Roxana-Mălina Chirilă

Starea curentă a Facebookului

Sun, 12 Apr 2026 18:04:15 +0300

Am intrat pe Facebook și văd așa:

Clipuri scurte.
O postare a unui cunoscut.
O postare a unui necunoscut.
Clipuri scurte.
Reclamă de la un cont care ia screenshoturi de pe Reddit.
O postare a unei necunoscute.
O postare a unui cunoscut.
Reclamă de la un cont care ia screenshoturi de pe Reddit.
O postare dintr-un grup în care sunt.
O postare a unei prietene.
O postare a unei cunoscute.
O postare a unui necunoscut.
O postare a unui cunoscut.
O postare a unui cunoscut.
O postare a unui cunoscut.
O postare a unei necunoscute.
O postare dintr-un grup în care sunt.
O postare a unui liceu cu care n-am treabă.
O postare a unei cunoscute.
O postare a unui necunoscut.
O postare a unui cunoscut.
O postare a unei necunoscute.

Dând scroll în sus, mi-au dispărut postările inițiale, dar:

50% postări ale unor persoane sau grupuri pe care le urmăresc în primele 10.
puțin peste 50% postări de la persoane/grupuri urmărite în primele 20.

Real, dintre postările cunoscuților nu mă interesează toate, iar discuțiile interesante au cam dispărut. Aș zice că Facebook e pe moarte din punctul meu de vedere, dacă nu chiar mort.

Am auzit că distracția s-ar fi mutat pe Instagram, dar Instagram este un site anti-internet, deoarece nu permite linkuri către site-uri externe decât în profilul utilizatorilor, așa că n-am de gând să intru pe el prea curând.

Pe lângă asta, dată fiind invazia de spam AI, mă întreb cât mai rezistă social media și dacă în curând site-urile vor fi pline mai degrabă de conturi de roboți decât de conturi de oameni.

Sunt curioasă ce va fi după și dacă vom sta mai mult în colțuri de internet intime și îngrădite, dacă lumea va sta mai mult offline, sau dacă amândouă. Oricum ar fi, companiile mari și-au săpat singure groapa prin lăcomie.

Mai merită o facultate în România?

Sat, 28 Feb 2026 11:18:15 +0200

Pe blogul lui zoso a apărut recent un articol al psihologului Răzvan T. Coloja care se întreabă dacă merită să faci o facultate în România. Răspunsul lui e că da, dar foarte marginal.

Coloja pare genul de om care a trecut prin școală ca să poată face o profesie, lucru care se simte atât în articolul ăsta, cât și în alte articole în care deplânge soarta generațiilor noi în același mod de jale pe care-l au bătrânii în general, dar și încurcă generațiile între ele. Sau, în fine, sunt multe de criticat la ce scrie în general.

Nu mi-aș bate capul cu ce scrie, dar vreau să spun că are dreptate în felul lui când zice că facultatea îți oferă vag mai multe șanse decât ai avea altfel și că unele facultăți îți oferă mai multe șanse decât altele. Da, dacă ești genul de om care nu are idei despre viață decât un vag „să-mi fie bine”, articolul lui e pentru tine.

Dacă vrei ceva mai mult, atunci lucrurile se schimbă.

Materiile

Mai e apoi situația corupției din învățământ, puzderia de specializări complet inutile, materia învechită și faptul că – mai peste tot – realitatea din teorie nu pușcă deloc cu cea din teren. Studenților li se predau lucruri cu care nu vor avea de-a face sau care nu le vor fi de un real folos în câmpul muncii.

O idee de care mă ciocnesc des e că facultatea ar trebui să te pregătească pentru câmpul muncii. Ceea ce e… nu chiar corect.

O facultate nu e o școală profesională. Scopul ei e nu să te facă un meseriaș în sensul de strungar/zidar/cofetar/electrician, ci să-ți ofere un cumul de cunoștințe mai vaste, care să-ți permită să pricepi domeniul cu totul mai în profunzime.

La Limbi Străine înveți nu doar limbile pe care ți le-ai ales, ci și literatură, puțină cultură și civilizație, niște lingvistică (lingvistica e un fel de meta-gramatică, care îți spune cum se formează limbile în general) și alte lucruri asemănătoare. La Informatică înveți nu doar programare, ci și cum funcționează calculatoarele în general și care e logica din spatele lor - și matematica pe care se bazează tot felul de lucruri.

Cei mai mulți profesioniști nu vor avea nevoie practic de toate informațiile învățate în facultate - dar li se deschide calea spre situațiile în care au nevoie.

Ca traducător, mi-e mai ușor să mă adaptez pe necesitățile clienților care poate vor să facă ceva șui cu textele lor dacă am undeva în spate înțelegerea modului în care funcționează argoul, care sunt markerele gramaticale ale unui grup sau altul, dacă pot vedea tiparele din scriere ca să le adaptez în traducerile mele. Când scriu, ajută să înțeleg care sunt posibilitățile poveștilor și cum s-a abordar literatura de la epocă la epocă.

Ca programator, înțeleg că e mult mai ușor să te adaptezi la limbaje noi dacă știi cam cum funcționează calculatoarele și programarea în general și care sunt paradigmele mari. Cu alte cuvinte, cineva care a terminat Informatica în 2000 și pricepe cu adevărat cum funcționează lucrurile în domeniu se poate adapta mult mai ușor la bibliotecile noi de javascript (dacă are nevoie de ele) decât cineva care a făcut un curs de React și știe să facă site-uri strict într-un singur mod.

Efortul personal

O altă chestie e că, dincolo de bucata aia de hârtie și eventualele informații cu adevărat utile pe care le-ai putea dobândi în facultate, mai ai niște foloase de pe urma facultății. Unul ar fi socializarea cu oameni care au același interes profesional ca și tine. E altceva când ieși la țigară între seminarii cu alți maniaci în ale electronicii – afli chestii noi care nu ți se predau, ți se pasează idei interesante, afli de cutare care știe pe cutare care lucrează în locul cutare și – poc – s-ar putea să prinzi un job în domeniu mai repede. Ajungi să cunoști dedesubturi ale meseriei la care alții n-au acces.

Un lucru pe care l-am auzit e că dacă vrei să știi cu adevărat ceva, nu e suficient să dai pe la facultate și să înveți acolo. Persoana care spunea asta era convinsă că ăsta e un punct negru pentru facultăți (mai ales pentru cele de limbi străine, ca prima mea facultate).

Eu aș zice că e pe undeva de așteptat să fie așa. O facultate și niște cursuri îți deschid foarte mult orizonturile, dar numărul de lucruri de știut în orice domeniu este mult prea mare ca să înveți totul într-un ciclu de licență.

Liceul îți dă impresia că materiile sunt cumva închise, iar cunoașterea se poate strânge în niște programe clare și relativ simple. Facultatea îți explodează noțiunea asta. Avem generații peste generații de oameni care studiază diverse și inventează lucruri utile, iar progresul ăsta e prea vast ca să poți să rămâi la nesfârșit pe pistele simple de antrenament. La un moment dat trebuie să pornești singur în lume.

Costurile

O altă chestie e că de anul ăsta toate universitățile au scumpit taxele. Unele cu 10%, altele le-au dublat sau triplat (după cum citisem că e cazul specializărilor în limbă străină, mai ales pe la Medicină).

Taxa pe care am plătit-o anul ăsta la Informatică la UnitBv e de 3850 de lei. La anul va fi 4200 de lei. La București e 5000 de lei. Studiile în străinătate sunt în general mult mai costisitoare.

Unul dintre motivele pentru care am dat într-o doară la a doua facultate e tocmai că e surprinzător de ok ca preț. 1000 de euro pe an e mult mai ok decât 10.000.

Inflația de diplome

După cum era și normal, după primele generații de-astea cu diplome la ”cu taxă”, toată piața muncii din țară a devenit suprasaturată. Prin 2005 era efectiv plin de absolvenți de Drept care încercau să intre măcar juriști undeva, și nu era loc. Din 150 de avocați brusc erau 5-600. La Medicină era bătaie pe spitale. Gemeau serverele cu CV-uri de oameni care terminaseră Litere.

Numărul de oameni pregătiți în diverse domenii a crescut - și într-adevăr asta înseamnă că nu e o cerere disperată pe undeva. Pe de altă parte, faptul că există mai mulți medici și alți oameni cu facultate nu e rău.

Ce e un pic rău e așteptarea să fim ca în comunism: ai terminat și ai deja un loc repartizat. Nu - ar fi bine să și știi niște lucruri și să fii competent. Iar pentru oamenii buni se găsește un loc, de obicei (nu degeaba am reușit să am o carieră traducând din engleză).

Alt lucru rău e că nu prea știm să ne punem în valoare. Companiile noastre nu sunt neapărat cele mai creative, oamenii noștri nu sunt neapărat cei mai inventivi. Dar lucrul ăsta ar fi valabil și dacă am fi toți mai săraci și mai puțin educați.

Când faci facultatea

Și mai bine la 18-20 de ani decât la 35-40 (trust me on this). Că după 30 altfel îți merge memoria, altfel îți împarți timpul și cu totul alte priorități ai în sesiune. Dacă vrei o facultate fă-o în anii 20 ai vieții, că ulterior vei descoperi cu surprindere că trebuie să tragi semnificativ mai mult ca acei colegi care-s proaspăt-ieșiți din liceu.

Motivul pentru care am tras mai tare decât colegii în primul semestru de informatică a fost că uitasem cam tot ce s-a predat la matematică în ultimii 2-3 ani de liceu. (Grupuri? Inele? Corpuri? Ghiciți cine era sigură că era prima oară că auzea de noțiunile astea, deși am verificat și am dat Bacalaureatul din ele)

Cred că problema reală cu învățatul în facultate e că ia timp. Lua timp și la 19 ani, doar că atunci erai obișnuit că asta faci toată ziua - la 30 de ani poate că îți amintești doar partea de „distracție” din liceu, nu și părțile de făcut teme și învățat pentru lucrări și examene.

Eu am mult, mult, mult mai mult succes la >30 de ani cu facultatea de informatică decât am avut la 18. Înțeleg mult mai bine materiile, știu ce să întreb când am o problemă, am disciplina de a învăța, știu când am înțeles și când nu am înțeles… și îmi pasă de ce învăț. Am altă experiență de viață, nu mi-e frică de profesori și de examene, și pot să pun în context lucrurile care mi se predau.

Atitudinea contează enorm. Sigur, dacă erai loază la 19 ani și ești leneș și acum, ți-ar fi fost mai ușor la 19 ani să mergi înainte din inerție, dar dacă ești genul de persoană care a învățat în timp să se gestioneze, să-și aleagă prioritățile și să caute lucruri când are nevoie de ele, e mult mai mișto să fii adult la facultate.

Cum ne trăim viața

La urma urmei e absurd, cumva, să-i ceri unui tânăr de 18 ani să decidă la vârsta aia ce vrea să fie pentru tot restul vieții. E complet normal să nu știi nici la 28 sigur-sigur ce vrei să fii sau spre ce tip de job ai vrea să te îndrepți. Dincolo de 30 însă devine problematică chestia asta, că timpul trece, nu mai ai destulă energie și ar cam trebui să te stabilești și tu pe o chestie. Nu e musai, dar ar fi de dorit.

Îmi place enorm faptul că lumea de azi îți permite să alegi ce vrei să faci cu viața ta. Sigur, nu totul funcționează, dar poți oricând să pendulezi și să decizi că preferi alt domeniu și altă viață. Treci de la Drept la psihologie, de la traduceri la informatică, de la informatică la istorie, de la istorie la bucătărie.

Nu e totul bătut în cuie și, sincer, mi se pare că să știi mai mult de un domeniu prinde bine când te aștepți mai puțin. Iar dacă îți așterni bine, ai din ce în ce mai multe opțiuni în viață.

Ce spune Coloja e un fel de minimum de supraviețuire și îmi dau seama că sunt suficienți cei care vor să aibă acel minimum și nu vor neapărat să investească pentru mai mult. Dar pentru mine, unul dintre lucrurile care fac viața mișto de trăit e tocmai posibilitatea de a face diverse chestii faine, de a afla lucruri, de a te bucura de ce faci.

În ciuda logicii în care trăim (în care facultatea duce la meserie, meseria duce la un ban, iar banul e cam scopul), cred că putem să vrem mai mult de la viață. Nu neapărat în sensul consumerist, în care să cumpărăm diverse și să mergem în excursii - ci în sensul în care să explorăm posibilități și să facem diverse lucruri mișto. Și atunci, da, o facultate e un loc de unde poți afla chestii noi și care-ți dă niște îndrumători care-ți structurează domenii foarte largi în care poate vrei să te bagi.

Copii, social media, fraudă... și noi

Thu, 12 Feb 2026 09:52:12 +0200

Problema cu propunerea de a interzice accesul la social media pentru copii e că nu poți să știi cine e copil și cine nu până nu-l verifici. Și cum se face verificarea? Pentru că nu e doar printr-o bifă prin care juri că ai peste 13/16/18 ani.

Din câte înțeleg, variantele cele mai populare care se discută sunt cea în care trimiți un clip cu tine făcând diverse ca să-ți autentifici imaginea; sau cea în care încarci o copie scanată a buletinului. În ambele cazuri, chiar dacă platformele se jură că șterg toate datele primite pentru verificare, s-ar putea să te trezești că le păstrează și eventual le pierd prin vulnerabilități de securitate sau prin eterna vânzare de date cu care se ocupă prea multe platforme de pe net.

Nu cred că e cazul să vă spun că nu e ideal ca cineva să aibă o copie după buletinul tău fără voia ta. Nu știu dacă se mai dau credite „doar cu buletinul”, dar oricum nu vrei să afli că ți s-a furat identitatea și s-a folosit pentru cine știe ce.

Pe lângă asta, se creează o obișnuință a faptului că datele tale sunt cerute online, ceea ce ușurează munca indivizilor rău-intenționați. Dacă nimeni nu-ți cere buletinul pe net și primești un mail care te avertizează că trebuie să-ți introduci datele personale ca să nu-ți pierzi contul de Facebook, ești mult mai suspicios decât dacă toată lumea îți cere buletinul pe net și primești același mail.

Dar cred că discuția pornește dintr-un loc greșit. De ce am vrea ca copiii sub o anumită vârstă să nu aibă acces la social media? Nu e pentru că internetul ar fi plin de pornografie și violență, care sunt interzise de majoritatea platformelor; nu e neapărat din cauza conținutului politic, care probabil nu-i interesează prea tare. E din cauza modului în care social media a ajuns să funcționeze acum: algoritmii ciudați, mecanismele prin care vor să țină oamenii blocați pe platformă, tonele de reclame. Cu alte cuvinte, din cauza practicilor imorale ale platformelor.

Poate că ar trebui făcut ceva legat de practicile respective, mai degrabă decât legat de prezența copiilor. Dacă spunem că nu e normal ca ei să fie bombardați de reclame, targetați de algoritmi, cu adicție generată artificial, poată că ar trebui să ne întrebăm dacă e normal ca noi să trăim așa.

Prima sesiune - rezumat

Wed, 11 Feb 2026 09:06:24 +0200

Am terminat sesiunea vineri (azi e miercuri) și mi-a luat câteva zile să-mi revin (încă sunt un pic obosită). Am o listă lungă de postări pe care aș vrea să le scriu pe blog și pe care le-am tot amânat, am o listă și mai lungă de cărți pe care vreau să le citesc, am o listă și de alte lucruri de scris, am o listă de…

În fine. Multe liste.

Am încheiat sesiunea cu surprinzător de mult succes. Zero restanțe, note mari. E drept că și profesorii au fost ceva mai îngăduitori decât credeam că vor fi. Uitasem cât de solicitantă e toată chestia cu examenele. Nu mai sunt atât de tânără încât să stau toată noaptea să învăț - acum mă pricep mai mult la planificare și am stat doar toată ziua.

Am avut materii cât cuprinde, iar la unele testările au început înainte de sesiunea propriu-zisă. Pe scurt, despre fiecare:

Algoritmi fundamentali (Alexandra Băicoianu). Materia cu testarea cea mai intensă. Două parțiale, unul la mijlocul semestrului, celălalt la final, amândouă eliminatorii (trebuia să luăm cel puțin 5 ca să ajunge mai departe). Comparativ, examenul oral din sesiune a fost aproape ușor de pregătit.

Problema reală la primul parțial a fost lipsa de timp. Dacă nu ești obișnuit să scrii cod în C++ și să-l scrii repede, poți să-l pici cu brio. Problema la al doilea parțial a fost dificultatea problemelor. Dacă nu ești obișnuit să gândești problemele care se rezolvă cu greedy/programare dinamică rapid, te-ai fript.

Colegii din anii mai mari ne-au avertizat că se pică pe capete. Alexandra Băicoianu ne-a avertizat că se pică pe capete. Tot s-a picat pe capete. Celor rămași, care am luat examenul oral, ni s-a spus să transmitem mai departe o idee: dacă nu te descurci foarte bine cu programarea, dacă ai orice problemă în semestrul întâi, e bine să mergi la cursul de noțiuni fundamentale de informatică, unde practic beneficiezi de meditații gratuite organizate de facultate.

Aviz generațiilor următoare, presupun.

Analiză matematică (Maria Dimitriu). Am învățat zi de iarnă până-n noapte pentru examen, dar pentru că am fost la cursuri și seminarii, iar Dimitriu predă excelent, am cam înțeles care sunt ideile de bază încă dinainte de sesiune. Constat cu încântare că nu-mi mai e frică de matematică și că aș fi dispusă să mă avânt să citesc cărți care conțin matematică la nivel mai înalt la fel cum mă avânt să citesc cărți de filozofie.

Altfel, examenul a fost mai ușor decât credeam, iar profesoara mai îngăduitoare cu notele - greșelile de calcul au contat mult mai puțin decât înțelegerea principiilor.

Sport. Materie obligatorie de un (1) credit. E foarte ușor de trecut cu zece - îți alegi sportul și mergi jumătate de semestru… sau, în cazul meu, un weekend. Pentru că am fost în două excursii în jurul Tâmpei în zile consecutive cândva când nu venise încă iarna. Un test scurt făcut mai mult în glumă decât în serios și pe urmă îți vezi de treabă.

Etică și integritate academică (Adela Sasu). O parte din notă a constat în participarea la laboratoare și realizarea fiecărui proiect din săptămâna respectivă. Cealaltă parte din notă a constat dintr-un referat pe care a trebuit să-l scriem și apoi să-l susținem.

