Uncategorized on Roxana-Mălina Chirilă

Variațiuni

Tue, 18 Jan 2022 21:04:23 +0000

Era un banc pe care l-am auzit mai demult și care mi-a rămas în minte nu neapărat pentru poantă, care e simplist-misogină.

***

S-a deschis un magazin unde femeile pot cumpăra un bărbat. La intrare, scrie:

Poți vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ.
Există 6 etaje, iar caracteristicile se îmbunătățesc pe măsură ce urci.
Poți alege orice bărbat de la etajul la care te afli sau să urci la un etaj superior. Nu te poți întoarce la etajul inferior.

O femeie vizitează magazinul. La etajul 1 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă.”

Nu crede că s-ar mulțumi cu atât și urcă. La etajul 2 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă și iubesc copiii.”

Nici acum nu e mulțumită și urcă. La etajul 3 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii și sunt extrem de frumoși.”

Deși începe să fie impresionată, decide să urce mai sus. La etajul 4 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși și ajută la treburile casnice.”

Deja i se pare irezistibil și rezistă cu greu, dar urcă la etajul 5, unde scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, ajută la treburile casnice și sunt extrem de romantici.”

E foarte tentată să rămână acolo, dar hotărăște să urce la ultimul etaj…

La al șaselea etaj scrie: „EȘTI VIZITATOAREA nr. 31.456.012 al acestui etaj. Aici nu există bărbați. Acest etaj există doar pentru a demonstra cât de imposibil e să mulțumești o femeie… Mulțumim pentru alegerea de a vizita magazinul nostru!”

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Citește regulile cu atenție și și le notează.

Merge la etajul 1 și verifică oferta. Merge la etajul 2 și verifică oferta. Continuă tot așa. Când ajunge la etajul 6 se oprește și inspiră adânc, apoi scoate mobilul, își sună colegul de la ANPC și îi spune:

– Am terminat verificarea. Reclamația e corectă. Poți tu te rog să formulezi scrisoarea oficială legată de reclama mincinoasă poziționată la intrarea în magazin? Scrie clar acolo, „Există 6 etaje, iar caracteristicile se îmbunătățesc pe măsură ce urci.” Da, etajul 6 e gol.

***

Două femei vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Una e mai tânără, una e mai în vârstă. Trec cu grijă pe la fiecare etaj, studiind oferta cu grijă. Cea mai în vârstă îi prezintă fiecare bărbat de parcă ar primi și ea un procent din vânzări, iar tânăra strâmbă din nas la fiecare.

Când ajung la etajul 6, cea mai în vârstă se enervează. Cea tânără, în schimb, începe să râdă.

– Hai mama, m-ai rugat și am venit. Ai văzut că n-a mers deloc. Acceptă și tu acuma că sunt lesbiană și asta n-o să se schimbe.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. La intrare, vede că scrie:

Poți vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ.
Există 6 etaje, iar caracteristicile se îmbunătățesc pe măsură ce urci.
Poți alege orice bărbat de la etajul la care te afli sau să urci la un etaj superior. Nu te poți întoarce la etajul inferior.

Femeia nici nu se uită la etajul 1, ci urcă direct la 2. E neinteresată de semnele scrise, dar începe să coboare înapoi spre 1 și e oprită de paznic. O ia în sus. Urcă pe jumătate până la etajul 3, apoi dă să coboare și e oprită de paznic. Urcă o treaptă spre etajul 4 și dă să coboare, dar e oprită de paznic. Ridică piciorul să urce spre etajul 5, dar se oprește și intră la raionul de la etajul 5, unde se învârte ignorând bărbații. Caută ieșirea de incendiu și descoperă că poate coborî pe acolo. Când ajunge la 4, ignoră bărbații, traversează etajul și urcă iar la 5. De la 5, se uită afară pe fereastră ca să-și dea seama dacă poate coborî pe geam până la 4.

Paznicul o prinde din urmă și o dă afară pentru încălcarea regulilor. Femeia se duce și-și ia o perucă și ochelari, ca să vadă dacă mai poate intra o dată. Vrea să vadă în câte feluri poate încălca regulile.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Intră la etajul 1, unde scrie „Acești bărbați au un loc de muncă.”

Îl găsește acolo pe fostul ei prieten și începe să râdă.

– Știam eu că asta-i singura ta calitate.

***

O femeie stă singură la etajul 6 al magazinului de unde se pot cumpăra bărbați și se uită în gol. Urăște faptul că de la etajul 2 în sus toți bărbații iubesc copiii. Ea nu vrea copii. Vrea zece câini și cel puțin pe atâtea pisici, dar oricât a întrebat, n-a găsit pe nimeni care să-i împărtășească dorința.

***

Un bărbat vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. E oprit la intrare de un paznic.

– Unde mergeți?

– Să caut o soție.

– Ăsta e magazinul de unde se pot cumpăra bărbați.

– Și femei n-aveți?

– Nu.

– Sigur n-aveți?

– Sigur n-avem.

– Puteți căuta în depozit?

– Dom’le, nu ținem femei.

– Dar ar trebui să aveți și femei, ca să vă lărgiți clientela.

– Suntem magazinul de unde se cumpără bărbați. Ăsta e specificul nostru.

– Deci nu vreți să satisfaceți nevoile clienților?

– Nu vă supărați, dar nu cu femei ne ocupăm.

– Eu cred că v-ar merge mai bine dacă v-ați ocupa. Pe mine nu mă interesează bărbații și precis sunt mulți alții ca mine.

– Dom’le, n-avem și n-o să avem. Specificul magazinului e altul.

Bărbatul pleacă, nervos, și aruncă peste umăr:

– O să vedeți voi ce repede dați faliment!

***

Are loc o spargere la magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Suspecta este o femeie care pare să fi obținut peste noapte șaisprezece soți din surse necunoscute.

***

Are loc o explozie și se sparge zidul la magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Pentru prima oară după multă vreme, bărbații văd cerul și stelele prin spărtură. Își amintesc de libertate. Încep să treacă prin crăpătura din zid, întâi timid, apoi prinzând curaj, fugind care încotro, sărind peste garduri, alergând pe străduțe și alei, pierzându-se în noapte.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Pe hol, la etajul 2, un bărbat se ceartă cu paznicul.

– Merit să fiu la 3! Merit să fiu la 3!

Femeia urcă la etajul 3 și se uită la anunțul de la intrare, apoi strigă în jos:

– Ba nu meriți!

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. La etajul 5, unde sunt bărbații care „au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, ajută la treburile casnice și sunt extrem de romantici” se uită în jur, atentă. Tresare, apoi mai urcă un etaj.

La etajul 6, unde e gol, se sprijină de perete. Se uită la mesajul victorios, „EȘTI VIZITATOAREA nr. 31.456.012 al acestui etaj. Aici nu există bărbați. Acest etaj există doar pentru a demonstra cât de imposibil e să mulțumești o femeie… Mulțumim pentru alegerea de a vizita magazinul nostru!”

Se gândește la descrierile bărbaților. Se întreabă cine a făcut magazinul și ce s-a întâmplat cu bărbații care aveau alte calități decât cele enumerate. Ce s-a întâmplat cu cei care nu sunt frumoși, dar sunt romantici.

Dar mai ales, se gândește la ce lipsește din descrierile bărbaților. Se gândește la sora ei, care era terorizată de fostul soț, cu excepția momentelor în care el era de un romantism extraordinar, ca pentru a-și compensa momentele în care era un monstru.

Se gândește la faptul că l-a văzut la etajul 5.

***

Un bărbat vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Nu se lasă oprit de paznic, ci merge înainte. Vrea să vadă care e concurența și să-și pună și el un stand undeva.

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați.

La etajul 1 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă.”

Nu e mulțumită și urcă. La etajul 2 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă și iubesc copiii.”

Nici acum nu e mulțumită și urcă. La etajul 3 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii și sunt extrem de frumoși.”

Deși începe să fie impresionată, decide să urce mai sus. La etajul 4 scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși și fac parte dintr-o religie demult pierdută.”

Puțin contrariată, urcă la etajul 5, unde scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, fac parte dintr-o religie demult pierdută și caută femei pe care să le sacrifice unei zeități străvechi.”

Începe să se sperie și urcă la etajul 6, unde scrie: „Acești bărbați au un loc de muncă, iubesc copii, sunt extrem de frumoși, fac parte dintr-o religie demult pierdută, caută femei pe care să le sacrifice unei zeități străvechi și s-ar putea să te găsească pe tine.”

Femeia începe să prindă viteză în sus pe scări, iar mesajele se tot lungesc și lungesc, devenind din ce în ce mai macabre. Începe să alerge și-și amintește de primul mesaj de la intrare: „Poți vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ.”

La fiecare etaj, privirile bărbaților se întorc mai repede spre ea. După o vreme, încep să se ridice. Încep să pășească.

Se întreabă dacă există mai multe etaje. Se întreabă dacă aleargă prin același etaj, din nou și din nou, iar bărbații sunt mereu aceiași. Se întreabă ce se va întâmpla când se va opri, obosită.

***

O femeie și un bărbat vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Ies după cinci minute, urmați de paznic, care scrie o nouă regulă pe o foaie de hârtie:

NU ACCEPTĂM RETURURI

***

O femeie vizitează magazinul de unde se pot cumpăra bărbați. Urcă hotărâtă, etajul 1, etajul 2, etajul 3… Ajunge la etajul 6 și îl vede pe proprietarul magazinului lipind mesajul: „EȘTI VIZITATOAREA nr. 31.456.012 al acestui etaj. Aici nu există bărbați. Acest etaj există doar pentru a demonstra cât de imposibil e să mulțumești o femeie… Mulțumim pentru alegerea de a vizita magazinul nostru!”

Femeia e cu o falcă-n cer și cu alta-n pământ și-ncepe să urle:

– Pe asta dai tu banii noștri? Toate economiile, pe prostia asta! Cine a mai auzit de un magazin de unde se cumpără bărbați? De ce nu poți și tu să te faci pețitor ca tot omu’?!

O filozofie a cunoașterii și a vieții, în contextul pandemiei

Thu, 07 Oct 2021 16:35:00 +0000

Ce scriu acum, scriu pentru oameni religioși și nereligioși, pentru superstițioși și nesuperstițioși. Am printre cunoscuți și foști cunoscuți atei, creștini, yoghini, oameni de alte credințe și nu vreau să discut despre cât de bune sau rele sunt anumite credințe și nici despre cât de proști sunt ceilalți, indiferent care ar fi acei ceilalți – o astfel de discuție ar fi în afara obiectivului acestui articol.

Ce vreau să discut e o filozofie mai generală.

O reprezentare a alegerilor în viață

În primul rând, cu talentele mele deosebite de desenat, vreau să vă arăt cum îmi reprezint eu viitorul.

[][1]

Schița de bază a viitorului

Ce vreau să spun cu schița asta e că trecutul nu se poate schimba – e o linie simplă. Ce a fost, a fost. Însă de la prezent încolo, lucrurile se despart. Sunt mai multe căi posibile.

Acuma, e un motiv pentru care liniile respective se despart într-un unghi larg, nu într-o listă simplă: nu totul în viață poate fi controlat. Fie că vorbim de soartă, de voința lui Dumnezeu, de noroc sau ghinion sau de alți factori care sunt dincolo de capacitățile umane, există posibilități pe care nu le putem atinge niciodată – atât bune, cât și rele.

Dar există și o gamă largă de posibilități de viitor pe care le putem controla prin alegeri, în bine sau rău. Putem să-i zicem „liber arbitru” sau putem să-i zicem „cum îți așterni, așa dormi”. Ideea e că de obicei poți alege în așa fel încât să-ți îmbunătățești viața într-un fel sau altul – sau, dimpotrivă, să ți-o înrăutățești. Dar există niște limite.

[][2]

Aplicație pe bani/carieră.

