaiului în raport cu alimentele zilnice și câștigurile oamenilor din diverse pături ale societății, sau ce bani se învârteau în comerțul cu ceai raportat la alte tipuri de comerț intern și internațional.

Pe de altă parte, am băut o grămadă de ceai de când am terminat cartea asta, pentru că mi-a stârnit pofta. E drept, l-am băut simplu, fără nimic în el – spre deosebire de americanii de demult, care ar fi băut ceai colorat artificial (cu albastru de Berlin), lăsat la infuzat zece minute într-o cantitate mică de apă, la care se adaugă apoi cu încredere zahăr și lapte.

Cartea asta se va lansa oficial în octombrie 2021; eu am citit o copie trimisă în avans de Columbia University Press, via NetGalley special pentru a fi recenzată.

„Boyhood Days” de Rabindranath Tagore

Asta e, conform cerinței provocării, o carte foarte scurtă: sub 100 de pagini. Nu mai știu exact de unde am luat-o, dar știu sigur de ce: Tagore e un poet indian cunoscut, care a luat premiul Nobel. Dar pe lângă asta, când citisem în liceu „Maitreyi” de Mircea Eliade, reținusem că Maitreyi îl pomenea pe Tagore ca mare poet și îl pusesem pe lista de oameni de citit… într-o zi.

„Boyhood Days” e o serie de povestiri scurte despre copilăria lui Rabindranath Tagore din India din a doua jumătate a secolului 19, scrisă de autor la bătrânețe. Suna excelent în teorie: am o anumită fascinație pentru secolul 19, îmi plac povestirile de familie, nu știu mai nimic despre India acelei perioade, dar vreau să aflu.

Din păcate, cartea e adresată unor copii care trăiesc în India anilor 1940 și care, probabil, au măcar o vagă înțelegere a ceea ce fusese înainte, chiar dacă doar prin prisma prezentului lor. În plus, e tradusă de Radha Chakravarty, o profesoară universitară, care a decis să păstreze savoarea textului original lăsând netraduși termeni fără un corespondent direct în engleză, ceea ce înseamnă că tot ceea ce evocă o realitate pentru indieni e o înșiruire criptică de litere în traducere. Iar lucrurile specifice Indiei sunt multe, așa că fiecare pagină are în medie 2-3 cuvinte astfel, iar unele depășesc media, așa că poți citi rapid de paan, betel, chuna, khoyer, catechu, albola, amburi, sandesh, ustad, raga pe aceeași pagină.

Nici nu mă mir că introducerea, scrisă de Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie, deplânge faptul că parcă nu e la fel cartea în traducere.

În fine. Poate că e un volum de interes pentru fanii lui Tagore sau pentru cei care știu India mult mai bine decât mine, dar în ce mă privește, marele ei avantaj a rămas doar faptul că e scurtă, deși speram să aibă mai multe calități de-atât.

Provocarea de vară „Citind pe-o plută de pe apa sâmbetei”

Sat, 15 May 2021 20:53:35 +0000

Acum câteva zile ziceam că mulți oameni de cultură vor ca tinerii să citească pentru a-și face educația și a deveni oameni – dar asta pentru că li se pare că literatura există pentru a învăța, nu pentru distracție. Am zis cu ocazia aia că eu citesc pentru că-mi place, nu pentru că vreau să mă educ – orice învățătură se produce de obicei accidental.

După ce am scris articolul, mi-am adus aminte că prin diverse cercuri am văzut provocări la citit în care se dau diverse cerințe mai mult sau mai puțin aleatorii și încerci să citești cărți care întrunesc respectivele cerințe. De exemplu, să citești o carte cu un număr în titlu, sau o carte cu coperta albastră, sau o carte scrisă înainte de 1750. Sunt pe diverse teme.

Am combinat cele două idei și am inventat și eu o provocare, numai bună de vară: „Citind pe-o plută de pe apa sâmbetei”. De ce citești pe o plută? Pentru că e vară și e relaxare, numai să mă gândesc cum ar fi să stau pe o plută și să mă legene apa și deja mă simt mai veselă. De ce pe apa sâmbetei? Pentru că majoritatea celor care cred că cititul e muncă și învățătură ar muri numai văzând care sunt criteriile.

Deci. Zece cărți pentru vară. De preferință diferite, dar e la latitudinea voastră dacă vreți să le combinați. Ordinea e aleatorie, sunt numerotate ca să se vadă toate zece:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini (sau, dacă le-ai terminat pe toate, că o începi).
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează.
O carte foarte scurtă.
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații) (uite ce, vreau să se preteze și albumele de artă, și benzile desenate).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea (dacă te consideri încă în categoria „copil”, poți interpreta cerința asta ca însemnând „o carte veche pentru copii, pe care n-ai citit-o când a fost publicată”)

Bun! Explicații și sugestii.

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul… dar dacă ai un prieten pasionat de cărți precis este sau a fost foarte entuziasmat de o carte. Nu că a zis că „merită” sau că e „o capodoperă” – ci pur și simplu vezi că dacă o menționezi parcă se trezește la viață. A amintit-o iar și iar. Te-a bătut la cap s-o citești. Ți-a trimis citate. A dat-o cadou la toată familia. Îți spune mereu ce mișto e personajul principal. Ce faine sunt glumele. Îți povestește faze. Poate e momentul să vezi despre ce e vorba.

Dacă e „Solenoid” sau „Fluturi” și ai prefera foarte, foarte tare să nu fie, ai voie să alegi o altă carte de care e foarte încântat cineva, chiar dacă nu ți-e prieten.

Printre cărțile pe care le-am citit de-a lungul timpului pentru că cineva era foarte încântat: seria „Demon” de Peter V. Brett (merci, Alexa!), „Toate sistemele în alertă” de Martha Wells (merci, Ioana!), câteva din seria Drizzt de R.A. Salvatore (nu știu dacă merci acolo, măcar am pe ce adormi), „The Girls from Alcyone” de Cary Caffrey (merci, Dorin!). Șamd.

O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm. Știi cum e, ai zis mereu că o s-o recitești, dar cumva tot n-apuci și te iei cu altceva. Nu pot să-ți spun de ce ți-a plăcut, dar tu sigur știi. Iar cel mai tare lucru la ea e că ți-a fost recomandată de cineva care are gusturile cele mai apropiate de ale tale: de tine din trecut.

**O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine. **Nu știu alții cum sunt, eu uneori citesc cărți post-moderne de curiozitate, iar pe urmă mă apuc de non-ficțiune lungă și scorțoasă pentru că vreau să aflu răspunsul la o întrebare. Îmi place și literatura secolului 19 foarte mult. Dar când sunt obosită, când n-am chef de nimic, când am lucrat prea mult nu la astea mă întorc. Nu, mă întorc la ce știu deja că merge. La mine, asta înseamnă fanfiction.

Orice ar fi genul acela pentru tine, ce poate fi mai relaxant decât să citești ceva ce de obicei te face să te simți bine?

**O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta. **Mdaaaa, dacă știi engleză, știi și zicala aia care-ți spune să nu judeci o carte după coperta ei. Dar asta chiar e o copertă mișto. E atrăgătoare. Poate e și plăcută la atingere. Oricum ar fi, s-a lipit de mâna ta și te-a urmat până acasă. Poate nici măcar n-ai citit rezumatul. Dar imaginea aia…

Uite ce-i, ni se întâmplă tuturor să întoarcem capul după ce e frumos. Acum e momentul să afli dacă frumusețea exterioară se reflectă și în frumusețe interioară sau dacă ai ajuns acasă cu cine nu trebuia.

(Eu am avut o surpriză plăcută cu „Aleasa Dragonului” de Naomi Novik, deci nu știi niciodată!)

**O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini (sau, dacă le-ai terminat pe toate, că o începi). **Bănuiesc… sper… că nu sunt singura care are serii neterminate la activ. Doar că uneori mă apuc de o serie și, până iese cartea următoare, mă iau cu altceva; ajung să cumpăr volumul, dar îl las necitit până se aliniază stelele. Chit că aș putea pune pariu că o să-mi placă.

Ia să se alinieze!

(Serii pe care le am în curs: două de Brandon Sanderson, „The Book of Dust” de Philip Pullman, trilogia Kushiel de Jacqueline Carey – și precis am uitat de unele.)

Ah, și dacă n-ai serii în curs, e ok, îți pasez blestemul de a avea.

O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează. De ce nu? Poate te interesează moda, poate te interesează cafeaua, poate te interesează arhitectura, poate te interesează cum trăia lumea în perioada medievală. Oricum ar fi, ar trebui să fie interesant.

Și nu te gândi la ditamai tomurile scorțoase (deși, dacă ții neapărat s-o faci, ok). Poți să iei și o carte de benzi desenate despre istoria benzilor desenate (Scott McCloud), un album despre design interior pentru case minuscule sau cărți despre exploratori, pirați sau ce-o mai fi.

**O carte foarte scurtă. **Ce caută cerința asta aici? Păi, e plăcut să termini de citit ceva. Dacă n-ai mai citit de multă vreme, sau dacă vrei să-ți regăsești concentrarea să citești pe o durată mai lungă, fără să te întorci spre telefon sau calculator, parcă e mai ușor cu o carte scurtă, în care efectiv zboară paginile. Stai la o cafea și gata.

Ai nevoie de recomandări? Cărțile pentru copii. Cărțile de buzunar de la Paladin (au câteva noir, dar și vreo două-trei fantasy sau SF). Cărțile Agathei Christie. Benzile desenate.

N-aș recomanda cărțile de poezie, totuși: nu prea poți să le citești dintr-o bucată ca pe o nuvelă.

**O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu. **Știu, știu. Asta nu pare prea distractivă. Dar ascultă: cred că o mare parte din faptul că nu ne place literatura română e că ne uităm constant în gura criticilor. Probabil că sunt cărți distractive pe care le ratăm pentru că, în general, criticii nu se distrează.

Ce intră aici: „Cireșarii”, „Toate pânzele sus!”, „Corigent la limba română” de Ion Minulescu (o carte de dinainte de al doilea război mondial despre cum autorul a mers la Paris la studii, unde a fost loază), cărțile lui Vlad B. Popa (trăiește azi bine-mersi și scrie fantasy, SF și altele – și o face mai bine decât ăilalți pe care-i știți), hai și Ovidiu Eftimie (scrie pe bani la TNR, scrie SF publicat pe la Nemira, scrie SF și-l publică la el pe blog, nu editează nici să-l pici cu ceară așa că arată de parcă ar scrie pe Wattpad dar csf ncsf), poveștile deșucheate ale lui Ion Creangă.

Nu, serios, dacă nu știi ce altceva să citești și nimic nu-ți surâde, amintește-ți că Ion Creangă a scris „Povestea poveștilor”, iar aia nu e-n programa școlară.

O carte cu multe poze (sau ilustrații) (uite ce, vreau să se preteze și albumele de artă, și benzile desenate). Trebuie s-o explic? Cărțile cu poze sunt faine.

**O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea (dacă te consideri încă în categoria „copil”, poți interpreta cerința asta ca însemnând „o carte veche pentru copii, pe care n-ai citit-o când a fost publicată”). **Poate că ți-e jenă să citești cărți pentru copii. Poate te-ai săturat să vorbească lumea de „Cireșarii” și să nu știi despre ce-i vorba. Poate nici prin cap nu ți-a trecut că poți citi cărți pentru copii dacă ești adult.

Oricum ar fi, poate fi o experiență interesantă. Unele parcă sună mai bine atunci când le povestesc alții sau când ți le amintești. Altele te lovesc și acum fix în moalele capului.

Dacă ai nevoie de recomandări… oh, sunt prea multe și sigur ai auzit o mie până acum. Dacă totuși ai nevoie de idei, „Băieții din strada Pal” de Molnar Ferenc e o carte prea puțin cunoscută la cât de bună e. Dacă vrei ceva foarte cunoscut și iubit, editura Arthur are colecția „Cărțile de aur ale copilăriei” unde găsești idei bune.

Dacă-ți place ideea, nu trebuie să mă anunți că vrei să participi, ci poți s-o faci și solo, fără să știu eu. Dar dacă ai chef de vorbă pe tema asta, comentariile sunt deschise.*

[* Sunt deschise presupunând că n-au trecut câțiva ani de la scrierea articolului și că n-am închis comentariile între timp; nu știi niciodată ce rezervă viitorul.]

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties”

Thu, 13 May 2021 18:57:14 +0000

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen.

Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood. Cu alte cuvinte, știam ce spune Hollywoodul despre romanul unui englez care povestește de Berlin. Cartea asta am luat-o mai mult din întâmplare decât din vreun interes pentru subiect – dar așa cum se întâmplă uneori, întâmplarea poate scoate la înaintare și ceva bun, nu numai lucruri rele.

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un fel de istorie a unei lumi de acum un secol – dar o istorie în care aproape că te poți scufunda. Volumul e artă. E o experiență care reușește să aducă la viață un moment strălucitor, artistic, plin de energie, glorios, dar în spatele căruia pândește umbra foamei, a extremismului și a disperării.

Nu ne spune o poveste în ordine cronologică, ci ne prezintă pe rând locuri, oameni și evenimente, excentrici, oameni de artă, oameni de știință, criminali și farsori care se perindă prin Berlin – cu bune și rele, cu reușite și eșecuri, dar mai ales, cu tot ceea ce i-a scos în evidență și i-a făcut nemuritori.