Cred că am zis și mai demult, dar cursul nu e de Etică, e de LaTeX. Referatul trebuie „susținut” răspunzând la întrebări despre sintaxa LaTeX, cu întrebări de genul „cum se creează o referință către o carte din bibliografie”. Din păcate, testarea m-a prins când eram atât de obosită încât de-abia dacă știam cum mă cheamă, iar răspunsurile mele au ajuns la „am liste de comenzi pe care mă uit când scriu în LaTeX, nu stau să învăț pe de rost”.

Când m-am mai dezmeticit am rămas surprinsă că nu s-a enervat profa mai tare pe mine când am venit la examen să-i spun că nu i-am reținut materia, ci mi-am notat-o pe undeva. Dar bănuiesc că ajută faptul că printre puținele lucruri pe care le știam erau niște lucruri pe care nu le știa ea. Avantajul de a fi vrut să-mi redactez referatul într-un fel mai șui și de a fi intrat în măruntaiele internetului pentru asta, presupun.

Fundamentele algebrice ale informaticii (Adelina Manea). Manea are obiceiul extrem de prost de a avea o memorie extrem de bună. Când învățam pentru sesiune am remarcat cât de multe lucruri din culegere, manual și cursuri se bazau pe ideea că ceva a fost predat/demonstrat, deci a fost și reținut. Iar eu… nu am… memorie. Deci o demonstrație care cuprinde referințe de tipul „După cum am văzut în demonstrația din rezolvarea unei probleme de acum 30 de pagini, X are caracteristica Z” mă face să plâng.

În fine, s-a rezolvat cu niște căutat pe internet și plâns pe umărul oamenilor care știu mai multă matematică să-mi dea niște resurse extra - așa am aflat de 3blue1brown, care explică foarte fain și vizual concepte matematice.

Ah, un lucru fain pe care l-a făcut Manea a fost să ne dea o temă bonus în timpul semestrului: să scriem un program scurt care să rezolve anumite tipuri de exerciții. Chestia asta ajută și la recapitulare, și la creșterea notei finale cu un punct.

Notarea la examen a fost destul de îngăduitoare.

Fundamentele programării (Adrian Deaconu). A existat o testare tip grilă la laborator în săptămâna de dinaintea sesiunii. Nu a fost foarte grea - a ajutat faptul că am stat să fac teste-grilă cu pointeri în ziua de dinainte. (Am mers pe Google, am făcut ce am găsit, nimic mai special de atât.)

Examenul a constat din scrierea răspunsului la un subiect de teorie și din scrierea pe hârtie a unui program în C. Dacă te descurcai în C, nu aveai probleme nici cu programul, care era mult mai simplu decât cele de la Algoritmi.

Din păcate, Deaconu nu prea știe să predea C, așa că nu putem spune că am avut prea multe ocazii să ne atașăm de limbaj sau să devenim fluenți în el (colegii mei chiar nu au avut de-a face cu C până acum; eu da).

Subiectul de teorie a fost corectat de Deaconu însuși; din câte am auzit, îi place ca lumea să scrie cam ce a dictat el la curs, cu cuvintele cu care a dictat. Din câte am văzut, nici cei care au tocit materia nu au reușit să ia note maxime la subiectul de teorie, de unde deducem că Deaconu nu se prea apreciază nici el pe sine.

Engleză (Anamaria Frîncu Schwab). Eu mi-am echivalat engleza, dar am înțeles de la colegi că a dat una/două testări la seminar, fix din materia predată, și că ajută să fi tocit ce s-a făcut mai mult decât ajută să știi engleză în general. La germană am înțeles că a fost destul de ușor, dar acolo chiar nu am participat.

Logică matematică și computațională (Laura Ciupală). Ciupală e foarte glumeață și prietenoasă la cursuri, iar materia nu e foarte dificilă. Prin urmare, au fost suficienți care nu au luat lucrurile suficient de serios și au picat la examen.

Problema reală e că, dacă primele cursuri sunt aproape la mintea cocoșului, următoarele tind să se complice (nu excesiv, sunt încă inteligibile), iar dacă nu ești atent/nu înveți/chiulești, te poți trezi că habar n-ai ce ți se cere și mai și greșești calculele la ceea ce știai. Și așa intri în restanță.

Noțiuni fundamentale de matematică (Elena Popescu-Popovici). Materie facultativă. Examen în săptămâna de dinainte de sesiune, dacă voiai să-l dai. Trei teme primite de-a lungul semestrului, fiecare valorând un punct care se adăuga la notă. Ușor de trecut, dar fără o miză prea mare; dacă treci cursul, iei două credite extra. Dacă-l pici, nu ai restanță. Oricum, e o materie care există mai degrabă ca să ajute decât ca să testeze - și m-a ajutat din plin.

Cum ar arăta un curs de etică academică ținut de mine

Wed, 14 Jan 2026 19:16:11 +0200

Pentru că am scris azi un articol despre cum s-a desfășurat discuția finală de la Etică și Integritate Academică de la UnitBv, mă întreba cineva cum aș organiza eu cursul ăsta.

E o întrebare bună. În primul rând, m-aș uita ce se predă la materii similare la alte facultăți, măcar ca să-mi fac o idee cu posibilitățile. În ziua de azi e ușor de făcut - ne uităm pe câteva fișe ale disciplinei de la diverse universități.

Universitatea Transilvania din Brașov

Începem cu cursul la care am participat eu, ținut de Adela Sasu la Facultatea de Matematică și Informatică. Fișa disciplinei e aici. Cursul se ține din 2 în 2 săptămâni, dar vine însoțit de ore de laborator.

Cursul e de LaTeX pur (LaTeX e un limbaj de tipografie - îi spui cum să-ți aranjeze literele, simbolurile, tabelele și ce mai ai tu în pagină, iar el execută; de exemplu, îi zici „asta e o ecuație numerotată, asta e o referință la ecuația aia numerotată”). Temele abordate: scrierea textului și formulelor matematice, grafică și redactarea algoritmilor, culori, cum faci prezentări.

Laboratorul e tot LaTeX pur: cum redactezi tabele, formule, algoritmi, imagini, prezentări.

NU SE DISCUTĂ NIMIC LEGAT DE ETICĂ.

Universitatea din București

Continuăm cu cursul de la secția de engleză a Facultății de Limbi Străine, ținut de Dragoș Ivana, unul dintre profii cu care am făcut eu cursul de Writing (echivalentul vechi al Eticii și Integrității Academice, cursul de „Cum scrii academic”). Aici se face doar curs, dar e săptămânal.

Temele abordate: principii morale, imparțialitate, obiectivitate, responsabilitate; comportamente imorale în comunitatea academică; comisii de etică, drepturi de autor; redactarea eseurilor academice; sisteme de citare; plagiatul și auto-plagiatul.

E un curs care îmbină filozofia și practica. Principiile morale sunt filozofice, dar sistemele de citare sunt extrem de practice și exacte. Văd că se discută lucruri care nu s-au discutat când am făcut eu cursul, cum ar fi comisiile de etică.

Universitatea Babeș-Bolyai

Cu UBB n-am avut treabă, dar am ales cursul ținut de Mihaela Aluaș la Facultatea de Fizică, pentru că e tot o facultate de profil real. Cursul e 2 ore/săptămână, seminarul e 1 oră/săptămână.

Teme abordate în curs: codul de etică al facultății, principiile fundamentale ale integrității academice; etica în cercetare și comisiile de etică; etica medicală și rolul fizicianului în proiecte de cercetare; ghid pentru autorii de lucrări științifice aflați încă la început; copyright și plagiat; codul etic al studentului; etică din perspectivă filozofică, cu un invitat care e lector specializat în filosofie.

Seminar: similar, dar am stat să mă întreb ce se întâmplă la facultatea respectivă de acesta e un subiect: „Rolul cercetatorului fizician in reducerea ineficientei in cercetare (cu precădere atunci cand sunt implicati subiecti umani).”

E tot un curs care îmbină filozofia și practica.

Înapoi la oile noastre

Bun, hai să facem și noi o combinație de teorie și practică, pentru că așa e cel mai corect - discutăm macro, apoi aplicăm pe ce ne trebuie nouă. Nu neg faptul că LaTeX e util dacă vrei să scrii relativ ușor texte matematice care să arate bine și să poți să-ți faci lucrările să arate bine fără să invoci demoni în Microsoft Word. Dar n-aș pune nici doar LaTeX.

Temele mari pe care le-aș aborda:

ce înseamnă etica și integritatea academică și ce înseamnă plagiatul
lumea publicațiilor academice; cum se face cercetarea în domeniul studenților, comisii de etică, peer review, surse de încredere; sisteme de citare
cum se scrie o lucrare academică - structura logică, stilul academic, ce trebuie citat și ce nu
LaTeX

Hai să considerăm tipografia cel mai dificil și important aspect al problemei. Avem 6 cursuri, 12 seminarii - hai 5 și 10, în caz că ne lovesc tare rău câteva zile libere prost plasate.

Eu aș zice cam așa…

Curs:

Primii pași. Prezentare scurtă LaTeX. Ce este, pentru ce se folosește, 2-3 exemple simple de matematică și algoritmi. Apoi, primele noțiuni de structură logică a referatelor și ce e de evitat.
Cine este studentul din perspectiva cercetării. Etică și integritate academică; ce înseamnă plagiatul și autoplagiatul. Diferența dintre a folosi alte lucrări în cercetare și a le plagia. Explicarea codului etic al universității. Explicarea așteptărilor și cerințelor în materie de scris lucrări la facultate. Ce este o lucrare de licență.
Redactare în detaliu. Sisteme de citare. Sistemul Vancouver. Apoi, tabele și elemente de grafică în LaTeX. Adăugare de imagini, schimbarea culorilor, creat de cutii în care să bagi textul, crearea de grafică în LaTeX.
Lumea largă a cercetării. Cum se desfășoară cercetarea din domeniu. Sursele de informare și cum le evaluăm. Alegerea temelor de cercetare, comisiile de etică. Conceptul de peer review.
Trimiterea studenților în lume. Etică în conversații academice; cum procedăm când nu suntem de acord cu alt cercetător. Cum funcționează conferințele. Crearea de silde-uri de prezentări în LaTeX. Două cuvinte despre adăugarea de pachete în LaTeX.

Laborator:

Primii pași în LaTeX. Studenții primesc un fișier de comenzi, structurat în așa fel încât să fie accesibil (cum faci titlul, numele capitolelor, cum se formatează matematica). Li se explică principiile de bază ale limbajului.

Au voie să scrie orice fel de text, dar trebuie să includă formule matematice, dintre care una să fie o integrală cu limite dintr-o fracție (în caz că nu au una la îndemână, se oferă câteva ca exemplu) și alta e ceva cu o matrice (tot cu exemplu).

A treia cerință e să-și scrie numele în format matematic, cu primele două litere ale prenumelui mari, restul trecute ca indice, iar numele trecut ca putere. Așa, ca să fie mai greu de copiat.

2- 4. Aplicarea LaTeX în texte reale. Studenții trebuie să elaboreze texte mai complexe în care să explice noțiunile care li se predau la alte cursuri. Trebuie să aleagă un curs de matematică și unul de programare, ca să exerseze și scrierea de matematică, și cea de algoritmi. Feedback și pentru aspectul de logică, și pentru cel de redactare.

5-8. Lucrări mai complexe, dar scurte. Texte care nu trebuie neapărat să inoveze, dar trebuie să citeze corect. Imagini preluate din alte părți (cu citare) sau refăcute de studenți. Prezentarea posibilității de a face grafică direct în LaTeX și o introducere foarte scurtă în subiect. Unde pot găsi studenții mai multe informații.

9-10. Încercarea de a scrie o lucrare reală. Ajutarea studenților să înțeleagă ce surse sunt de încredere, să se gândească la teme, să aleagă ceva de zis, chiar dacă e ceva minor, cum ar fi simpla aplicare a conceptelor învățate la alte cursuri. De exemplu, „Reducerea procentuală aproximativă a timpului de așteptare în cazul utilizării sortării și căutărilor eficiente pentru a găsi un autoturism din baza de date a tuturor autoturismelor din România”. Se pot adăuga formule matematice, bucăți de cod, grafice cu cât timp durează căutările în funcție de numărul de autoturisme din baza de date, referințe la cărți despre algoritmi și la datele oficiale ale poliției, tabele cu reducerile de timp în funcție de cât de eficienți sunt algoritmii…

TESTARE FINALĂ. Dacă tot suntem pe sistemul „testăm înainte de sesiune” - susții lucrarea reală pe care ai creat-o, susținut și de o prezentare cu slide-uri. Te prefaci că susții la o conferință.

Timpul se poate redistribui în funcție de câte ore efective de predare există în semestru, de cum se descurcă studenții și de cât de interesați sunt să-și flexeze mușchii. Puncte bonus pentru cei care fac o muncă excepțională (e curs de 2 credite, deci de ce nu?) - de exemplu fac minunății de grafică direct în LaTeX, au idei foarte bune la lucrări sau își creează propriile biblioteci interesante.

Și cam asta e. Ar fi un curs mai intens, dar cred că ar fi mai interesant și mai util decât să copiezi lucrările de laborator ale profei literă cu literă și simbol cu simbol. Îi poate ambiționa pe cei care vor să facă mai mult cu punctele alea bonus, dar e ușor de trecut și de cei care nu-și prea dau silința. Ai ocazia să sfătuiești și să corectezi studenții pe parcursul semestrului ca să-i pui pe direcția corectă cu scrisul academic, poți să le răspunzi la întrebări legate de viitoarea lucrare de licență, și le dai și niște abilități practice.

Cum era să-mi pierd Etica în sesiune

Wed, 14 Jan 2026 10:46:11 +0200

Sunt în săptămâna de dinainte de sesiune și avem testări diverse. Pe mine m-a pocnit iar insomnia vieții, așa că am reușit să adorm doar după 2 azi noapte, pe urmă m-am trezit la 6:30 ca să vin la 8 la ultimul seminar de analiză matematică, așa că nu pot să vă povestesc exact ce vată am în loc de creier. Norișori de vată. Toată vata. Puf-puf-puf-puf-puf.

La analiză matematică m-am descurcat onorabil, chiar dacă mai greșeam la copiat lucruri gen „x dx” de pe tablă (x? cine-i ăsta? că nu-l cunosc).

De la 10, în schimb, trebuia să-mi prezint referatul la Etică și Integritate Academică. Referatul, dragii mei, iaște o chestiune care se scrie. Nu contează despre ce este. Nu contează ce cuprinde. Nu contează dacă ai copiat cuvânt cu cuvânt dintr-o carte sau dacă ideile tale au o logică. Conținutul nu contează. Contează, în schimb, să aibă 8-10 pagini, 3 referințe bilbiografice dintr-o listă dată, un algoritm sau un pseudocod la alegere, și niște formule matematice.

Chestia asta m-a ofensat suficient cât să scriu despre ce vreau eu. Respectiv despre filozofie lingvistcă postmodernă, exprimată în pseudocod. Adică, după cum s-ar spune, luăm ideea filozofică și o traducem într-o secvență de operații pe un set de date.

Deci, hai să vă povestesc.

Demult, dar nu foarte demult, ci așa, mai pe final de secol 19, a existat un tip numit Saussure. Saussure a zis multe, dar ce ne interesează pe noi se leagă de teoria semnelor și cum facem se creează sensul. Și zice așa Saussure al nostru: un semn e format din două părți - una e cuvântul, cealaltă e conceptul la care se referă. Deci „câine” e un semn format din sunetele efective din „câine”, în ordinea care sunt - și semnifică conceptul de câine (animalul cu patru picioare care latră).

Clar până aici? Super!

Pe urmă a venit Derrida. Poate ați auzit de el în contextul de „Foucault și Derrida” și „sexomarxiști”. Sau poate nu. În fine, Derrida e un filozof francez care a zis: interesantă ideea asta cu semnele, dar nu-mi plac două chestii la ea. Prima chestie e că se bazează pe sunete și nu văd de ce nu ar putea fi vorba de cuvinte scrise - sau de alte simboluri, de ce nu? Adică, ce, scrisul e pe locul doi? Și a doua chestie e că mie nu mi se pare că ideea asta de „concept” e foarte clară, adică ce e un concept? Poate că un concept, ăla din capul nostru, e o chestie nebuloasă, pe care o definim prin diferența față de alte concepte (un câine e un mamifer care latră, nu unul care miaună). Și dacă definim un lucru în funcție de alt lucru, iar acel alt lucru în funcție de un al treilea lucru, păi până la urmă constatăm că nu dăm niciodată de un sens transcendental, care să nu poată fi modificat. Totul e în continuă schimbare!

Eh, eu am luat ideile astea și am zis așa: Saussure e ușor de tradus în limbaj de calculator, pentru că faci un fel de dicționar de termeni, de o parte ai cuvântul, de alta ai conceptul, dacă bagi un cuvânt, îți dă un concept. Excelent, dar cum zice și Derrida, ce e aia concept? Pe de altă parte, Derrida te trimite de la un cuvânt la altul, ceea ce poți face mai ușor, dar te bagă într-o buclă infinită.

Niciunul nu poate duce la un mecanism care poate să fie scris în cod. Hei, filozofii încă cred că mai dezbat cum funcționează treburile astea!

Dar ce e fascinant e că teoriile lui Derrida pot duce la un simulator de sens. Dacă nu intri într-un ciclu infinit, ci te oprești după niște pași, și dacă aranjezi „conceptele” în așa fel încât să semene cu modul în care le percepem (de exemplu, punem „pisică” pe lângă „câine”, dar departe de „uraniu”, iar toate departe de „teoria grupurilor”), atunci poți folosi distanțele alea ca să creezi lucruri care seamănă cu ceva care are sens.

Uite. Să spunem că desenezi o pipă. Dacă e un desen reușit al unei pipe, lumea se va uita la el și va zice „Aha! Aceasta e o pipă!” Dar el nu e o pipă, totuși - el rămâne un desen. Iar dacă te cheamă René Magritte și ești un pictor de la începutul secolului 20, o să desenezi fix ideea asta și o să-i spui „Trădarea imaginilor”.

Ei, inteligența artificială dă impresia de „gândire” tocmai prin genul de diferențe de care vorbeam mai sus. Răspunsurile date nu sunt, tehnic vorbind, rezultatul gândirii. Ele sunt rezultatul unor distanțe și diferențe, al unor calcule care nu se fac după logica noastră, ci după logica apropierii între concepte.