În orice domeniu există variantele astea mai bune sau mai rele. Vorbim de bani și carieră? Atunci cei mai mulți dintre noi nu vom putea ajunge bogați ca Bezos. Pe de altă parte, nici nu putem ajunge să avem datorii de miliarde. Chiar dacă e mai ușor să pierzi bani decât să-i câștigi, până și în partea de jos există limite.

[][3]

Aplicație pe sănătate/viață.

Și cu sănătatea e la fel. Nu putem controla tot. Majoritatea copleșitoare de oameni nu ajung să împlinească 120 de ani. Dar putem să facem multe înspre ideea de bătrânețe frumoasă, în care să putem fi activi și fericiți.

Nu există o garanție că vom ajunge acolo. Uneori, se întâmplă ceva neprevăzut (accidente, boli subite) și schița se curmă curând:

Doar că nu știm încă.

Acuma, sunt multe schițe de-astea care se suprapun pentru a forma viața. Sunt multe domenii în care poți să fii „sus” sau „jos”; e drept că se influențează reciproc, dar nu e ca și cum ai putea să faci un singur lucru și s-o iei în sus pe toate planurile.

Există mai multe abordări care pot să bușească viitorul.

Una dintre abordări e să presupui că schița se prelungește la infinit și rămâi mereu cu același „unghi” de posibilități. Așa ajungi să neglijezi anumite aspecte, lăsându-le să se deterioreze și să atârne în partea de jos, în ideea că o să te ocupi de ele mai încolo. Știți cum e: neglijatul sănătății în favoarea muncii, neglijatul familiei în favoarea muncii, neglijatul muncii în favoarea familiei, neglijatul… Sunt multe.

Sau poți face opusul: să presupui că linia de accidente și nenorociri e aproape sigură, așa că nu contează dacă mergi în jos acum, pentru că nu ai mult de coborât. Doar că te poți trezi că avansezi mai mult în viitor decât te-ai gândit și ți-ai așternut prost. Știți cum e: oameni care beau sau fumează mult, oameni care trăiesc de pe o zi pe alta pentru că așa vor (și nu se gândesc că n-au bani pentru o urgență sau o problemă) și tot așa.

Altă abordare greșită e să crezi că poți controla mai mult decât e omenesc posibil, că poi ajunge într-un unghi oricât de larg. Aici ajungi să alergi după cai verzi pe pereți, încercând să faci totul „cât mai corect” și să descoperi leacul nemuririi, secretul bogăției și toate alea. Și devii victima amăgirilor și iluziilor; iar cei care chiar ajung undeva încep să creadă că oricine ar putea avea aceleași rezultate excepționale, dacă ar face ca ei (doar că nu, ar trebui să și fie ei).

Opusul e, bineînțeles, omul cu „ce-o fi o fi”, sau „cum o vrea Dumnezeu”. Nu face efortul, pentru că dacă e să se întâmple, se va întâmpla.

(Între noi fie vorba, ce fel de creștin e ăla care „se lasă pe mâna lui Dumnezeu” ca scuză să nu facă nimic? Ăștia zic, „Dacă Dumnezeu vrea, atunci o să mor” – păi, dacă Dumnezeu vrea să mori, trebuie să ai încredere că te omoară oricum, inclusiv că-ți trimite un urs zburând prin parbriz. Mai bine presupui că ai de ales până în clipa în care ți se demonstrează negru pe alb contrariul, să presupui că Dumnezeu e absolut ok și să mori, și să nu mori, că lasă chestia asta la alegerea ta, pentru că de-aia ți-a dat liber arbitru.)

Dar de fapt ne aflăm în situația în care există lucruri pe care le putem schimba și lucruri pe care nu. Suntem de acord cu treaba asta? Probabil că da. Nu v-am zis nimic nou, în fond. Majoritatea oamenilor se uită înainte să treacă strada ca să nu-i lovească nicio mașină; majoritatea încearcă să facă ceva pentru viitor; majoritatea încearcă să facă ceva și pentru ziua de azi; majoritatea știu că nu vor descoperi nemurirea și înțelepciunea divină orice ar face.

Singurul lucru care ar fi de zis aici e, cred, că putem oricând s-o luăm în sus față de punctul în care ne aflăm. Să facem să fie mai bine mâine decât e azi. Și pentru că nu e un sistem binar de reușită/nereușită, efortul merită mereu. Poate că nu ajungem pe cât de sus am fi putut fi, dar putem ajunge mai sus decât suntem acum.

Cum ajungem din punctul A în punctul B?

Acum că am terminat cu schițele simple, problema de fapt e cum mergem „în sus”, pentru că ideea de a merge în sus probabil că o știam oricum.

**Parcă vă aud zicând că mergem în sus „prin acțiune”, ceea ce e valabil, dar acționând cum? **Da, ok, cu curaj și hotărâre, dar de unde știi ce să faci? În fond, acțiunea poate duce și spre scop, și contra scopului. Poți să-ți bagi banii într-o afacere și să câștigi și mai mulți bani; dar poți să-ți bagi banii într-o afacere și să-i pierzi pe toți. Simpla investiție e insuficientă.

(De ce tot zic de bani? Pentru că sunt tangibili, simpli și merg pe o scară simplă de la „datorii” la economii”. Și dacă vrei să ai o relație de cuplu bună poți să țintești „în sus”, dar deja problema devine complexă. Ce înseamnă „relație bună”? Cum arată pentru fiecare? Ajungem să ne pierdem în detalii.)

În ce mă privește, consider că lucrurile pornesc de la _bazarea pe realitate. _Vrei să ai informații corecte, ca să poți să îți faci un plan de atac pe baza lor.

În plus, vrei să te asiguri nu doar că ai informațiile corecte, ci și că ai informațiile suficiente – de cele mai multe ori se întâmplă ca la fizică: pe hârtie, se neglijează tot felul de forțe, ca să se simplifice calculele. În realitate, forțele ajung să conteze – ca atunci când ai mașini de curse și poate că nu e bine să neglijezi frecarea cu aerul. Sau când ai o instalație electrică în casă și rezistența firelor pe care le tragi prin pereți nu e neglijabilă.

De exemplu, am auzit (și făcut!) suficiente planuri care presupuneau că o transformare completă de a doua zi. Se bazau pe un entuziasm necaracteristic, pe o hotărâre imbatabilă, pe o determinare constantă. „De mâine merg la sală.” „De mâine învăț, deși până acum n-am făcut nimic.” „Când o să iau jobul ăsta, o să fiu angajat model”. Evident, lucrurile merg câteva zile, după care pică în șaișpe, pentru că omul rămâne același. Nu s-a luat pe sine în calcul, iar problemele de dinainte reapar.

Că vrem sau nu vrem, facem parte dintre factori. Autocunoașterea e importantă: cine sunt? Care sunt limitările mele? Care sunt resorturile mele interioare? Până unde e fezabil să trag de mine și de unde o să fie prea mult, așa că o să las totul baltă?

De asemenea: care sunt modurile în care reacționez când ceva nu-mi convine? Cum mă împac cu informațiile noi? În ce surse de informare am încredere și în ce surse am prea multă încredere?

E importantă înțelegerea față de propria persoană. Să-ți dai seama că și mâine o să semeni în mod fundamental cu cine ești azi, că nu o să sari brusc într-o variantă a ta care e „mai sus” (conform schițelor de dinainte), care să-ți permită o plajă mai mare de alegeri. Și după ce te înțelegi, să lucrezi cu ce ai la dispoziție.

Nu, n-o să devii culturist după ce n-ai făcut sport zece ani; în schimb, poți să vezi ce te-ar motiva să faci sport. Poate îți place să vezi numerele crescând, însă, așa că te apuci să vezi cât de repede poți să faci 100 de abdomene pe zi și să încerci să le faci în cât mai puține ture. Sau poate că vrei să faci ceva gen „drinking game” și, în timp ce te uiți la un serial, să faci 10 genuflexiuni de fiecare dată când personajul principal e idiot. Sau poate te apuci să imiți dansurile din clipurile K-Pop. Poate să fie o aiureală, dar care să meargă pentru tine pentru că e pe tipicul tău.

Ideea e să nu neglijezi lucruri doar pentru că ți-ar plăcea să nu existe. Să nu crezi că voința poate învinge orice, pentru că voința e o resursă limitată și e mai ușor s-o faci să meargă atunci când ai doar un pic de depășit, nu când trebuie să treci munții cu ea. La fel, să nu crezi că brusc vei deveni mai inteligent, mai pregătit, mai capabil într-un moment de criză. Unghiul de posibilități nu e infinit. Nu poți face eforturi supraumane în care să recuperezi ce n-ai făcut ani de zile doar pentru că acum e important.

Mai bine planifici mai lent și mai îngăduitor. Țestoasa merge lent, dar ajunge departe.

[][6]

Animalul totemic al celor cu performanțe solide.

Problema cu realitatea

Punctul cel mai spinos mi se pare că e următorul: realitatea e greu de deslușit.

De fapt, aș spune că, la modul absolut, realitatea e _imposibil de deslușit. _Ca oameni, o filtrăm mereu prin propriile percepții, o punem într-un context, o interpretăm. Nu știu dacă ar fi posibil să ajungem vreodată la un adevăr obiectiv, care să nu fie influențat de noi înșine. Dar acesta e un punct filozofic foarte îndepărtat: e ca și cum am spune că nu poți niciodată să ajungi la „linia orizontului”; de fapt, poate că nu ne interesează să ajungem la linia orizontului, ci doar în orașul vecin, iar orizontul e o problemă care nu ne preocupă în realitate.

Ne trebuie, cu alte cuvinte, o imagine a realității care să fie suficient de corectă încât să ne ajute să mergem din punctul A (unde suntem acum) în punctul B (unde ne dorim să fim).

Și partea asta e complicată. Avem percepții și convingeri despre lume care pot să ne pară foarte reale, dar care să fie greșite. Oamenii nu au un simț al realității, nu-și pot da seama dacă ceva e real sau fals; pot doar să-și dea seama dacă pare real sau pare fals conform percepțiilor lor de până atunci. Dacă am avea un simț al realității, oamenii de știință n-ar trebui decât să stea întinși într-un fotoliu toată ziua și să vină cu idei noi, iar când le vine una corectă să o noteze. „Capitala SUA e Ohio… Atlanta… New York… Washington D.C. – AHA! Washington îi zice! Hai că o trec aici! Universul e mai degrabă sferic… cubic… cilindric…”

Evident, asta nu se întâmplă.

Avem uneori convingeri că un lucru stă într-un anumit fel, dar astea nu spun mare lucru în ce privește realitatea. Sigur, noi avem impresia că știm, avem vreo două dovezi în sensul ăsta, dar la un moment dat descoperim că ne înșelăm.

Noroc că s-a descoperit un proces prin care putem să verificăm lucruri, chiar dacă suntem convinși că știm deja cum stau!

Știința e procesul (lung și minuțios) prin care niște oameni vin cu idei care par să aibă logică, apoi le testează în fel și chip ca să vadă dacă stau în picioare, încercând din răsputeri să le găsească punctele slabe. Ce rămâne în urma procesului devine o „teorie” și e luat de bun, până la proba contrarie.

Am ajuns să ne gândim la cercetători ca la niște oameni cu laboratoare și instrumente, dar partea de bază, verificarea asta care poate distruge convingeri (inclusiv pe cele proprii), nu ține de aparatură. Ține de testarea în fel și chip a ipotezelor, ca să încercăm să avem o viziune mai clară a realității.

…Scriind astea, îmi amintesc că am auzit uneori comentarii gen, „unii din ziua de azi nu se mai închină la Dumnezeu, ci la știință”, dar mă gândesc că și în credință e importantă atitudinea asta științifică; în fond, religia vorbește despre adevărurile cele mai profunde, despre acea linie a orizontului de care spuneam mai sus. Cum decizi dacă ceva e adevăr sau erezie, dacă nu încerci să distingi cumva realitatea de iluzie? (O carte care mi s-a părut foarte interesantă din perspectiva asta e „Regimens of the Mind” de Sorana Corneanu, care vorbește despre cum s-a dezvoltat știința în Anglia pornind din teologie.)