Iar textele sunt însoțite de ilustrații în mare parte în alb-negru, care sugerează o lume mai degrabă decât ne-o arată în detaliu.

Cum volumul e enorm_ _(23,5×37 cm), simți mult mai puternic impactul ilustrațiilor în momentul în care te apuci să citești decât uitându-te la pozele puse de mine pe ecran – dau o impresie de spațiu și de tangibil pe care mi-e greu s-o pun în cuvinte.

Mai mult decât atât, creează atmosfera unei lumi într-un fel în care fotografiile de epocă n-ar putea s-o facă. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” nu-și propune să facă o istorie simplă, așa că-și permite să încânte: acolo unde pozele ar spune un adevăr prozaic și concret, pe care l-am trece apoi prin percepțiile noastre de secol XXI, desenele încearcă să transmită un adevăr poetic și emoțional. Nu un „cum era”, ci „cum ai fi perceput”. Schițe de clădiri elegante, dansatori pe scenă prinși în mișcare, privirile flămânde ale săracilor mai degrabă evocă epoca și se pliază pe percepția din epocă, așa cum ne e povestită.

E o decizie inteligentă – nu ai cum să te uiți la un film al lui Marlene Dietrich la fel cum ar fi făcut-o un cinefil contemporan ei. Nu ai cum să vezi fotografiile locurilor faimoase percepându-le modernitatea, nu după o sută de ani. Experiența noastră despre lux, modernitate, cinematografie va interfera. Avem percepții diferite despre ce este atrăgător și ce nu, ce este modern și ce nu, ce este inovator și ce nu.

Câteodată, ca să transmiți o percepție despre frumos trebuie să te ferești să arăți spre el. Orfeu este cel mai mare cântăreț mitic care a existat vreodată nu pentru că știm ce muzică ar fi cântat, ci dimpotrivă: pentru că nu știm, dar poveștile ne spun că a făcut și Furiile să plângă cu muzica lui și că a putut intra în și pleca din tărâmul morților. Dacă l-am auzi cântând, probabil am fi dezamăgiți, majoritatea dintre noi. Elena din Troia, și ea, are un chip necunoscut, dar știm că e cea mai frumoasă femeie din lume pentru că o mie de corăbii au dus soldați la război pentru ea.

Pe coperta din spate a cărții e inserat elegant și un CD cu muzică din epocă (e aproape invizibil în ilustrație). Piesele sunt alese pe sprânceană și e o plăcere să le asculți cât citești – contribuie și ele la atmosferă. Mai mult, fiecare este cântată de cineva menționat în carte și poți să participi, într-un fel, la lumea lor.

[][4]

CD-ul e partea rotundă. E prins cu același sistem cu care ar fi într-o cutie de CD/DVD.

Și ce lume! Strălucitoare, atractivă, o capitală a artiștilor și a filmului, un loc șocant în care atât de mulți vor să reușească pe scenă și atât de puțini o fac, o lume a inflației galopante (și, în cele din urmă, a ieșirii din inflație), un loc al creativității, al libertinajului, al cocainei. Iar în timp ce o parte din populație se pierde în distracții și în viața de noapte, o altă parte face foamea pe străzi mizere, în timp ce dictatura se apropie din umbră. Dar acoperind urâtul cu decadență, ai oameni excepționali, figuri impunătoare, carismatice, un talent exploziv care se manifestă opulent. Nu poți să nu vrei să fi văzut Berlinul atunci, deși îi înțelegi căderea.

E o carte, dar e și o experiență.

Iar în ce privește realizarea fizică, volumul e, ca toate cele de la Taschen de altfel, făcut cu multă grijă. Paginile sunt legate în așa fel încât poți să vezi ilustrațiile întinse pe două pagini complet și fără efort (cine s-a chinuit vreodată cu volume cu desene până la cotor, trăgând de foi, știe de ce spun asta). Coperta e realizată din material textil plăcut la atingere. CD-ul e adăugat în așa fel încât nici nu simți că e acolo, dar nici nu riști să-l pierzi.

Nu am văzut decât acum, uitându-mă la ei pe site mai atent la carte, că a luat un întreg cârd de premii pentru design (și poate nu numai), ceea ce nu mă miră (adică – ba da, dar mă miră pentru că nu știam că există atâtea premii pentru design de carte). Dar îmi place faptul că nu au simțit deloc nevoia să-mi bage faptul ăsta sub nas.

Și se pare că au și un trailer pentru cartea asta, unde o puteți vedea un pic mai bine.

[Adăugire ulterioară, pentru că cineva întreba cum se poate comanda: se poate comanda din România, direct de pe site-ul editurii Taschen. Livrările se fac prin curier. Comenzile de peste 50 de euro au livrare gratuită. Așa ajung eu să cumpăr câte un pachet de cărți de la ei pe an.]

Benzile desenate Marvel de la Carrefour sunt perfecte pentru ceea ce sunt

Sun, 02 May 2021 17:25:27 +0000

Dacă ați trecut prin vreun Carrefour recent, precis ați văzut standurile cu volume de benzi desenate de la Marvel. Sunt niște standuri mari. Înalte. Sar în ochi. Sunt colorate. Volumele au personaje în poziții gata de acțiune pe copertă. Arată așa:

Evident, sunt momeală pentru orice adult interesat de super-eroi și pentru orice copil care trece prin zonă. Evident, m-am lăsat momită și le-am luat pe toate cele 10 din serie – la 15 lei bucata, nu am stat prea mult pe gânduri. Deși cam știam la ce să mă aștept.

Mi-a luat două săptămâni să le citesc pe toate (mai aveam și altă treabă) și, spre surprinderea mea… le-aș recomanda. Sunt perfecte pentru ceea ce sunt. Dar hai să vedem ce sunt și ce anume înseamnă „perfecțiunea” în cazul de față, pentru că e cu asteriscuri.

Ce-i în volumele Marvel de la Carrefour?

Fiecare volum are 240 de pagini și conține, în principiu, două povești mai lungi și mai reprezentative pentru personajul (sau personajele) respective. În ordine, volumele sunt următoarele:

Avengers
Black Panther
Black Widow
Captain America
Deadpool
Iron Man
Phoenix
Spider-Man
Wolverine
X-Men

Volumele respective sunt colecții; nu au fost scrise special pentru a fi publicate aici, ci au fost culese din seriile lungi ale Marvel, pe care le publică lunar în numere de 24 de pagini.

Asta înseamnă că volumele nu spun o poveste completă în felul în care un roman spune o poveste completă. Nu există un început clar și un final clar al poveștii mai largi, ci e ca și cum ai pica pe un episod cap-coadă dintr-un serial pe care nu-l urmărești, dar de care ai auzit; un Seinfeld, un F.R.I.E.N.D.S., un Mash, un Star Trek vechi.

Povestea pe care o citești în volume stă (de obicei) singură în picioare… dar e clar că personajele au trecut prin o grămadă de aventuri înainte să citești tu despre ele și că mai au multe de făcut și după. Rămân întrebări, lucruri nelămurite, baze puse pentru continuări altundeva. Uneori, citești despre lucruri care se bazează pe ceva ce n-ai citit.

Asta este experiența Marvel.

Nu pot să subliniez lucrul ăsta suficient de tare, dar pot să vă trimit la alt experiment pe care l-am făcut cu Marvel, când am încercat să citesc seria Spider-Gwen și am descoperit că există peste 100 de serii Marvel cu „Spider” în titlu și că e imposibil să citești ceva cap-coadă dacă nu te apuci să citești tot catalogul Marvel de la origini și până în prezent.

Deci volumele de la Carrefour reflectă perfect experiența de a citi benzile Marvel, dar fac un pic mai mult decât ar face o orbecăială prin catalogul Marvel: au o introducere și o scurtă prezentare din care afli (cât de cât) despre ce e vorba în serie, ce s-a întâmplat până atunci și cam cum stau lucrurile. Ți se spun două-trei cuvinte despre istoria seriei, despre cine a creat-o și contextul ei.

Să nu ne înțelegem greșit: cele câteva cuvinte sunt puține și seci, dar sunt mult mai bune decât nimic. Măcar te introduc în subiect și te ajută să înțelegi cam pe unde stai.

Calitatea volumelor (ca obiecte)

Spre surprinderea mea, am fost mult mai mulțumită de experiența de a citi benzile astea decât mă așteptam.

Acum câțiva ani, cei de la Lex au avut o tentativă de a traduce benzile Marvel în România. Publicau numere individuale și, ocazional, câte un volum de bandă desenată. Făceau treaba asta din pasiune, cu traduceri excelente de la Octav Ungureanu și traduceri dimpotrivă de la Mircea Pricăjan, dar cu calitate mare de producție: hârtie de calitate, atenție la detaliu etc. Rezultatele tindeau să arate bine, aproape de lux.

Dar rezultatul era scump și greu de obținut. Nu mai știu cât costa un număr de bandă desenată (8-9 lei?) și era ușor să uit să le iau. Mi-era mereu peste mână să-mi aduc aminte să trec pe la chioșcurile unde se găseau, iar volumele nici nu mai știu exact pe unde le-am găsit, dar măcar le-am luat o dată și gata.

Iar discrepanța dintre obiectul fizic care avea o anumită calitate și povestea care nu avea o anumită calitate era suficient de mare și așteptarea suficient de lungă încât orice dezamăgire să se amplifice.

Seria asta din 2021 nu e făcută de români, ci de italieni (din câte mă prind căutând după „Panini S.p.A.”, care e editura trecută pe pagina cu detaliile de publicare) și e creată special pentru lanțul de magazine Carrefour. E disponibilă pe perioadă limitată, ceea ce înseamnă că o să dispară în câteva luni, dar în afară de această mică problemă de disponibilitate, nu-i găsesc, real, defecte.

[][4]

Volumele Marvel, ordonate aleatoriu ups.

Nu sunt absolut deloc obiecte de lux – hârtia e normală și pare ieftină, când le ții în mână nu-ți sugerează eleganță și rafinament. Sunt însă bine îngrijite: toate sunt de fix aceeași dimensiune, cu numerotare în partea de sus și un desen pe cotor care se continuă frumos de la un volum la altul (mai ales dacă le pui în ordinea corectă, ceea ce n-am făcut eu în poza de mai sus). Sunt detalii mici care contează, mai ales după ce ai ordonat în bibliotecă alte serii de cărți și micile diferențe ți-au sărit în ochi.

Stilul ieftin-dar-decent se pupă bine cu conținutul și creează o experiență unitară. Dacă la Lex Comics trăiam mereu cu dezamăgirea că povestea e slabă, aici ceva din natura obiectului îți sugerează să nu ai așteptări prea mari. Benzile desenate de la Marvel nu sunt literatură înaltă; nu sunt capodopere; nu sunt nici măcar prea grozave; dar sunt acolo ca să te distreze, fără pretenții. Sunt ca niște blockbustere de clasă B.

Cu alte cuvinte, volumele sunt un tot unitar: obiectul în sine e mediocru, povestea e mediocră, traducerea e acceptabilă (se pierd jocurile de cuvinte, dar e chiar citibilă și nu mi s-a părut deloc deranjantă). Per ansamblu, e o experiență medie, dar consecventă și îngrijită. Ceea ce e surprinzător de plăcut, ca să fiu sinceră.

Calitatea poveștilor Marvel în general

După cum spuneam și mai demult, dacă marile corporații americane găsesc ceva care le aduce bani, or să exploateze lucrul respectiv până-n pânzele albe. Ai o serie care merge? Bagă un spin-off! Bagă o reinventare în paralel! Bagă tot ce poți! Exploatează, exploatează, exploatează!

Marvel nu scoate benzi desenate bune cu super-eroi. Nu are cum. Seriile populare au fost publicate timp de zeci de ani, au fost inventate, reinventate, interpretate și reinterpretate. Dacă ceva are succes, nu moare. Ca un zombi, se ridică mereu, fie că e vorba de un antagonist memorabil (precum Magneto) sau de un protagonist iubit (cum ar fi Jean Grey). Poveștile au început, dar rareori un final real.

În plus, tot universul Marvel e interconectat, ceea ce pare ok când te uiți doar la filme, care sunt totuși într-un număr limitat, dar e mult mai puțin ok când ajungi să ai zeci de serii care se întrețes și fac referință unele la altele de-a lungul deceniilor.

Evident, în toată nebunia asta niciun autor nu scrie etern aceeași serie și e limitat atât de ce s-a scris în trecut, cât și de deciziile de sus. Banii pot, și ei, să fie o problemă, astfel încât scriitorii talentați pot pleca în locuri unde pot câștiga mai bine din munca pe care o fac.

E un cumul de factori care asigură un univers haotic pe care trebuie să ai o voință de fier și extrem de mult timp liber ca să-l citești vreodată cap-coadă (câțiva ani, dacă stai să citești benzi Marvel cu orele zi de zi).

Nu ai cum să scoți capodopere în condițiile astea. Sunt prea multe constrângeri care, mai devreme sau mai târziu, te fac să ajungi tot la mediocritate. Dar poți să reiterezi același gen de poveste iar și iar și să scoți ceva inteligibil – o telenovelă cu răufăcători care amenință lumea și super-eroi care o apără din nou și din nou. Totul e pe repede-înainte, plin de acțiune, dar fără prea multe momente de reflexie.