Ăsta era referatul. Spus un pic altfel, și cu niște formule matematice băgate cu furca pe acolo, ca să îndeplinească cerințele. Nu pretind că e un referat genial - sincer, mai merită lucrat, iar felul în care înțeleg eu atât învățarea automată, cât și filozofia postmodernă e destul de superficial. Nu sunt la curent cu modul în care se depășesc anumite obstacole în învățarea automată, nu știu cum au rezolvat problema ecuațiilor matematice ca să nu dea în bălării - și nu știu nici care sunt cele mai noi discuții despre Derrida și toate cele.

Eh, la prezentarea referatului întrebările au fost exclusiv de sintaxă LaTeX. Adică de tipografie.

Cumva era de așteptat. Tot cursul a fost de „hai să învățăm să tipografiem frumos texte”. Dar în timp ce răspundeam că nu mai țin minte nici să mă pici cu ceară cum faci să nu ți se numeroteze ecuațiile dacă le scrii folosind mediul align, și că nu mai știu care e comanda ca să faci spațiere de un rând jumate într-un paragraf, și alte alea, mă gândeam că deșertăciune, deșertăciune, totul e deșertăciune.

„Știți, nu am memorie,” am zis. „Am liste cu lucrurile astea și le verific când am nevoie de ele.”

Mi s-a răspuns că e o testare, ar trebui să-mi folosesc memoria.

Eram prea adormită, altfel i-aș fi zis că ea poate să testeze ce vrea, eu iau din curs ce-mi trebuie.

…Chestia e că nu e primul meu curs de scris eseuri și referate. Primul a fost la Limbi Străine, unde a fost predat întâi de Dragoș Ivana, care ne-a pus să învățăm pe de rost cum se fac citările și bibliografia în stilul MLA (alt demers destul de inutil, după părerea mea; cel puțin la nivelul ăla de detaliu) și apoi de Mihaela Precup, cu care am discutat mai mult despre cum trebuie să arate scrierea academică.

Nu mă mai mir că am prieteni care au terminat facultăți diverse care nu au inclus engleza la UniBuc și care nu știu cum ar trebui să arate lucrările lor după ce termină facultatea.

Adică, ok, eu trollez un pic cu subiectul meu de referat, dar știu totuși să scriu o lucrare și s-o argumentez. Înțeleg diferitele tipuri de plagiat și faptul că există chiar și noțiunea de „autoplagiat” (când reciclezi lucrări mai vechi și le dai de noi) și așa mai departe. Dar restul? Restul ce fac? Ok, au învățat să scrie LaTeX - acum ce?

Și Dumnezeule, poți să vii să zici „Lucrarea mea e una filozofică, voi prezenta teorii lingvistice din perspectiva transpunerii lor în cod” la Mate-Info și examinatorii să nu zică nici măcar „Poftim?” sau „Stai să vedem dacă conținutul ăsta e măcar în linii mari acceptabil”. Ar fi trebuit să fac un Chicken, să văd dacă clipesc atunci. Sau dacă mi-ar fi zis măcar că e plagiată.

E trist când singura lecție reală de etică și integritate academică a fost predată de Maria Dimitriu, profa de analiză matematică, la ultimul curs din an, când ne spunea cum va fi examenul.

„Vor fi șapte subiecte, unul sigur din integrale duble, celelalte variază. Nu ar trebui să vă spun asta, dar dacă învățați integralele duble și [încă ceva, am uitat ce] și ați avut prezență și activitate la curs și seminar, sigur luați notă de trecere. Eu cred că toți cei care sunteți aici” - eram doar suspecții de serviciu, era ultimul curs din an - „știți destul încât să treceți, singura întrebare care rămâne este cu ce notă. Dar vreau să știți și că, dacă prind pe cineva copiind, îl propun spre exmatriculare.”

10/10. Etica academică înseamnă să nu încerci să trișezi sistemul, ci să-ți accepți reușitele și înfrângerile. Dacă un profesor e permisiv și etic, atunci ajută studenții să priceapă și cel mult le dă subiecte mai ușoare și nu-i depunctează pentru greșeli de neatenție - dar nu e permisiv în sensul în care permite copiatul.

…Ah, și legat de întrebarea din titlu, despre cum era să-mi pierd Etica? Mă îndoiesc că aș fi picat prezentarea asta - și nu știu dacă e eliminatorie sau nu, dar referatul e jumătate din nota finală, iar la cealaltă jumătate am făcut tot ce era de făcut perfect, deci teoretic aveam 5 din start.

Nu, etica pe care era s-o pierd e cea în care nu pierdem timpul celorlalți studenți care așteaptă să-și prezinte referatele luând profesorul la întrebări.

Cum merge cu traducerile cu AI

Wed, 07 Jan 2026 14:05:11 +0200

Pentru că toată lumea încearcă să taie din costuri și să facă minuni de performanță cu AI, normal că și eu la muncă stau să corectez traduceri făcute cu AI. Și pentru că am auzit foarte multe în vacanța asta despre cât de bine funcționează AI-ul și ce tare a evoluat, hai să vă arăt câteva lucruri din proiectul de azi, ca să vedeți ce frumos merge la mine.

1. Traduceri care nu sunt neapărat… greșite. Cum ar fi „Open Source Library” - „Biblioteci sursă deschisă”. Nu e grozav, nu e nici așa de grav. În principiu lumea nu vorbește de „sursă deschisă”, la fel cum nu cumpărăm „șoareci” pentru laptopuri și desktopuri. E un caz în care utilizatorul poate să creadă că traducătorul a făcut exces de zel.

2. Hai să ghicim cum folosim o sintagmă fixă într-o propoziție! „A server admin” - „Un administratorul server-ului”. Drăguțul de AI știe că „server admin” e o sintagmă care trebuie păstrată ca atare, dar nu are finețe. A păstrat-o fix cum e dată, a pus ce gramatică a crezut că merge în jur și a băgat o cratimă. Probabil a auzit-o pe aia cu „mă-ta are cratimă” și serverul e mă-sa.

3. Baba n-aude, dar le potrivește. Cum ar fi „Hit Enter” - „Dă clic pe tasta Enter”. De obicei se folosește „hit X” pentru apăsarea unui buton, așa că a preluat traducerea uzuală. Apoi a scos de undeva ideea de „tasta Enter” și a făcut propoziția de mai sus, îndemnând utilizatorii să-și urce mouse-ul pe tastatură și să dea clicuri fizice, presupun.

4. Învățarea automată învață automat. „Select character” - „Anumitează caracterul”. Ce, n-ați auzit de verbul „anumitează”? …Da, nici eu. Ar fi trebuit să fie „Selectează personajul”, dar nu i-a fost clar din context că e vorba de un personaj și nu de un caracter. Însă „anumitatul” e partea cea mai interesantă. Vedeți voi, „select” nu e doar verb - uneori poate însemna și „ales” sau „pretențios”. Bănuiesc că a făcut o legătură „ales”-„anumit”, apoi a dedus corect că „Select” e verb în cazul de față, deci traducerea trebuie conjugată în română, așa că a pus cuvântul la persoana a treia singular. Deci: „Anumitează caracterul”.

Astea nu sunt singurele probleme. În cele cam 7 pagini pe care le am de corectat sunt multe, multe alte lucruri bușite pe care stau să le corectez. Unele sunt „anumitări”, altele sunt inconsecvențe în terminologie, uneori face salată de cuvinte. Cu cât e sursa mai scurtă sau mai dificilă, cu atât o dă mai tare în bară.

Traducerile automate sunt ok cât timp le folosești ca persoană privată ca să-ți dai seama aproximativ ce spune un text dintr-o limbă străină necunoscută. În schimb, în mâinile companiilor care se ocupă cu traduceri sunt un mod de a încerca să mai economisească trei lei cu prețul nervilor traducătorilor. Rezultatul final nu are cum să fie foarte bun - chiar și eu stau prea mult să vânez greșeli stupide ca să-mi bat capul să mai și șlefuiesc ceva.

E parte din ceea ce Cory Doctorow numește „enshittification” - procesul de degradare al serviciilor pe care le folosim la scară largă pentru ca niște oameni undeva să câștige un pic în plus. Și e nedrept și pentru mine ca profesionist, și pentru voi ca utilizatori, dar ca indivizi nu avem puterea să ne opunem deciziilor idioate ale unor manageri care nu-și folosesc propriile produse.

Capital cultural, gamificare, KPI-uri și Voxa

Sun, 04 Jan 2026 16:38:21 +0200

La începutul vacanței de iarnă am intrat pe Voxa (o platformă românească de cărți audio și ebookuri) cu gândul să ascult o carte cât timp făceam diverse prin casă. Nu mai intrasem de o vreme și primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost o bară orizontală numită „Zile active”. Zilele active sunt zile în care ai citit sau ascultat cărți timp de cel puțin 10 minute în aplicația lor.

Bara orizontală mă cam deranja și stresa, așa că am decis s-o scot. Am căutat prin setări, n-am găsit nimic și în cele din urmă le-am scris pe Facebook:

Salut! A apărut o chestie numită „Zile active” în aplicație. Este foarte, foarte stresantă pentru mine, pentru că îmi dă impresia că sunt la muncă. Cum o dezactivez? Nu vreau absolut deloc să am ÎNCĂ un domeniu în care trebuie să fac performanță.

Mi-au răspuns:

Hei!☺️ Noua funcție „Zile active Voxa” este o opțiune interactivă recent introdusă și nu poate fi dezactivată. Aceasta nu afectează experiența de lectură și este adăugată doar să ajute utilizatorii să transforme cititul într-un obicei zilnic, fără a impune vreun obiectiv. Mulțumim pentru feedback și că faceți parte din comunitatea Voxa! Audiții și lecturi plăcute!🥰

În primul rând, există un obiectiv impus: cel de 10 minute zilnice. O fi un obiectiv informal, dar tot obiectiv rămâne. În al doilea rând, îmi afectează experiența de lectură.

Citesc din pasiune. O fac din pură plăcere personală, indiferent cum definim plăcerea aia (pentru că citesc de plăcere și cărți care nu pot să zic că-mi plac, în sensul strict al cuvântului). E un spațiu personal pe care mi-l acord.

Așa că m-am enervat suficient de tare încât unul dintre primele mele gânduri a fost „Voxa încearcă să gamifice acumularea de capital cultural”.

Dacă mă cunoașteți, știți că prefer să fiu informală. Să nu mă complic cu termeni academici. Deci s-ar putea spune că m-am enervat grav.

Gamificarea acumulării capitalului cultural

Știți ce e ăla capital, nu? Este, foarte informal, ceea ce deții. Dacă ai bani și bunuri, ăla e capital economic. Dacă ai în schimb educație, cultură și un vocabular elevat, ai capital cultural.

Capitalul cultural îți oferă statut social, care vine la pachet cu niște putere soft. Faci parte dintre oamenii „de bine”, a căror părere contează - nu pentru că arunci cu bani, ci pentru că ești perceput ca fiind cineva cultural.

Se consideră că există o corelație între cât de mult citești și cât de cult ești, deci un mod de a acumula capital cultural poate fi să citești mult și să citești corect. Iar dacă vrei să faci asta sistematic, trebuie să investești timp și efort.

Gamificarea e un mod de a transforma o situație într-un fel de joc („game”), în care intri în competiție și primești recompense pentru lucrurile pe care le faci. Poate primești un loc într-un clasament, poate primești o insignă virtuală, poate crești în nivel. Sunt lucruri mărunte, dar care îți oferă o motivație care nu rezultă în mod direct din ce faci.

De exemplu, Duolingo e o aplicație competitivă de învățat limbi străine, care îți oferă puncte în funcție de cât înveți în fiecare zi, îți permite să te compari cu prietenii și vine după tine să-ți spună dacă ai ratat vreo zi de învățat. Dacă genul ăsta de competiție te motivează, s-ar putea ca Duolingo să te ajute.

Învățatul unei limbi străine e un scop relativ bine definit. Activitatea în sine nu e neapărat plăcută, dar rezultatul ei e și plăcut, și util, așa că poate că vrei ceva care să te motiveze și să te țină în priză pe termen scurt, ca să obții rezultatul dorit pe termen lung.

Din perspectiva asta, ce face Voxa acum e să gamifice acumularea capitalului cultural. Te ajută să treci mai ușor peste dificultatea de a citi pentru a atinge mai ușor scopul de a fi un om cult, făcându-te să încerci să citești zilnic 10 minute.

Problema cu gamificarea este că poate să-ți taie din plăcerea intrinsecă de a face un lucru, făcându-te să alergi după alte recompense, de obicei simbolice și, deci, mai goale de conținut, dar care îți dau senzația unei reușite. Să zicem că-ți place să citești și te distrează poveștile - dar deodată te afli într-un fel de concurs de citit. Inițial nu e o problemă, pentru că oricum îți place să citești… dar la un moment dat te trezești că te impacientezi pentru că o, nu, dacă sar o zi de citit, poate mi se strică streak-ul și de unde aveai un hobby, acum ai o obligație.

A fi un om cult

Cred că am mai zis-o și în alte dăți pe blog, dar o parte din prestanța celor care citesc e dată de faptul că alții nu citesc. Fiecare lansare de carte din Brașov în care se auto-laudă cei prezenți pentru marele efort de a citi spre deosebire de tineri e o reafirmare a faptului că cei prezenți sunt superiori într-un mod simbolic.

Această superioritate nu poate fi menținută decât dacă anumiți oameni citesc spre deosebire de alții care nu citesc. Dacă toată lumea ar citi, atunci performanța de a citi nu ar însemna nimic, în afară de faptul că te încadrezi în standarde. Sau, ca s-o zic altfel, în 1810 puteai să te duci să te angajezi undeva pe principiul că știi să scrii, să citești și să socotești o țâră, dar în anul 2026 lucrurile astea sunt oarecum de la sine înțelese, nu îți oferă un avantaj. Idem, dacă acum cineva care a citit x cărți clasice e un om „cult”, acel om nu ar mai fi „cult” dacă toată lumea ar citi cărți clasice.

Dar să presupunem că nu ne interesează dinamica în societate, ci persoana vrea să devină mai cultă doar pentru sine. Poate ea să obțină acea cultură prin obiectivele create de Voxa? Poate ea să obțină cultura dorită doar citind pe Voxa? Și, mai ales, poate obține ce-și dorește doar din citit?

Cu cât mă gândesc mai mult la treaba asta, cu atât mi-e mai clar că, pentru a obține ce-ți dorești, e important întâi să știi ce-ți dorești și să te gândești care e cea mai bună cale prin care să obții obiectivele propuse. Altfel, doar accepți de-a gata o soluție imaginată de undeva dintr-un birou.

Un caz în care ce face Voxa e util

Totuși, există o situație în care să vrei să ai zile consecutive în care citești cel puțin 10 minute pe zi și te ajută să vezi o aplicație în sensul ăsta: cea în care tot vrei să citești, dar nu-ți oferi timp pentru asta, așa că trebuie să-ți impui cumva să începi să citești fie ce-ar fi.

La un moment dat, când voiam să reîncep să scriu, mi-am impus să deschid fișierul cu povestea la care voiam să lucrez în fiecare zi, orice ar fi fost. Cumva, am reușit să-mi fac un obicei din a mă apuca de scris, fără să mai stau până se aliniază stelele ca să fac un lucru pe care mi-l tot doresc.

Dar nu a fost un lucru venit din partea unei aplicații. A fost o alegere proprie.

O a doua perspectivă: KPI

Dacă primul gând care mi-a trecut prin minte a fost „gamificarea acumulării capitalului cultural”, un gând ulterior a fost că trăim într-o societate axată pe afaceri. Idolatrizăm afacerile, care sunt creatoare de valoare (obiecte necesare, cultură), creatoare de bani (nu cred că trebuie s-o explic), creatoare de sens în viață (să urcăm în carieerrăăăă).

Iar afacerile vor performanță. Și indicatori de performanță. Trebuie să dai un randament măsurabil, să crești productivitatea în timp, să faci numerele alea să crească. Nu e suficient să ai o viață bună și să fii util societății, trebuie să te măsori în cifre.

Nu mai suntem oameni; suntem automatoni. Perspectiva asta nu e impusă doar din afară, ci ni se insuflă și ca atitudine proprie. Ni se spune că putem înghesui mai mult în viața noastră: mai multă muncă, mai multe realizări, trebuie asta, trebuie aia. Suntem insuficienți, dar asta se poate rezolva dacă ne organizăm mai bine și ne motivăm mai mult și alergăm mai tare și depunem mai mult efort.

În lumea asta, chiar și plăcerea proprie e ceva care vine cu standarde și obiective de atins. Trebuie să fii productiv cu timpul tău liber, ce naiba. Iar metricile inventate de diverse aplicații pe care le folosești contribuie la mentalitatea asta: trebuie să muncești, să te zbați, să faci un efort. Să atingi acei indici-cheie de performanță care să demonstreze că ai atins obiectivele.

Doar că e ce ziceam mai sus: dacă indicii de performanță sunt impuși din afară, de unde știi dacă se potrivesc lucrurilor pe care le vrei tu? De unde știi că te duc spre obiectivele tale? Hei, companiile mari reușesc uneori să pună accentul atât de puternic pe anumiți indicatori încât își îngroapă propriile produse (la tine mă uit, Google).

Iar asta cu „10 minute pe zi în aplicația Voxa” știți la ce mă face să mă gândesc? Nu la obiectivele mele - eu vreau doar o carte de ascultat ocazional cât fac altceva cu mâinile, sau câteva pagini de citit cât aștept undeva să ceva și n-am o carte fizică cu mine. Nu, mă duce cu gândul la obiectivele Voxa.

KPI-urile companiilor

Companiile au ajuns într-un punct în care au tot felul de Idei impuse de oameni care nu folosesc produsele pe care le produc.

Sunt destul de sigură că există măcar o persoană cu putere de decizie la Voxa care nu ascultă cărți audio de plăcere, așa că tot dă cu bâta-n baltă încercând să inventeze lucruri care să „motiveze” ascultătorii. De exemplu, mai demult băgaseră muzică lălăită pe fundalul cărților audio, ca nu cumva să te plictisești cât asculți o poveste. Sau altă dată vânam prin aplicație bucăți de carte, pentru că deciseseră să le pună separat, ca să ai impresia că ai ascultat mai multe (?!). Iar acum prostia asta cu 10 minute pe zi, de zici că ascultatul de cărți e un chin.

În schimb, un indicator de performanță de care aud des în privința aplicațiilor e „câți utilizatori zilnici are”. Ceea ce presupun că se poate crește artificial dacă începi să gamifici ascultatul și să le dai buline roșii și felicitări ascultătorilor care fac ce vrei tu.