În fine. Ideea e, când ai o idee care pare convingătoare, să o verifici de parcă ai crede contrariul. Dacă rămâne în picioare, dacă argumentele contra nu reușesc să le distrugă pe cele pro, ai o teorie care rămâne valabilă până la proba contrarie.

E grozav să ai o convingere, dar uneori convingerile te pot opri de la a vedea realitatea. Uneori convingerile nici nu trebuie să fie explicite, nu trebuie să fie ceva gen „pământul e plat”. Cineva care e deprimat poate fi convins că lumea e mai rea decât este ea de fapt; cineva care e foarte motivat poate fi convins că are mai multă forță și energie decât are de fapt; și tot așa. Iar apoi justifică viziunea pe care o are în loc să o verifice – căutând dovezi care să-i susțină ideea preconcepută în loc să încerce să vadă adevărul din spatele ei.

Conspirații și COVID

În ce privește teoriile conspirațiilor, mi se pare că vin dintr-o justificare, fără pasul de verificare. Întâi se dă convingerea, apoi se explică de ce e corectă.

Hai să vă dau un exemplu: purtatul măștilor. De la începutul pandemiei, s-a constatat că e neplăcut să porți mască. E incomodă, dacă ai ochelari ți se aburesc, respiri un pic greu. Unii au văzut motivul, alții au lăsat incomodatul să le ajungă la suflet. Masca le făcea viața mai grea și le crea suferință. Așa că masca era un lucru rău în viața lor. Iar lucrurile rele au fost impuse de cineva. Acel cineva le vrea răul -> conspirație!

Dacă mergi în sens invers, nu prea are logică. Să zicem că ești o persoană rea. Ești un răufăcător din benzile desenate. Ce vrei? Probabil bani, putere, slujitori și, dacă ții neapărat, și suferința altora. Dar dacă vrei suferință, mă îndoiesc că incomodarea minoră a unor persoane o să fie suficientă. (Asta ca să nu mai vorbim de nebunia logistică necesară ca să poți să impui așa ceva fără motiv la nivel mondial.)

Teoria conspirației nu caută să descopere adevărul, ci să demonstreze că omul are dreptate când simte într-un fel. Pe termen scurt, oferă o senzație de dreptate, de siguranță, de justificare. Pe termen lung, te poate duce pe câmpii și îți poate mânca timpul și energia (și eventual și banii), ba chiar te poate pune și în pericol.

Momentan ne aflăm în punctul ăsta, în care teoriile conspirației se multiplică și se bat cap în cap, dar nu contează pentru cei care le cred. Că virusul e o prostie și că e scăpat dintr-un laborator și că e creat pentru a ucide populația – toate sunt acolo nu pentru a explica coerent lumea, ci pentru a demonstra că e un lucru nasol care s-a impus din afară asupra unor persoane care-și vedeau de treabă și acum sunt încurcați de pandemie și de măsurile contra ei.

Nu zic că nu există decizii luate aiurea de către conducători, dar și ei sunt oameni – și ei sunt, cu alte cuvinte, capabili de tâmpenie. Și ei pot să fie puși în fața unei situații noi și să reacționeze absurd sau să ia decizii aiurea. Asta nu înseamnă că situația nu există sau că toate soluțiile sunt proaste. E ca și cum am crede că educația e neimportantă pentru că ai noștri sunt incapabili să facă sistemul de educație să puște.

…Cred că motivul pentru care scriu de treaba asta aici e că recunosc în teama de vaccin și ura față de măsurile luate aceeași teamă pe care o vedeam odinioară la colegii mei de curs de yoga, aceleași tendințe anti-sistem care nu aveau încrede în autorități și în medicina modernă. (De fapt, anul trecut niște unii de pe la yoga se puseseră fix de partea asta a baricadei, iar acum Gregorian Bivolaru crede că vaccinații sunt bolnavi pentru că s-au vaccinat.)

Într-un fel, am un start în ce privește scepticismul ăsta și soluțiile alternative, de „creștere a imunității” prin diverse idei naturiste și prin practici spirituale. Am crezut și eu, dar la un moment dat am început să văd oameni murind de relativ tineri în jur (sub 50), iar unele motive s-ar fi putut rezolva cu medicina normală. Au sperat până târziu în miracole și în soluții naturiste care să-i rezolve mai ceva decât doctorii. Dar a fost doar speranță deșartă.

Acum mă uit cum, la o scară mult mai mare, oamenii se tem de vaccinuri, urăsc măștile, urăsc precauțiile – nici măcar nu sunt operații, ca la cancer. Ne-am vaccinat atât de mulți și n-avem nici pe dracu’, aproape că aș uita că am avut „efecte secundare” de la vaccin (m-a durut brațul, lol) dacă nu aș fi făcut un efort să țin minte. Lucrurile astea se simt pe la ATI zilele astea și nu numai.

Sunt sigură că scepticismul legat de vaccin și supărarea au logică, și că există lucruri care par a fi dovezi, dar am impresia că e o lipsă de legătură cu realitatea. Cred că sunt doar speranțe și temeri la mijloc, precum și justificări ale acelor speranțe și temeri. Și dacă nu ești atent la tine și la ce vrei să crezi, e ușor să te lași furat de articole și discuții care-ți spun ce vrei să auzi.

Personal, am căutat tot felul de date care să mă ajute să înțeleg situația. M-am uitat pe numărul de cazuri și de morți nu doar de la noi, ci din întreaga lume. Mă uit, la scară largă, la lucruri precum mortalitatea în exces, care e o măsurătoare care spune cu cât mai mulți oameni au murit într-o perioadă față de câți mureau în anii precedenți în perioade similare (asta nu-mi spune câți au murit de covid, ci câți au murit de covid plus supraîncărcarea sistemului medical și poate și dezorganizare). Mă uit la ce au reușit să facă țările mai prudente și care sunt datele de la ei. Mă uit la faptul că pe 5 octombrie au fost peste 15.000 de cazuri noi și 252 de morți, din care 227 nevaccinați și 25 de vaccinați (în condițiile în care 30% din populație e vaccinată, doar 10% din morți sunt vaccinați). Și pe urmă citesc că unii au certificate false de vaccinați și uneori mai și mor cu ele în mână. Mă uit la faptul că Israelul foarte vaccinat a avut la fel de multe cazuri depistate pe câte avem noi, dar cu mult mai puțini morți per total tura asta – ba la ei au și început să scadă cazurile. Am înțeles că în Polonia au crescut un pic pensia pentru că speranța de viață a scăzut suficient din cauza morților de covid încât să conteze la calcule.

Din asta trag concluzia că e destul de nasol – nu extrem de, nu e o ciumă care să ucidă o treime din populația lumii, dar suficient cât să cauzeze tot felul de probleme și să crească semnificativ numărul de decese. E mai periculoasă pentru alții decât pentru mine. Vaccinul ajută mult, dar nu rezolvă tot, așa că ideal e să nu faci boala.

Pe mine mă mulțumesc datele, dar poate că mă mulțumesc pentru că am experiența depresiei și a unei grupări considerate de mulți o sectă și știu să nu mă încred doar în convingerile proprii și nici în dovezile pe care mi le dau indivizi care acționează tot din convingere. Pentru alții poate că ar merge mai bine dovezile mai puțin statistice, dar mai umane. Reportajele din spitale, discuțiile celor care au trecut prin boală sau ai căror apropiați s-au chinuit cu boala. Da, știu, unii vor ceva „mai convingător și științific”, dar am văzut și partea aia și se pare că nu i-a convins.

Până una-alta, eu constat că m-a ajuns pandemia, psihic vorbind. Sunt obosită și irascibilă. M-am săturat. În ciuda faptului că sunt introvertită și niciodată nu mi-a plăcut să fiu în mulțime, aș vrea să pot să merg fără griji din nou prin cafenelele favorite, în vizită prin alte orașe și nu numai. Teoretic, ca vaccinată cred că pot și acum, dar nu-mi tihnește și n-am chef să mă expun degeaba.

Tot ce-mi rămâne e să merg încet și sigur „în sus” în alte părți – să citesc lucrurile pe care tot vreau să le citesc, să învăț lucruri pe care voiam să le învăț de multă vreme, să fac un pic de arts&crafts, să filozofez și alte alea.

Libertatea de exprimare și egalitatea opiniilor

Sun, 18 Jul 2021 14:11:26 +0000

Amu’, eu vorbesc engleza binișor, da’ parcă e ciudat să vorbesc în engleză cu doi români dacă vreau să mă asculte și alții. Discuția de până acum e între Raluca Enescu și Dorin Lazăr și e legată de libertatea de exprimare.

Din câte înțeleg, toată treaba a pornit de la faptul că există un site unde se strânge lumea să facă miștocăreli la adresa unor persoane publice, ceea ce deseori degenerează în hărțuirea persoanelor, ceea ce a dus și la sinucideri.

Raluca și Dorin discută despre importanța libertății de exprimare în general, dar eu cred că există două lucruri, distincte, dar ușor de confundat: libertatea de exprimare și dreptul de a fi auzit.

Libertatea de exprimare înseamnă că nu poți să faci închisoare pentru ceea ce spui – între anumite limite. Pentru că nu poți să zici, „hai să-i dăm în cap lui Alexandru-Igrec Icsulescu”, pentru că e instigare la violență.

Dreptul de a fi auzit nu cred că există. Nu doar că nu poți forța pe cineva să te asculte (după cum o demonstrează generații de elevi care nu ascultă ce le zic profesorii), dar nu poți forța pe nimeni să-ți dea un microfon.

Problema e că trăim într-o lume în care o parte destul de mare din comunicare se petrece prin publicare. Înainte trebuia să mergi la o editură sau la un ziar sau să măcar la o tipografie pentru a-ți răspândi mesajul și nu era garantat că o să te publice cineva. Statul era cel care trebuia să nu interzică, dar nu cred că a argumentat vreodată cineva cu capul pe umeri că dacă nu apari la TVR să spui că îți plac pisicile nu ai libertate de exprimare. Pur și simplu TVR are dreptul să decidă pe cine promovează în direct și pe cine nu.

Dar nu mai trăim în lumea aia. Momentan publicăm o grămadă de mesaje. Tot ce e pe Facebook? E ca și cum ar fi dat la gazetă. O gazetă a familiei, poate, pe care o citesc câțiva oameni; dar poate și o gazetă națională.

Asta înseamnă că discursul privat și cel public se amestecă. Ceea ce e o problemă, pentru că într-un fel tragi la răspundere pe cineva care vorbește public și altfel pe cineva care vorbește privat. E foarte ușor să vorbești public, iar platforma nu mai pare să fie un privilegiu, ci un drept.

Așa că ai o grămadă de neaveniți care vor și să vorbească liber (ca-ntre prieteni), dar și public. Vor puterea, nu și responsabilitatea. Se urlă prea mult că libertatea trebuie interzisă pentru unii, dar nu și pentru alții, și toată lumea are criterii proprii despre cine sunt „unii” și cine sunt „alții”. Între timp, își iau justiția în mâini și bagă hărțuială, pentru că sugestiile că cealaltă parte ar trebui, dacă nu linșată, măcar denunțată, sunt mult prea dese.

Eu propun să închidem tot internetul public, să lăsăm doar un messenger unde să ne putem adăuga unii pe alții să discutăm 1 la 1 cu familia, prietenii și colegii de muncă (până în 100 de contacte, 200 pentru cei care lucrează cu publicul, ca să nu se umple de spammeri) și să dăm acces din nou la vorbitul public doar pe bază de cereri, în care să iscălim că am priceput care sunt regulile discursului public, plus primele 5-10 postări programate adăugate la dosar, ca să se verifice că sunt civilizate și nu includ sugestii de linșare a persoanelor publice.