Calitatea poveștilor Marvel din seria de la Carrefour

În general, cele 10 volume par construite în așa fel încât să fie cât mai accesibile… sau cel puțin, așa cred. Dacă reușesc s-o și facă e altă problemă. Pe scurt, cred că mi s-au prăjit neuronii capabili de lectură critică relativ devreme în cadrul experimentului, pentru că erau prea multe probleme pe care le remarcam, așa că a trebuit să mă opresc din remarcat.

Volumele „Avengers” (#1), „Black Panther” (#2), Phoenix (#7), Wolverine (#9) și X-Men (#10) se bazează cel mai mult pe restul universului. Apar personaje peste personaje, facțiuni peste facțiuni. Din când în când, mai învie cineva de care nici nu știam că e mort. Totul e o vraiște haotică.

„Black Panther” e memorabil din punctul ăsta de vedere. Pun câte un semn de exclamare la fiecare nouă facțiune/nou personaj relevant din prima povestire din volum: unii vânează extratereștri (!) și dau de o mamă lemuriană (!) deviantă cu un copil care arată uman. Se ajunge la un conflict care implică Wakanda (!), lemurienii, atlanții (!), America (un pic), pe Storm din X-Men (!), pe Von Doom (!), Magneto (!), Klaw (!) și nu numai într-o confruntare care amenință lumea.

La un moment dat, simți până în măduva oaselor absurditatea faptului că universul Marvel e plin-ochi de oameni cu superputeri și întâmplări catastrofale la tot pasul. De-abia dacă poți arunca un ac în universul ăsta fără să nimerești pe cineva important sau fără să întrerupi un complot. Iar lumea e mereu sub amenințare și nu e nimic nou în asta. Mai sunt distruse niște clădiri, mai mor niște oameni (în „Phoenix” se vorbește de 6 miliarde de morți), dar lucrurile o iau de la capăt mereu fără consecințe.

Un alt lucru care mi-a sărit în ochi în seria asta e nuditatea fără nuditate. Ocazional, personajele sunt dezbrăcate din motivele cele mai absurde (au un „costum” de așa natură; vor să se simtă „natural” etc.), dar artiștii nu au voie să deseneze personaje goale, așa că părțile cenzurabile sunt acoperite de plante, de cabluri și de alte obiecte care stau între privitor și personaj.

În fine. Prima surpriză (și cea mai mare) a fost volumul „Captain America”, care începe cu o poveste despre 9/11. După atacurile teroriste în care au fost dărâmate Turnurile Gemene din New York și SUA a rămas cu o traumă colectivă, Marvel l-a reprezentat pe Captain America ajutând la căutarea și salvarea victimelor. E o poveste mai lentă și mai personală decât celelalte, care își pune probleme mai profunde legate de responsabilitate și terorism.

Înțeleg raționamentul din spatele deciziei – ar fi fost insensibil ca Marvel să ignore evenimentul, dar ar fi fost și mai rău dacă l-ar fi tratat în cheia obișnuită de bătaie cu super-eroi. Au optat, în schimb, să reprezinte impactul enorm al atacului terorist din 2001. Are sens. E o poveste bună.

Pe de altă parte, cele câteva numere bine scrise despre consecințele morților a mii de oameni și despre suferința cauzată de un astfel de eveniment scot cu atât mai mult în evidență faptul că celelalte benzi desenate sunt rupte de realitate. Pe o scară umană normală, atacurile din New York au fost un șoc cu reverberații mondiale; pe scara Marvel, dacă evenimentul nu ar fi fost legat de realitate, ar fi fost probabil „rezolvat” în trei-patru numere de un singur super-erou care i-ar fi venit de hac unui răufăcător oarecare.

Și cam asta ar fi problema, de fapt, nu? Pentru ca o poveste să conteze, trebuie ca obstacolele și consecințele să fie reale. Dacă tot timpul te grăbești, dacă știi dinainte că personajele pot fi în pericol de moarte, dar nu pot muri (sau, dacă mor, revin), dacă să distrugi clădiri și orașe și populații e doar un mod de a pune ceva impresionant pe pagină, impactul acțiunilor scade enorm.

**Ce rămâne, dacă acțiunile nu au impact? **Păi, evoluția fiecărui personaj în parte, evoluția relațiilor dintre personaje, distracția lejeră, ideile interesante și stilul de a spune povestea. În privința evoluției personajelor individuale mi-e greu să mă pronunț, pentru că volumele sunt destul de scurte și nu-mi dau seama dacă personajele se transformă pe termen lung sau au doar revelații scurte de moment, ușor uitate.

În materie de relații între personaje, e telenovelă în toată regula – prietenii buni te trădează, profesorii favoriți nu sunt ce par a fi, inamicii morți nu sunt așa morți și tot așa. Telenovela e clară când Black Widow trebuie să-și găsească toți foștii amanți, pentru că i-a contaminat pe toți cu nanoboți dubioși, iar acum trebuie să le paseze anti-nanoboții, așa că îi urmărim tot trecutul sexual. În volumul cu Captain America, suntem înștiințați des că Steve Rogers se va reîntâlni cu vechiul lui prieten, Bucky Barnes, Soldatul Iernii (suspansul! Drama!), dar treaba rămâne în coadă de pește (va urma!). În X-Men, iubitul lui Jean Grey se gândește s-o înșele, dar pentru că ambele tipe sunt telepate, ar putea la fel de bine s-o fi făcut și fizic.

Firele narative sunt deseori previzibile, dar mai sunt elemente interesante – cum ar fi Natasha Romanov, Black Widow, care se confruntă cu Yelena, noua Black Widow a rușilor și îi dă clasă în materie de Black Widow-it, ba o mai și învață lecții de viață. Deadpool e și el un personaj surprinzător, care nu e atât de prost pe cât pare.

În ce privește stilul, personajele principale reușesc uneori să dea farmec poveștilor. Deadpool e atât de amuzant și nebun încât poți să ierți harababura care e povestea în sine. Spider-Man, în ciuda unor confruntări care nu prea ies din comun, reușește să-și facă volumul surprinzător de plăcut prin farmec personal, umor, faptul că nu se ia prea tare în serios și că are și probleme care nu țin doar de super-eroit.

Pe partea celalată, povestea „Extremis” din volumul „Iron Man” e bine spusă, nu se grăbește nicăieri și are momente amuzante și un pic mai bine gândite decât ce e în rest; acolo nu personalitatea lui Iron Man e punctul forte, ci chiar ai timp să simți povestea.

Dar, per ansamblu, filmele sunt mai bune decât benzile. Da, chiar și filmele mai slabe. Știți faza aia din „Endgame” când, fără absolut niciun motiv, toate tipele din universul Marvel își unesc forțele pe câmpul de luptă? No, cam ăla-i nivelul.

Încă două aspecte pe care le-am remarcat. Primul e că uneori poveștile sunt adăugate într-o ordine ciudată în volume. Captain America se întreabă cum s-ar simți întorcându-se la uniformă după atâta timp în care n-a purtat-o… deși a purtat-o tot volumul. Sau evenimentele din „Phoenix” fac referire la ce se întâmplă în „X-Men”, deși „Phoenix” e al șaptelea volum din serie, iar „X-Men” e al zecelea. Al doilea lucru e că uneori simt nevoia să te lovească cu Mesaje Importante. Fie că e vorba despre cum te comporți cu cei te urăsc și se tem de tine (X-Men), fie că e vorba de responsabilități care vin odată cu puterea (Spider-Man), lecțiile de morală sar în ochi; nu sunt foarte deranjante, dar sunt destul de evidente.

Ah, și încă un gând răzleț. Benzile astea desenate sunt, într-un fel, cu adevărat mai potrivite pentru copii. Nu pentru că sunt puerile, ci pentru că copiii au tendința să vadă o poveste și să adauge de la ei tot felul de detalii care nu sunt în text. Dă-i unui adult un băț și de obicei va avea un băț; dă-i unui copil un băț și va fi samurai sau explorator sau cioban sau vrăjitoare sau toate astea la un loc. Idem, dă-i unui adult o poveste cu lemurieni, atlanți, Wakandieni, X-Meni, Avengeri, regi și zei și o să-ți spună că e o varză; dă-i povestea aia unui copil și probabil o să se distreze cu ea și o să inventeze niște întâmplări relativ coerente bazate pe chestiile astea.

De ce spun că seria asta de benzi desenate e „perfectă”

Nu pentru că volumele sunt bune în mod obiectiv, ci pentru că nu văd nimic care putea fi scos pe piață și care să fie mai potrivit pentru seriile Marvel:

Toate 10 sunt publicate, nu trebuie să aștepți după nimic.
Sunt ieftine.
Reprezintă corect experiența Marvel și îți poți face o idee clară despre ce ai ratat nelocuind în State (spoiler: probabil nu mare lucru).
Calitatea volumelor ca obiecte este decentă și în acord cu calitatea poveștilor.
Sunt cât de cât alese ca să poți pricepe ce se întâmplă și să urmărești o poveste cât de cât până la capăt.
Sunt pline de acțiune în stilul filmelor de clasă B.

Asta nu înseamnă că sunt perfecte în mod obiectiv, ci dimpotrivă (dacă nu era clar din restul articolului). Pur și simplu cred că ăsta e maximul care poate fi atins în materie de publicat Marvel în România. Pentru mai mult, ar trebui ca Marvel să fie altfel. Ceea ce n-o să se întâmple prea curând.

Aș recomanda benzile astea oricui s-a uitat la filmele cu Avengers și ar fi vrut să citească și „cărțile”, dar n-a apucat, sau n-a găsit, sau n-a știut de unde să înceapă.

Traista cu recenzii #1

Sat, 03 Apr 2021 05:13:11 +0000

Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză.

(Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.)

Cărți disponibile în română:

„Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

Un roman grafic autobiografic al unei autoare din Turcia, care își povestește copilăria. Unele lucruri, precum cultul lui Atatürk și gama restrânsă de produse aflate la vânzare în magazine mi-amintesc de România comunistă; stilul de povestire îmi amintește însă de „Persepolis” de Marjane Satrapi – tot o fată într-o lume musulmană, tot un stil amuzat și amuzant de a descrie evenimente teribile, tot o împletire a autobiografiei și a istoriei unei țări; dar, din păcate, „Îndrăznește să dezamăgești” face precum îi zice titlul și dezamăgește un pic. Nu mult.

E mai degrabă o schiță în care personajele și evenimentele nu sunt foarte clar dezvoltate, dar chiar și așa, îți poți face o idee despre viața în Turcia acum câteva zeci de ani.

„Everless” + „Evermore” de Sara Holland (editura Nemira, 2019, respectiv 2020)

O duologie fantasy/distopie Young Adult despre un regat în care oamenii își pot vinde timpul rămas din viață. Săracii ajung deseori secătuiți și morți cu mult înainte de vreme, în timp ce bogații trăiesc secole și își permit să irosească timpul altora pe nimicuri.

Ar fi o metaforă foarte puternică, dacă autoarea ar fi ales să o exploreze în profunzime. În schimb, duologia se concentrează mai degrabă pe trăirile interioare ale lui Jules, pe băieții care îi plac și pe o acțiune care are logică doar dacă nu te uiți la ea prea atent. Mi s-a părut că volumul al doilea e mai slab decât primul, iar Jules mai nesăbuită.

Nu aș recomanda „Everless” cuiva care nu e fan YA, dar conceptele interesante ar putea fi atrăgătoare pentru împătimiții genului.

„Toate sistemele în alertă” de Martha Wells** **(editura Paladin, 2020) – RECOMANDAT!

O carte SF cu un pic de umor, centrată pe personajul principal, nu pe lume, acțiune sau analiza atentă a condiției umane. AsaSint e un construct artificial alcătuit din părți organice clonate din oameni și componente artificiale. A fost creat pentru pază și protecție și este o armă vie controlată prin programare.

Doar că AsaSint și-a spart programarea. Ar fi putut deveni un ucigaș extraordinar, un Terminator care să omoare ființe umane cu nemiluita, dar preferă să se uite la seriale TV și să se prefacă că e doar o unitate obișnuită de pază și protecție, ca să-l lase lumea în pace. Nu-i pasă de oameni. Nu-i pasă de misiuni. Așa-l doare în cot. Oamenii să facă ce vor, el o să facă doar minimul posibil pentru ei. Dar, no, dacă oamenii pe care-i are în grijă sunt pe cale să fie omorâți, evident că o să-i apere, așa, fără chef. Iar dacă pățesc ceva… dacă le e atins și un singur fir de păr din cap… dracu’ îi ia pe toți cei care au îndrăznit să se atingă de ei.

Povestea m-a binedispus și e genul la care m-aș reîntoarce când am o zi proastă.

E genul de carte care le-ar plăcea mai mult fanilor fantasy decât celor de hard SF, care probabil ar fi dezamăgiți de lipsa de explorare a lumii. S-ar putea ca ăsta să fie motivul pentru care cei de la Paladin au decis să reprezinte cartea cât mai aiurea posibil, punându-i o copertă care n-are nimic nici în clin, nici în mânecă cu atmosfera sau personajul, și nespunând că ea conține de fapt primele două nuvele din serie, nu doar pe prima – ??? Paladin, ați decis să fiți un fel de editură anti-Minerviană?

Cărți disponibile în engleză:

„An I-Novel” de Minae Mizumura (ed. Columbia University Press, 2021) – RECOMANDAT!