Nu sunt o persoană care să creadă prea des în conspirații - cred că prostia umană este suficientă pentru a explica majoritatea neplăcerilor cauzate de alții - dar nu pot să nu remarc faptul că anumite eșecuri de prost gust seamănă foarte tare cu rahaturile pe care le învață unii când învață să facă „biznis”.

Așa că pe de o parte m-am enervat pe Voxa pentru că mi-a stricat mie liniștea băgându-mi pe gât prostia asta; dar pe de alta nervii ăștia mă fac să-mi dau seama de cât de multă nevoie e de spații fără corporatisme în care să fim doar oameni, fără firme, fără indici, fără performanță, fără măsurători. Doar spațiu privat și treaba noastră.

SUA a atacat Venezuela

Sat, 03 Jan 2026 18:23:42 +0200

Hei.

Hei, e de rău. E de foarte rău.

SUA a atacat Venezuela și l-a răpit pe președintele ei, pe care îl va judeca acum pentru trafic de droguri. Trump spune că SUA va conduce Venezuela pentru moment.

Hei, e nasol. O țară decide că are putere asupra altei țări și că se poate duce să ia pe oricine de acolo, inclusiv pe președintele țării și să-l treacă prin sistemul juridic din ograda proprie. Fără declarații de război, fără cereri de extrădare. Pur și simplu. Aruncă bomba. Și ia omul. (Și pe soția lui.)

Hei, e mega nasol, pentru că asta înseamnă că ei cred că pot merge oriunde și să ia pe oricine pentru orice acuzație reală sau inventată. Pentru că întreaga lume e a lor. Deci tehnic vorbind, nici noi nu suntem în siguranță.

Implicațiile sunt nasoale.

Hei, nu uita. Oamenii care fac asta încă au o grămadă de bani (Trump, Musk, restul republicanilor). Nu uita că pot să-i cheltuie pe propagandă. Au cheltuit mult pe propagandă. Au mințit și au plătit ca să li se răspândească mesajele.

Hei, ascultă-mă. Încă suntem șocați și e nasol.

Și mă aștept ca foarte, foarte, foarte curând să înceapă să apară tot felul de păreri că treaba asta e foarte bună, de fapt, și că Venezuela era condusă de un dictator. Și ce bine că oamenii ăia au fost scăpați de dictator. Uite ce se bucură populația că a fost scăpată. Uite ce frumos au făcut americanii, și uite ce bine păzesc ei pacea până se transferă puterea la cineva mai merituos.

Hei. Încearcă să nu uiți că ar fi fost de negândit până ieri ca o țară să atace alta fără nicio declarație de război și să răpească un președinte pur și simplu, iar apoi să pretindă că e de partea ălora buni în timp ce decide să conducă țara ailaltă. Încearcă să nu uiți ce înseamnă statul ăla suveran și că dacă o țară conduce o alta, acea a doua țară nu e suverană, ok?

Nu uita că dictatorii au propagandă și pot să-ți prezinte tot felul de imagini și argumente, iar întrebarea e dacă mai credem în drepturi (ale oamenilor sau țărilor) sau dacă victoria e singura care contează și bocancul poate să strivească orice principii, cât timp e de partea noastră.

Scriitori români care intră în domeniul public în 2026

Fri, 02 Jan 2026 17:14:34 +0200

În România, legea spune că durata protecției drepturilor de autor este de 70 de ani de la moartea ultimului coautor al unei opere. Astfel, în 2026 intră în domeniul public operele autorilor care au murit în 1955.

O listă extrem de scurtă cu unii dintre ei:

Hortensia Papadat-Bengescu (8 decembrie 1876 - 5 martie 1955)

O știm de la școală, unde „Concert din muzică de Bach” (1927) era una dintre cărțile des pomenite. A scris nuvele, schițe, teatru, romane, după care a picat de partea greșită a comuniștilor inițiali și a murit înainte să-și recâștige din popularitate.

Sunt curioasă cum sună o carte numită „Sfinxul”, apoi „Lui Don Juan în eternitate” publicată în 1920 și cum suna piesa „Povârnișul” din 1915.

(Și poate într-o bună zi o să citesc și „Concert din muzică de Bach” sau romanul „Fecioarele despletite”. Nu, n-am citit-o niciodată - dar mi se pare că are titluri interesante.)

Romulus Cioflec (1 aprilie 1882 - 13 noiembrie 1955)

Am mai auzit numele lui Cioflec, dar s-ar putea să fie pentru că s-a născut în Araci, în județul Covasna, prin apropiere de orașul meu de baștină. Jurnalist. Scriitor. Profesor la licee din Chișinău, Timișoara și București.

A scris romanul „Vârtejul” (1938), nuvelele „Românii din Secuime” (1942), impresii de călătorie din Spania și din zona polară.

Dimitrie Gusti (13 februarie 1880 - 30 octombrie 1955)

Sociolog. Nu știu cât de relevante mai sunt studiile sociologice la cel puțin 70 de ani după ce au fost făcute, dar hei. Există și sunt la liber.

Elena Fabian-Aciu (1875 - 3 iunie 1955)

Scriitoare feministă. A scris, printre altele, „Inimi nobile” (1924) și o piesă în trei acte pentru copii numită „Ileana Cosânzeana” (1922), de urma cărora nu prea reușesc să dau prin biblioteci. În schimb, critica vremii e încântată de „Ileana Cosânzeana” - dar când nu e critica românească încântată?

„Oranjeria”, cartea pentru copii cu alienare (și droguri)

Thu, 01 Jan 2026 17:24:12 +0200

Eram curioasă să văd cum arată literatura pentru copii premiată pe la noi și am cumpărat trei cărți cu bulina „premiile Cărturino” pe ele. Prima pe care am citit-o a fost „Oranjeria” de Alexandra Niculescu, de care am aflat puțin mai târziu că e mai atipică. Cel puțin una dintre celelalte două e foarte ok; poate vă povestesc și de celelalte, dar nu acum.

„Oranjeria” e recomandată pentru categoria de vârstă 10-12 ani, dar după ce am citit-o am intrat pe Facebook-ul autoarei, apoi și pe restul internetului ca să aflu dacă autoarea crede că a scris o carte pentru copii. În urma cercetărilor, înclin să cred că da. Dacă da, atunci greșește.

Povestea

„Oranjeria” e… o carte.

Dacă auzi de ea doar din rezumat și te uiți doar la ilustrațiile simpatice, seamănă cu o poveste pentru copii. Personajele sunt cinci copii - doi copii-turiști pe o plajă, doi copii-refugiați care ajung pe aceeași plajă și o fată care trăiește într-o oranjerie magică, un fel de seră plutitoare care merge din loc în loc și unde fiecare poate găsi lucrurile pe care și le dorește cel mai mult.

Oranjeria e un loc fericit, liniștit, unde tot ce trebuie să faci e să te gândești doar la lucruri frumoase și unde trebuie să uzi portocalii în fiecare zi la oră fixă, alfel vine omul-de-spumă și te înghite.

Dar atunci când citești cartea seamănă mai degrabă cu un roman contemporan despre alienare, lipsă de direcție și presiunea zdrobitoare a existenței. Dacă poveștile clasice încep cu cineva care vrea ceva sau care trebuie să facă ceva, aici dorințele nu sunt valuri care poartă personajele pe aripile lor, ci cel mult unduiri blânde ale unui lac. Băieții refugiați își așteaptă părinții, copiii în vacanță doar se învârt de colo-colo, fata din oranjerie stă prin oranjerie. Punctele dureroase sunt trecute sub tăcere și gândurile rămân mereu pe o suprafață îngustă și incomodă, evitând orice ar putea perturba aparențele de calm.

În cărțile pentru copii, chiar și cele filozofice, copii au putere de decizie și interioritate. Chiar dacă în viața reală alegerile lor sunt deseori trecute cu vederea de către adulți, în literatura despre și pentru ei, ei devin eroii care decid și acționează. În „Oranjeria” lucrul ăsta nu se întâmplă decât ce mult superficial.

Personajele

„Oranjeria” e o carte mai mult statică decât dinamică, fără personaje puternice.

Cunoaștem o fată săracă care stă în oranjerie mai multă vreme. A plecat de acasă, unde îi era greu, iar acum are grijă de portocali și cel mult duce pachete dintr-o parte în alta. La finalul cărții, decide să se întoarcă acasă. Asta e tot ce face.

Cunoaștem doi băieți refugiați care pornesc cu barca din Orientul măcinat de război și vin spre Europa. Pe drum, motorul bărcii se strică și sunt separați de părinți, ajungând fără ei lângă o plajă plină de turiști, unde sunt cu alți refugiați, de care teoretic se ocupă niște localnici. Nu fac altceva decât să aștepte, să intre ocazional în oranjerie, să se plimbe puțin și să cunoască celelalte personaje.

Cunoaștem și doi copii-turiști, un băiat și o fată veniți în vacanță la mare împreună cu părinții lor, dar abandonați în grija unei tinere de-abia cunoscute în timp ce părinții își văd de cumpărături și alte distracții. Acolo îi cunosc pe cei doi refugiați, cu care intră în vorbă prin persoanele care le traduc dialogul și cu care reușesc greu să se înțeleagă, pentru că adulții le reproduc greșit replicile.

Fetei-turiste îi place de unul dintre băieții-refugiați, care se gândește la ea în termeni de soție-în-casă (misoginism moștenit, ura?). Se supără din nimic, se plac sau se displac din mărunțișuri, dar un dialog mai profund sau vreo interacțiune dincolo de superficial nu au loc. Nu există un moment în care să simți că vreo pereche de frați se place real sau că oricare dintre cei patru a înțeles ceva despre ceilalți.

Dialogul e imposibil, alienarea e completă. Părinții sunt absenți și nu își înțeleg copiii, fata care are grijă de copiii-turiști nu îi înțelege real, copiii între ei nu se percep bine. Fiecare copil e o insulă izolată, care niciodată nu poate pluti spre o alta.

Întâmplări

Pentru că firul narativ e aproape inexistent, ordinea întâmplărilor nu e foarte importantă. Deci, fără vreo ordine anume:

Băieții merg în oraș și dau de oameni dubioși. Sunt chemați de pe stradă de niște bărbați care vorbesc arabă și care le zic că vor avea nevoie de cineva să care nisip(?). Li se cumpără pantofi și apoi li se povestește cum vor trebui să muncească, dar băieții până la urmă decid că e prea ciudat, se descalță și pleacă.

Fata și băiatul turiști merg spre oraș în mașină. Fata face pe ea, e luată de cineva de pe stradă și dusă într-o curte, unde un bărbat îi dă o prăjitură. Ea o mănâncă, adoarme, iar bărbatul o mângâie pe cap și lasă pe capul ei un fel de spumă. Tânăra care teoretic avea grijă de ea vine s-o recupereze.

Refugiații adulți veniți pe plajă cu băieții fac scandal la hotelul unde stau frații turiști. Sunt foarte amenințători, dar se sugerează că au făcut chestia asta la îndemnul cuiva. Întâmplarea nu are consecințe.

Atmosfera e de pericol și de apăsare, dar nu sunt pericole pe care copiii să le înfrunte cu curaj sau ingeniozitate - cel mult băieții refugiați au un moment în care se cară pentru că nu le place atmosfera, dar cam atât.

Nu știu ce anume ar trebui să le placă copiilor aici. Ca adult, pot să-mi imaginez suficiente încât lucrurile astea să aibă sens, dar asta doar pentru că am cunoștințe despre lume care includ lucruri gen „abuz sexual”, „trafic de persoane” și „mafii locale”.

Oranjeria

Oranjeria din titlu e teoretic un spațiu extraordinar, în care dorințele se împlinesc. Practic, e un loc ciudat și prea puțin descris. Ni se spune că există acolo tot felul de lucruri interesante, cum ar fi crustacee colorate fantezist sau diverse obiecte râvnite (haine, parcă?), dar nu prea vedem nimic în ea.

E un loc unde oamenii pot coexista, dar fără să se vadă. Un loc unde toți cei prezenți exclamă că e frumos, dar nu știm de ce. Uneori cei de acolo sunt înghițiți de spumă și dispar pentru totdeauna, dar nu vedem nici asta, doar ni se spune că se întâmplă.

De obicei, sunt o cititoare care interpretează textele literal. Dacă-mi spui că în aventura ta există dragoni, atunci există dragoni. Dacă-mi spui că există miei blânzi care se transformă în monștri care omoară oameni, atunci există miei blânzi care se transformă în monștri care omoară oameni. Putem discuta pe urmă despre paralele între dragoni și bogați lacomi care nu sunt niciodată mulțumiți cu cât au și îi asupresc pe cei din jur, dar în prima fază un dragon e un dragon.

Ei bine, chiar și la prima citire, oranjeria nu e o oranjerie, e o metaforă. Urlă să fie interpretată ca simbol. Nu știu cât de mare e, nu știu ce e în ea, nu înțeleg decât că sunt prăjituri extraordinare și portocale acolo și că îndeplinește (cum?) dorințe și că, dacă te gândești la ceva nefericit sau nu uzi portocalii la timp, vine omul-de-spumă și te înghite. Ok?

Dar o metaforă pentru ce?

Inițial, am luat-o ca pe o metaforă pentru raiul de după moarte (și deci și pentru moarte). E discutată public (mai exact, e dată la televizor și menționată de mulți), dar nu toată lumea crede în ea. Se plimbă de colo-colo și ia oameni fără să fie foarte clar de ce. Când cineva are o viață foarte grea, îl ia și îl scapă de toate grijile.

La impresia asta a contribuit și faptul că prima oară când băieții refugiați intră în contact cu oranjeria se află pe o barcă în mijlocul mării. Nimeni altcineva nu pare să vadă că ea e acolo. Ca să revină pe barcă, unul dintre băieți se trezește - moment în care constată că lipsesc oameni din jur și prima lui întrebare e dacă au fost aruncați în mare pentru că nu au plătit. Nu i se spune că nu. I se spune să tacă. Mai târziu, copiii-turiști intră în oranjerie când tânăra care are grijă de ei e plecată, iar apele mării sunt periculoase.

Când toți cei patru s-au s-au întors în lumea reală fără probleme, am început să caut altă metaforă. Oare oranjeria e o metaforă pentru droguri și exploatare. Toți cei din interior sunt ciudat de fericiți dar nu fac nimic, doar consumă portocale și prăjituri. Dacă te gândești la viața ta de afară sau la lucruri nefericite, o încurci rău. Omul-de-spumă există și în exterior, unde o găsește pe fata-turistă, o adoarme și își lasă spuma pe ea. Fata care locuiește în oranjerie trebuie să livreze pachete în care se află un praf alb. La etajele superioare ale oranjeriei sunt adulți care consumă praful respectiv și despre care nu știm exact ce fac.

Sau poate nu e asta. Dar e ciudat. Nu doar mie mi se pare ciudat, nu?

Rating: ??/5, nu știu cui s-o recomand

Cred că „Oranjeria” e o lecție de viață. Un avertisment, dacă vreți.

Dacă scrii o poveste pentru copii în care vrei să bagi teme serioase, dar te trezești la final că îți plac prea mult temele serioase și prea puțin partea în care scrii pentru copii, poate ar fi mai bine să scrii alteva. Poate mai bine scrii alienare de Murakami într-un roman cu copii pentru adulți, dacă ții neapărat.

Și pentru noi restul, lecția de viață pe care o desprind eu e că uneori pornim pe căi greșite și apoi încercăm să le forțăm să devină cele corecte. Așa că e bine să ne luăm câte un moment să ne oprim, să ne uităm unde suntem, să evaluăm ce facem și să vedem dacă nu cumva vrem să schimbăm macazul cu totul ca să obținem ce ne dorim de fapt.

Problema cu MISA

Tue, 23 Dec 2025 11:24:12 +0200

Din motive, se pare că o postare pe care am scris-o la începutul anului despre cum Cristela și Călin Georgescu nu sunt străini de MISA face un pic de vâlvă zilele astea.

În articolul respectiv explicam că Georgescu are multe idei similare cu MISA și că a fost și promovat la un podcast care promovează alți misani. Nu am informații noi despre ce face Georgescu cu viața lui privată, dar am câteva lucruri noi de zis despre MISA.

Mai e MISA relevantă în 2025?

Nu mai e mare subiect de presă, asta-i clar. Dacă în 2004-2005-2006 nu puteai face un pas fără să afli de Bivolaru și yoghini, acum cunosc oameni care parcă au auzit doar pe jumătate de MISA sau poate n-au auzit deloc de ea. Hei, am colegi la facultate care s-au născut după ce s-a dus vârful subiectului.

Numărul de yoghini de la MISA a scăzut (din câte aud, cel puțin), dar numărul de oameni care fac yoga a crescut datorită numărului mare de studiouri care se ocupă de așa ceva. România a intrat și ea în circuitul culturii internaționale, ceea ce înseamnă că la terapie auzi de meditație și în oraș vezi cursuri de yoga pe lângă cele de fitness mai clasic.

Conspirațiile favorite ale misanilor, cum ar fi cele cu francmasoneria și extratereștrii, sunt pe toate drumurile. Poate că „Revista misterelor” nu se mai găsește la defunctul Rodipet, dar există o mulțime de site-uri care se ocupă cu diseminarea poveștilor de acest fel, iar rețelele sociale împrăștie și ele conspiraționisme fără număr.

Într-un sens, MISA nu mai e la fel de relevantă. Fenomenul nu mai e atât de șocant și de diferit pe cât era odată. Pe de altă parte, poate că tocmai faptul că ideile de acolo apar atât de des o fac mai relevantă ca niciodată - nu ca entitate în sine, ci ca fenomen.

Falsele probleme cu MISA

Cu cât trece timpul mai mult, cu atât mi-e mai clar că yoghinii de la MISA aveau dreptate cu un lucru: societatea se leagă de ei pe nedrept, din cauza unei false pudori. Prea mulți vor să fie scandalizați de practici sexuale neobișnuite ca formă de distracție și îi blamează pe yoghini pentru asta.

De fapt, nu. Stați. Aș zice așa: singurul lucru care într-adevăr displace la MISA e obsesia cu urina (Bivolaru are un fetiș, csf, n-ai csf). Lucrul care ar plăcea e ăla cu sexul, dar un cetățean respectabil n-ar face o orgie sau ce-o fi nicidoată. În rest, ar fi foarte acceptabili.