Facem niște moderatori oficiali, nu chiar judecători, dar pe acolo, și când primești o raportare, se strâng repede niște jurați, se face un proces, și se vede dacă mai rămâi pe internetul public sau primești ban un an sau doi. Și dacă acuzatorul te acuză aiurea, poți să-l raportezi și tu.

Soluția e cretină, dar nu e cu mult mai cretină decât toate cele gen „să le închidem gura celorlalți” și „hai să tăbărâm toți pe Alexandru Igrec-Icsulescu să-i spunem că e un rahat cu ochi”.

La răscruce de bloguri

Mon, 07 Jan 2019 14:31:01 +0000

WordPress a schimbat editorul de text în care scrii articolele. Acum e cu 100% mai enervant, cum mă apuc să scriu un articol, cum mă enervez și renunț la mijloc.

Nu e vorba că-s eu fixistă și vreau să fie chestiile fix cum erau înainte, dar acum fiecare paragraf e considerat un calup, deci dacă bag din greșeală mouse-ul peste un paragraf, încep să văd tot felul de butoane și butonașe peste text. Iar dacă vreau să șterg ultima propoziție din paragraf și dau shift+jos, ca să ajung în spațiul dintre două paragrafe, mă trezesc că selectează cinci kilometri de text.

Cu alte cuvinte, dacă scriu ȘI mai rar, dați vina pe WordPress. (Încep să mă gândesc serios să scriu articole în LibreOffice și să le dau copy-paste – sau să mă mut pur și simplu pe altă platformă.)

Între timp, am remarcat și eu câteva chestii în timpul vacanței.

Era sfârșit de an, cu tot ce înseamnă asta – alergături din stânga-n dreapta, întâlnit cu oameni, pregătit revelionul, oaspeți, cadouri și alte chestii de-astea, de nu-mi mai ardea de nimic decât de stat degeaba. Bine, am prins și o gripă cu un pic de febră și tot tacâmul, de la un moment dat nu mai puteam nici să citesc, stăteam doar și mă uitam la filme și jucam clickere.

Eh, și ce-am văzut eu când în sfârșit am intrat pe Facebook? O notificare de-aia care apare doar când își rezolvă Zuckerberg bug-urile – mai exact, cineva care nu era în lista mea de prieteni încerca să converseze cu mine.

Captură de ecran, fără nume, pentru că nu am de ce să-l dau:

Acuma, dacă n-ai o meserie care-ți cere să tastezi toată ziua, e mai greu cu scrisul pe calculator, mai ales dacă încerci să scrii cu diacritice și încearcă telefonul să ghicească ce vrei să zici – dar persoana asta cică are aceeași meserie ca mine, deci ar trebui să aibă cam aceleași condiții la muncă. Ba mai și cerea de lucru, deci ăsta era un mesaj „de muncă”, din punctul meu de vedere, chit că era trimis pe Facebook și era destul de prietenos.

Am recitit mesajul și am numărat vreo zece probleme: 4 diacritice lipsă, un spațiu în plus, un spațiu în minus, un „m” mic unde trebuia să fie mare, două litere mari unde trebuiau să fie mici („română-engleză”) și „pt” ăla ar trebui să aibă un punct după, pentru că e prescurtare (să zicem că informal, între prieteni, poți ignora punctul – dar a ales pronumele de politețe și un stil mai oficial). În plus, toate propozițiile se termină cu semnul exclamării, de zici că cel mai entuziasmant lucru din lume e să vorbească cu subsemnata – ceea ce, ok, nu e o greșeală, dar e o alegere stilistică un pic ciudată.

Mesajul e „Sent from web”, adică din browser, deci așa scrie persoana asta în general. Normal că prima mea impresie e că nu e atentă la detalii și nu are în reflex nici scrisul corect, nici recititul mesajului înainte de a-l trimite, nici nu înțelege foarte bine impactul pe care-l are un text în context. Dacă să vorbești cu cineva e ca un interviu de muncă, l-a picat din start.

Eh, pentru că nu e prima oară când mă întreabă un traducător dacă-i pot da de lucru, am întrebat și eu de ce m-a contactat pe mine. Adică, mno, nu că nu recomand colegi când e cazul, dar în general eu fac parte din concurența traducătorilor, nu dintre clienții lor. Așa că atunci când m-am apucat de traduceri, eu mi-am trimis CV-ul pe la edituri, nu pe la alți traducători.

Mi-a răspuns: „Ok,îmi cer scuze pt deranj”.

Deci am rămas cu întrebarea. O fi luat-o ca pe un atac la persoană, nu ca pe o întrebare, cine știe. Meh.

Altă fază. Peste sărbători, am stat mai mult pe telefon. Pe calculator am Adblock, pe telefon n-am – și-așa am ajuns să nu mai intru pe majoritatea site-urilor. Am ajuns să-i citesc aproape exclusiv pe zoso și pe Manowar, pentru că site-urile către care dă lumea link în general sunt extrem de încărcate de reclame, iar blogurile românești în general ori o luaseră mai moale cu scrisul, ori aveau Google Ads și erau pline-ochi de reclame.

Cel mai tare am râs când am încercat să-l citesc pe Eftimie – ceea ce e ok, pentru că oricum intrasem ca să râd. E acolo o explozie de reclame de zici că a angajat un spambot nebun pe postul de admin al site-ului.

Îmi place la nebunia aia cu unde e Dumnezeu și poza cu tipul care se ia de cap, în condițiile în care e absolut evident că Dumnezeu nu e nicăieri pe site-ul ăla.

Aș face imaginile astea un pic mai mici, dar WordPress a decis că utilizatorii își doresc enorm să nu mai aibă posibilitatea de a micșora sau mări pozele trăgând de ele. (Cred că aș putea să modific dimensiunea imaginilor umblând direct la codul postării, dar mi-e lene.)

O ultimă chestie: cred că a existat cel puțin o persoană care a priceput că mă las de traduceri doar pentru că am renunțat la autorizația de traducător. Fals. Autorizația vieții nu e necesară decât dacă vrei să faci traduceri de acte – altfel îți ajunge un PFA întemeiat pe alt act. Sau poți să faci ca mine și să lucrezi printr-un SRL care are cod CAEN pentru traduceri.

Unde s-au dus când au apus

Sat, 15 Dec 2018 10:20:14 +0000

Mă învârteam ieri prin bucătărie și încercam să fac prânzul și un desert în același timp, pentru că din când în când am impresia că mă pot coordona suficient încât să fac multitasking. (Am reușit să nu pun usturoiul în desert și nici zahărul în paste; la drept vorbind, am uitat complet de zahăr, dar e ok, cine a zis că dulciurile sunt dulci?)

Și apare D. prin bucătărie, întrebând dacă mă poate ajuta cu ceva.

„Da,” zic eu. „Vreau alt cap, că al meu mă chinuie de nu-i adevărat.”

„Te doare? Ia o pastilă.”

„Nu mă doare, doar mă-nnebunește. Îl dau la schimb.”

„Nu-l da, e un cap bun,” îmi zice el împăciuitor, moment în care îmi dau seama că nu înțelege cât de teribilă e problema.

Așa că mă apuc să cânt.

„Unde-s borcanele, unde-s ciolanele….?”

„Ă,” zice el, nesigur.

„Țuica, jumările bunicilooor?”

„O, nu.”

„Unde s-au duuuuus când au apuuuus anii de sus ai gloriei lor? Lai, lai, lai, lai, lai, lai, lai, lai…”

„Dumnezeule, ce-ți veni?”

„Asta mă-ntreb și eu. Îmi vedeam și eu liniștită de treabă, când m-a asaltat melodia asta de nicăieri – dar nu oricum, nu. Au început să se-nlocuiască versurile cu chestii de-alea tradiționale de bunici de la țară. Și nu cred că mă înțelegi, bunicii mei erau la oraș și bunică-mea făcea șnițele și vinete, nu ciolane și jumări. De zece minute mi se învârte în cap chestia asta. Mor. Ia-o tu, poate scap de ea.”

Așa că întrebarea rămâne: unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor?

Greu scoți omul din mașină

Tue, 11 Dec 2018 19:38:20 +0000

Pe vremea când eram în liceu, știam un tip de peste 40 de ani care făcea sport – mergea la baschet de câteva ori pe săptămână, era în ceva echipă locală de amatori și participa la concursuri cu alte echipe de amatori.

Ei, acest sportiv mergea la baschet cu mașina, ca să nu meargă pe jos. Până aici, nimic deosebit, doar că sala de sport era la colțul străzii – și nu e un fel de a spune. Am intrat pe Google Maps și am măsurat distanța efectivă, nu în linie dreaptă, ci după ușoara curbură a străzii, până la intrarea aflată uuun pic după colț. Mi-au ieșit 240 de metri, hai 250 cu indulgență și numărând niște metri și în curtea clădirii. Dacă mergi foarte lent ajungi în patru minute până acolo.

La vremea respectivă râdeam, dar azi încep să mă întreb dacă asta devine normalitatea – e plin de mașini la fiecare pas și toată lumea insistă că are nevoie de ele. Ai mașini în parcările pline, mașini parcate pe trotuare, mașini pe străzi. Dacă mergi în București, o bandă a străzii e ocupată de mașini parcate.

Să fie vina primăriei din București? O fi. Ar putea amenda, ar putea face multe – dar problema e și una de mentalitate. Nu primăria le-a cumpărat mașini românilor, ci și-au cumpărat ei singuri. Nu primăria îi pune să le folosească, ci le folosesc ei singuri.

La scară mică, pentru fiecare, e un pic mai convenabil să ai mașină decât să nu, exceptând faptul că trebuie s-o parchezi, să-i pui benzină, s-o duci la verificări și reparat, să-i schimbi cauciucurile, să-ți iei asigurare, să-i schimbi uleiul, s-o speli, s-o cureți și să-i mai faci cine știe ce. La scară mare, faptul că foarte multă lume decide că mașina îți face viața mai ușoară se vede în aglomerația din ce în ce mai mare de pe străzi, în faptul că ajungi din ce în ce mai greu dintr-un capăt al orașului în celălalt, în poluarea aerului.

Nu e nimeni care să rezolve problemele astea dintr-un foc, care să facă poluarea și aglomerația să dispară ca prin minune, în așa fel încât tu, personal, să te poți plimba cu mașina fără bătăi de cap. Orice soluție de reducere a traficului și poluării o să fie probabil nepopulară, pentru că o să trebuiască să forțeze oamenii să mai renunțe la mașini, lucru care o să fie greu și o să se lase cu scrâșnit din dinți. De unde știu? Pentru că văd cât costă benzina și întreținerea mașinii și văd cât de tare nu se uită cei din jur la costurile astea, chiar dacă se plâng că e „scump raportat la nivelul nostru de trai”.

Transportul fără mașină, mai ales în orașe ca Brașovul, e simplu și e în regulă. Dai 2 lei ca să mergi până oriunde. Dacă vreau să-i vizitez pe ai mei la Sf. Gheorghe, e 8 lei microbuzul. Durează un pic mai mult decât dacă aș avea mașină, dar dacă bag în Google Maps traseul îmi zice când să plec de acasă ca să ajung cât mai convenabil – și pot să citesc pe drum sau să stau pe Facebook fără să fiu atentă la drum.

Când merg la București, Valea Prahovei nu e o problemă. Stau 2-3 ore liniștită și vorbesc cu lumea, citesc sau frec menta cum am chef. Până la Cluj se simte diferența dacă mergi cu trenul, pentru că CFR-ul se duce naibii și nu face linii noi nici să-l bați cu cârpa udă, așa că mergi pe ruta ocolitoare.