Am primit cartea asta de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley) și a fost excelentă. E o carte semi-autobiografică despre o zi din anii 1980, o japoneză emigrată în copilărie în SUA se gândește dacă să rămână acolo sau să se întoarcă acasă, dacă să scrie o carte – și dacă da, în ce limbă.

Mă atrag la ea două lucruri diametral opuse: descrierea experienței străine de a te muta într-o țară străină la o vârstă suficient de mare încât să-ți ții minte clar țara de origine, dar nu când alegerea asta îți poate aparține (și de a fi expat japonez într-o lume americană); dar și experiența foarte familiară de a fi sub puterea unei culturi mai mari și mai impunătoare, pe care cei din țara ta marginală o preferă celei proprii.

M-a surprins lipsa de iubire pe care o aveau japonezii față de propria țară, felul în care se uitau și ei la SUA ca fiind mult mai mișto. Într-un fel, experiența seamănă mult cu cea românească, de ezitare între a alege cultura ta, care are lipsurile pe care le știi prea bine, limitările pe care le cunoști deja; și cultura mare, care se impune global, dar care nu e tocmai a ta.

Mai mult, cartea era scrisă (la origine) în japoneză, cu engleză presărată ici-colo, lucru greu de reprodus în traducerea în engleză a cărții, dar care ar fi atât de familiar în română – în engleză folosesc fonturi diferite pentru japoneză, ca să fie clar când se schimbă limba (deci e mai puțin recomandată pe Kindle, mai recomandată în alte formate).

„Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”/„The Life Written by Himself” de Avvakum Petrov (ed. Columbia University Press, 2021)

Altă carte primită de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley). Va fi publicată pe 6 iulie 2021.

Avvakum a fost un preot care a trăit între 1620/21-1682, într-o perioadă în care Biserica rusă a trecut printr-o reformă majoră. Opoziția la reformă a fost atât de acerbă încât s-a ajuns la schismă, iar cei care au păstrat vechea credință mai există și azi ca grupare religioasă. Avvakum era de partea schismaticilor tradiționaliști. Cartea asta e autobiografia lui de pe la finalul vieții și a circulat multă vreme în manuscris, înainte să fie și tipărită.

Avvakum e cunoscut în afara cercurilor bisericești pentru stilul lui de a scrie: într-o rusă modernă (mă rog, modernă la vremea aia), asemănătoare limbii vorbite, spre deosebire de scorțosul stil de a scrie al contemporanilor lui – un lucru neobișnuit pentru finalul secolului 17.

Autobiografia lui e scrisă ca o poveste cu sfinți: diverse persoane se vindecă miraculos, cineva evadează din închisoare când lanțurile pică de pe el prin grație divină, credincioșii vorbesc și cu limbile tăiate. Dar Avvakum se mai și jeluiește că se duce pe copcă religia adevărată, mai observă peisajul, se mai dă mare că știe oameni importanți, mai citează (uneori greșit) Biblia și sfinții (de data asta în limbaj scorțos bisericesc). E distractiv.

În fine, poate sunt eu prea veselă și nepătrunsă de seriozitatea evenimentelor – dar cum evenimentele au avut loc acum mai bine de trei secole, cred că mi se iartă veselia și lipsa de reverență.

Ediția scoasă la Columbia University Press e fix ce trebuie: traducerea lui Kenneth Brostrom e excelentă, iar introducerea și notele explică tot felul de lucruri interesante, de la contextul istoric, la ce s-a întâmplat cu unele persoane pomenite de Avvakum, la greșelile de citare din cele sfinte, la fauna și flora Rusiei pe care le vede preotul în exil. Autobiografia în sine e destul de scurtă (sub 100 de pagini mici), dar materialul suplimentar e mai lung și merită.

Cartea există și în limba română undeva, sub numele de „Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”, publicată în 2020 la editura „C.R.L.R.”. Nu am văzut-o pe viu, doar am aflat dintr-o postare de pe Facebook că ar exista.

„A History of Photography. From 1839 to the Present” (editura Taschen) – RECOMANDAT!

Taschen scot albume de artă excelentă, iar acesta nu face excepție. E scos în colaborare cu Muzeul George Eastman, bazându-se pe colecția lor – George Eastman fiind fondatorul Kodak.

Volumul a fost scos inițial în 1999, deci „prezentul” e acum două decenii, dar nu m-a deranjat deloc lipsa ultimelor două decade. Un album dens, cu multe poze, mulți fotografi, care pomenește evoluția de tehnologie și cea de stil, curentele și școlile, și povestește pe scurt despre viețile fotografilor prezentați.

Pozele sunt foarte variate (dar volumul are și câteva poze mai dezbrăcate, deci s-ar putea să nu vreți să-l dați copiilor) și sigur e ceva acolo pe gustul oricui, fie că e vorba de portrete, de arhitectură sau de instantanee din perioade apuse.

Ca de obicei când e vorba de Taschen, volumul e o plăcere, ți-e mai mare dragul să-l răsfoiești. Chiar dacă e chiar ieftin pentru un album de artă de peste 750 de pagini (la 16 euro pe site-ul producătorului), pozele sunt excelent redate și e un obiect pe care-ți place să-l ai în bibliotecă.

Lincoln Cathedral from the castle, 1898, Frederick H. Evans.

NetGalley și recenziile contra cărți gratis

Tue, 09 Mar 2021 09:02:50 +0000

De câțiva ani am cont pe Goodreads, o rețea socială pentru cititorii de cărți, unde poți să ții evidența a ce ai citit și să scrii recenzii sau impresii. Teoretic, ca filoloagă, știu că aș putea să-mi fac fișe de lectură, mai ales pentru cărțile de non-ficțiune, dar fiind mult prea leneșă, măcar am o listă cu ce am citit în ultimii ani și câteva recenzii scurte.

Deci, dacă stau să mă întreb cum îi zicea cărții ăleia inspirate de „Dracula”, cu un vârcolac care vine în Transilvania și locuiește în castelul unui bătrân vânător de vampiri, iar autoarei îi spune… nu Wilkie Collins, tot ceva asemănător… pot căuta repede prin cărțile citite și descoperi că mă refer la „Only the Moon Howls” de Connie Senior. Iar când caut cartea, cum am făcut acum, pot să descopăr cu mult entuziasm că va avea o continuare care va fi publicată anul ăsta. (Lucru pe care nu-l știam înainte să caut „Only the Moon Howls” ca s-o dau ca exemplu aici. Acum mă bucur :D)

Iar pentru că nu am încredere în Amazon, îmi mai export uneori toată lista de cărți, cu recenzii cu tot, în caz că eu și Amazon ne supărăm vreodată reciproc unii pe alții. Deci, toate bune.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Există un obicei, inclusiv autohton, în care editurile le dau cărți gratis unor recenzori cu prezență media, în schimbul recenziilor. Datorită blogului, am mai primit și eu de-a lungul timpului așa ceva (de la editura ALL două cărți și de la editura Nemira mai multe, care s-au amestecat cu ce mai cumpăram de la ei în general și numai Dumnezeu mai știe ce volume am cumpărat și ce volume am primit).

Nu m-am dus niciodată să cer cărți dacă nu mi-au fost oferite – nu știu cum se face și mi-e un pic jenă să contactez editurile pentru așa ceva. În plus, mai urmăresc (urmăream?) oameni de la edituri și văzusem odată pe cineva plângându-se că li se cer volume și de către indivizi care sunt nimeni în lume și sunt impertinenți cu cerințele lor. Dacă mai era nevoie de vreo descurajare, iat-o.

(Mi-ar fi plăcut să știu de la edituri ce vor ei să promoveze; în ce cărți au încredere, ce li se pare lor interesant, dincolo de newsletterele cu reduceri.)

În fine. În schimb, stând pe Goodreads, am remarcat că unii dintre oamenii pe care-i urmăresc aveau recenzii la cărți încă neapărute (!) la care adăugau note gen, „Le mulțumesc editurii și celor de la NetGalley pentru acest ARC primit contra unei recenzii cinstite.” Bineînțeles, notele erau în engleză. Am aflat repede că ARC înseamnă „Advanced Reading Copy” (sau „Advanced Reader’s Copy” sau „Advance Review Copy”) și se referă la o copie a unei cărți primită înaintea publicării, în vederea unei recenzii.

Și așa, din curiozitate, am ajuns până la urmă să-mi fac cont pe platforma NetGalley, care pune în legătură potențialii recenzori cu editurile, cele din urmă oferind copii digitale ale cărților pe care urmează să le publice. Eu m-am înscris pe versiunea în engleză (.com), dar există și NetGalley britanic, german, francez și japonez. Sistemul e mult mai simplu și mai impersonal decât cel de pe aici: îți creezi un cont (gratuit pentru recenzori) și un profil în care te descrii și anunți unde publici recenzii – în cazul meu, pe Goodreads. Am ales să nu aduc blogul în discuție.

Hai să vedem cum arată!

[][10]

Pagina principală pentru toate cărțile oferite de NetGalley

Poți să-ți alegi categorii favorite pentru cărți și să le vezi doar pe acelea pe o pagină personalizată, dar poți să vezi și ce oferă site-ul în general. Au nu doar cărți scrise, ci și cărți audio, ceea ce e grozav pentru aceia dintre noi care preferă versiuni audio.

[][11]

Prima pagină din categoria „General Fiction (Adult)”

Evident că de cele mai multe cărți n-am auzit, pentru că sunt oferite de cele mai multe ori înainte de publicare, astfel încât să poată strânge recenzii pentru momentul lansării. Nu știu voi cum sunteți, dar înainte să cumpăr un volum deseori îl caut pe Goodreads sau pe internetul larg ca să văd dacă într-adevăr mă interesează și dacă vreau să dau banii pe el. Editurile vor să am ce vedea încă din ziua lansării – o decizie inteligentă. În plus, uneori ajungi să vezi cu coada ochiului o recenzie a vreunui cunoscut și să decizi că pui cartea în wishlist ca să nu uiți de ea până apare.

Eu, una, folosesc NetGalley ca să explorez cărți pe care nu le-aș cumpăra, neapărat, dar care par interesante. Să zicem că am deschis câteva pagini, m-am uitat la rezumatele cărților și am decis că vreau să iau una dintre ele. Am un buton de „Request” care-mi permite să o fac:

[][12]

Profilul cărții -- butonul de „Request” e cel verde, de pe la mijlocul imaginii.

Apoi aștept ca editura să-mi aprobe cererea. E posibil să spună da, e posibil să spună nu. Poate răspund în câteva minute, sau poate răspund în câteva zile. Până acum n-am avut parte de refuzuri, doar de așteptări.

Dar dacă vreau să citesc cărți pe loc, există și categoria „Read Now”, unde nu e nevoie de aprobări și așteptări – butonul de „Request” e înlocuit, sugestiv, cu „Read Now”.

Ok, toate bune, dar ce se întâmplă dacă ceri cărți, le citești (sau nu le citești deloc) și nu scrii recenzii? Păi, NetGalley ține evidența feedbackului oferit – cu un calcul simplu, știe cât la sută din ce ai cerut ai și recenzat. În cazul meu, am recenzat 78% din cărțile primite (am o carte pe care am cerut-o, dar nu am descărcat-o la timp și a publicat-o editura de atunci și până acum, așa că nu mai e disponibilă prin NetGalley – oops; și am o carte pe care o citesc în momentul ăsta, deci evident că nu i-am scris încă recenzia).

Dacă procentul scade prea mult, am înțeles că editurile nu prea mai aprobă cereri. Simplu și eficient.

[][13]

Procentul de feedback.

Îmi place organizarea de pe site, pentru că poți vedea ușor ce cărți ai citit, ce cărți ți s-au aprobat, ce cărți ți s-au descărcat și ce recenzii ai scris. La „Start Reading” ai cărți care ți s-au aprobat, dar pe care nu le-ai descărcat. „Give Feedback” sunt cărți descărcate. „Feedback Sent” sunt cărți cărora le-ai scris recenzii. „Not Active” sunt cărți din categoriile „Pending Requests” (nu s-au aprobat/refuzat încă), „Declined Requests” (refuzate), „Archived, Not Downloaded” (ți s-au aprobat, nu le-ai descărcat, nu mai sunt disponibile), „Will Not Give Feedback” (dintr-un motiv sau altul, ai decis să nu dai feedback și ai spus asta răspicat.

[][14]

Cărțile cărora le-am scris recenzii.

E ușor să vezi în ce stadiu ești cu toate.

În ce privește formatul: .pdf. Eu le citesc de pe calculator, prin Adobe Digital Editions, dar se pot trimite și prin Kindle. Cărțile expiră după o vreme (cel puțin pe desktop), deci nu le ai pentru totdeauna. Dar dacă le vrei ulterior, poți să le cumperi – evident – ca pe orice carte normală.

[][15]

Pagina unei cărți aprobate.

Îmi place sistemul – e lejer și nu trebuie să interacționezi prea tare cu nimeni. Nu ai nici discuții precum, „Cred că X nu ar trebui să mai primească volume de la edituri deoarece […]”. În plus, poți să cauți cărți după editură, ceea ce m-a transformat rapid într-o „fană” a editurii Columbia University Press, pentru că au traduceri interesante și nu numai.