Nesurprinzător, ziarele și emisiunile anilor 2000 au marșat fix pe partea cu urina și sexul, ceea ce pe de-o parte a oprit suficienți oameni din a se asocia cu MISA și din a cădea pradă practicilor de acolo; dar pe de altă parte, a ascuns tacticile și opiniile reale ale yoghinilor. Real vorbind, nu s-a discutat niciodată serios de MISA în România. A fost mereu doar un scandal.

Problemele reale cu MISA

1. Dezinformarea

MISA e clădită pe munți de povești despre energii, zeități, masoni, îngeri, Iisuși, yoghini, reptilieni, sataniști și așa mai departe. E clădită și pe munți de povești despre cum funcționează lumea și corpul uman.

Poveștile respective sunt alese și adaptate pentru a corespunde ideilor deja existente la MISA. Mircea Eliade își făcea la un moment dat apariția în articole și prelegeri, dar citatele din el erau modificate pentru a elimina lucruri care nu corespundeau doctrinei: se eliminau referințele la tantrici care mănâncă carne, de exemplu, deoarece yoghinii sunt vegetarieni.

Evident că dacă pornești de la premisele greșite nu poți ajunge la concluzii corecte. Dacă încerci să te vindeci de cancer cu tehnici care nu funcționează, ajungi mort (după cum au descoperit suficienți yoghini pe pielea proprie).

Dezinformarea e despre felul în care funcționează lumea, despre politică, despre societate, despre oameni.

2. Impresia deținerii adevărului suprem

Yoghinilor de la MISA li se repetă constant că sunt foarte norocoși să afle toate lucrurile importante și prețioase pe care le află - de la adevărata tradiție milenară yoga, la adevărul despre francmasonerie.

Dezinformarea e prea multă ca să conteze dacă yoghinul reușește să infirme una sau două idei pe care le aude; dar și când vrea să discute unele dintre idei se ciocnește de rezistență. Să pui sub semnul întrebării ce auzi se numește „îndoială demoniacă”. E mai bine să crezi ce credeai deja și să te uiți doar la informațiile care confirmă ideile grupului.

3. Presiunea

Pentru că acolo există adevărul adevărat și suprem, e aiurea să nu faci ceva în privința asta. Să lupți contra conspirațiilor din umbră care vor să distrugă societatea așa cum o știm. Să faci tone de meditații ca să ajungi la Dumnezeu. Să faci yoga ore întregi ca să evoluezi spiritual. Să-ți asculți maestrul ca să ajungi mai repede la eliberarea supremă.

Din aproape în aproape, între dezinformare și presiune, oamenii ajung să facă acele lucruri despre care se discută apoi în presă: implicare în industria sexuală, muncă grea pentru Mișcare și nu numai. Dacă orice semn de întrebare e o provocare de depășit, dacă orice dificultate personală e o oportunitate de a crește și de a te detașa de nimicuri, iar acest lucru ți se repetă constant, până la urmă ajungi să-ți faci rău și să te convingi că suferința proprie și cea a celor din jur e doar o durere de creștere.

4. Erodarea relațiilor sociale

Un lucru de care se discută când e vorba de secte e că sectanții tind să-i respingă pe cei din exterior și să rămână doar între ei. Într-un fel, e parțial valabil și pentru yoghini: cei din afară nu înțeleg. Cei din afară sunt… nu inferiori, dar necunoscători, asta sigur. Nu au profunzime, nu au relații solide, nu au vieți sexuale bune, nu înțeleg spiritualitatea. Și atunci, uneori trebuie să-i lași în pace și să fii alături de oameni care au aceleași scopuri și idei ca tine și care te pot susține în creșterea ta, nu?

Din nou, nu de tot. Poți să ai prieteni în exterior, nu te oprește nimeni. Dar e destul de clar cu cine o să stai mai mult.

Însă relațiile sociale nu sunt foarte bune nici în MISA. De fapt, aș zice că sunt mai puțin sănătoase decât cele obișnuite. Fiecare defect real sau perceput al unei persoane va fi criticat în numele „creșterii” acelei persoane.

Yoghinii de la MISA sunt puși mereu sub lupă de către ceilalți și supuși criticilor. Ce muzică ascultă? Ce mănâncă? Ce tehnici aplică? Cât de mult? De ce nu fac X și Y?

Adaugă la asta și faptul că yoghinul trebuie să tindă spre un ideal (compasiune, calm, detașare, iubire etc.) și poate fi văzut mereu prin prisma acelui ideal („transfigurare”) și începi să nu mai ai relații foarte profunde cu omul din fața ta, ci să te însingurezi în timp ce-ți spui că ești într-o comunitate care te susține.

Este fericirea reală când ești mereu hipercritic la adresa ta? Ești prieten bun cu cineva, dacă acel cineva nu te vede ca pe tine, ci ca pe ce ai putea fi și încearcă să te convingă să fii altcineva?

MISA ca model restrâns pentru fenomene mai largi

MISA e ca o eprubetă în care s-au amestecat niște substanțe chimice, producând anumite reacții - dar existența eprubetei nu înseamnă că substanțele și reacțiile nu există și în exterior. Eprubeta doar oferă un spațiu de test mai bine delimitat.

După cum spuneam mai sus, dezinformarea există deja online și pe rețelele sociale. Ideea că ai descoperit adevărul secret există și ea. Presiunea de a crede și de a spune anumite lucruri, încurajarea reciprocă de adâncire într-un anumit mod de a fi, există și ele. Alienarea de ceilalți, vederea celorlalți mai degrabă prin prisma apartenenței la grup decât prin prisma persoanei lor reale sunt și ele prezente.

Grupurile naționaliste-conspiraționiste-antivacciniste care cred că au descoperit gaura din gogoașă urmează același tipar ca MISA - mai puțin centralizat, fără să existe neapărat un conducător al grupului, dar tot primind același tip de feedback din partea celor din jur, fiind descurajați de la a verifica poveștile pe care le dau mai departe (care oricum sunt prea multe pentru a fi verificate constant).

Se erodează relații atât cu cei din exterior (sexo-marxiști-vacciniști-globaliști-lgbt-blabla, văzuți predominant prin prisma apartenenței la grup), cât și probabil, deși mai puțin clar, cu cei din interior.

MISA este o oportunitate ratată de a studia fenomenele de dezinformare și cultism înainte ca ele să se răspândească din ce în ce mai mult. S-a preferat nu cunoașterea, ci scandalul, iar acum se urmează același curs de scandal și urlete, nu de înțelegere a unor fenomene.

E păcat că tot ce s-a înțeles din toată tevatura e „sex”, „urină” și „scandal”, pentru că asta nu ne ajută deloc pe termen lung.

Revoluțiile sângeroase ale lui R.F. Kuang

Tue, 16 Dec 2025 15:48:12 +0200

Cuvânt înainte: Ayn Rand

Acum un număr de ani am citit „Atlas Shrugged” de Ayn Rand și am refuzat cu desăvârșire să interacționez cu filozofia autoarei, care ar fi cam asta: există oameni de geniu care fac lucruri mărețe; și există oameni de rând care sunt buni doar să execute ordinele. Comunismul greșește pentru că vrea să le dea resurse celor care nu știu ce să facă cu ele doar pentru că le cer, privându-i pe cei competenți de lucrurile necesare ca să facă lumea mai bună.

„Atlas Shrugged” e o poveste alegorică despre oameni de geniu și comunism, în care SUA se duce de râpă tot alocând resurse către proști, în timp ce oamenii de geniu sunt din ce în ce mai dezavantajați. Până la urmă, geniile se retrag într-o vale în care totul e pe bani, dar resursele naturale există din abundență, și își creează societatea perfectă.

În jurul cărților lui Ayn Rand s-a creat un adevărat cult al oamenilor care se cred genii.

Sunt mai multe motive pentru care am refuzat să interacționez cu filozofia lui Rand la momentul respectiv. Primul e că ficțiunea nu poate fi o demonstrație a unei idei filozofice; ficțiunea poate veni cu orice idee, iar rezultatele din ficțiune nu vor corespunde neapărat cu cele din realitate. Dacă inventăm o lume în care animalele hrănite după 2 noaptea se transformă în monștri, nu înseamnă că în realitate animalele hrănite după 2 noaptea se transformă în monștri. Dacă inventăm o lume în care oamenii se împart în „genii” și „profitori”, nu înseamnă că în realitate oamenii se împart în genii și profitori. Al doilea motiv e că „Atlas Shrugged” e un roman de o mie de pagini din care cel mai realist lucru și cel mai mișto element sunt trenurile.

Mi-e la fel de greu să iau în serios teoria lui Rand în „Atlas Shrugged” pe cât mi-ar fi să-l iau în serios pe Marx dacă „Manifestul comunist” ar fi o serie de benzi desenate întinse pe o mie de pagini despre Pro-Liniștariați care spun lucruri gen „Atenție, Burghiu-zie! Zilele tale de dat găuri și făcut zgomot degeaba se vor încheia când te vei toci în zidul istoriei!”

Pentru mine, „Revolta lui Atlas” rămâne cartea aia cu trenuri, fetișuri pentru competență și homoerotism probabil accidental. Sigur, putem discuta despre idei, dar… n-am chef. Se ia prea tare în serios încercând să stârnească un curent.

R.F. Kuang

Cumva, simt invers față de cărțile lui R.F. Kuang. Am citit recent atât „Babel, sau necesitatea violenței”, cât și trilogia „Războiul macului”. Scuze de spoilere, dar vor urma.

R.F. Kuang nu încearcă să emită o filozofie, dar receptează una ca o antenă parabolică enormă. E o scriitoare americană de fantasy young adult a cărei familie a imigrat în SUA când ea avea 4 ani. A crescut printre oamenii bogați din Texas, a fost campioană la dezbateri, a făcut o școală privată care costă zeci de mii de dolari anual, a făcut o facultate importantă și a început să scrie.

Atât „Babel”, cât și trilogia „Războiul macului” creează lumi care sunt la fel de carton-atice ca „Atlas Shrugged”, cu personaje la fel de mânate din spate să facă lucruri. Sunt ideologice. Sunt politice. Mesajul e transmis clar, negru pe alb - dar spre deosebire de Rand, Kuang nu are personaje care țin discursuri de zeci de pagini despre cum arată lumea.

Războiul macului

Prima ei carte este „Războiul macului”, a cărui acțiune se petrece într-o lume alternativă în care China, Japonia, Mongolia și Europa poartă alte nume, dar sunt recogniscibile. Eroina e Fang Runin („Rin”) din sudul Chinei, o orfană de război cu pielea închisă la culoare, care trăiește în casa unei traficante de opiu - apropo, drogurile sunt rele, copii.

Rin e un fel de geniu cu o memorie excelentă și reușește să intre cu bursă la academia militară care acceptă și câțiva adolescenți fără legături importante în fiecare an. La academia militară învață multe, își face prieteni și are un parcurs obișnuit pentru romanele adolescentine - până când China e atacată de Japonia, studiile se întrerup, iar ea și colegii ei de an ajung pe câmpul de luptă. Apoi urmează trădări și măceluri pe toate drumurile, care se continuă și în celelalte două volume ale seriei. Ah, și câteva personaje de aici au puteri magice datorită zeilor pe care-i accesează prin droguri.

Babel

După trilogie, Kuang a scris „Babel”, un roman de istorie alternativă a cărui acțiune se petrece la Oxford în anii 1830. Ghanda a scris mai multe despre el aici.

Ideea e că magia există, dar funcționează foarte tehnic și se realizează prin traduceri. Pe bare de argint se inscripționează pe o parte un cuvânt într-o limbă, pe cealaltă parte un cuvânt în altă limbă, iar nuanțele pierdute între cele două generează efectele magice.

Cu cât limbile sunt știute mai bine de mai multă lume, cu atât magia e mai puțin puternică, așa că mai mulți tineri din diferite țări aflate sub influență britanică sunt aduși la Oxford să studieze filologia și să creeze plăcuțe noi și foarte puternice. Din păcate, pentru că tinerii sunt minoritari, sunt tratați cam cu picioarele de britanici.

Trilogia e competent scrisă, iar „Babel” te prinde prin atmosfera de facultate și studiu.

De ce prind „Războiul macului” și „Babel” la public

Ambele au fire narative interesante, care te țin în priză, cu întorsături de situație. Sunt adresate unui public tânăr, iar dacă aș fi avut între 15 și 20 de ani probabil că aș fi fost mult mai încântată de ele, deoarece Kuang amestecă istoria cu acțiunea, ideile interesante cu lupta împotriva răului.

La prima vedere, sunt niște cărți care te învață lucruri, care spun chestii mișto și te fac să gândești.

Rasism, colonialism și filozofeală de net

Cred că am mai zis-o și în alte dăți, dar nu există idee bună pe care americanii să n-o ducă în extrema greșită. Iar R.F. Kuang este foarte, foarte americană din punctul ăsta de vedere și parte foarte versată în filozofeală politică de internet.

Când zic „filozofeală politică de internet”, mă refer la acea versiune simplificată de idei filozofice care merge bine în clipuri video pentru populația largă. Genul de clipuri care sunt excelente ca să descoperi că nu există o „forță de inerție” sau că temperatura nu e un proces, dar care în general nu intră în profunzimi de genul „cum calculăm căldura degajată de un kilogram de apă în procesul de răcire de la 60 la 50 de grade” - și, evident, nu intră în echivalentul de profunzime al științelor umaniste.

Științele umaniste sunt înșelătoare pe net. Ideile de bază pot să fie simplificate puternic fără să-ți dai seama că ai pierdut pe drum complexități și nuanțe. Rasismul e rău, colonialismul e rău - ce e mai mult de zis? (Mai sunt multe de zis.)

Cărțile lui R.F. Kuang sunt ideologice, dar ideologia lor e la un nivel foarte superficial. Rasismul e rău și merge mereu de la alb la negru. Colonizarea poate fi culturală. Colonizatorul e rău, deci colonizatul e… bun?

Simplitatea asta e foarte clară în trilogia „Războiul macului”, pe care a început s-o scrie la 19 ani și al cărei ultim volum a fost publicat când avea 24. E vizibilă și în „Babel, sau necesitatea violenței”, o carte publicată când avea 26 de ani, deși stilul de acolo e mai matur.

Dacă privești poveștile în cheia oprimării minorităților, personajele pot fi înșirate pe axa „pozitiv-negativ” în funcție de cât de oprimate sunt. Cu cât sunt apăsate de mai multe forțe de oprimare, cu atât sunt mai pozitive.

Furie și luptă

Există povești despre furie, răzbunare și luptă foarte faine. Spirit justițiar! Victorii clare! Indivizii meschini, malefici, enervanți zdrobiți sub călcâiul cuiva care părea mărunt și neajutorat, dar când se ridică popește pe toată lumea.

Seria lui Stieg Larsson, „The Girl With the Dragon Tattoo” (tradusă la noi ca „Bărbați care urăsc femeile”) e foarte satisfăcătoare în privința asta. „Văduva de fier” de Xiran Jay Zhao la fel, autoarea zicând chiar că nu e o carte feministă, ci una despre furie feminină. Primul film cu John Wick, a cărui premisă e practic „i-au omorât câinile. Acum îi va omorî pe ei.”

Să reținem ideea de furie.

Apoi, ideologia simplă și inamicii malefici până-n măduva oaselor se combină bine în povești în care vrei ca protagoniștii tăi să lupte „împotriva răului”, care e o idee clasică. Zmeii din basme sunt răi. Sauron din „Stăpânul inelelor” e rău. Voldemort din „Harry Potter” e rău. Antagoniștii supereroilor sunt răi. „Răul” e foarte convenabil când spui o poveste: nu ești obligat să justifici lupta protagoniștilor în mai mult de două-trei cuvinte, așa că poți să te axezi pe altceva.

Ceea ce m-a izbit la Kuang e că „răul” e reprezentat de populații întregi cu corespondent real. Englezii victorieni din „Babel”. Imitațiile de japonezi și occidentali din „Războiul macului”. Pentru Kuang, răul suprem nu e un individ; nu e o clică; e o populație. Protagoniștii sunt supărați pe „asupritori” și singura soluție e violența, după cum spune și subtitlul romanului „Babel, sau necesiatea violenței”. Din cauza răului suferit de o populație, atacurile violente împotriva populației din care fac parte asupritorii sunt justificate sau chiar necesare.

E o fantezie extremistă - și nu, nu una „de stânga”, ci una care prinde rădăcini în orice ideologie extremistă. Fie că e vorba de o epurare a unor minorități care „strică treaba” sau de o revoltă sângeroasă împotriva unor asupritori „care ne oropsesc”, e o fantezie de a distruge fără scrupule și eventual de a muri glorios în luptă în numele unui „viitor strălucitor”.

Revoluția glorioasă, sau: Înălțarea la cer seculară

SUA se cam duce pe copcă de ceva timp, iar ascensiunea MAGA doar grăbește lucrurile. Ideea de „necesitate a violenței” e extrem de vizibilă în 2025 în dreapta mainstream, care se grăbește să scape de imigranți, indiferent cine ar fi; și în faptul că au avut un atac armat împotriva ramurei legislative a SUA în ianuarie 2021 și cei implicați au fost grațiați; și în o mie de alte lucruri care se tot întâmplă.

Dar există și un curent de „necesitate a violenței” din partea unora care, cel puțin declarativ, sunt de stânga. Din când în când mai prindeam o discuție în care cineva striga că e nevoie de o revoluție care să radă sistemul din SUA din rădăcini, să-l facă una cu pământul și să se pună bazele unui nou sistem. Un sistem care să fie „bun”, să răsplătească „oamenii buni” și să-i pedepsească pe „oamenii răi”.

Când aveau loc discuții de genul ăsta, câte cineva din garda mai veche de stânga răspundea: nu.

În primul rând, pragmatic vorbind, „Revoluția glorioasă” e de fapt un mod de a nu face nimic. Pentru schimbări mărunte trebuie să lucrezi, dar pentru a visa la o lume utopică nu trebuie să faci aproape nimic. Trebuie doar să aștepți și să te plângi că nimeni nu face nimic.

În al doilea rând, dacă ar avea loc o „Revoluție glorioasă”, ea ar lăsa în urmă nu o utopie, ci un haos. Distrugerea sistemului prin violență ar duce nu doar la îndepărtarea celor de la putere, ci și la punerea în pericol a foarte multor oameni vulnerabili.

Orice tranziție violentă de putere are șansele să devină o epurare a inamicilor personali ai celor care fac revoluția (vezi: naziști, comuniști, Revoluția franceză etc.), în timp ce alții cad victimă accidental. Dacă ești sărac și bolnav, ultimul lucru pe care-l vrei e să existe lipsuri de medicamente la spital pentru că directorul spitalului sau directorul firmei furnizoare sunt aruncați în pușcărie și subalternii fug care-ncotro.