Ce vreau să zic e că dacă o să vină cineva să forțeze mâna proprietarilor de mașini și să-i facă s-o ia mai ușor, n-o să fie chiar atât de grav cu renunțatul (decât pentru cei care chiar au nevoie de mașini, pentru că merg toată ziua prin satele înconjurătoare în interes de serviciu).

Dacă nu se întâmplă așa ceva, e ok. Nu-mi fac iluzii că o să renunțe cineva la mașină în condițiile în care situația e un fel de dilemă a prizonierului – majoritatea observă că ar fi bine dacă s-ar renunța la mașini, dar dacă ceilalți nu renunță, și lor le e un pic mai bine cu.

Bine, dacă nu se schimbă nimic, rămâne problema că e o poluare teribilă prin București, iar Ovidiu se întreabă de ce nu-și face lumea griji în privința asta. Eu cred că din două motive: 1) poluarea e invizibilă și e greu s-o simți după ce te-ai obișnuit cu ea; e ca atunci când știi că nu e bine să bei cât de mult bei, dar n-o să pățești nimic nici azi, nici mâine din cauza asta; 2) nu poate schimba cineva lucrurile în privința asta printr-o hotărâre de guvern; și 3) majoritatea oamenilor contribuie la poluare tot mergând cu mașina încoace și-ncolo și probabil că nu vor să-și schimbe obiceiul ăsta, mai ales nu înainte să-l schimbe ceilalți (vezi mai sus).

Marie Brennan – „Istoria naturală a dragonilor” [recenzie]

Fri, 15 Dec 2017 10:21:51 +0000

Dacă aș face un top anual al cărților cu cele mai frumoase coperte, „Istoria naturală a dragonilor” de Marie Brennan ar fi sigur în cel pentru 2017. Iată o imagine completă, cu coadă cu tot, a ilustrației de pe copertă.

Chiar dacă mi-aș fi dorit să fie un atlas zoologic cu dragoni care să aibă doar ilustrații ca asta, e un roman scris în stilul secolului 19. Ceea ce nu e rău deloc.

Isabella e o tânără dintr-o mică familie nobiliară, care are de mică o adevărată fascinație pentru biologie și pentru dragoni. Vrea să vadă cum sunt alcătuite păsările pe dinăuntru, vrea să conserve insecte ca să le studieze și îl pune pe fratele ei să-i aducă pe șest cărți din biblioteca tatălui, ca să-și poată satisface curiozitatea. Iar când crește, evident că face tot posibilul să-și continue studiile.

Povestea e scrisă din perspectiva Isabellei, după ce a ajuns la bătrânețe și și-a câștigat un renume de cercetătoare – are o anumită ironie față de sine pe alocuri, ne explică modul de alcătuire al oaselor dragonilor și câte ceva despre biologie în general. Ceea ce e interesant, până la un punct, dar nu prea pare capabilă sau dornică să transmită și emoții. Isabella își păstrează mereu o distanță intelectuală față de ce i s-a întâmplat, chiar dacă ne povestește aventuri cu contrabandiști și nobili care o iau pe căi greșite.

Pe la mijlocul cărții, mi-am dat seama că „Istoria naturală a dragonilor” e doar prima parte dintr-o serie, prima aventură a Isabellei ca naturalistă și inițial am fost foarte încântată să aflu că povestea nu se termină atât de repede. Spre final, însă, mi-a mai pierit din entuziasm din cauza distanței emoționale a protagonistei.

Ediția în română este citibilă, dar e cam neglijentă. Sunt câteva greșeli tipografice, care m-au deranjat destul de puțin, dar sunt și câteva traduceri dubioase, care nu prea au logică. De ex., „Dar cercul părea atât de regulat. Să fi fost așa din greșeală? (Răspunsul, apropo, e da. În acest caz nu, dar astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, când informațiile sunt la fel de insuficiente ca ale noastre)” – hotărăște-te, traducătorule! E așa din greșeală sau nu e?!

Statul ucide lent bolnavii

Sat, 21 Oct 2017 15:14:45 +0000

Am aflat azi că o prietenă, bolnavă de scleroză multiplă, și-a pierdut pensia din care trăia, dar și-a păstrat obligația de a cotiza la pensiile speciale ale scriitorilor români și la mărețele proiecte ale Uniunii Scriitorilor. A scris o grămadă de poezioare pe net de-a lungul anilor, iar cei de la Herg Benet le-au publicat într-un volum.

Totul s-a făcut legal, așa că ea și editura au cotizat la stat cu tot ce era de cotizat în urma vânzărilor celor câteva volume. Iar când a aflat statul că primește bani de la ea pentru drepturi de autor, a declarat că sunt venituri ilicite și i-a anulat pensia. Ba mai mult, trebuie să dea înapoi și ce-a primit deja.

Povestea e mai lungă și e și greșeala prietenei mele, pe undeva, dar hai s-o luăm de la început. Pentru că sunt lucruri care pot ajunge să ne afecteze pe toți, la un moment dat.

Acum doi ani, un prieten comun mi-a făcut cunoștință cu Marcica Belearta, o zăpăcită de pe net care joacă League of Legends cu mult drag, la fel ca mine. Am intrat în câteva meciuri, ne-am distrat împreună și când ne-am împrietenit un pic mi-a zis, „Știi, eu am scleroză multiplă de câțiva ani.”

M-am blocat. Nu știu ce să le spun oamenilor cu probleme, mai ales celor cu de-astea cronice care au auzit toate „Îmi pare rău”-rile din lume. Nu prea le am eu cu bolile și biologia, dar cunoscusem o americancă pe net cu câțiva ani înainte, a cărei fiică avea și ea aceeași boală – „Îi cumpăr un Kindle,” mi-a zis americanca, „pentru că îi place să citească, dar nu prea mai poate da paginile cărților pentru că nu mai are control asupra degetelor. E în scaunul cu rotile, are grijă soțul ei de ea.”

Marcica are destul control încât să joace, dar îmi spunea că nu prea mai vede bine (de la nervii optici), că face tratamente super-nasoale ca să nu-i avanseze boala, că zace în pat și nu poate face nimic după injecții. Din când în când, începea să spună că nu mai ia, că mai bine decât crizele de la tratament să devină legumă și să moară. După care se ținea de tratament oricum. E pe tratament și acum și se chinuie cu el.

Și scrie poezii.

Nu mai beau nici vin
Nu mai beau nici bere
Nu mai beau nici țuică
- nici măcar de pere - 

Nu mai beau deloc
Și în viața mea
Că mă doare capul
AuauauaauA.

Nu mai beau nici suc
Și nici apă plată
Că mai bine mor
Decât iară' beată.

Vine o vecină:
- Tu, nu bem ceva?
Nu mai beau de mâine
Dracu' să mă ia.

Are o pensie de nu poți trăi din ea și un ajutor de handicap de 39 de lei. Locuiește cu bunica ei – mama ei a murit, tatăl a emigrat. Și se tot duce la comisii și la doctori încoace și-nolo.

Ei, acum vine problema: comisiile au stabilit că ea nu are capacitate de muncă și deci nici drept de muncă. A avut o meserie la un moment dat, a lucrat în ceva firmă – lucruri de om normal, așa. Pentru că nu poate munci, primește bani de la stat.

Doar că, tot scriind ea poezii la nervi, a ajuns să-și pună problema să le și publice. V-am dat mai sus link-ul, vi-l dau iar. Cartea ei nu s-a vândut extrem de bine, nu i-a asigurat intrarea în Uniunea Scriitorilor, nimic de genul. Doar că a primit drepturi de autor pe ea – iar asta înseamnă că a avut venituri, ceea ce înseamnă că a muncit. Ceea ce înseamnă că a avut venituri ilicite, conform statului, pentru că ea nu are voie să muncească. Deci, i se taie banii de la stat și trebuie să și dea înapoi ce a primit când s-a publicat volumul. Banii primiți de la stat? Vreo 500 de lei. Banii primiți pe volum? Vreo 200.

După cum ziceam, într-un fel e și greșeala ei că nu a aflat că nu are voie să aibă niciun venit de genul ăsta ca să-și păstreze dreptul la banii de la stat.

Dar pe de altă parte… poftim?

Aici aș putea să vă spun cât de bună și sufletistă e Marcica, cât de puternică e când se ridică din nou și din nou și merge mai departe. Cât de mult o admir pentru faptul că are puterea să glumească și să ne spună și nouă glume. Și e toate astea. Însă problema nu e doar cu ce i se întâmplă ei.

Statul își bate joc de toți oamenii care au un handicap sau o boală incurabilă. Bunicul meu și-a pierdut un picior și a trebuit să tot meargă la comisii, să se vadă că nu i-a crescut la loc cât a trăit (a murit în 2012). Apoi, bunică-mea a ajuns la pat cu Parkinson și taică-meu a început să aibă grijă de ea. N-a mai dus-o nicăieri, ca să n-o chinuie – nici măcar ca să fie declarat însoțitor și să se poată ocupa liniștit de treburile ei. N-avea inimă s-o ducă pe coclauri, s-o țină la cozi cu orele și orele, să treacă prin nebunia aia, să fie tratată ca ultimul om. Măcar să moară liniștită. (așa a și murit în toamna asta)

Problema nu e doar a Marcicăi. E a noastră. Pentru că și eu, și voi am putea să ne ciocnim într-o zi de asta. Poate că, la fel ca în cazul ei, o să descoperim că suntem trădați de propriul corp și că la vârsta la care alții își văd de carieră și familie, noi ne luptăm cu soarta. Sau poate că ajungem să-i ducem pe cei dragi de la comisie la comisie, să-i chinuim în fel și chip pentru că sunt bolnavi și avem nevoie de hârtii și declarații.

Am pierdut șirul luptelor Marcicăi cu statul. Știu că avea un grad destul de mare de handicap, iar între timp, deși situația ei e din ce în ce mai rea (nu există îmbunătățiri la scleroză multiplă), gradul ei de handicap a scăzut. Le-a scris comisiilor, le-a scris miniștrilor. Și tot degeaba.

Mă face să-mi dau seama că, de fiecare dată când dăm din umeri, spunând „Așa-i în România”, le facem rău celor ca ea, celor care se ciocnesc mereu de probleme. Nu e ok, e timpul să începem să ne plângem de relele care li se fac altora. Să nu mai considerăm că doar pentru că așa e în România_, așa e și normal_. Uneori, nu e nevoie de eforturi supraomenești să se schimbe lucrurile, ci e destul să se organizeze lucrurile mai bine, să gândească cineva și să vină cu o soluție mai inteligentă, să fie oamenii un pic mai umani.

Mă gândesc: e o problemă că oameni perfect sănătoși sunt declarați ca fiind cu handicap ca să înșele statul și să ia un ban? Da, este – probabil că pentru problema asta plătesc bolnavii reali, care trebuie verificați și reverificați că nu le-au recrescut membrele și că nu s-au vindecat de ce nu se poate vindeca. Altfel nu-mi explic de nebun a putut veni cu ideea că cei cu handicap permanent trebuie reverificați periodic.

Complici la situația ei sunt și cei de la conducere, cărora nu le pasă suficient de situația celor dezavantajați, dar și angajații mărunți, cei cărora nu le pasă de bolnavi sau care iau șpăgi ca să aibă ceva în plus pentru familia lor. Corupția celor mici, deopotrivă cu a celor mari, duce la situațiile astea stupide în care oamenii sunt chinuiți efectiv ca să poată trăi.

Și mă mai gândeam la un lucru: dacă un deținut scrie o carte, are de câștigat pentru că i se reduce pedeapsa. Dacă cineva e în Uniunea Scriitorilor, are de câștigat, pentru că primește bani în plus la pensie – probabil mai mult decât a cotizat din vânzarea cărților. În schimb, dacă o persoană care nu stă să caute mici avantaje mârșave scrie o carte, i se iau banii primiți ca ajutor de boală.