Dar nu e un sistem perfect – mi s-a părut trist că nu ai foarte multe etichete pentru cărți, ca să poți căuta, să zicem, „literatură japoneză”. Am căutat-o manual prin cataloagele lor, ceea ce A Durat Ceva. Pentru editori și autori, însă, sunt și alte dezavantaje; știu autori indie care nu oferă cărți prin NetGalley pentru că îi costă prea mult (da, li se cer bani). Nu se pune nici problema să se înscrie editurile românești (chiar presupunând că ar fi dispuse să investească) pentru că nu publică în limba engleză (sau germană sau franceză sau japoneză).

În plus, un sistem asemănător ar fi greu de reprodus la noi, pentru că cere destul de multă tehnologie, mai ales prin comparație cu „trimite-i lui X un volum printat”.

Pentru cei care știu engleză și vor doar să citească, însă, e un site bunicel. Nu găsești ce cauți, dar dacă nu cauți nimic în mod deosebit, sigur găsești ceva. Momentan, dau iama prin editurile universitare să văd ce mai publică (și dacă publică traduceri), pentru că la ficțiune originală în limba engleză nu prea-mi vine să mă bag fără să știu nimic despre autori și cărți.

No, v-am adus la cunoștință situația, dacă aveți ceva de adăugat (știu că sunt unii cu o experiență mult mai vastă cu site-ul), dați de știre prin comentarii.

Adina Popescu – „Povestiri de pe Calea Moșilor”

Sun, 31 Jan 2021 21:47:25 +0000

Rare sunt cazurile în care urăsc o carte, dar „Povestiri de pe Calea Moșilor” de Adina Popescu a reușit să-mi stârnească emoția asta viscerală, plasându-mă ferm în minoritate, dacă e să mă iau după scorul ei de pe Goodreads, care momentan e de 3.83.

Haideți să vă povestesc despre ea, ca să iasă ceva constructiv de aici.

În primul rând, m-am lăsat păcălită de faptul că pe copertă scrie „youngart”, acesta fiind imprintul pentru adolescenți al Editurii Art. Am crezut sincer că o să citesc o carte adresată adolescenților, poate ceva aventuros, poate ceva cu prima dragoste, cine știe. Desenul de pe copertă, al unei fete drăguțe și zâmbitoare, n-a făcut decât să-mi confirme impresia. Dar, din păcate, ilustrațiile Bilyanei Velikova sunt unul dintre puținele aspecte ale cărții care mi-au făcut experiența mai bună (mă rog, e și un pic de fericire, acolo).

În primele două capitole nu mi-era clar ce citesc. Sunt foarte școlărești în exprimare, ca o compunere de clasele primare. Iată cum începe cartea:

Calea Moșilor e lungă, ba e lată. Calea Moșilor e cea mai frumoasă stradă pe care am întâlnit-o, pentru că vom locui aici. Se întinde de la bulevardul Republicii până la magazinul Obor, care este atât de înalt, încât uneori acoperă până și soarele.

Începutul capitolului al doilea:

Eu sunt la grădiniță. Ea e Eliza. Eliza e prietena mea. Mama îmi zice:

– Educatoarele îmi spun că părinții s-au săturat să audă doar de Adina și de Eliza, de Eliza și Adina.

Oare Adina Popescu a scris „Povestiri de pe Calea Moșilor” pentru copii, sau pentru adulți? Încearcă să scrie pe placul copiilor (și eșuează) sau încearcă să imite copiii? Coperta spune că prima variantă. Faptul că mica Adina, mai târziu în carte, va spune de o altă fată că e „curvă” mă face să cred că e a doua variantă.

Într-un fel, mi-a amintit de James Joyce în „Portretul artistului la tinerețe”, când primele pagini sunt despre amintiri de la o vârstă foarte fragedă:

Mama mirosea mai frumos decât tata. Mama îi cânta la pian un cântec marinăresc ca să danseze. Şi el dansa:

Tralala lala
Tralala, tralaladi,
Tralala lala
Tralala lala.

Unchiul Charles şi Dante îl aplaudau. Ei erau mai în vârstă decât mama şi decât tata, iar Charles era mai bătrân decât Dante. Dante avea în dulăpaşul ei două perii. Peria căptuşită pe spate cu catifea maronie era pentru Michael Davitt şi peria căptuşită cu catifea verde era pentru Parnell.

Dar Joyce nu doar că reușește să imite ceva mai bine o perspectivă de copil care are alte probleme decât adulții, dar reușește să strecoare detalii despre cei din jur și pozițiile lor politice: Michael Davitt și Parnell sunt revoluționari irlandezi. În plus, alintările simpliste de copil durează doar câteva pagini, până când ajunge la vârsta rațiunii.

În schimb, Adina Popescu încearcă răbdările celor care nu iubesc copiii. Dacă nu ți se pare amuzant și înduioșător cum vorbesc cei mici în clasele primare, singurul lucru pe care ți-l pot trezi primele capitole e o nostalgie pentru cum scriai compuneri școlare.

Dincolo de stil, „Povestirile de pe Calea Moșilor” sunt exact ce le spune numele: povestiri. Fiecare dintre cele 24 de capitole (de nu le-oi fi numărat greșit) este despre o altă întâmplare din viața micii Adinei Popescu, de la animale de companie, la balet, la banchetul de la finalul școlii.

În mod ciudat, nu există o perspectivă adultă în carte, deși uneori aflăm ce s-a întâmplat cu diferite personaje peste ani – ce colegă de școală s-a căsătorit cu (probabil) ce coleg, faptul că nebuna de pe stradă mai trăiește încă (sau mai trăia în 2014, când a fost publicată prima oară cartea), cine și cum mai arată. Dar nu există o perspectivă critică asupra întâmplărilor și emoțiilor din copilărie, niciun strat de înțelegere ulterioară care să nuanțeze ceva. E o suprapunere ciudată, mai ales când e vorba de cruzime și răutate, de parcă adultul de azi se uită cu nostalgie și aprobare la tâmpeniile pe care le făcea odinioară.

Ca să vă faceți o idee. Într-un capitol, mica Adina își dorește enorm un animal de companie, dar tatăl ei e alergic la pisici, câinele pe care-l iau e rău și trebuie dat, peștișorul moare pentru că nimeni nu are grijă de el, un iepure e dus peste vacanță la cineva care-l lasă să scape, iar în cele din urmă în casă sosește un hamster des ignorat. Într-o după-amiază, tatăl și mica Adina joacă fotbal pe hol și nu o dată, ci de multe ori dau cu mingea în bolul în care trăiește hamsterul, uneori băgând și mingea în bol, iar la final reușesc să-l dărâme. Hamsterul moare curând după aceea.

Nu vreau să spun că în această casă inabilitatea de a muta naibii un bol cu un animal în el ca să nu torturezi ființa ar fi motiv de divorț, dar ar fi (din varii motive). În schimb, în carte, nu există absolut niciun fel de reflecție asupra situației. A fost, s-a întâmplat, a murit hamsterul, micii Adina nu prea-i pasă. Sfârșit.

În alt capitol, când mica Adina e în clasa a șaptea, un băiat de a noua dă târcoale gimnaziului și își găsește prietene de pe acolo. La un moment o convinge și pe o fată din clasa a cincea să fie prietena lui și se zvonește că o pipăie, iar fata se ceartă cu el. Mica Adina îi zice unui prieten că fata de a cincea e „curvă”. Apoi urmează o povestire întreagă în care o colegă îi zice că băiatului de a noua îi place și de Adina și vrea să fie prietenul ei, dar Adina îl refuză și se gândește că totul a fost pus la cale de colegă, pentru că mica Adina era amică cu un coleg de clasă care-i plăcea colegei. Povestirea se termină cu Adina mare spunându-ne că a căutat-o pe colegă pe Facebook și purta numele de familie al colegului de clasă. #priorități

În general, atitudinea micii Adina e de răutate, cruzime și gelozie. Singurii colegi de clasă pe care ni-i descrie cu lux de amănunte sunt ori urâți, ori percepuți ca urâți (și dezgustători). Colegele, idem – urâte sau nasoale, asta dacă nu cumva nu le descrie, de unde deducem că sunt probabil normale.

Cu alte cuvinte, mica Adina e genul de răhățică cu ochi care ar merita să i se explice un pic că ce face ea nu e ok. Iar marea Adina preferă să nu reflecte asupra a nimic din trecut, ci să ne spună cine s-a căsătorit cu cine, ceea ce e… o alegere.

Poate că e o alegere născută din sinceritate? Dintr-o dorință de a expune o Adina cu bune și rele, de a spune lucrurile așa cum au fost? Dar mi se pare că a spune adevărul, chiar și cel urât, nu necesită neapărat evitarea unor gânduri ulterioare, a ceva care să dea o perspectivă sau o altă dimensiune întâmplărilor. Însă tot ce avem aici e portretul unei fete răutăcioase și cu mici gelozii.

Madeline Miller – „Circe”

Sun, 31 Jan 2021 09:25:33 +0000

„Circe” e genul de carte care ori îți place mult, ori te plictisește teribil. Din păcate, eu am fost în a doua categorie de cititori, așa că am tras de mine s-o termin, dar înțeleg atracția altora față de poveste.

Povestea se desfășoară în Grecia mitică, în care războiul dintre zei și titani s-a încheiat, dar n-a fost deloc uitat. Zeul soarelui, Helios, a luat de nevastă o nimfă a apelor care i-a născut patru copii, doi băieți și două fete, dintre care face parte și Circe, cea neiubită de nimeni. Are vocea stridentă, e lipsită de puterile marilor zei și nu se integrează în societatea divină.

„Circe” nu e un roman foarte bine închegat. Madeline Miller alege câteva dintre cele mai celebre episoade mitice despre vrăjitoarea Circe, cizelându-le pe ici și pe colo ca să le dea un aer coerent, însă povestea își păstrează caracterul episodic și nu prea sunt ocazii în care o întâmplare veche să capete o relevanță nouă sau un personaj odată important să revină în forță. Trecutul e trecut și rareori interferează cu prezentul.

Dar povestea contează mult mai puțin decât personajul, pentru că romanul e de fapt mai mult despre viața interioară a lui Circe decât despre aventurile ei. Circe e respinsă de zei, tratată cu răceală și batjocorire de familie, iar dacă prinde drag de cineva, e doar problema ei, nu și a celuilalt.

De aici vine și diferența de percepție asupra cărții: empatizezi cu Circe? O să-ți placă cartea. Nu empatizezi cu Circe? O să te frustreze.

Dacă empatizezi cu ea, e o poveste despre o zeiță minoră și mereu trecută cu vederea, călcată în picioare, dar care supraviețuiește. Își descoperă puterea proprie și, deși exilată pe o insulă pustie, învață magie și devine o vrăjitoare de temut. Până la final, învață să se ridice pe propriile picioare și să se rupă de lumea care a disprețuit-o, ba chiar desface o greșeală pe care a făcut-o în tinerețe și care a urmărit-o tot restul vieții.

Dacă nu empatizezi cu Circe, e o poveste despre o femeie respinsă de toți, călcată în picioare și care e frustrant de lipsită de voință. Nu e absolut deloc stăpâna propriei sale sorți, ci mai degrabă e împinsă de colo-colo ca o frunză în vânt.

Mai mult, povestește cu un aer foarte detașat emoțional și nu pare să aibă niciodată mari traume (poate cu excepția momentului în care îl transformă pe un muritor pe care-l iubea într-un zeu și tipul se dovedește a fi o jigodie). Fratele pe care-l iubește foarte mult se dovedește a fi o lepră? Oh, păi. Csf, n-ai csf. Pe insula pe care e exilată îmblânzește o leoaică? Aflăm că ținea mult la ea doar în momentul în care leoaica moare și Circe îi arde trupul pe rug cu mare pompă. Circe are o aventură de un secol cu Hermes? Eh, n-are sens să-și bată capul să vorbească prea mult despre el, important e că-i aduce știri, deci Hermes are toată personalitatea unui ziar matinal sexy.

Cu alte cuvinte, dacă îți place de Circe, poți să intri în spiritul poveștii. Dacă nu, începi să observi toate micile probleme, faptul că e practic o trecere în revistă a marilor mituri din perspectiva unui personaj care e literalmente exilat pe o insulă aflată departe de acțiune.

Am auzit că romanul va fi ecranizat de HBO, nu că ar exista încă date concrete despre producție. Evident, nu pot să știu dacă va fi un serial bun sau rău, dar mi se pare genul de poveste care ar putea avea mult de câștigat de pe urma adaptării – chiar dacă Miller nu ne descrie în foarte multe detalii anumite personaje sau anumite legături pe care le are Circe, o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Poate că Hermes ar avea mai multă personalitate dacă l-am vedea cu ochii noștri, poate că ar fi mai ușor să ne atașăm de leoaica lui Circe dacă am vedea-o pe ecran și nu am auzi de ea doar în treacăt. Și poate că povestea ar părea mai închegată, deși nu-mi dau seama exact cum s-ar întâmpla asta.

YA și societate: Naomi Novik – „A Deadly Education”

Sun, 20 Dec 2020 18:05:26 +0000

Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri.

Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română). A scris și cărți fantasy excelente, bazate pe basme slave, care au fost traduse în română: „Argintul preschimbat” și „Aleasa dragonului” (pentru cea din urmă s-au epuizat stocurile). Mai are și o serie de fantasy istoric cu dragoni, „Temeraire”.