Am auzit zicându-se că „Revoluția glorioasă” este un echivalent secular al unei idei creștine din SUA - cea de rapture sau „înălțare la cer”, când creștinii sunt luați pe sus și duși în rai direct din viață, lăsând în urmă pământul și păcatele. Se pare că există și o serie de romane pe tema asta, despre cei rămași în urmă. (E destul de populară, se pare că s-au vândut zeci de milioane de exemplare din serie.)

Îmi place teoria de revoluție ca echivalent secular al unei intervenții divine, pentru că există similarități: speranța că „cei merituoși” vor fi ridicați la cer/răsplătiți pe pământ; ideea că lucrurile se vor petrece de la sine; ideea că momentul revoluției/ridicării la cer e totul; ideea că e nevoie de un singur eveniment major care să schimbe lumea și pe urmă, gata, se ajunge la versiunea bună a lumii.

Cărțile lui Kuang sunt foarte aproape de a înțelege problemele astea. Rin și războiul ei lasă în urmă nu doar dușmani distruși, ci și aliați zdrobiți, foamete și suferință. Protagoniștii din „Babel” sunt conștienți că acțiunile lor de distrugere a magiei britanice vor duce la suferință din partea oamenilor de rând. Totuși, toți decid că suferința altora este justificată în numele Cauzei - iar faptul că se sacrifică și pe ei înșiși pentru o lume mai bună dă o aură eroică, de sacrificiu, întregii tevaturi.

Ce vreau să spun e că e mai ușor să ratezi faptul că personajele sunt niște teroriști sinucigași care distrug întregi națiuni pentru simplul motiv că sunt foarte rar și foarte puțin puse față în față cu consecințele acțiunilor lor. Nu vedem decât crâmpeie de „e rău”, dar întreaga scenă a dezastrului creat nu e niciodată adusă sub ochii noștri.

Ok, teoretic știm că războiul a dus la multe probleme în ne!China lui Rin, știm că și oamenii simpli vor avea probleme din cauza distrugerii magico-industrializării Britaniei, dar astea sunt probleme mai degrabă de fundal, cât timp protagoniștii sunt prinși cu lupta și sacrificiul de sine. În momentul în care ar trebui să se oprească din luptat și să treacă la construit, sunt deja morți, iar problema rezolvării haosului le e pasată altora de parcă ar fi trivială.

Nu există realism în „Revoluția glorioasă”, cel puțin nu cu privire la oameni. Nu există ideea că „cei răi de la putere” pot fi înlocuiți de ticăloși care se pricep să preia puterea. Nu există ideea că viața oamenilor nu așteaptă până schimbi tu lumea, ca să faci totul bun. Nu există noțiunea că sistemele sociale sunt complicat de construit și menținut și că perturbarea lor duce la probleme în lanț.

Nu există nici măcar noțiunea că poate oamenii nu vor să moară pentru revoluția ta sângeroasă, ci ar prefera ca ziua de mâine să fie doar ceva mai bună decât cea de ieri. Nu există noțiunea că poate acțiunile violente de genul celor descrise sunt, de fapt, de nedistins de terorism.

Cărțile sunt o fantezie de a lupta pentru o lume mai bună, fără a analiza nici ce e „lumea mai bună”, nici cum ar arăta ea concret, nici care ar fi bazele ei, nici cum s-ar putea realiza tranziția cu mai puțină suferință din partea celorlalți. Sunt o fantezie despre cum mori eroic pe câmpul de luptă, iar asta rezolvă totul. Poate prin intervenție divină sau ceva.

Informatică versus filologie

Sat, 06 Dec 2025 17:18:15 +0200

Au trecut mai bine de două luni de când m-am apucat de facultate din nou, de data asta la Informatică Aplicată la Universitatrea Transilvania din Brașov, și am câteva observații și comparații de făcut.

Pe scurt, despre Japoneză-Engleză + masteratul de Studii Culturale Britanice versus Informatică Aplicată.

Gândire critică versus gândire inginerească

Evident, ambele facultăți predau materii și se așteaptă ca studenții să le învețe. Diferă însă ce trebuie să faci cu ce ți se predă.

La informatică, subiectele principale sunt matematica și informatica. Învățăm formule matematice și rezolvăm exerciții; învățăm algoritmi de bază și îi adaptăm pentru niște probleme (de exemplu, învățăm să căutăm elemente dintr-un șir și apoi e treaba noastră să adaptăm căutarea la diverse tipuri de șiruri; poate avem șiruri de numere, poate avem șiruri de cuvinte, poate avem alte șiruri).

Dificultatea constă în reținerea formulelor/principiilor și în găsirea metodelor corecte de aplicare. E o treabă foarte inginerească.

La filologie, subiectele principale sunt studiul limbii, studiul lingvisticii și studiul culturii.

Studiul limbii seamănă puțin cu studiul matematicii, în sensul în care înveți cuvinte și gramatică, apoi trebuie să le aplici pentru a comunica foarte specific anumite lucruri.

Studiul lingvisticii intră în modul de formare al sunetelor și limbilor, ajungând la niște idei generale despre cum arată limbile în general, cum se formează și care sunt principiile lor universale.

Studiul culturii presupune interacțiunea cu texte (literatură, eseuri) și atât învățarea despre perioade istorice, cât și producerea de idei proprii. Deja din primul an se așteaptă de la tine să scrii eseuri care să demonstreze că ești în stare să gândești și să ai o perspectivă proprie și bine argumentată asupra unor subiecte.

Diferența majoră e că la informatică primul lucru pe care înveți să-l faci e să execuți, iar la filologie primul lucru pe care înveți să-l faci e să argumentezi.

Plagiatul și frauda academică

Un lucru care descinde din ce spuneam mai sus e că la filologie plagiatul e păcat capital. Plagiatul e genul de lucru de care știai că se poate solda inclusiv cu o exmatriculare. Dacă ești la un nivel mai înalt decât ciclul de licență, plagiatul poate duce la pierderea carierei.

La informatică, acest lucru nu e valabil. Cursul de „Etică și integritate academică” e de fapt un curs în care se predă LaTeX - un limbaj foarte util care te ajută să tipografiezi referate și a cărui utilitate o înțeleg, dar… se predă doar LaTeX.

Singurul lucru care ni s-a zis la Info despre plagiat a fost să nu-l facem. Zero discuții despre ce este plagiatul, diferența dintre citat și citare, autoplagiat, când anume sunt necesare citările șamd.

Bănuiesc că la Info nu vom avea de scris prea multe lucrări, așa că nu s-a considerat necesar să aflăm cum anume trebuie ele scrise, dar chiar și-așa atmosfera e mult mai relaxată.

(La cursul de „Etică și Integritate Academică” avem de tipografiat niște texte cu formule, grafice, tabele și toate cele. Ni s-a spus că în cazul în care copiem tema unii de la alții nota primită va fi împărțită între toți cei care au copiat-o. Deci dacă e o temă de 10 comună pentru 5 persoane, fiecare primește un 2.

Într-o situație similară la filologie m-aș fi așteptat ca pedeapsa pentru copiere să fie mai degrabă o restanță.)

Dificultatea materiei

Nivelul de intrare e mult mai scăzut la filologie decât la informatică.

Ce vreau să spun e că la informatică e mult mai greu din anumite puncte de vedere decât la filologie. Sunt cursuri unde e posibil să nu pricepi nimic - și nu pentru că sunt într-o limbă străină.

Matematica e dificilă, ai formule de reținut, principii de aplicat, chichițe de rezolvat. Informatica e dificilă, de fiecare dată când crezi că ai o rezolvare e posibil să descoperi că ți-a scăpat un caz, sau că ai greșit un raționament undeva.

Filologia e, comparativ, mult mai simplă (în afară de partea de învățare efectivă a unei limbi, care e interminabilă la un moment dat). Poți să prinzi din zbor concepte și să le aplici. Chiar dacă nu înțelegi sau reții 30% din materie, ai șanse mari să înțelegi și să reții restul de 70%.

Cantitatea materiei

E greu de determinat. E mult mai mult de citit la filologie decât e la informatică - dar e mult mai ușor să citești. Ce atârnă mai greu? 4-5 cărămizi de romane, plus poezii, plus eseuri (de citit), plus informații despre istorie - sau 200 de pagini de algebră?

Modul de predare a materiei

La informatică e pentru executanți.

Chiar zilele astea am avut un curs de algebră despre vectori și baze. Eu n-am priceput mare lucru legat de ce e o bază și toate cele, iar la seminar eram în pom. În pauză i-am întrebat pe colegi dacă ei sunt mai ok - mi-au zis că da, începe să li se clarifice treaba.

Eh, în momentul în care i-am întrebat ce e o bază, mi-au zis că nu le e clar - dar știu cât de cât să o calculeze. O colegă îmi zicea că nici nu știe ce e cu vectorii, dar știe să calculeze dacă sunt liniar independenți și de mai mult de-atât n-are nevoie ca să treacă examenul.

Pe de o parte, are și ea dreptate. Pe de alta - hmmm… Este aceasta cunoaștere, sau e doar imitarea cunoașterii? Pentru mine ca filolog ar conta mai mult filozofia din spate, motivul pentru care bazele și liniar independența sunt concepte și care e utilitatea lor pentru matematică - dar nu știu dacă aceea e testabilă direct la un examen.

Utilitatea comparativă

Opinie nepopulară: nu văd o falie majoră între științe umaniste și științe exacte, ci doar accente puse diferit.

La filologie poți să treci ca rața prin apă și să imiți gândirea, iar la final să fii degeaba. Sau poți să înveți lucruri și să fii capabil să privești lucruri din diverse perspective, să faci o brumă de cercetare, să argumentezi și să te exprimi coerent.

La informatică poți să treci ca rața prin apă și să imiți înțelegerea, iar la final să fii degeaba. Sau poți să înveți lucruri și să fii capabil să rezolvi probleme folosindu-te de principii matematice (sau de altă natură) în așa fel încât să fii eficient și să creezi ceva util.

Amândouă îți permit să explorezi lucruri noi despre lume, să îți deschizi orizonturile și să intri în contact cu filozofia mai înaltă din spatele unor lucruri care par de bază - la filologie e mai evident, la informatică e mai ascuns.

…

Și cam atât pentru azi. Vedem mai încolo ce păreri mai am.

Victime care nu vor să fie victime

Sun, 09 Nov 2025 20:18:15 +0200

Mă aștept să fiu foarte înjurată pentru articolul ăsta, nu pentru că voi spune niște lucruri nasoale, ci pentru că mulți oameni nu știu să citească.

Mă aștept ca cei care citesc pe diagonală să priceapă exact inversul lucrurilor pe care le zic.

Dar o să zic oricum. Încercați să nu fiți printre ăia care citesc „alb” și înțeleg „negru”.

–

Zilele trecute se vorbea pe un grup despre cine și ce romane SF clasice vrea să citească și o persoană a zis că nu se bagă la cărțile lui Samuel Delaney, pentru că Delaney a declarat că susține NAMBLA - NAMBLA (North American Man/Boy Love Association) fiind o organizație din SUA care susține eliminarea legilor privitoare la vârsta consimțământului sexual, pentru ca bărbații adulți să poată avea relații cu copii băieți. E, pe scurt, o organizație pro-pedofilie.

Acuma, NAMBLA e genul de organizație care e atât de dubioasă încât atunci când a încercat să facă front comun cu organizații LGBTQ, cam toată lumea s-a ferit și s-a dezis de ea. Foarte, foarte, foarte puțini oameni susțin NAMBLA.

Normal că m-am întrebat ce e în capul cuiva care o susține.

Am găsit un articol scris de Doris V. Sutherland care analizează situația. Conform articolului, Delaney spune că a avut prima experiență sexuală la șase ani, în 1948, cu administratorul blocului, că el era „agresorul”, că nu a pățit nimic și că ar fi fost o cruzime ca bărbatul respectiv să fie trimis la pușcărie pentru asta.

Am avut un moment de revelație neplăcută, pentru că pot să înțeleg ce s-a întâmplat acolo și are de-a face cu modul în care definim și privim victimele.

–

Primul lucru pe care îl voi afirma e că persoanele adulte implicate în acte sexuale cu copiii trebuie să meargă la închisoare. Aceasta este și a fost mereu părerea mea fermă.

Și acum hai să trecem la părțile mai dificile.

–

Există tendința de a urla din toți rărunchii că nicio pedeapsă nu poate fi vreodată suficient de mare pentru cineva care a avut un contact sexual cu un copil. Acest lucru e problematic dacă nu din altă cauză, atunci dintr-un motiv foarte pragmatic: dacă pedeapsa este extrem de grea, abuzatorul are mai puține șanse să pățească ceva.

În primul rând, actele de genul acesta nu sunt de obicei comise de pedofili necunoscuți care momesc în parc copiii cu bomboane, ci de oameni pe care copiii îi cunosc și în care au încredere - cel mai des, de membri ai familiei, profesori, indivizi care au grijă de ei. Oameni de care e posibil ca acel copil să fie atașat și față de care să aibă ori sentimente bune, ori ambigue. Iar atunci, dacă aude că se cere moartea abuzatorilor, copilul probabil că va păstra secretul, pentru că nu vrea să fie responsabil pentru răul enorm petrecut unei persoane apropiate, chiar dacă persoana respectivă îi greșește.

Adică - chiar vrea să-l trimită la pușcărie pentru pe viață pe vărul ăla mișto care a venit în vizită de sărbători și a stat cu el în cameră, și vărul i-a zis tot felul de chestii tari de la facultate, și l-a făcut să râdă, și pe urmă s-au hârjonit un pic, și ok, i-a băgat mâna în pantaloni și a fost ciudat și nu mai vrea să stea cu el și i-ar spune cuiva că vărul s-a purtat aiurea, dar… chiar să-l trimită la pușcărie pe viață pentru așa ceva?

…înțelegeți problema?

Uneori, înfierarea înfierbântată a unor lucruri groaznice are mai mult de-a face cu cât de tare condamnăm noi lucrurile respective decât are cu eficiența măsurilor pe care le sugerăm.

Adică, în loc să găsim acele căi prin care să oprim răul, facem uneori paradă cu cât de tare urâm răul, iar parada aia nu ne lasă să fim eficienți în combaterea acelui rău. Toată tevatura devine despre noi, nu despre ajutarea unor victime.

Și dacă tot veni vorba de victime…

–

Aveam o discuție mai demult cu altcineva care îmi spunea că a existat un caz în care un profesor din Sf. Gheorghe a fost trimis în judecată pentru că s-a culcat cu două eleve - „El a intrat la pușcărie și ele n-au pățit nimic!” Da, și e normal. „Dar ele voiau să se culce cu el!” Da, și nu contează.

Unul dintre lucrurile pe care le repet în cazuri de-astea e că nu e interzis ca un copil să facă sex cu un adult; e interzis ca un adult să facă sex cu un copil.

Legea interzice actele sexuale cu un minor sub vârsta de 16 ani nu pentru că acestea ofensează morala publică, ci pentru că noi ca societate am căzut de acord că copiii și adolescenții sub o anumită vârstă nu pot să-și dea consimțământul. Ori nu înțeleg foarte bine cu ce sunt de acord; ori pot fi presați prea ușor să facă lucruri pe care nu le vor; ori amândouă.

Din punct de vedere legal, adolescentul poate face sex cu oricine. Dacă interdicția legală ar fi bidirecțională, atunci ar fi posibil să ajungem în situația absurdă în care procurorii să aresteze un copil de 5 ani pentru că s-a năpustit asupra unui adult și a încercat să imite o scenă de sex văzută într-un film. Evident că ar fi absurd! Copilul nu înțelege ce face!

Copiii și adolescenții sunt, deci, protejați de lege. Se consideră că adulții sunt responsabili pentru propriile acțiuni și pot să-și înțeleagă acțiunile și consecințele lor. Un adult știe că este imoral și interzis să aibă o relație cu un copil. Un profesor știe că este imoral și interzis să aibă o relație cu o elevă. Indiferent care ar fi situația, adultul/profesorul greșește mereu dacă dă curs unei atracții de acest gen. Întotdeauna, dacă e pus într-o astfel de situație, singura cale corectă și morală e să refuze.

Dar asta nu înseamnă că în fiecare caz copilul/adolescentul va arăta ca victima-stereotip. Uneori va arăta ca o fată care se dă la profesor cu insistență. Alteori va arăta ca un băiat care ar vrea să se dea mare că s-a culcat cu o femeie adevărată. Și, în fiecare caz, datoria adultului e să refuze, pentru că puterea e la adult.

–

Vorbind de victime care nu arată a victime, să revenim la Samuel Delaney.

Sexualitatea e o chestiune complexă. Ok, cam știm cum arată la modul general, dar semnificațiile ei diferă de la persoană la persoană. Cât de intimă e pentru tine? Simți că îți ia ceva cedat cu greu, că iei ceva cedat cu greu - sau niciodată nu ți-ai pus problema asta? Te face să te simți vulnerabil sau puternic? E ceva ce faci mai ales din obligație sau mai ales din dorință? E un joc sau e o treabă foarte serioasă? Ești împăcat cu dorințele tale sau te macină? Și tot așa.

În funcție de raportarea la sexualitate, diferite persoane pot avea cu totul alte reacții la situații asemănătoare.

Delaney privește situația prin care a trecut într-o cheie aproape victorioasă: el a inițiat, el a vrut, el a obținut. Nu s-a simțit rănit, ulterior nu a avut nicio experiență sau revelație care să-l facă să simtă diferit față de cum a simțit în momentul respectiv.

Cu mintea adulților care suntem, știm foarte bine că treaba putea foarte, foarte ușor să iasă foarte, foarte urât. Ne mirăm că Delaney nu se simte în niciun fel aiurea față de faptul că i-a fost invadată intimitatea la o vârstă atât de fragedă, când probabil că nu înțelegea foarte bine toate implicațiile situației prin care a trecut. Știm că adultul ăla ar trebui să fie la pușcărie. Dar Delaney refuză să joace rolul acelei victime pe care ne-o imaginăm.

Ce se întâmplă e că, deși există o diferență enormă între un copil care nu a împlinit nici zece ani și un adult, există o continuitate de la acel copil la acel adult - și atât copilul, cât și adultul sunt oameni. Uneori, felul în care acea persoană percepe sexualitatea, combinat cu situația concretă, face să apară situații ca a lui Delaney: ei nu se simt abuzați și nu vor să joace rolul de răniți.