E ceva absurd aici. Nu știu care e soluția, dar cred că ar trebui să începem să ne uităm mai atent la cei care-și trag avantaje în detrimentul nostru – și la cei care suferă în tăcere pentru că prea puțini îi aud.

7 motive să interzicem nunțile

Thu, 07 Sep 2017 17:20:15 +0000

În fiecare an, timp de o zi, există în anumite orașe din țară o paradă a homosexualilor, care se plimbă pe cele mai circulate țări. Lumea urlă „huo” din toți rănunchii, „Să facă ce vor la ei acasă, să nu facă scandal în oraș! Să nu ne scoată nouă ochii și urechile cu dragostea lor! Câtă nesimțire!”

În fiecare an, în perioada relativ caldă, în absolut toate orașele din țară au loc nu știu câte parade ale heterosexualilor care se căsătoresc. Pornesc din zece mii de cartiere mărunte, apasă pe claxoane, fac o gălăgie de nedescris și scoală morții din somn și pe mine de la birou.

Momentan e o gălăgie de nedescris la bloc. Muzică de hâța-hâța dată tare, de o recunosc din casă, dacă știu melodia – gen „Mi Gente”. Am închis geamurile, pe urmă am deschis iar unul.

„Alooo, puteți da muzica mai încet?”

„Ceeee!?”

„PUTEȚI DA MUZICA MAI ÎNCET?!”

„NU! ÎNCHIDEȚI GEAMUL ȘI N-O MAI AUZIȚI!”

Am închis geamul la loc și am schimbat câteva cuvinte despre nesimțirea unora. Los DJ’s no mienten le gusta a mi gente eso se fue mundial. Peste două minute, când încă ne contram cu privire la posibile soluții, vine vecinul la ușă.

„Ce, vecine, ce, e o problemă?!” întreabă vecinul, de parcă nu din mașina lui se aude dâgâdâm-dâââm-dâââm.

„E muzica dată cam tare,” îi răspunde al meu în timp ce mă ține pe mine, ca să nu mă așez pe geam și să încep să cânt din toți bojocii toată coloana sonoră de la „Fantoma de la operă”, fie că e cântată de Crawford sau de Brightman. Nu, n-am deloc voce, de ce întrebați?

„Ei, și? Avem nuntă mâine, asta e.”

Da, am învățat la școală chestia asta, la fizică. Merele pică din copaci, Arhimede plutește în apă și orice chestie enervantă pentru vecini trebuie iertată înainte de nuntă. Îmhî.

Dar cred că înțeleg de ce nu vrea lumea să se căsătorească homosexualii: atâta ne trebuie, și mai multe nunți. Ar trebui să le interzicem și pe astea pe care le avem deja. Nu căsătoria, doar nunta. Ar fi un lucru extrem de bun pentru țară, iată de ce:

Se știe că absolut niciun invitat nu vrea vreodată să fie acolo, deci eliminăm suferința măruntă a o sută de oameni dintr-un singur foc.
Mireasa nu mai are parte de luni de stres cu organizatul nunții. Știm toți cum se chinuie, își scurtează viața cu câteva luni (alea pe care le pierd cu organizarea), deci le facem cadou timp și liniște. Ce poate fi mai frumos?
Vecinii și trecătorii de pe stradă nu mai suferă când li se sparg timpanele cu claxoane și muzică.
Femeile nu mai sunt forțate să poarte rochii de nuntă, care sunt deseori de o hidoșenie cruntă.
Și nici să se machieze de nuntă, ca să se asorteze la hidoșeniile de rochii cu hidoșenii de machiaj.
Nu se mai aruncă o grămadă de bani încoace și încolo, care să ajungă în mare parte în buzunarele celor mai proști croitori, celor mai dubioase restaurante și celor mai vampirici fotografi de nuntă.
Miresele și mirii nu mai sunt chinuiți de fotografi, care apoi le adaugă fericire din Photoshop ca să pară că se distrau, deși erau într-unul din locurile alea foarte pitorești în poze, dar pline de bălți de pipi în realitate.

Una peste alta, am fi toți mai fericiți. În afară de câțiva Photographiși care ar muri de foame, desigur.

Micii buni și micii mari

Fri, 16 Jun 2017 20:39:45 +0000

Am un prieten care spune că nu prea poți să crezi oamenii când recomandă mici, pentru că au tendința să-ți spună că micii mari sunt buni. Tu întrebi „unde-s cei mai buni mici din oraș?”, iar ei îți răspund, „în locul x, sunt uite-atât de mari și costă doar un leu bucata, cu muștar cu tot”.

În cazul micilor se confundă cantitatea cu calitatea – și de ceva vreme constat că lucrul ăsta e valabil în multe domenii. Ok, și la alte tipuri de mâncare e valabilă chestia, dacă n-ai cumva norocul să te afli într-un oraș cu o grămadă de opțiuni. Dar e valabilă ideea și unde nu te aștepți.

De exemplu, la muzică. Bine spune amicul Eftimie: „Românii au o obsesie cu muzica tare, că s-au născut toți în sărăcie lucie și n-au avut boxe. Acum, când au boxe, principala lor preocupare e să dea muzica tare peste tot.” Am fost la un concert fix acum, am plecat mai repede pentru că-mi spărgea muzica timpanele și tot n-auzeam mare brânză, nu reușeam să mă prind decât din context în ce limbă cânta solistul.

Îmi zicea cineva că el nu poartă căști, pentru că îți distrug auzul, când folosește așa ceva le ține lângă urechi. Ceea ce mi se pare absurd, pentru că înseamnă că face ca un român: dă volumul întâi la maximum, după care se poziționează la distanța potrivită de ele. Acuma, de curând am rămas fără vechile căști de la telefon, mi-am luat unele noi (astea) și prima mea reacție când mi le-am pus pe urechi a fost una de încântare: pot să ascult muzică la 10% din volum și tot se aude clar și frumos. Nu trebuie să dau tare, calitatea sunetului face totul.

Dar nu, majoritatea pun muzica TARE SĂ SE AUDĂ.

E fix aceeași poveste și cu literatura. O metaforă e bună, deci zece metafore sunt și mai bune. Nu contează cât de bune sunt, lasă că se rezolvă la cantitate. E bine ca un paragraf să conțină o idee, deci dacă ai acolo zece idei e de-a dreptul excelent. Nu trebuie neapărat să fie clare, să aibă logică sau să clădească ceva anume. E suficient să fie, una din zece sigur valorează ceva.

PARCĂ SUNTEM O

NAȚIE DE FOMIȘTI

CARE CRED CĂ CE E MAI MARE/MULT

E NEAPĂRAT NECESAR ȘI MAI BUN!!!!

Baschetul e mai bun când îl joci cu mingea asta.

Primul oraș pietonal al țării

Mon, 05 Jun 2017 16:36:58 +0000

Am trecut zilele astea prin Sf. Gheorghe, care încearcă să devină primul oraș pur pietonal al țării. Una dintre străzile principale s-a transformat într-o pietonală sub formă de L, apoi o altă stradă importantă din zonă a devenit cu sens unic, apoi alte câteva străzi au ajuns în lucru și în lucru au rămas. Practic, în momentul de față e mai ușor să străbați orașul la pas decât la volan.

Peisaj fără mulțime, cu trepte ce nu duc nicăieri.

Pietonala respectivă e enormă și, de obicei, goală. E atât de mare încât ar încăpea mitingurile brașovene acolo, dar orașul e atât de mic încât nu se poate umple nici măcar la un concert C.C. Catch sau Smokie (vorbesc din experiență). Din când în când sunt târguri și mai apar tarabe și căsuțe de lemn care să mai ocupe spațiul, dar în cea mai mare parte a timpului acolo e un gol enorm în care câteva terase încearcă în disperare să se extindă, dar nici cu 20 de mese nu reușesc să umple peisajul.

După ce rătăcești pe-acolo ca Moise în deșert, jurând că pe hartă zona părea mai mică și că nu e vina ta că tot mergi și mergi și n-ajungi nicăieri, ai șanse să dai de două fântâni arteziene și de niște trepte enorme ce duc spre o platformă pe care nu se află nimic.

Zona cu prefectura obișnuia să arate așa:

[][1]

Poză de pe wiki.

Și pe urmă a început să arate așa:

[][2]

Poză de pe Covasna Media.

Pozele nu snt fix din același punct făcute – dacă vă uitați la prima, vă dați seama că a doua e doar o jumătate dintr-una dintre laturile pietonalei. Stâlpii de iluminat sunt puși înspre mijlocul străzii, probabil pentru ca atunci când ajungi noaptea pe trotuarul greșit să poți să-i vezi de undeva din zare ca pe Farul din Alexandria.

În ce privește străzile în lucru, una dintre ele e destul de principală. Patru benzi, face legătura dintre o intrare relativ importantă în oraș și centru, pe ea sunt o fabrică, câteva licee și Muzeul Național Secuiesc, unde când eram eu mică veneau relativ des autocare cu unguri din Ungaria. Acum nu mai au cum să vină pentru acolo, pentru că muzeul secuimii din capitala secuimii se află pe o stradă administrată de politiceni secui, care nu sunt chiar atât de diferiți de policienii români.

Din septembrie încoace, strada respectivă arată ca un drum de țară, de zici că n-a existat asfalt acolo din moși-strămoși:

Muzeul Național Secuiesc -- a Székely Nemzeti Múzeum.

Din câte am auzit, cei de la primărie au vrut să înlocuiască niște țevi. În afară de faptul că n-au anunțat localnicii că urmau să nu-și mai poată scoată mașinile din curți, până aici n-ar fi fost nicio problemă. Doar că primăria n-a fost în stare să-și organizeze cum trebuie echipele de muncitori, așa că au săpat-o și abandonat-o. Ceva-ceva, au pus un strat de țevi prea sus și acum nu mai pot turna asfaltul la grosimea potrivită și ar trebui să le demonteze și să le remonteze mai jos.

Am eu o sugestie de rezolvare a problemei, care e în ton cu noul stil al orașului: să renunțe la asfalt, să toarne niște pământ peste, să-i pună niște dale de grădină peste și să declare și strada asta pietonală. După cum ziceam, Sf. Gheorghe încearcă să devină primul oraș pur pietonal al țării, iar cu un pic de ingenioziate ar putea să-și vadă repede visul cu ochii.

Trenuri și plictis

Wed, 09 Nov 2016 08:19:45 +0000

Mi-am luat o vacanță scurtă și mă îndrept voinicește spre un oraș aflat la câteva ore bune de Brașov. Știu că mersul cu trenul durează, așa că mi-am luat cărți cu mine, pentru că de multă vreme voiam să stau să mă bag cu nasul în povești fără să trebuiască să preiau vreun proiect urgent.

Sunt în compartiment cu un domn în vârstă bine, pensionar singur care nu are nimic de făcut decât să se uite pe fereastră. După un schimb de politețuri, am aflat că avem aceeași destinație, dar el vine de mai departe. Apoi eu m-am întors la cărțile mele, iar el s-a întors la uitatul pe fereastră.

Și mi-am dat seama de un lucru.

N-am văzut pensionari cu cărți pe trenuri sau autobuze. Teoretic, ei sunt din generația care citea, care dădea și primea cărți la orice ocazie mai răsărită, pentru că nu era altceva de dat. Sigur, sunt bătrâni și în mare parte săraci acum, dar anticariatele vând volume la prețuri de nimic – iar bibliotecile, așa cum sunt ele, încă există. Știu pensionari cu câteva rafturi de cărți acasă pe care le au de pe vremea când munceau și ziceau că or citi când ies la pensie.

Să fie aversiunea față de citit atât de mare încât să prefere să stea degeaba 10 ore? Să le fi ieșit atât de tare din uz ideea de citit încât să uite că e o opțiune?

Nici măcar nu e vorba de citit ca nu știu ce activitate cultă aici, ci doar de faptul că sunt ore multe de stat degeaba, în care singura alternativă e să studiezi dealurile din Podișul Transilvaniei și să numeri petele de pe podea.