Dar hai să ne întoarcem la oile noastre adolescentine.

În forma pe care o are acum, Young Adult e o categorie literară destul de nouă. Adică, sigur, au existat mereu cărți citite cu precădere de adolescenți, dar în ultimele două decenii mi se pare că s-a creat un vad mult mai clar pentru ele – probabil datorită exploziei de popularitate a seriei „Harry Potter”.

Nu știu sigur dacă amintirile mele sunt corecte, dar țin minte că la începutul anilor 2000 cărțile erau împărțite mai degrabă între „pentru copii” și „pentru adulți”. Cărți precum „Eragon” de Christopher Paolini erau încadrate la cărți pentru copii, deși probabil că azi ar fi YA. Apoi, am început să văd eticheta YA și să aud din ce în ce mai des de cărțile astea, iar acum par să fie peste tot.

De-a lungul timpului, am văzut o schimbare de atmosferă, de la optimism la pesimism. „Harry Potter” de JK Rowling, „Twilight” de Stephenie Meyer, cărțile Cassandrei Clare din seria „Instrumentele mortale” erau toate despre adolescenți care descoperă o lume magică dincolo de a noastră și luptă contra unor persoane și grupări malefice – fie că e vorba de Voldemort, de vreun antagonist dubios din „Twilight” sau de un conducător malefic al unei cete de rebeli în cărțile Cassandrei Clare. Răul era acolo pentru a fi învins și, chiar dacă o parte din sistemul celor „buni” era șubredă, asta-i viața, nu totul e perfect. Dar dacă învingi eroic răul, totul e bine și ai parte de o viață normală.

La finalul anilor 2000, însă, a apărut următorul mare fenomen: „The Hunger Games” („Jocurile foamei”) de Suzanne Collins. E o serie distopică, în care câte 2 copii din 12 districte supuse capitalei autoritare sunt trimiși să lupte până la moarte într-un eveniment-concurs anual din care doar unul scapă cu viață. În seria lui Suzanne Collins, inamicul este sistemul. Chiar dacă există un vinovat principal care trebuie înfrânt pentru ca totul să revină la normal, sistemul în sine trebuie distrus, iar lumea trebuie reînnoită. Învingi președintele, dar nu e suficient să pui pe altcineva în locul lui.

Apoi, distopiile YA au început să apară ca ciupercile după ploaie – fie că e vorba de cărți precum seria „Divergent”, care a fost și ecranizată (SF distopic, societate împărțită pe clase cu roluri și trăsături de personalitate clare), sau de cărți precum „Everless” (fantasy, îți vinzi timpul pe care-l mai ai de trăit). De unde era greu să găsești o carte cu adolescenți care dărâmă sisteme corupte, acum ai un întreg subgen în care sistemele opresive rezistă de generații și trebuie distruse pentru ca lumea să trăiască mai liber.

Mi se pare că schimbările și preferințele țin foarte mult de viziunea pe care o are societatea asupra lumii – cu precădere cea americană, pentru că ei dau tonul aici. Dacă începutul anilor 2000 era oarecum optimist, criza financiară din 2007-2008 a scos la iveală o grămadă de probleme sistemice. Ideea că ajungi la datorii enorme ca să faci facultatea și că salariile nu acoperă necesarul pentru a trăi s-a răspândit rapid – atât de rapid încât am auzit de ea chiar și nefiind în US. Brusc, a devenit clar că sistemul în sine e defect. Și asta s-a reflectat rapid și în preferințele cititorilor de YA, aflați la vârsta la care defecțiunea asta anunță probleme majore pentru viitorul lor. Visul american s-a dus naibii: unii vor trăi în lux, alții de pe azi pe mâine.

Iar în ultima vreme, suntem conștienți de un număr din ce în ce mai mare de probleme – nu doar de cele economice ale americanilor, ci și climaterice și sociale. Urșii polari mor, speciile de animale dispar, inundații, uragane – iar pe net, senzația că orice pas greșit de poate distruge. Pericolul e pretutindeni, iar dacă nu e una, e alta.

„A Deadly Education” vine fix la țanc aici. Acțiunea se petrece într-o școală de magie fără profesori și fără vacanțe, în care elevii sunt aduși automat când împlinesc o anumită vârstă și învață rapid tot ce pot pentru a supraviețui.

Pericolele sunt la fiecare pas: monștri care pândesc sub pat, pe coridoare, în clase, în sala de mese. Monștri care așteaptă ceremonia de absolvire, în care elevii vor trebui să-și croiască drum de la ieșirea din școală până la porțile exterioare, trecând printr-o curte infestată cu toate nebuniile. Motivul pentru care copiii sunt trimiși la școala asta e că viața în exterior e și mai rea pentru ei – monștrii sunt mai numeroși și apar pe neașteptate, necruțători.

Cu minimumul de siguranță oferit de școală, trebuie să fii atent la fiecare pas ca să nu mori, dar ai șansa să înveți și să scapi.

Galadriel („El”) e genul de persoană pe care nimeni n-o are la suflet. Încă de mică, a văzut că cei din jur o displac fără motiv, iar mama ei e singura persoană care o iubește. Mai mult decât atât, El are o înclinație naturală spre magie foarte distructivă, iar școala încearcă să o învețe cât mai multe vrăji prin care poate omorî mulți oameni deodată, chiar dacă El vrea doar să supraviețuiască și să nu le facă rău celor din jur, pe cât posibil.

Cu alte cuvinte, lumea e foarte neplăcută pentru toți cei care trăiesc în ea, dar mai ales pentru El. Tocmai de aceea, e paranoică și în general în privește pe cei din jur mai degrabă ca pe unelte decât ca pe persoane.

De la un punct încolo, povestea nu e prea surprinzătoare – știm deja că adolescenții se vor alia și vor face fapte salvatoare de vitejie (nu asta se întâmplă mereu?), dar atmosfera, ideile și personajele sunt cele care dau forță cărții.

E una dintre rarele povești în care cunoașterea chiar înseamnă putere. Sistemul de învățare poate fi foarte aleatoriu uneori în ce-i pune pe elevi să învețe, dar este și personalizat, fiecare primind altceva. Pentru că orice te poate ajuta să supraviețuiești, toată lumea e în mare cu burta pe carte, iar vrăjile sunt și o monedă de schimb, mai ales între grupurile care au în comun o limbă, pentru că trebuie să știi limba ca să poți folosi vraja.

Dinamica socială e și ea excelentă. Pentru că El e eterna străină, poate să observe foarte cinic ce se întâmplă în jur. Remarcă, de exemplu, că elevii veniți din enclavele de vrăjitori, care sunt mereu împreună și au parte de ajutorul generațiilor de dinaintea lor, au șanse mult mai mari de supraviețuire. Observă felul în care enclavele își aleg în fiecare an un număr limitat de membri noi – șeful de promoție, o mână de oameni foarte talentați (poate) și câțiva indivizi dispuși să facă muncile de întreținere, care sunt dificile, periculoase și nedorite de nimeni.

Elevii din afara enclavelor, în schimb, sunt pe o poziție veșnic dezavantajată. Trebuie ori să se alieze între ei, ori să curteze enclavele. Dacă nu sunt suficient de puternici, ajung deseori să facă munci de întreținere, rămânând în urmă cu învățătura, dar (poate) asigurându-și un loc călduț după ce termină școala, cu promisiunea că copiii lor vor fi membri ai enclavelor.

E o dinamică socială nedreaptă, care îi dezavantajează puternic pe cei veniți din afară, dar nu la fel de mult pe cât i-ar dezavantaja să rămână neprotejați nici măcar de școală în perioada adolescenței. Iar din cauza asta, sistemul merge înainte.

Talentul lui Novik se simte în modul în care reușește să insufle viață și credibilitate într-o lume horror. Are multă subtilitate, chiar și când scrie o carte ușoară pentru adolescenți. Sunt curioasă cum va fi continuarea și dacă se va ridica la nivelul așteptărilor – dar mai am de așteptat până în iulie 2021 după ea.

Două labirinturi: „Piranesi” de Susanna Clarke și „The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Sat, 05 Dec 2020 15:25:10 +0000

În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie.

Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat. În plus, versiunea în română nu mai este disponibilă în librării.

În fine, „Jonathan Strange & Mr Norrell” e un volum enorm despre magicieni-gentlemeni englezi dintr-un univers alternativ în care magia există, dar nu e _practicată _pentru că e grea și nu e de bon ton. Are un stil grozav, o poveste și mai bună despre războaiele napoleonice, iar singura acuză care i se aduce de obicei e lungimea. E una dintre cărțile mele favorite.

Susanna Clarke a mai scris și o colecție de povestiri, „The Ladies of Grace Adieu”/„Doamnele din Grace Adieu”, care e stă foarte bine în picioare și nu aș ezita deloc să i-o fac cadou cuiva, Dar Nu Se Compară. E ușurică și simplă față de „Jonathan Strange & Mr Norrell” – dar poate că tocmai de-asta e și mai digerabilă pentru un număr mai mare de oameni.

Și de Erin Morgenstern am mai vorbit pe blog. A scris „The Night Circus”/„Circul nopții”, o poveste despre o întrecere între magicieni ce implică un circ misterios, deschis doar noaptea, care se plimbă prin lume. Morgenstern scrie ca o artistă vizuală – una dintre primele impresii pe care le-am avut despre „The Night Circus” a fost că citesc o sculptură foarte, foarte frumoasă.

În mod normal, aș zice că cele două autoare au prea puține lucruri în comun. Amândouă scriu fantasy, amândouă scriu puțin, amândouă scriu bine; nu suficient ca să le compar. Dar au_ scris două cărți foarte similare în același an: _„Piranesi” (Susanna Clarke) și „The Starless Sea” (Erin Morgenstern).

„Piranesi” de Susanna Clarke

Dacă un autor favorit scrie o nouă carte, tind să o cumpăr când apare fără să-mi bat capul să citesc rezumatul. Nu e cu intenție, pur și simplu așa se nimerește: știu deja că vreau s-o citesc, orice alt considerent e inutil.

„Piranesi” e o carte scurtă, de doar 250 de pagini. După nume și copertă, mă așteptam la ceva similar, poate, cu povestirile din „The Ladies of Grace Adieu” – un basm cu magie, eventual?

Ei bine, nu.

Multe povești fantasy/sf au ca personaj principal un străin care descoperă o lume nouă. Poate e vorba de hobbiți care pleacă din casa lor și descoperă o întreagă lume în încercarea de a distruge un inel. Poate e vorba de adolescenți care descoperă că o lume magică există în secret alături de a noastră. Oricum ar fi, ideea e să poți explora lumea prin ochii lor, pentru că e la fel de nouă pentru ei cum e pentru tine.

Susanna Clarke face fix opusul: Piranesi își cunoaște lumea extrem de bine, în toate detaliile. Nimic nu e neobișnuit pentru el. Pe de altă parte, e fascinat de multe lucruri și le descrie cu rigurozitate științifică, dintr-o perspectivă nefamiliară pentru noi. Din detaliile pe care ni le spune, ne dăm seama că locuiește într-un labirint enorm format din încăperi gigantice pline de statui, iar oceanul se revarsă din încăpere în încăpere conform unor maree previzibile.

Piranesi e aproape singur. Există un singur alt om viu în labirint, precum și rămășițele a treisprezece morți. Cealaltă persoană e tot un om de știință, care vrea să descopere secretele cunoașterii.

Pe măsură ce Piranesi se plimbă prin labirint, devine tot mai clar că ceva nu e chiar în regulă cu lumea respectivă, iar el e mult prea aproape de ea ca să vadă problemele de ansamblu. Întrebările pe care el nu și le pune sunt: unde sunt ceilalți oameni? Suntem într-o lume distrusă? Dacă da, cine a creat un labirint atât de mare și de ce? Dacă e o lume post-apocaliptică, unde sunt rămășițele vechii civilizații (în afară de ziduri și statui)? Piranesi trăiește într-un mister de care nu e conștient, dar care devine din ce în ce mai evident pentru noi.

Povestea e lentă. La început nici nu-ți dai seama unde e firul narativ, sau dacă el există. Dar e destul de clar că există ceva măreț și mitic acolo și e absolut captivant.

„The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Conform bunei mele tradiții de a nu citi rezumatul cărții, m-am trezit după câteva pagini din „The Starless Sea” că habar n-aveam dacă citeam o carte de povestiri scurte sau un roman.

Coperta m-a anunțat că e, totuși, un roman, dar dubiul meu e ușor de înțeles: „The Starless Sea” începe cu o serie de povestiri scurte, terminate ambiguu, care se dovedesc a face parte dintr-o carte pe care Zachary Ezra Rawlins a împrumutat-o într-o doară de la bibliotecă, într-o pauză de la cercetarea pe care o face la universitate.

Cartea lui Zachary e scurtă și ciudată, dar ce-l lovește în moalele capului e că una dintre povestiri e despre el. Nu-i dă numele, ci îl numește „fiul clarvăzătoarei”, dar descrie perfect o întâmplare de când era copil, când a văzut o ușă desenată atât de realist pe un perete încât i-a venit s-o deschidă – cartea îi spune că, dacă ar fi încercat să apese pe clanță, ar fi ajuns într-o lume subterană, un labirint al poveștilor, plin de cărți și magie.