Și atunci ce facem? Batem victima până se simte victimă?

–

Cred că e important să ascultăm fiecare victimă în parte. Cum se simte? Dacă ține la adult și vrea să-l apere, înțelege de ce trebuie pedepsit adultul? Cum a perceput ce i s-a întâmplat? Cum vrea să abordeze problema?

Părerea mea foarte nepopulară e că și copiii sunt persoane și, chiar dacă au experiență de viață limitată, au dreptul să simtă ceea ce simt, fără să se tragă de ei și să fie forțați din exterior să reacționeze într-un fel sau altul.

Pentru mulți copii care trec printr-o experiență de genul ăsta, episoadul va fi perceput în cel mai bun caz ca neplăcut și în cel mai rău caz ca groaznic. Dar pentru cei ca Delaney, care au inițiat și au primit ce au vrut?… Poate că abordarea de „Ceea ce ți s-a întâmplat e groaznic, omul e un monstru, n-ar fi trebuit să se petreacă” e greșită, pentru că nu există cale mai rapidă să faci pe cineva să-ți întoarcă spatele decât să încerci să-i impui ce să simtă.

Nu e oare tot un pic abuziv să tragi de o victimă să spună cum vrei tu și să facă ce vrei tu, după ce deja a trecut printr-un episod în care s-a comportat cum a vrut altcineva?

Cumva, nu mă miră că Delaney a simțit simpatie pentru un grup ca NAMBLA. Probabil că oamenii ca aceia au fost printre puținii care nu au vorbit peste el când le-a povestit episodul - desigur, aveau o agendă proprie în spate, dar dacă nimeni altcineva nu înțelege…

–

Copiii, ca grup, sunt folosiți des ca masă de manevră în conversații. Diverse grupuri de părinți urlă că vor mai mult control asupra societății în numele copiilor. Inocența lor ipotetică trebuie protejată pentru a răspunde puritanismului moral al părinților, în timp ce interesele lor concrete sunt trecute cu vederea. Asta în timp ce, statistic, cele mai multe abuzuri contra copiilor (inclusiv sexuale) sunt comise de familie, deci puțină supraveghere externă poate fi o idee bună.

Dar copiii ajung să fie tratați ca obiecte sau ca extensii ale părinților și ca indivizi. Unii părinți se oripilează când copilul are impulsuri sexuale și se prefac că nu văd/interzic orice manifestare a acestora, în loc să se adapteze din mers situației. Latura respectivă a adolescenților e deseori văzută cu ochi foarte răi, împărțindu-i în „copii buni, care n-ar face niciodată așa ceva” și „destrăbălați de care nu se va alege nimic”.

În cazurile astea, e ușor de uitat că și copiii sunt oameni și că le cade rău când ceea ce vor e ignorat cu desăvârșire și ceea ce nu le convine altora e pedepsit. E ușor să uiți că fazele astea pot să facă copilul să se simtă neînțeles, izolat, poate chiar ca o persoană rea și de nimic.

–

Demult de tot, o fată de 17 ani pe care o chema Mădălina Dumitru a fost luată pe sus de către poliție și pusă să semneze o declarație că întreținea relații sexuale cu Bivolaru de ceva vreme. Fata a semnat constrânsă de polițiști, deși în timp a reieșit că procurorii aveau dovezi concrete că Bivolaru se culca cu ea când ea avea 15 ani (de asta l-au și închis, până la urmă). După ce a plecat de la poliție, Mădălina Dumitru a negat totul și de 20 de ani încoace susține MISA și îl susține pe Gregorian Bivolaru.

Era o victimă și au încercat s-o forțeze să joace rolul de victimă în fața întregii țări. Ce i s-a întâmplat din partea autorităților a fost un abuz, iar Mădălina Dumitru a preferat să rămână cu cei pe care restul îi vedeau ca fiind abuzatorii ei.

A săvârșit Gregorian Bivolaru un abuz contra ei și a meritat să fie închis pentru asta? Eu zic că da. Ca adult responsabil și perfect conștient de puterea pe care o are asupra altora prin forța poziției sale de maestru spiritual al unei grupări spirituale, știa extrem de bine cât de influent era și că ea era chiar mai influențabilă decât restul. Știa foarte bine regulile și legile și nu i-a păsat de ele, la fel cum nu i-a păsat de posibilele efecte ale acțiunilor lui asupra ei.

Dar nu rezolvi un abuz cu un alt abuz.

–

Mai demult, un fost amic m-a întrebat dacă cred că minorii ar trebui să poată alege cu cine să facă sex. Răspunsul meu a fost și rămâne „da”.

În primul rând, după cum ziceam mai sus, legal vorbind nu vrei să le interzici să facă sex, pentru că ar însemna să-i arunci pe ei în închisoare când au relații. Ceea ce ar fi un dezastru.

În al doilea rând, deși cel care a întrebat nu se gândea deloc la asta, libertatea de a alege e și libertatea de a alege să nu. Când părinții au prea multă putere asupra copiilor, se poate lăsa cu abuzuri extrem de dubioase.

În SUA, unde sunt state fără restricție de vârstă în privința căsătoriei, există și situații în care copilul care n-a ajuns la vârsta consimțământului legal este forțat de părinți să se căsătorească cu persoana respectivă care l-a abuzat. Nu de alta, dar sexul în afara căsătoriei e rău/adultul respectiv e pasibil de pușcărie, iar căsătoria rezolvă ambele probleme. Astfel, problema sexualității „rele” a copilului e rezolvată, uneori aruncându-l într-o casă și într-o relație din care nu poate scăpa decât cu multe dificultăți și mult mai târziu.

În al treilea rând, există o diferență între „minor” și „copil”, deci întrebarea asta include și adolescenții de 16-17 ani care sunt deseori hăituiți de părinți cu formulări de genul „niciodată să nu”, „sub nicio formă”. Și cred că întrebarea nu e dacă „ar trebui să poată alege”, ci ce facem cu faptul că ei totuși aleg.

În liceu, mama unei prietene mi-a zis deschis că nu-i impune fiicei ei limitări legate de relații și băieți, pentru că nu-și face iluzii că un părinte poate controla comportamentul copilului. Ce-a făcut însă a fost să încerce s-o educe în așa fel încât să evite și problemele fizice, și problemele emoționale. Pe cine alegi, ce înseamnă, cum te protejezi.

Cred că avea dreptate. Absolut nimeni dintre oamenii pe care-i cunosc nu a rămas blocat în interdicții părintești în privința asta - cel mult s-or fi poticnit puțin unii. Dar auzi de copii din aceiași părinți care aleg lucruri diferite și îți dai seama că lucrurile astea țin foarte mult de personalitate, parțial de conjunctură și doar foarte, foarte tangențial de impuneri părintești.

Singurul lucru pe care-l aduce atitudinea „eu nu-i voi permite copilului” e posibilitatea ca părintele să se spele pe mâini de responsabilitate și să poată ori să se dea mare în fața altor părinți că copilul lui e „cuminte”, ori să poată spune ulterior „ți-am zis eu”. În rest, copilul învață că nu poate pune bază pe părinte să-l ajute cu decizii importante de viață.

–

Revenind la victime și abuzuri.

E ușor să bagi oamenii în categorii și mai greu să-i înțelegi. E ușor să pornești de la idei preconcepute și să decizi pentru alții cum ar trebui să simtă și cum ar fi trebuit să se comporte, dar e mai greu să-i asculți. Dar cred că e foarte important de făcut, dacă vrei să ajuți oameni, nu doar să te simți bine că ai toate răspunsurile.

Cu cineva ca Delaney, cred că răspunsul corect e să închizi adultul în pușcărie și să lași copilul să simtă ce simte, chiar dacă nu se simte deloc ca o victimă, și să fii deschis și la posibilitatea ca mai târziu să se simtă ca o victimă… și la posibilitatea ca niciodată să nu se simtă ca o victimă. Cred, cu alte cuvinte, că trebuie să îi acorzi respect și să-i permiți să fie demn.

Engleza la Info (jurnal de informatică aplicată)

Sun, 19 Oct 2025 20:18:15 +0300

Hei, știți cum fac Recenzii neautorizate cu Dorin Lazăr și citim împreună cărți românești? Mai știți cum mă interesa să aflu mai multe despre cărțile de doi bani din perioada victoriană a Marii Britanii și am citit un roman și două cărți de non-ficțiune despre asta? Sau cum voiam să știu ce citeau românii la 1800 și am citit vreo 4 cărți despre literatura românească veche? Sau cum fac o a doua facultate pentru că m-am enervat pe niște clienți și acum vreau să învăț programare? Cred că putem spune liniștiți că alegerile mele în viață sunt un pic… extra.

Așa că, deși cursul de limbi străine e obligatoriu la Mate-Info la UnitBv, am decis să nu-l echivalez. Vreau să văd ce se predă pe aici, cum se predă și dacă într-adevăr va fi ceva specializat pe informatică.

Am auzit zvonuri încă din prima săptămână că Anamaria Schwab-Frîncu e cam nașpa și că la germană e mult mai lejer. Am reținut ideea, dar am fost și reținută în privința ei. Un profesor poate avea reputația că e „nașpa” din multe motive. Poate că materia e grea. Poate că profesoara cere mai mult decât consideră studenții că e rezonabil. Cine știe.

Cursul de engleză l-am fi avut luni între 8-10, dar profesoara era plecată din localitate, așa că am început cu seminarul de marți de la ora 12. Am coborât direct de la laboratorul pe care-l aveam înainte, m-am uitat după sală, am reușit s-o găsesc, am recunoscut fețe printre cei 5-6 studenți deja prezenți, și am văzut-o pe profesoară certând un student.

„Nu se spune good afternoon!” zice ea, întorcându-se spre mine. „De ce nu este în regulă că a zis good afternoon?!”

Eu tocmai mă debarasez de geantă și geacă și încerc să mă prind dacă am loc să-mi bag geanta în pupitru sau dacă trebuie s-o pun pe jos. Mă uitat la ceas.

„Pentru că… e 12 fără 2 minute?” întreb.

„Exact! Nu contează că e 12 fără 3 minute sau fără 2, e good afternoon doar dacă e după prânz! Ce ar fi trebuit să zică?”

Nu știu de ce sunt eu brusc implicată în conversația asta, dar… „Good… morning?”

„Îmi zici sau mă întrebi?”

Dau din umeri, apoi adaug sotto voce, „Eu aș fi zis hello ca să n-am bătăi de cap.”

Acel sotto voce e prea sotto voce. Profa începe să deseneze pe tablă axa timpului, cu ora 12 trecută pe ea, arătând unde se termină good morning și unde începe good afternoon.

„De cel care mi-a zis good evening nici nu mai vorbesc!” spune ea.

„Poate colegul era pe alt fus orar,” sugerez eu. Nu cred că-mi aude remarca. Sau poate nu-mi gustă simțul umorului. Eh, de gustibus.

Preliminariile durează până la 12 fix, când profa decide că e momentul să înceapă să predea. Între timp au mai apărut 1-2 oameni, așa că suntem doar vreo jumătate din câți ar trebui să fim.

Se prezintă în engleză și spune că a terminat „Bucharest University” - rețin formularea, pentru că eu o știu ca „The University of Bucharest”, dar în fine, poate o fi fost „Bucharest University” în trecut. Ideea e că a făcut facultatea, masteratul, doctoratul, iar acum e în Brașov.

Apoi zice să ne prezentăm toți. Ia un băiat să-l întrebe cine e, de unde vine, de ce a ales Universitatea din Transilvania și ce interese/hobby-uri are.

Problema e că, după cum ziceam, ea a început ora fără să fie toți studenții în sală. Așa că tot intră câte unul, câte unul. Profa se enervează - unde au fost până acum? De ce au întârziat?! Și de ce s-a strâns lumea în ultimele bănci? Ia cei din ultimele bănci să treacă în față!

Eu tind să mă așez în prima bancă pentru că sufăr de o ușoară claustrofobie și nu prea se înghesuie nimeni să stea nas în nas cu profesorul - acum mă trezesc cu doi colegi veniți să ocupe locurile din față. Mm. Măcar am rămas lângă ușă, e ok.

Mutarea studenților nu ajută oricum cu nimic, pentru că sala e chiar mică. În timp ce cei din băncile din spate se mută în primele bănci, ultimii întârziați intră în sală și merg în băncile din spate, așa că are loc o vânzoleală generală, un șup-șup-șup-șup-șup-șup de lucruri mutate și de oameni care se împiedică unii de alții.

Nu uitați, vă rog, că în mijlocul nebuniei un biet student trebuia să se prezinte într-o limbă străină. Profa îl întrerupe prima oară la nume, ca să-l anunțe că nu și l-a spus cum trebuie.

„Cum i se spune prenumelui în engleză?” întreabă profa.

„First name,” zic eu. („Primul nume”, cum ar veni tradus.)

„Și numelui de familie?”

„Last name.” („Ultimul nume”, pre româna noastră dulce.)

„Sau family name,” zice ea. (I se mai zice și „surname”, între noi fie vorba, dar i-am servit acel „last name” la fileu pentru scopul dat. „Family name” l-am auzit foarte, foarte rar în vorbirea curentă.) „Și care ar trebui să fie primul?”

„Primul nume, probabil,” spun eu în engleză.

„Nu că probabil! Sigur primul nume e primul.”

Profa e înțepată, vânzoleala continuă, studentul pus să răspundă e în pom, iar nebunia asta cu trecutul în primele bănci mustește de făcut poliție ca-n gimnaziu. Profa îl tot întrerupe pe student ba ca să-i spună ceva, ba pentru că mai are un lucru de organizat. Se prinde că cineva stă pe telefon și ne pune pe toți să ne punem telefoanele pe colțul băncii ca să nu avem acces la ele, ba se mai și leagă de cineva că stă mai tolănit în bancă.

E amuzant până nu e. După cum spuneam în articolul precedent, restul experienței de studenție de la UnitBv mi-a depășit așteptările. Profesorii? Mișto. Secretarele? În ciuda reputației de acreală, n-am avut nicio problemă. Seminarul de engleză e primul moment în care o persoană cu autoritate se comportă cu noi de parcă am fi copii care trebuie educați de mămica pentru că n-au ieșit încă în societate. E neplăcut. E ciudat mai ales în contrast cu ceilalți profi care ne-au zis ca, dacă întârziem la cursuri, să intrăm în liniște și să nu deranjăm, altfel nu e bai.

Profa îl mai chinuie un pic pe bietul student, cerându-i să spună ce-i place să facă în timpul liber. Nu acceptă răspunsuri gen „să mă plimb” și e nemulțumită până în clipa în care el zice că îi place să scrie cod.

„În sfârșit! De ce n-ai zis asta mai devreme?”

„Am crezut că e prea evident,” zice studentul la Informatică Aplicată.

„Nu este.”

Din care concluzionăm că nu-ți place ce-ți place, îți place ce-i place profei să-ți placă. În fine, îl lasă pe student în pace, alege o fată de chinuit. Se pare că ne vom prezenta toți, dar profa ne zice să ne mișcăm mai repede, să nu mai stăm la fel de mult ca primul student.

Cei care mă cunosc știu că îmi sare țandăra repede și că fac urât la nervi. Iar acum încep să am nervi. Sunt destul de sigură că Schwab vrea să obțină ceva cu toată nebunia asta, dar privind din afară ce reușește să facă e să hărțuiască niște studenți care poate că nu se simt foarte confortabil nici cu limba engleză, nici cu faptul că sunt luați la trei păzește pentru alegerile făcute în viață. Probabil că nu ajută faptul că nu prea ascultă ce zic studenții. Când studenții îi spun că ar fi vrut să meargă poate în Marea Britanie sau Cluj, dar n-au avut bani, profa insistă să-i întrebe de ce n-au mers acolo, pentru că e frumos. Când o colegă spune că lucrează încă din liceu, profa insistă pe lângă ea să-și dea demisia - și nu puțin, ci mult.

În pauză, o colegă o să o întrebe pe fata care lucrează, „Oare are ea de gând să-ți dea bursă ca să nu lucrezi?”

Cu prima ocazie, când profa mai caută o victimă, ridic mâna și mă prezint. În mod normal aș spune lucrurile doar în linii mari. Acum, însă, îmi trag un zâmbet prietenos și încep să înșir. Japoneză-engleză la facultate. Masteratul de Studii Culturale Britanice. Carieră în localizare de jocuri și software.

Profa e luată pe nepregătite. E foarte impresionată de japoneză, eu explic că nu știu limba aia prea bine. Îi spun că eu zic de mine în general că sunt „traducătoare”, dar la muncă corporațiile îmi spun „localization expert”. Am tradus pentru Riot Games. Ubisoft. Chestii de-astea.

Avem o discuție absurdă în care mă întreabă de ce studiez în Brașov și nu în București, după ce am făcut facultatea în București. Îi spun că m-am mutat aici de câțiva ani și am viața aici. Ea mă întreabă de ce nu mai fac totuși facultatea asta la București. Îi zic că locuiesc în Brașov de câțiva ani și nu vreau să mă mut; venitul la facultate a fost o decizie de ultimă clipă, m-am bucurat că există facultatea asta la Brașov și mi-e la îndemână. Mă întreabă dacă n-am vrut să merg la București și i-am spus că nu, pentru că domiciliez în orașul Brașov, unde m-am mutat de câțiva ani. Parcă suntem în filmele cu proști.

Continui să zâmbesc.

„Pe mine nu mă întrebați de hobby-uri?” zic.

„Oh, păi, nici pe ceilalți nu i-am întrebat de hobby-uri, ci de interese…”

„Momentan sunt pasionată de literatura medievală.”

„…care?”

„Cea engleză.”

„Dar n-ai făcut-o la facultate?”

„Ba da, dar am revenit la ea. Am momentan o pasiune pentru Sir Gawain and the Green Knight.”

Am deraiat-o. În sală există o necunoscută, s-o notăm cu „Chirilă”, care îi dă peste cap inegalitățile. În mod normal nu mă bag în concursuri idioate de care pe care - pasiunea mea e să descopăr lucruri noi și să le împărtășesc cu alții, dar asta nu înseamnă că nu mă pot juca de-a „cine sunt eu”.

Când trece la următoarea studentă, profa e mult mai puțin pusă pe critică. Din păcate, și studenta e puțin timorată. Dau un mesaj pe grup.