Cu ce ziceați că ați înlocui materiile școlare?

Sun, 09 Oct 2016 17:09:08 +0000

Văd din când în când câte un om care sare să spună că ar trebui scoase anumite materii din programa școlară și să se introducă altele.

Ce să se scoată?

matematica superioară
părți din chimie
bucăți de biologie
latina
bucăți de fizică

De ce? Pentru că elevii sunt încărcați cu informații inutile, care n-o să le folosească la nimic în viață niciodată. Gen derivatele.

Ce să se introducă?

ore de igienă orală
ore de circulație
legislație
lecții de fericire
cum să faci formularele pentru ANAF

Am râs un pic. De fapt, tot râd de câteva luni încoace. Eu la liceu am fost la matematică-informatică, intensiv-informatică. Făceam tone de materii reale, am fost la olimpiade naționale de fizică, matematică și logică. În momentul de față la muncă, atunci când e un articol plin de informații cu numere, formule și alte alea (lucru care se întâmplă rar, e drept), ajunge automat la mine, pentru că știu cu ce se mănâncă tema. Dacă aș vrea să mă reprofilez brusc și să dau la facultatea de construcții, ar trebui doar să mă pun un pic la punct cu toate lucrurile pe care le-am uitat din liceu și până acum.

Ei, în clasa mea erau și câțiva golani care aveau note de trecere (sau rămâneau corigenți de-a dreptul) la fizică și alte asemenea. Când ne-am văzut la reuniunea de liceu, ce să vezi? Erau ingineri. Ingineri. Cu facultatea terminată și parafa luată. Și știți ce? Nu mă îndoiesc de faptul că-și pot face treaba de ingineri.

Asta înseamnă să ai o bază solidă de informații teoretice de pe care să pornești: să poți să intri într-un domeniu, să ajungi să te descurci în el, să ai spațiu de manevră dacă vrei să faci o schimbare de direcție. Eu am trecut de la mate-info (am și făcut un an de facultate de mate-info) la filologie. De ce? Pentru că nu m-a oprit nimic.

Nu spun că trebuie neapărat să discutăm de derivate și integrale la liceu. Aplicările lor sunt „de nișă” – au aplicații în fizică, dar aveam nevoie de ele doar la nivelul olimpiadelor, care, se știe, sunt deja cu materia de facultate. Și știu din surse sigure că și inginerii folosesc programe și tabele ca să-și calculeze numerele de care au nevoie în munca de zi cu zi – nu stau să rezolve ecuații de analiză matematică toată ziua. Dar ca să-ți pricepi bine meseria, ca să știi dedesubturile, ca să poți face mai mult decât o aplicație, trebuie să știi și dedesubturile.

Farmacistele nu mai fac ele medicamentele în zilele noastre (decât în cazuri foarte rare), dar tot fac o facultate în care discută despre chimie, biologie și naiba știe mai ce în tot felul de moduri, ca să înțeleagă substraturile meseriei și să nu fie doar vânzătoare de medicamente.

Informațiile „inutile” de care tot zic oamenii au un rol foarte exact în lume. Nu expiră. Sunt utilizabile. Formează baza tehnologiilor prin care au fost produse multe dintre lucrurile pe care le folosim zi de zi. Ar mai trebui redusă materia? Poate. Eu, personal, cred că ar trebui în primul rând reorganizată (și probabil că voi reveni ca să discut mai în detaliu ideea asta).

Însă propunerile de alte materii care să le înlocuiască pe cele curente sunt amuzante.

Ore de igienă orală/circulație/alte năzbâtii_._ Nu poți să ai o singură oră de ceva la școală – ai un curs care ține cel puțin un an întreg. Poate cineva să predea igienă orală timp de 35 de ore? Circulație timp de 35 de ore? Mie mi-s utile vreo 3-4 lucruri, majoritatea la mintea cocoșului: traversează pe la trecere, nu traversa pe unde nu e trecere; mașinile circulă pe partea dreaptă a drumului în România; trebuie să mă asigur înainte să traversez; la semafor, culoarea verde înseamnă „poți să treci”. Pentru tot restul există școala de șoferi.

Aaaa, ar trebui să existe o oră și de așa ceva în general? Ar trebui asigurată o oră de astfel de mărunțișuri de viață? Da, corect. Se numește „dirigenție”. În plus, când eram eu la școală, veneau cei de la Colgate să ne spună despre cum trebuie să ne spălăm pe dinți pentru că altfel facem carii (și să ne dea un pic de pastă de dinți, ca să ne convingă să cumpărăm Colgate); apoi a venit Always să ne spună ce-i aia menstruație și ce se întâmplă cu corpurile noastre (și să ne dea absorbante gratis ca să ne placă Always); și a venit un polițist de la circulație să ne spună cum să trecem strada, să ne ferim de dubioși care ar putea să ne tâlhărească/violeze și că nu e bine să luăm droguri. Poate ar trebui făcute obligatorii chestiile astea, dar o oră întreagă pe săptămână timp de 35 de săptămâni e prea mult pentru prostiile astea.

Ore de legislație. Aici râd foarte tare. Legislația se schimbă repede, legile sunt multe, Constituția e relativ scurtă și stabilă. Se pot învăța lucruri despre legi, desigur, dar majoritatea dintre noi nu avem contact direct cu toate nebuniile de legi. Sigur, avocații au nevoie de ele, dar dacă mergi la unul dintr-un motiv sau altul, îți explică ce și cum (și le poți căuta pe net în ziua de azi). Au nevoie și alte categorii sociale – polițiști, pompieri, arhitecți, naiba știe ce altceva, dar doar în domeniile lor.

Cât de utile ar fi cursurile astea? Mmm, nu știu, eu personal n-am simțit niciodată nevoia de a fi discutat în școală despre așa ceva. Cred că la educație civică sau altă materie cu nume similar se explică conceptele de bază legate de sistemul juridic. În rest, meh.

ANAF-uri. Foarte amuzant, mai ales că eu am aflat toate lucrurile de care aveam nevoie în câteva ore (mult mai puține de 35) și că și ANAF-ul mai schimbă câte ceva din când în când în funcție de legislația aia care se tot schimbă. Majoritatea oamenilor nu au nevoie de informații despre cum să-și completeze formularele, o parte dintre cei care au trebuie să-și angajeze oricum un contabil ca să aibă grijă de toată hârțogăraia… iar noi restul putem întreba ori direct la ANAF, ori colegi de breaslă.

Lecții de fericire/despre cum să iubești/dezvoltare personală la fel de aiurită. Ok, asta e cea mai mare prostie. În liceu am avut-o ca profesoară de chimie pe Rădița Albu (acum Rădița Palela). Ei, când eram în gimnaziu o aveam ca profă de fizică și chimie pe Livia Gajdo, care m-a făcut să iubesc și fizica, și chimia, pentru că aveau logică. În liceu, am ajuns să urăsc chimia pentru că nu mai avea nicio noimă și Rădița Albu ne dădea uneori teste de personalitate în loc să predea – și voia să ne mai transmită și lecții de viață.

M-am bucurat foarte mult când am aflat că a intrat în politică și că era pe listă la alegerile parlamentare. M-am bucurat ENORM. Am pus cu o satisfacție enormă ștampila pe un alt candidat. Pentru că a reușit să nu-și predea bine materia, să facă bancuri misandrine și să vină cu psihologeli din care n-am rămas cu mare lucru, în afară de sentimentul că într-adevăr nu m-am integrat bine în colectivul clasei.

Doamna profesoară, de câte ori veți candida, voi veni în Sf. Gheorghe să votez pe altcineva. Cu mult drag.

Însă și dacă n-ar fi fost ea care să ne dea teste de prin reviste sau de prin psihologia de buzunar, ci cineva cu o oră separată, ideea tot ar fi eșuat. Pentru că ceea ce ne face fericiți sunt lucruri diferite. Nu există un mod corect de viață, pe care să-l pui în aplicare ca să fii mulțumit și împlinit. Unii pun preț enorm pe lucruri sociale, eu sunt genul care trebuie să muncească și să facă lucruri creative, alții au alte doleanțe.

Modurile în care rezolvăm probleme sunt diferite. Ceea ce vreau eu de la prietenie, de la o relație de dragoste, de la viață sunt lucruri care poate nu pușcă cu ce vor ceilalți. Și, într-adevăr, nu reinventăm toți roata, dar nici nu ni se potrivește tuturor aceeași rezolvare. Sunt o grămadă de soluții, descoperite în timp de te miri cine – nu poți să le predai pe toate la școală. Ar fi un an de filozofie în care să se discute secretele universului (plasat strategic într-a 12-a, parcă pentru a fi siguri că nu învață nimeni la materia asta), dar de fericire sau alte bazaconii?… Imposibil.

Sunt lucruri care poate ar merita scoase din programă – dar dacă ar fi înlocuite cu propunerile pe care le tot văd, ar fi ca și cum am scoate religia ortodoxă și am băga-o pe cea catolică. Sau, în alte cazuri, ca și cum am înlocui-o cu un cult religios obscur.

Sunt lecții care se pot preda, altele care sunt inutil de predat în școală – iar altele sunt de rezolvat pe cont propriu, în funcție de persoana proprie.

Toți elevii dornici să afle cum se completează un formular 200.

Două recenzii: „Pământul lung” și „Elantris”

Wed, 06 Jul 2016 17:44:53 +0000

Terry Pratchett și Stephen Baxter – Pământul lung

Într-o bună zi, un om de știință pune la dispoziția întregii omeniri schema pentru un dispozitiv cu care se poate ajunge în lumi paralele, după care dispare fără urmă.

Omenirea începe să exploreze „Pământul lung”, în care fiecare pământ seamănă cât de cât cu al nostru (în afara faptului că oamenii nu există nicăieri altundeva) și apar exploratori care se avântă cât de departe pot, care întemeiază colonii noi altundeva, care rătăcesc pe ici, pe colo sau care pur și simplu își petrec sfârșitul de săptămână în lumile apropiate.

Un tânăr e angajat să însoțească un mecanic de motociclete tibetan reîncarnat într-un calculator, Lobsang, într-o expediție până la capătul lumilor. 1Se simte mâna lui Terry Pratchett aici, că el e cu referirile: „Zen și arta întreținerii motocicletei” e o carte foarte faină, despre un profesor universitar care are o criză psihologică … Continue reading

Cartea e una de aventuri și explorări. Firul narativ e redus la minimum, dar e ok, partea de explorare e suficientă ca să te țină în priză. În plus, are tot felul de detalii simpatice de atmosferă. (Și niște măicuțe absolut fenomenale care conduc un orfelinat mai șui).

Pământul lung merită – e veselă, ușoară, optimistă și te face să simți că lumea e largă și multe sunt posibile.

Brandon Sanderson – Elantris

Primul roman al lui Brandon Sanderson, un autor pentru care am făcut recent o pasiune.2O pasiune suficient de mare ca să nu-i mai spun „Brian Sanderson” – cu memoria mea pentru nume, e mare lucru. Se simte că încă era la început și nu ajunsese încă la nivelul atins în Calea regilor, dar tot e o carte reușită.

Sanderson are talent la creat lumi magice într-un mod științific, cu tot felul de detalii interesante, lucru care se simte în în „Elantris”. Inventează sisteme întregi, bine puse la punct – e excelent.

Elantrisul e un oraș în care odată locuiau oameni transformați aproape în zei, cu puteri magice și cu pielea și părul strălucitoare. Însă, cu zece ani înainte de începutul cărții, se petrece ceva, orașul ajunge în ruine, oamenii se transformă într-un fel de zombi și regatul trece din mâinile elantrienilor în ale negustorilor, care încearcă să-și ducă viața de parcă Elantrisul n-ar mai exista deloc.