Evident, e șocat și face tot ce poate ca să dea de urma cărții și a simbolurilor din ea ca să afle ce se întâmplă.

Pentru că e o carte fantasy, nu e deloc surprinzător că reușește să găsească lumea subterană. Însă în loc să fie locul magic și plin de lume din povestiri, e o lume aproape abandonată, iar Marea Fără Stele din titlu s-a retras atât de mult încât nici nu mai poate fi văzută.

„The Starless Sea” e o poveste foarte ambițioasă și foarte, foarte frumoasă. Lumea e extraordinară, la fiecare pas e câte un detaliu absolut fermecător. Luna își face apariția în persoană, cărțile de povești reprezintă mai mult sau mai puțin realitatea, până când nu-ți dais seama ce e adevărat și ce e licență poetică. În lumea subterană, poveștile pot fi scrise în fum, gustate în bomboane, înfășurate în jurul trupurilor celor decedați.

E o carte superbă și foarte ambițioasă, dar mi se pare că Erin Morgenstern nu reușește să se ridice la înălțimea a ce voia să obțină. Lumea e superbă, dar firele narative nu sunt mereu foarte clare, iar relațiile între personaje nu se dezvoltă pe pagină, ci apar de nicăieri. Nu mică mi-a fost surpriza când, după ce mi s-a părut că personajul principal dezvoltă sentimente vag romantice față de altcineva, persoana în cauză îi declară nitam-nisam o iubire profundă venită de nicăieri.

O mare de povești

Atât „Piranesi”, cât și „The Starless Sea” sunt cărți visătoare despre labirinturi, lumi magice și povești (deși „Piranesi” e ceva mai puțin evident despre cele din urmă), care descriu locuri de o frumusețe imposibilă.

„Piranesi” e o carte mai simplă (și mai scurtă), așezată și bine închegată, opera unei autoare care știe foarte bine ce vrea și șlefuiește atent până când povestea ia forma pe care și-o dorește. „The Starless Sea” e un proiect care vrea prea mult, dar se pierde pe parcurs într-un haos splendid, într-o explozie de idei și detalii interesante în care, din păcate, se pierde firul narativ. Dar amândouă se adresează celor care iubesc poveștile și cred în puterea lor. Amândouă au nevoie de un pic de răbdare și de flexibilitatea de a accepta o poveste mai stranie, cu promisiunea că va merita.

Mi se pare fascinant că au fost publicate la scurt timp distanță una de cealaltă. E un nou trend în literatură? Au dat de același mit în același timp și au decis să-l interpreteze separat, în stil propriu? Tot ce știu e că acum vreau și alte cărți bine scrise în ale căror lumi să mă scufund.

Oricum ar fi, ambele cărți au fost o plăcere. Dacă ar fi să recomand doar una dintre ele, aș recomanda „Piranesi” pentru că e mult mai solidă per ansamblu, dar și „The Starless Sea” are fanii ei, care o iubesc.

USR trebuie să piară

Fri, 20 Nov 2020 23:49:44 +0000

Sunt rareori adepta ideii că ceva trebuie distrus din rădăcini pentru a construi altceva în loc. De cele mai multe ori, ceea ce există, oricât ar fi de șubred, e mai bun decât nimic. Dar uneori dau peste lucruri care au făcut mai mult rău prin prezența lor decât ar fi făcut prin absență.

E și cazul Uniunii Scriitorilor din România, cred eu. Rareori mi s-a întâmplat să aud ceva bun de ea. Și mai rar s-a întâmplat să aud de un scriitor bun care să fi fost în vreun fel ajutat de ea (altfel decât cu bani în plus la pensie). Iar acum, pentru că m-a apucat interesul pentru istoria literaturii române, am ajuns inevitabil și la Nicolae Manolescu, critic și istoric literar, membru al Academiei Române, președinte al Uniunii Scriitorilor, mare somitate. Mă așteptam să aibă simpatii în ce privește autorii moderni, dar și să fie oarecum capabil să prezinte literatura mai veche.

Nu știu de ce mai am astfel de așteptări de la somități.

Am luat de curând „Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”. Nu vă faceți griji, am și „Istoria critică a literaturii române”, acel tom mare cât „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent”. Doar că nu m-am apucat de el încă. Am zis că încerc întâi varianta asta prescurtată, probabil de popularizare (?) – mai ales că, din câte pricep din introducerea lui Manolescu, cartea ar fi scrisă pentru un public tânăr, încă neieșit de pe băncile școlii. Pentru copii.

Volumul este, în esență, nucleul a ce urâm la literatura și cultura română. Începe cu un mieunat profund, din rărunchi: lumea nu citeșteeeeeeeeeeeeeeeee.

Manolescu e ca unii dintre profesorii pe care i-am avut în școală, care se trezesc că jumătate de clasă chiulește și îi ceartă pe cei rămași până îi fac să regrete că mai sunt încă acolo. Rezultatul e de așteptat: cei prezenți sigur nu vor mai repeta greșeala de a mai veni și data următoare.

„Explicația” începe cu o referință la Djuvara, a cărui „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” a avut un succes neașteptat. Din păcate, Manolescu ratează motivul acelui succes: Djuvara scria prietenos, simplu, plăcut. Poate că istoricii nu sunt de acord cu tezele lui, dar omul știa să spună o poveste în așa fel încât să te distreze în timp ce te educa. Am avut plăcerea de a asculta varianta audio a cărții lui Djuvara și e ușor de urmărit, rămâi cu niște idei și simți că într-adevăr cineva îți povestește istoria țării de parcă ați sta de vorbă.

Manolescu nu are flerul și probabil nici intenția să facă ceva pentru noi, muritorii de rând. Singurul motiv pentru care pricep o parte din ce spune e că am citit câteva cărți despre istoria literaturii române înainte să o deschid pe a lui – dar chiar și-așa, e insuficient. Deloc dornic să ne povestească ce este în cărțile din literatura română, scrie mai degrabă un fel de meta la pătrat, criticând criticile altora despre opere pe care evită să le discute.

Să vă dau un exemplu. Despre „Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu, aflăm că:

este un „poemation-eroi-comico-satiric” (un poemation e un poem, conform DEX; nu e un roboțel de poezii automate, din păcate);
a avut două versiuni, una în 1801 și una în 1812;
n-a fost tipărită decât mult mai târziu, din cauza spiritului epocii (al naibii spirit al epocilor, cum ne face el rău așa, de la sine putere);
Voltaire a scris Henriade și La Pucelle d’Orleans (ce legătură are? nu știu, e fix în paragraful introductiv despre „Țiganiada”);
D. Popovici zice că e o epopee eroicomică;
Ioana Em. Petrescu spune că e o epopee mixtă;
Ion Istrate spune că e poem epic burlesc, obscur și gratuit;
Eugen Negrici spune că e „despre tristețea condiției omenești”;
Paul Cornea zice că evocă „strădania omenirii de a ajunge la ideal”;
Istrate spune că e o „lume pe dos”;
există o interpretare comparatistă;
G. Călinescu spune că „Țiganiada e o sinteză de înrâuriri, și opera în totul rămâne o creație proprie”;
părerea lui Manolescu e că majoritatea criticilor „au căzut victime unei stratageme a autorului”;
părerea lui Manolescu e că notele de subsol fac parte integrantă din text;
cititorii „Țiganiadei” se împart, conform lui Manolescu, în Onochefalos (citesc literal), Erudițian (citesc savant) și Idiotiseanu (citesc naiv) (termenii ăștia dubioși sunt gratuiți, lol);
Manolescu spune că intenția e de epopee burlescă, eroică și comică și că de fapt Țiganiada reprezintă întreaga literatură, nu e despre țigani;
Țiganiada e comparabilă cu ce fac Joyce, Borges, Nabokov și Cervantes;
mulți n-au înțeles-o și de-aia are multe interpretări.

Multe informații în două pagini. Pfiu. Greu de enumerat toate. Dar Manolescu a ratat ceva. Cum, ce-a ratat? Nu vă prindeți?

A uitat să spună despre ce e vorba în nenorocenia aia de carte. Efectiv, tot ce știm despre „Țiganiada” în acest punct e că e numită „Țiganiada”, că nu e despre țigani (sau poate… că… este?) și lumea a tot avut Păreri (TM) despre ea. Nu știm mare lucru nici despre contextul în care a fost scrisă, dar ehhhhhhh, detalii.

Volumul lui Manolescu nu e scris „pe înțelesul celor care citesc” și cu atât mai puțin pe înțelesul copiilor. E scris pe înțelesul celor care au mâncat critică literară pe pâine și acum vor să afle ce părere are Nicolae Manolescu despre toți ceilalți. Sau, alternativ, e scrisă pentru cei ce vor să fie impresionați de o împăuneală de referințe.

Dar chiar dacă am văzut repede că Manolescu se așteaptă ca toți să cunoaștem îndeaproape o suită de critici literari și personalități literare ale epocilor trecute, nu mică mi-a fost mirarea când, citind despre criteriile pe baza cărora decidem dacă ceva e sau nu literatură adevărată, am dat nitam-nisam peste cuvintele „Trebuie să-l așteptăm pe Ienăchiță pentru primul criteriu”. Pe Ienăchiță. Amicul Ienăchiță. Cum, care Ienăchiță? Pe Ienăchiță Văcărescu, evident! Ar trebui recunoscut doar după prenume, căci e și un colegiu național cu numele lui în Târgoviște!

Ienăchiță, te-așteptăm diseară la portiță! (Adu criteriul, că altfel ne supărăm.)

Aproape că ai impresia că Manolescu iese la băute cu toți oamenii ăștia. Dacă prin absurd nu iese la băute cu ei, atunci e doar pentru că s-au certat urât pe vreo temă minoră. Băi, Ienăchiță, nu mai fura criteriile!

Argumentele, atunci când sunt și când nu lipsesc din ele jumătate dintre premise, nu prea stau în picioare. În secțiunea despre Alecsandri, aflăm că omul a fost implicat în literatură în mai multe feluri. Printre altele, are două volume de poezii populare „adunate și îndreptate” de el, unul din 1852-1853 și unul în 1866 (pardon, nu aflăm asta din carte; aflăm de pe Wikipedia, Manolescu nu se coboară la nivelul de a ne spune lucruri clar).

Manolescu propune ipoteza că și poeziile „culese din popor” îl au tot pe el ca autor și argumentează:

O dovadă simplă se poate face punând față în față poezii din culegerile din 1853 și 1866 și creații din volumele proprii, Doine, în primul rând. Se va observa că nimic esențial nu le deosebește. Avem de-a face cu aceeași poezie cultă, pe alocuri cultissimă, cu același vocabular educat, cu aceleași motive romantice, cu o prozodie similară, pe care nimic nu ne îndreptățește s-o considerăm folclorică, în afara declarațiilor lui Alecsandri însuși. Exemplele sunt nenumărate. Iată doar unul. Balada șoimului și floarea fagului este povestea unei iubiri nerealizabile, cum va fi aceea din Luceafărul sau din Riga Crypto și lapona Enigel. Chemarea șoimului se va repeta în aceea a lui Enigel:

Ieși din umbră, din tulpină,
Să-ți văd fața la lumină,
C-au venit până la mine
Miros dulce de la tine,
Cât am pus în gândul meu
Pe-o aripă să te ieu
Și să mi te port la soare
Pân’ te-i face roditoare
Și de mine iubitoare.”

O să sar peste întrebarea „ce înseamnă cultissim în acest context?” și o să trec la subiect.

În mod normal, dacă aș vrea să argumentez că A este similar lui B și nu lui C, aș compara A cu B și cu C. În cazul de față, aș compara poeziile „adunate” de Alecsandri (A) cu cele din „Doine” (B) și cu folclorul real (C). De fapt, cam asta și sugerează Manolescu că se poate face: se vor compara A și B.

Dar în realitate, abordarea asta e prea pentru n00bi. Manolescu merge mai departe (mult mai departe) și face o comparație cu „Riga Crypto și lapona Enigel”, astfel încât inițial am crezut că m-am zăpăcit eu și am uitat că este o poezie a lui Alecsandri din „Doine” (elementul B al argumentului), nicidecum că a introdus în argument un element ca nuca în perete (D). Dar nu. „Riga Crypto” e o poezie scrisă de Ion Barbu în 1930.

Stați să vă fac o schemă.

După cum se vede, elementele aflate într-o oarecare legătură sunt A, B și C, de la mijlocul secolului 19. Elementul D se află la dracu-n praznic, în 1930.

Faptul că se repetă niște idei pe-acolo nu-mi spune mare lucru, de unul singur. Ion Barbu putea _foarte bine _să fi citit poeziile lui Alecsandri în copilărie și să le fi folosit pe post de inspirație. Putea la fel de bine să citească folclor.

Nu e exclus ca elementele astea să fie în legătură, dar introducerea lui Barbu în ecuație doar complică problema. Apar lucruri în plus de demonstrat, cum ar fi relevanța lui Barbu pentru subiect. Nu cred neapărat că Manolescu greșește – poate că are ceva în cap când spune astea. Sau poate că, accidental, are dreptate (cam ca atunci când ghicești numerele la 6 din 49). Cred doar că nu e suficient să spui „o dovadă simplă” ca să ai și demonstrezi ceva.

Și mai cred și că e foarte jenant să ai nu una, ci multe fracturi de-astea de logică pe parcursul unei cărți, când ești academician, președintele Uniunii Scriitorilor din România și le mai și bați obrazul altora că nu citesc. Păi, dacă am avea o cultură mult mai puternică a cititului, probabil că Manolescu n-ar fi ajuns unde e. Ca să ajungi la vârful Uniunii Scriitorilor cu astfel de cărți trebuie neapărat ca lumea să nu citească, ci să te creadă pe cuvânt când susții că ești foarte bun în domeniul tău.

Dar revenind.

Alt lucru care mă scoate din sărite e că nu prea există noțiunea timpului în această carte. Nu în sensul în care Ienăchiță s-a lăsat așteptat și a venit abia târziu cu criteriul ăla, ci în sensul în care scriitorii sunt pomeniți de parcă ar coexista într-un fel de nebuloasă eternă.

Dacă tot eram la Alecsandri, hai să-l dau tot pe el exemplu:

„fac din [Alecsandri] un anticipator nerecunoscut decât rareori al poeziei generațiilor următoare, de la Eminescu la Coșbuc și de la Iosif la Goga.”

„Proza lui Alecsandri este tipică pentru romantismul Biedermeier și ilustrează, ca nicio alta în epocă, programul „Daciei literare”. În ea îi găsim, in noce, pe Ghica, pe Hogaș”

„Piesele le conțin în germene pe acelea ale lui Hasdeu și Caragiale”

Alecsandri era, se pare, oul de găină din care au ieșit baziliștii literaturii române. La fel ca Budai-Deleanu, care se conecta peste veacuri cu Cervantes și Nabokov, toți poeții, prozatorii și dramaturgii se pot regăsi unii în alții. Scriitorii sunt matrioșce, deschizi subiectul lui Alecsandri și ies din el Hasdeu și Caragiale. Deschizi un Dimitrie Cantemir și hop! A ieșit și Budai-Deleanu. Literatura română e un fel de țesătură eternă și inevitabilă, în care autorii se determină unii pe alții.

Saltul peste veacuri atinge cote atât de absurde încât, când vorbește de primii poeți moderni de la începutul secolului 19, Manolescu spune:

Născuți, cu puține excepții, în deceniul al doilea al secolului, ei sunt tineri prin excelență […] și rămân așa până la Revoluția din 1848

Oameni de sub treizeci de ani, tineri! Cine s-ar fi gândit?! Dar precizarea aproape că are sens în contextul unei lipse complete de concretețe a istoriei.

Încă unul dintre elementele pe care nu prea le suport la oamenii noștri de „cultură” e că scriu citate – afirmații mărețe, care să sune bine. Iată un exemplu grăitor:

Nicio poveste nu seamănă una cu cealaltă, chiar dacă toate au în comun iubirea. Din fiecare învățăm ceva, altceva, despre noi înșine, despre oameni, despre viață sau lipsa ei. Și după fiecare poveste, deși nu mereu ne schimbăm, mereu ne reinventăm.

Ups, pardon, ăsta e un citat din Irina Binder. Stați să vă dau din Manolescu:

Așchia sare uneori departe de trunchi și capul cel mai învățat sabia ignorantului îl taie. (p.12)

Poetul are o față dublă. La început, el face veacurile să răsune cosmic și coboară cerul pe pământ (p. 26)

[Dimitrie Bolintineanu] Este privighetoarea poeziei noastre romantice. (p. 29)

Drept e că tipul ăsta de sentimentalism pare mai rar, dar deseori am impresia că Manolescu e mai interesat să spună o concluzie măreață decât să încerce să convingă sau să comunice ceva în mod real.

În fine. Nici n-am terminat cartea, încă – nici n-am trecut de secolul 19, dar mi-e clar care e nivelul.

Aș spune că e trist, dar nu. Cred că e de așteptat. Nu prea avem scriitori mari în ziua de azi și încep să cred că cei care ar avea potențial sunt supți în vârtejurile vechilor instituții și grupuri, atrași în tunelul gravitațional enorm al USR-ului și nu numai, care îi influențează până la distrugere. Cei rămași în afara sferelor de influență trebuie să reinventeze roata pe cont propriu.

De-asta zic. USR trebuie să piară. Nu oamenii din el; și lui Manolescu îi doresc viață lungă și fericită, iar de mai scrie cărți, e treaba lui, căci nu sunt obligată să le și citesc. Dar tot ceea ce reprezintă USR trebuie distrus. Ultimii ani, șterși, lucrurile luate de la capăt. Școala de scris a USR-ului a eșuat lamentabil. În timp ce piața mondială a cărții înflorește și la noi se traduc și piratează cărți într-o veselie, autorii români sunt cvasi-necunoscuți chiar și pentru cei din jurul lor.

Dacă un om nu reușește să fie scriitor de succes, atunci poate că n-are talent, sau n-are noroc. Dacă asta e situația la nivelul unei întregi națiuni, deja nu mai e vina indivizilor, ci a sistemului. Și, uitându-mă la ce produc capii sistemului, părerea asta doar mi se confirmă. Sistemul trebuie distrus.

USR delenda est.

Citesc E.A. Poe (2)

Fri, 20 Nov 2020 18:33:55 +0000

După cum ziceam de curând, m-am apucat să citesc E.A. Poe și să comentez.

The Gold-Bug (Cărăbușul de aur) (1843)

Titlul e mult mai grozav în engleză decât e în română, pentru că „bug” are sensul nu doar de „gândac”, ci și de „microb”. Sugestia e, deci, că ar fi vorba despre febra aurului. Mă așteptam la o goană după aur, săpături și îmbogățiri. Am nimerit două din trei, dar nu cum îmi imaginam.

Într-un loc exotic, un fost bogătaș găsește un cărăbuș auriu dintr-o specie încă necunoscută. Slujitorul lui, un negru credincios (n-o să intru în detalii despre cum îi e construit caracterul, dar sunt convinsă că au curs râuri de cerneală despre rasism), e convins că gândacul e cu totul și cu totul de aur. Când merge înapoi spre casă, fostul bogătaș se întâlnește cu un amic și îi împrumută cărăbușul pentru studiu.

Toate astea le aflăm ulterior, pentru că povestea începe când naratorul se întâlnește cu fostul bogătaș, care vrea să-i povestească ce cărăbuș extraordinar a găsit. Dar, pentru că l-a dat împrumut, nu poate decât să i-l deseneze pe o foaie pe care o scoate din buzunar. Șoc! Desenul nu arată deloc a cărăbuș, ci a craniu.

Când vede craniul, fostul bogătaș se face alb la față. Timp de o lună, se plimbă de nebun prin regiune, agitat și înnebunit. Slujitorul e perfect convins că omul a luat-o razna de la faptul că l-a mușcat cărăbușul și că are tot felul de închipuiri blestemate.

E fascinant, nu poți să nu te întrebi dacă tipul e nebun, dacă e blestemat, dacă e vorba de fantome răzbunătoare, dacă într-adevăr există cărăbuși de aur în universul ăsta (și dacă da, sunt blestemați?) sau dacă e cu totul altceva la mijloc. Suspansul e la cote maxime și e excelent conturat prin descrierile lui Poe, care nu se grăbesc nicăieri, ci stau să-ți explice exact cât de ciudat se comportă omul. Descrierea e foarte vie, dar ambiguă. Cărăbușul e greu, greu ca aurul. Fostul bogătaș are gesturi suspecte, grăbite, paranoice, dispare la tot felul de ore din zi și noapte și pleacă singur pe câmpii. Știe ceva? Nu știe nimic? Se întâmplă ceva de care nu știm?

După o lună, fostul bogătaș îi ia pe narator și pe slujitor cu el și îi duce pe coclauri să sape sub un copac în care e atârnat un craniu. Împreună cu naratorul, te întrebi cât de tare a luat-o razna, dar hei, e un craniu într-un copac, poate că e ceva necurat la mijloc. După mult săpat, dau de o comoară absolut legendară pe lângă care se află și oseminte. Se chinuie să o ducă acasă în două ture, apoi fac o grămadă de socoteli ca să-și dea seama cât de bogați sunt.

Mă aștept la un blestem. Mă aștept la fantome. Mă aștept la pirați, pentru că se pare că a lor e comoara. Mă aștept ca bogătașul să-i omoare pe ăștia doi, sau barem pe narator. Mă aștept la multe, dar în niciun caz nu mă aștept la ce urmează. Pentru că fostul bogătaș povestește cum și-a dat seama că există o comoară.

N-are sens să vă dau toate detaliile, pentru că, surpriză! Povestea e de fapt un pretext pentru un curs introductiv de criptografie. Toate sugestiile horror sunt doar atât: niște sugestii, cât să te țină prins.

Ce mi se pare fascinant e că morala rămâne valabilă și în 2020: dacă ești mare meșter în criptografie, sunt șanse să faci o grămadă de bani.

Ligeia (1838)

Personajul principal a fost căsătorit cu Ligeia, o femeie absolut splendidă, cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca marmura și o cultură de neegalat. Ea a murit, dar el e obsedat și acum de ea, chiar dacă s-a retras la țară și s-a recăsătorit cu Rowena, care nu-i seamănă deloc fostei soții. Poate că de-aia n-o are deloc la suflet.

Între timp, Rowena s-a îmbolnăvit și a murit și ea. La priveghiul pe care-l face singur, tipului i se tot pare că Rowena revine la viață și apoi moare, de fiecare dată mai vie ca înainte, ca apoi să pară și mai moartă.

În cele din urmă, se scoală din morți, dar nu e Rowena, ci Ligeia!!!

…atât. Nu, serios, asta e toată povestea.

Ok, ok, bănuiesc că aici chichița e ambiguitatea: chiar s-a sculat din morți? Își imaginează el? El a ucis-o, sau a murit ea pur și simplu? Ligeia chiar era pe cât de supraomenesc de extraordinară și-o amintește el sau nu?

Descrierile sunt bune, dar nu pot să nu simt că, din moment ce narațiunea e la persoana întâi, există o continuare a poveștii. La persoana a treia mi se pare că poți încheia o scenă în punctul culminant, dar la persoana întâi parcă nu merge la fel.

Nu zic asta ca să-i caut nod în papură că n-a continuat povestea, nici nu am o soluție care să păstreze ambiguitatea unui personaj care s-ar putea să mintă sau să-și imagineze tot felul de lucruri, dar mie, uneia, mi se pare că scârțâie în punctul ăsta.

A Descent into the Maelström (O pogorâre în Maelström) (1841)

Cred că m-am obișnuit cu stilul lui E.A. Poe, pentru că mi se pare mult mai ușor de citit acum, chiar dacă uneori tot îmi fug ochii.

N-am foarte multe de zis aici. Un bătrân marinar povestește cum era să moară într-un vârtej pe mare și cum a scăpat. Atmosfera e bine descrisă, detaliile sunt foarte vii, iar ieșirea din impas se bazează pe principii de fizică, lucru la care nu mă așteptam.

Încep să mă întreb dacă Poe are o pasiune pentru împletit povestirile horror cu atmosferă gotică și știința.

The Tell-Tale Heart (Inima care-și spune taina) (1843)

Îmi place titlul în română.

Povestea seamănă cu cea cu pisica neagră: avem un personaj care o cam ia razna și ucide pe cineva. Dar dacă primul era inițial un om bun, ajuns cum a ajuns din cauza băuturii, aici personajul pare să o dea în nebunie pur și simplu: i se pare că omul cu care locuiește are un ochi de vultur teribil. Îi place de om, dar vrea să-l omoare din cauza ochiului.

Deznodământul seamănă bine cu cel al poveștii cu pisica – se vede că E.A. Poe a scris o variațiune pe aceeași temă.

The Purloined Letter (Scrisoarea furată) (1844)

Dacă nu mă înșel, povestirea asta e menționată în primul volum din „Cireșarii” de Constantin Chiriță. Ultima oară am citit cartea aia când eram în clasele primare, cred, așa că s-ar putea să mă înșel, dar parcă Lucia îi povestește lui Dan (?) în două vorbe care e ideea aici.

Dacă aș avea aceeași memorie și în ce privește numele, fețele și zilele de naștere, poate că aș avea mai mulți prieteni. Sau măcar i-aș recunoaște pe cei pe care-i am.

Povestea e despre Dupin, care a mai apărut în două povestiri, și care face deducții logice extraordinare. Le ghicește pe toate mai ceva decât Sherlock Holmes, judecând natura umană cu toată finețea lui Miss Marple a Agathei Christie.

Un ministru matematician-poet care merge pe la curtea regală reușește să obține o scrisoare incriminatoare despre o aventură ilicită. Poliția se dă de ceasul morții ca s-o găsească și îi scotocește casa centimetru cu centimetru, dar nu e deloc de găsit.

Dupin face obișnuitele lui deducții trase de păr (vedeți: urangutan în Rue Morgue) și ajunge la concluzia că scrisoarea e expusă la vedere. Merge în vizită la ministru, o reperează relativ ușor și o recuperează de unde era în văzul tuturor, doar vag mascată, și o dă poliției.

Concluzia mea e că Dupin are puteri paranormale. Poate citi direct gândurile lui E.A. Poe, așa că știe exact care sunt rezolvările și își petrece cea mai mare parte a timpului de introspecție inventând moduri implauzibile în care ar fi putut ajunge la concluziile respective prin logică. Dar aici s-a trădat puțin: știa și înainte să meargă la fața locului cam unde putea fi scrisoarea respectivă.