„Elantris” e și o carte cu politică de la curte, tertipuri, personaje care încearcă să smulgă controlul asupra unui regat. Partea asta e interesantă, deși mi se pare că unele rezolvări sunt cam naive, iar personajele pot fi ocazional cam superficiale. Antagonistul e excepția: mi s-a părut puternic, bine conturat și complex.

În mod ciudat, are și o structură de roman de dragoste. Unul dintre personajele principale este o prințesă, Sarene, care e descrisă mereu ca fiind inteligentă, încăpățânată și hotărâtă, dar nu a reușit să-și găsească încă un soț și s-a resemnat să se căsătorească din motive strict politice, dacă romantic îi e imposibil. Așa că la începutul cărții se căsătorește politic cu un prinț… pe care n-apucă să-l cunoască, pentru că el „moare” și dispare din peisaj.3Nu moare pe bune, doar se transformă într-un zombi și e alungat în Elantris Cei doi se întâlnesc până la urmă și se îndrăgostesc pe bune în cam în aceleași etape care apar în romanele de Barbara Cartland&co. Iar Sarene descoperă că poate fi și ea iubită, deși e (ce groaznic!) inteligentă și hotărâtă.

Nu m-a deranjat, doar mi s-a părut surprinzător. Chiar dacă partea de dragoste e îngropată în tone de planuri și de încercări ale personajelor de a se învinge unele pe altele în marele joc de șah politic, nu cred că mulți ar fi folosit cu aceeași relaxare structura și abordările unui roman de dragoste.4E posibil și să mă fi gândit eu prea mult la chestia asta; n-am văzut s-o fi remarcat-o prea des alții.

Mi se pare că merită și Elantris – e ușor de citit, interesantă. Începe un pic mai greu, dar la un moment dat își dă drumul. N-o să spun că are „de toate pentru toți” (nu cred că există un roman care să placă universal), dar are multe de oferit – nu chiar la nivelul Căii regilor, însă tot e faină.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Se simte mâna lui Terry Pratchett aici, că el e cu referirile: „Zen și arta întreținerii motocicletei” e o carte foarte faină, despre un profesor universitar care are o criză psihologică și înnebunește după ce se gândește prea mult la noțiunea de „calitate”. Lobsang Rampa e un britanic care a scris cărți sub pseudonim tibetan și a pretins că e un călugăr budist a cărui conștiință a fost transferată într-un alt corp. Nu, pe bune, omul ăsta chiar a existat, nu e inventat aici.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6153_1417('footnote_plugin_tooltip_6153_1417_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6153_1417_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      O pasiune suficient de mare ca să nu-i mai spun „Brian Sanderson” -- cu memoria mea pentru nume, e mare lucru.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6153_1417('footnote_plugin_tooltip_6153_1417_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6153_1417_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Nu moare pe bune, doar se transformă într-un zombi și e alungat în Elantris
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6153_1417('footnote_plugin_tooltip_6153_1417_4');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6153_1417_4" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>4</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      E posibil și să mă fi gândit eu prea mult la chestia asta; n-am văzut s-o fi remarcat-o prea des alții.
    </td>
  </tr>
</table>

Stilul de viață din Game of Thrones

Mon, 20 Jun 2016 20:36:16 +0000

Bănuiesc că, atunci când nu sunt ocupați să fie în mijlocul acțiunii, oamenii care trăiesc prin Westeros și Essos își duc viața destul de previzibil.

Dacă un personaj se plimbă singur sau cu maximum 2-3 oameni:

„Lalalala, ce zi frumoasă, nu se întâmplă nimic. Ce frumoasă e pădurea asta. Ce peisaj! Ce flori! Ce frunze! Ce zăpadă! Ce pietre! Nu s-a mai întâmplat nimic în viața mea de multă vreme, cred că m-au dat ăștia dispărut. Dar ce simt eu aici?! În vânticelul ăsta care bate acum e un iz de narrativum, elementul povestirii! Oh, iată! Cineva trebuie salvat la mustață! Atenție, viiiiiiiiiin!”

Dacă un personaj are o armată:

„Lalalala, ce zi frumoasă, nu se întâmplă nimic. Ce frumoasă e pădurea asta. Ce peisaj! Ce flori! Ce frunze! Ce zăpadă! Ce pietre! Purced la drum alături de credincioșii mei oșteni. Dar ce simt eu aici?! În vânticelul ăsta care bate acum e un iz de narrativum, elementul povestirii! Pe cai, voinicii mei! Cineva trebuie salvat la mustață! Atenție, viiiiiiiiiin!”

Apoi poate să ajungă fix la țanc sau cu o clipă prea târziu, ca să fie tragic. Singurul care nu știe pe ce lume trăiește e Jaime, care credea sincer că Sansa era moartă în ciuda faptului că n-a murit fix în fața lui, ca să-l marcheze emoțional pentru eternitate (unde eternitatea este egală cu unul sau două episoade).

„Cum adică, nu pot să mă întoc încă în Westeros pentru că nu pot salva la mustață pe nimeni?!”

Minte-mă frumos

Fri, 01 Jan 2016 12:12:06 +0000

Vorbesc cu maică-mea la telefon și la un moment dat abordează subiectul de care mi-era frică.

„Vreau să te întreb ceva…” îmi zice ea. „Și de data asta poți să mă minți, că nu mă supăr.”

„Ok…” răspund eu. „Întreabă-mă.”

„Ați folosit storcătorul de citrice pe care vi l-am luat?”

„…” spun eu, elocvent. „Păi, atunci când eram în China, mergeam pe stradă când m-am întâlnit cu un buddha, care mi-a zis, ‘Auzi, data viitoare când ne vedem, să mă omori.’ La care eu am răspuns, ‘No bine, no, dacă insiști tu.’”

„…” răspunde maică-mea.

„E bună minciuna sau voiai alta? Că storcătorul tot nu l-am folosit.”

Azi cafeaua se plătește cu o poezie

Sat, 21 Mar 2015 09:49:09 +0000

E ziua internațională a poeziei – sau cel puțin așa ne spun cei de la Julius Meinl. Așa că în multe cafenele din țară și din străinătate au o campanie în care îți dau o cafea contra unei poezii – din câte am auzit, anul trecut trebuia să o scrii pe loc, pe un șervețel. Poate am auzit prost, că eram într-un oraș în care nu participa nicio cafenea la campanie… -_-

Aveți lista cu participanții aici. Și poate anul ăsta reușesc și eu să ajung.

Feminin/masculin

Wed, 04 Feb 2015 06:18:02 +0000

Mă întreb uneori dacă vina o poartă preoții: soțiile lor se numesc „preotese” fără să fi ținut vreodată măcar o slujbă la biserică. Sau poate o fi problema unor sintagme care nu prea ajung la feminin, gen „om de știință” (oamă de știință? Femeie de știință? Homo sapiens de știință? Științolog/științoloagă?).

Cert e că există câte o doamnă ministru, câte o doamnă director, mai o doamnă inginer sau doamnă doctor. Și, inevitabil, există persoane care spun că e nepoliticos să folosești cuvintele la feminin, pentru că sună oarecum de parcă nu le-ai acorda femeilor de pe aceleași posturi cu bărbații aceeași încredere pe care le-o acorzi lor. De ex., o „doctoriță” ar suna mai puțin profesionist decât o „doamnă doctor” – în fond, doctorii au fost în mod tradițional bărbați și doctorițele, prin „iță” de la capăt, sunt niște intruse recente.

Nu e o problemă care mă preocupă zilnic, dar uneori răsare de nicăieri: nu demult am primit un e-mail care începea cu „Stimată doamnă” și continua prin a mă informa de diverse lucruri pentru că sunt „autor al blogului http://roxanamchirila.com/”. Iată că există azi în România cel puțin o „doamnă autor”.

Dar dacă vorbim de sexele tradiționale care aveau o anumită ocupație, n-ar fi logic ca problema să se pună și invers? Adică: dacă ești bărbat și intri într-o meserie preponderent feminină, atunci păstrezi vechea denumire a meseriei, adăugând „domnul” în față: domnul farmacistă, domnul învățătoare, domnul secretară.

Atunci ar fi nu doar absurdă situația (cum e acum), ci și complet logică. În plus, de fiecare dată când ne-am enerva că titlul acordat sună complet aiurea, ar fi suficient să ne gândim la cei mai puțin norocoși în viață ca noi. De exemplu, la domnul femeie de servici.

Cine este interlocutorul?

Sat, 17 Jan 2015 07:16:23 +0000

Există o întrebare pe care am auzit-o din când în când în interviurile luate de români: „Cine este [inserați numele complet al interlocutorului aici]?” Unii de la o televiziune, s-ar putea să fi fost TVR, i-au luat odată un interviu lui Mircea Cărtărescu. Tot ce-mi aduc aminte din tot interviul e că o tipă l-a întrebat: „Cine este Mircea Cărtărescu?” și am stat cu sufletul la gură să văd ce răspunde. În fond, e genul de întrebare pretențioasă care cere ori un răspuns școlăresc „[Numele interlocutorului] este un bărbat născut în 1956, care este conferențiar universitar, printre altele”, ori o autodescriere simandicoasă despre starea sufletului celui întrebat.

Glumesc. Asta își imaginează intervievatorii că cere întrebarea asta. Eu am așteptat să văd dacă Mircea Cărtărescu se uită în stânga, se uită în dreapta, apoi se apleacă înainte și șoptește cât să auzi de pe partea cealaltă a televizorului: „…Eu sunt Mircea Cărtărescu. E în regulă, se mai întâmplă să uiți cui îi iei interviul.”

Toți cei care pun întrebări de-astea (mă uit și la tine, Adevărul, chiar dacă era un interviu pentru jumătatea de doi bani a site-ului) merită trollați ca la carte.

[][3]

Din seria My Immortal, ilustrată de Chazie Baka

Probleme tehnice pe site

Thu, 08 Jan 2015 08:59:57 +0000

Pe scurt, problema e așa: anul trecut îmi pica blogul într-o veselie, așa că am schimbat hostingul cu unul mai solid.

Când am făcut mutarea, însă, m-am trezit cu niște articole corupte. Din păcate, asta nu înseamnnă că le-a dat cineva bani ca să sune altfel (ceea ce ar fi fost mai distractiv), ci că mi-au dispărut unele articole de-a mai rămas doar titlul din ele, sau că în anumite locuri diacriticele au fost înlocuite cu înșiruiri ciudate de caractere.

Dacă vedeți așa ceva, dați-mi de știre. Uneori am mai prins câte o problemă de genul și am reușit să o rezolv, dar n-am stat să iau tot blogul de la un capăt la celălalt și să verific dacă totul e-n regulă.

Mulțumesc.

References
↑1

Uncategorized on Roxana-Mălina Chirilă

Variațiuni

O filozofie a cunoașterii și a vieții, în contextul pandemiei

O reprezentare a alegerilor în viață

Cum ajungem din punctul A în punctul B?

Problema cu realitatea

Conspirații și COVID

Libertatea de exprimare și egalitatea opiniilor

La răscruce de bloguri

Unde s-au dus când au apus

Greu scoți omul din mașină

Marie Brennan – „Istoria naturală a dragonilor” [recenzie]

Statul ucide lent bolnavii

7 motive să interzicem nunțile

Micii buni și micii mari

NAȚIE DE FOMIȘTI

CARE CRED CĂ CE E MAI MARE/MULT

E** NEAPĂRAT NECESAR ȘI MAI BUN!!!!**

Primul oraș pietonal al țării

Trenuri și plictis

Cu ce ziceați că ați înlocui materiile școlare?

Două recenzii: „Pământul lung” și „Elantris”

Stilul de viață din Game of Thrones

Minte-mă frumos

Azi cafeaua se plătește cu o poezie

Feminin/masculin

Cine este interlocutorul?

Probleme tehnice pe site

E NEAPĂRAT NECESAR ȘI MAI BUN!!!!