Scuze de show, m-am băgat să enumăr tot de la masterat la pasiunea recentă pentru literatură medievală nu ca să vă impresionez pe voi, ci ca să o fac pe ea să dea înapoi puțin.

Lucrurile continuă vag mai calme, dar tot se ia un pic de colegi. Nu știu dacă e conștientă că asta face, dar aici suntem. Între poliția făcută cu locurile în bănci, poziția corpului, punerea telefoanelor pe masă; repetarea întrebărilor; felul în care critică alegerile; și întreruperea studenților ca să le corecteze gramatica, Schwab se poziționează acum ostil față de toată lumea.

În a doua oră de seminar, ne pune să citim un text despre istoria tehnologiei de calcul, începând de la babilonieni și trecând prin primele mașini de calcul, cum ar fi Pascalina lui Blaise Pascal. Textul conține sintagma „early Babylonians” (babilonienii timpurii), iar profa pune o studentă să explice cine sunt aceia. Discuțiile au loc în engleză.

„Sunt primele generații ale națiunii babiloniene.”

„Nu putem vorbi de o națiune atunci,” zice profesoara. „Deci, cine sunt babilonienii timpurii?” Nimeni nu prea știe ce să răspundă la asta și ea insistă. „La ce ne gândim când auzim celți timpurii, romani timpurii, daci timpurii? Cine sunt aceștia?”

Am un moment de confuzie. Nu sunt singura. Îmi trec prin minte răspunsuri variate. Ea, văzând că nu răspunde nimeni, se întoarce spre mine. „Deci? Ce zice experta noastră? Cine sunt babilonienii timpurii?”

„Sunt un popor antic, dacă într-acolo bateți,” zic eu. Habar n-am unde bate.

„Exact! Sunt un popor antic!” spune ea, iar eu sunt șocată că într-adevăr aia voia să spună. „Deci nu e vorba de o națiune. Iar babilonienii timpurii sunt primii babilonieni.”

Continuă. Predă cuvinte. Unele sunt corecte. Altele sunt aproximativ corecte. Ne zice că „mount” înseamnă „a pune sus” sau „a fixa sus” (înseamnă și „a pune sus”, și „a fixa”, dar nu e musai să fixezi sus), are niște chestii aproximative cu „cog” (dinte de la roata zimțată; dar și roată zimțată, doar că sensul ăla nu-l menționează), „cogwheel” (roată zimțată) și „gear” (ea zice „mecanism”, dar poate fi și „roată zimțată” - ce pot să zic, engleza e dubioasă). Nu o contrazic, în primul rând pentru că sunt 99% sigură că știu definiția corectă a cuvintelor ăstora, dar deformarea profesională cere să verific că am dreptate înainte să bag corectura, iar eu n-am acces la dicționar pentru că e pe telefon (telefonul e pe colțul băncii).

Ulterior o să mă prind că și-a luat cuvintele din dicționarul englez-român de pe wordreference.com, care e decent, dar are multe lacune. (O variantă mai corectă e să verifici cuvintele într-un dicționar englez-englez mai întâi. Favoritul meu e thefreedictionary.com.)

Când colegii nu știu ce vrea de la ei, profa mă pune pe mine să răspund. Uneori înțeleg ce vrea și răspunsul e simplu. Alteori formulează atât de ciudat încât mi-e greu să înțeleg ce vrea.

La final, exact înainte să ne dea drumul, ajunge la un pasaj despre o invenție a lui Leibniz.

„Ați auzit de Leibniz?”

Lumea a auzit de Leibniz, pentru că tocmai era menționat la unul dintre cursurile de matematică. Dar pentru că nimeni nu știe ce vrea profa, rezultatul e că nimeni nu știe nimic de Leibniz. Așa că profa se întoarce spre mine.

„Tu ai auzit de Leibniz?”

„Am auzit, dar nu mai știu exact care sunt ideile lui,” răspund.

„Nu exact - aproximativ.”

„Nu mai știu. Am o memorie proastă a numelor.”

„Am făcut și eu acelai masterat ca tine,” spune ea. „E clar că a scăzut mult calitatea predării.”

O să fac întotdeauna mișto de masteratul meu haotic, dar lol. S-a discutat de mulți filozofi pe acolo, iar Leibniz nu era printre favoriți. Descartes? Sigur. Montaigne? Da. Francis Bacon, sigur. Boyle, Locke? Parcă. Foucault și Derrida? Încontinuu. Leibniz? Nu mai știu.

„Pentru că… am eu memoria proastă a numelor?” zic eu.

„Nu e vorba de asta. A scăzut mult, îți spun eu. Leibniz e un filozof care a schimbat complet filozofia. Întreaga filozofie se împarte în cea de dinainte de Leibniz și cea de după.”

Dau din umeri și mă apucă râsul. Ok, Schwab, ai câștigat runda asta. Ai fi câștigat-o și mai tare dacă ai fi explicat cine era Leibniz după faza asta. Altfel, discursul cu „Filozofia se împarte în cea de dinainte și cea de după” l-am auzit și despre Kant, și despre Platon, și despre Derrida, și despre Descartes, și despre…

La o căutare scurtă pe net îmi amintesc cine e Leibniz și de unde-l știu.

Îi povestesc faza colegei de la muncă care a terminat filozofia și ea zice „Leibniz e ăla cu monadele”.

„Nu știu nimic de monade…” zic eu. „E pomenit pe la matematică. Eu îl știam ca fiind ăla care a zis că trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile. A făcut mișto Voltaire de el în „Candide”.”

„E și cu aia,” zice ea, apoi râde. „Și are și biscuiți cu ciocolată cu numele lui.”

Și știți ce? Sper că profa a avut o zi foarte atipică și că am judecat-o greșit și că se va dezvălui că e o persoană de treabă care a avut una dintre cele mai nefaste prime întâlniri cu studenții din istoria ei. Dar dacă nu… ar prinde bine niște Leibnizi cu ciocolată cât ne gândim filozofic ce facem cu seminare ca ăsta.

Primele impresii (jurnal de informatică aplicată)

Sun, 19 Oct 2025 15:18:15 +0300

Au fost două săptămâni foarte ocupate, în care am încercat să mă adaptez noului program de la facultate și să-mi și fac proiectele pentru muncă (pentru că nu, n-am renunțat la traduceri de tot).

Profit de faptul că sunt adultă, vaccinată și nu-mi pasă cine se supără pe mine ca să vă povestesc despre secția de Informatică Aplicată din cadrul Facultății de Matematică și Informatică a Universității Transilvania din Brașov.

(Apropo, vaccinul anti-gripă e ieftin. L-am făcut și eu de curând, ca să scap de o grijă în iarna asta, pentru că n-am chef să stau pe acasă cu febră.)

Orarul

Știați. Că. Prezența. Este. Obligatorie. Și. La. Cursurile. Universității din Transilvania? Dacă nu știați, aflați de la mine. Eu am aflat dintr-un e-mail de dinainte de deschiderea cursurilor, de la deschiderea cu tot anul, de la deschiderea cu secția, de la fiecare curs în parte, de la colegi și din ziarul local. Pe 16 octombrie am avut ultima anunțare a faptului că prezența e obligatorie la cursuri. Dacă s-ar fi repetat la fel de des formula la transformarea stea-triunghi în liceu, aș fi știut-o și azi!

Programul e destul de aglomerat și are acel haos pe care-l țin minte și de la prima facultate. Unele cursuri, seminarii și laboratoare se țin doar o dată la două săptămâni - ceea ce înseamnă că săptămânile pare sunt mai ușoare, iar în cele impare joia mea e ocupată cu cursuri de la 10 la 20 (joia asta am avut de la 8 la 20, din Motive; a fost exact pe cât de criminal sună).

Colegii

Sunt la fel cum era și generația mea când am intrat la facultate: două mâini, două picioare, un singur cap (per student, vreau să zic; fiecare grupă de la facultate conține un număr proporțional adecvat de mâini, picioare și capete).

Suntem 72 în an la Info Aplicată, din care 23 de fete, dacă n-am numărat greșit. Pentru celelalte secții nu am făcut statistica. Suntem împărțiți în 4 grupe de câte 18. E foarte confortabil. Șeful meu de grupă e deosebit de organizat și pus pe treabă, ceea ce ne va face tuturor viața ușoară. Colegele sunt de treabă. Dacă există bisericuțe, ori nu le-am remarcat, ori sunt la fel de pafaristă pe cât am fost dintotdeauna.

Nu am păreri generalizante despre „generația tânără”. Mi se pare că au avut niște oportunități pe care noi nu le-am avut pe vremea noastră (voluntariat etc.), dar în afară de asta sunt cam cum eram și noi. Diferența e că cei din generația mea au avut 20 de ani în plus să învețe tot felul de lucruri și e destul de ușor să uiți care era nivelul tău real din momentul în care ai terminat liceul.

Stau să mă gândesc la faptul că cea mai mare parte a vieții mele am trăit-o după liceu și în facultate cred că am avut parte de schimbările cele mai vertiginose. Dumnezeule, când am plecat de acasă nu știam cum să ajung de la Romană la Universitate, nu citisem niciun autor rus, de-abia dacă citisem vreun autor vechi, habar n-aveam ce înseamnă lingvistica, nu-mi cunoscusem încă cea mai bună prietenă, habar n-aveam cum se scrie academic, nu-mi plăcea non-ficțiunea… La naiba, nici nu știam să scriu mailuri politicoase! Majoritatea lucrurilor care acum îmi sunt la degetul mic le-am deprins după ce am intrat la facultate. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi dau seama mai tare că nu mai știu foarte bine cine eram la 18 ani.

Cum sunt colegii? Sunt ok. Sunt indivizi. Nu sunt o hidră multicefală care reprezintă o întreagă generație. Și nu știu cât de ușor e să cunoști un om în două săptămâni, dar să cunoști 72 în două săptămâni în care ai și multă altă treabă e cam imposibil.

Cadrele didactice, materialele și predarea

Lucrurile stau mult mai bine decât stăteau odată. MULT. Ori UnitBv a fost dintotdeauna o universitate mai bună decât UniBuc, ori lucrurile s-au îmbunătățit enorm peste tot, dar cert e că profesorii vor să le înțelegi materia și se străduiesc să o predea, iar facultatea vrea să profiți de ocazii.

UnitBv are o platformă internă prin care:

poți să-ți vezi orarul, cu jumătate dintre actualizările necesare (văd materii la care nu sunt înscrisă, cum ar fi cele de la modulul psiho-pedagogic; dar văd unde se ține un seminar chiar dacă se mută în altă sală)
profesorii pot pune materialele de curs (prezentările de la cursuri, exerciții, ce vor ei)
ai un mail instituțional prin care primești automat înștiințări despre Erasmus, posibilitatea de a urma virtual cursuri oferite de alte facultăți, cursuri gratuite, conferințe, evenimente

E o mare diferență față de prima mea experiență din facultate, când știam că niște lucruri există, dar nu neapărat și cum să dăm de ele.

Materiile

Unele mai grele, altele mai ușoare. Eu personal mă simt mai confortabil cu cele care țin de informatică, dar mi se pare că și colegii mei simt cam la fel? Cel puțin parțial? Toți ne plângem mai mult de analiză și de algebră, deci probabil că matematica nu e punctul forte al nimănui.

Ce e excelent e că profesorii pun materialele de curs pe platforma universității, așa că de cele mai multe ori nu depinzi de propriile notițe când vrei să înveți acasă.

Dar hai să le luăm pe rând.

Algoritmi fundamentali

Cursul e ținut de Alexandra Băicoianu, seminarul și laboratorul eu le am cu Luciana Majercsik.

Materia ține mai puțin de limbaje de programare (deși folosim C++) și mai mult de principii. Până acum, la primele cursuri s-a discutat cum anume ar trebui scris cod ca să fie nu doar corect, ci și bun (flexibil, eficient, lizibil ș.a.); și ce înseamnă complexitatea unui algoritm și cum se calculează.

Cursul și laboratorul sunt săptămânale, seminarul are loc din 2 în 2 săptămâni. Laboratorul e practic și scriem cod pe laptopurile personale. (Le aducem de acasă; teoretic, facultatea are calculatoare în laboratoare. Practic, ni s-a spus că sunt vechi, insuficiente numeric și unele nu prea funcționează.)

Băicoianu îmi dă impresia de persoană foarte organizată, dar și foarte ocupată. Are mai multe reguli decât toți ceilalți profi la un loc, dar sunt clare și bine explicate. Pentru mine e foarte ok, prefer să știu în ce mă bag și care sunt regulile; pentru unii colegi e de-a dreptul exasperant. Unii n-o prea înghit - Băicoianu știe foarte bine că nu se face neapărat plăcută în primul an, după cum ne-a zis-o de la primul curs, dar merge înainte. Are o materie de predat, are niște lucruri de explicat și e dispusă să ne tragă volens-nolens în tabăra bunelor practici. (Mie mi-e foarte simpatică, dar e posibil să fie pentru că și eu sunt exact la fel când e vorba de muncă. Dar șșșt, colegii mei de facultate nu știu.)

Tind să-i dau dreptate în privința tonei de reguli legate de scrierea codului - aici mă ajută experiența de viață. Vin din câmpul muncii, unde am simțit pe pielea proprie cât de repede se duce totul naibii dacă n-ai un set de reguli clare și nu te-ai pregătit de la bun început pentru mentenanța de mai târziu. Dar colegii nu au avut până acum experiența de a se uita la o bază de date enormă și haotică, plină de decizii luate alandala și nu s-au întrebat de ce, Doamne, de ce nu s-a impus o logică de la început.

Pe de altă parte, sistemul de determinare a numărului de prezențe necesare este atât de alambicat încât cred că e mai simplu să mergi la toate decât să te prinzi cât mai poți lipsi de la una dintre ele. Mă întreb dacă asta e și ideea. (Prezență la laborator necesară: 5/7 laboratoare pe fiecare jumătate de semestru; prezență la seminar: minimum 50%; prezență la curs: 3/4 prezențe, dar prezența e făcută aleatoriiu.)

Dacă Băicoianu e Dunărea la Cazane, furtunoasă, vorbind repede, cu limite clare și așteptări mari, Majercsik e Dunărea în Deltă: cu un aer obosit și calm, merge înainte inexorabil. Alături de ea nu te zbați în viteză, ci ajungi la rezultat chiar și mai lent, dar la fel de sigur.

E ușor de vorbit cu ea (ceea ce e bine, pentru că e și tutorele de an). E dispusă să înțeleagă ce e în capul studentului care spune uneori prostii (după cum am văzut pe pielea proprie). Dacă e întrebată lucruri pe care nu le cunoaște, precizează foarte clar că nu știe răspunsurile, îți dă informația pe care o are și ori află ce te interesează, ori te direcționează spre cineva care îți poate răspunde. Mă bucur că avem cu ea și seminarul, și laboratorul de AF, și seminarul de logică matematică și computațională.

Analiză matematică

O să plâng, dar nu e vina Mariei Dimitriu, care ține și cursul, și seminarul. Pur și simplu a trecut prea mult timp de când am făcut ultima oară matematică și când am ajuns la cursul de analiză mi-am dat seama că nu doar că nu mai știam formulele logaritmilor, dar nici măcar nu mai știam ce este un logaritm (m-am lămurit între timp).

Altfel, analiza matematică de facultate e… o experiență. Am trecut deocamdată prin șiruri și serii de numere reale, care sunt noțiuni simple după ce le pricepi, dar foarte dubioase înainte s-o faci. Cursurile ne cam zăpăcesc, dar seminarul e foarte relaxat și explică multe.

Un lucru pe care-l apreciez foarte mult e că Dimitriu insistă că toată lumea trebuie să priceapă exercițiile de la seminar - și este foarte, foarte sinceră când zice că e ok să nu pricepem. De două ori deja a pus întrebarea „Cine simte că nu înțelege deloc, deloc cum s-ar face exercițiul?”, iar când cineva a ridicat mâna, l-a scos la tablă și a avut toată răbdarea să treacă studentul prin toată rezolvarea, lămurind totul de la noțiunile cele mai de bază. Fără supărări, fără reproșuri. Hai că se poate!

Nu există nicio garanție că voi zbârnâi la analiză matematică sau că voi trece examenul cu notă mare (Dumnezeu cu mila, am mai puțin de o lună de când mi-am amintit că „logaritm în baza n” e o chestie), dar apreciez foarte mult abordarea ei și felul în care vrea cu adevărat să pricepem. Îmi vine să mă străduiesc la matematică.

Etică și integritate academică

Un curs care nu e nici despre etică, nici despre integritate academică. E despre LaTeX. (LaTeX un limbaj în care poți tehnoredacta frumos documente care conțin matematică.)

Amu’, eu aș fi început cu lucruri de genul „cum scriem o lucrare” în sensul mai filozofic. Cred că mergeau niște lucruri ca „ce este un sistem de citare și de ce științele exacte folosesc sistemul Vancouver”, „care este diferența între un citat și o citare”, „în ce situații trebuie să cităm alți autori” și altele asemenea. Există destul de multă confuzie în general legat de ce este și ce nu este plagiatul.

În fine, e util și să știi cum să folosești LaTex - e o jucărioară foarte simpatică. Pe de altă parte, materia putea fi predată și mai bine.

Adela Sasu e o persoană binevoitoare și pare foarte de treabă, dar cred că materia asta nu e tocmai pasiunea ei. Nu știu cum e la UnitBv, dar la UniBuc mai existau materii pe care nimeni avea chef să le predea și atunci măgăreața cădea pe câte un profesor care își lua inima în dinți și preda Acel curs. Poate că și Etică și integritate academică e la fel: o materie necesară, dar nedorită.

În fine. Dacă scriam articolul ăsta după prima săptămână de cursuri, așa cum aș fi vrut, aș fi fost mult mai dură cu Sasu. Materialele de curs pe care ni le dă au pe ele un watermark atât de mare și de opac încât sunt aproape de necitit.

Screenshot curs EIA

(Da, evident că dacă insiști foarte tare le poți citi, dar Dumnezeule.)

La primul laborator de EIA am copiat caracter cu caracter un document scris în LaTeX plin de formule matematice, tabele și altele. Pentru că încă nu știam nimic despre sintaxa LaTeX, am petrecut două ore copiind șiruri de caractere care nu ne spuneau nimic. Am intrat boi și am ieșit vaci, cum se zice.

La al doilea laborator lucrurile s-au mai clarificat, totuși. Am învățat să facem tabele care arată decent. Hei, poate că la al treilea continuăm cu probleme gen „cum scriem formule matematice”!

Dar, chiar dacă m-am mai înmuiat față de subiect, tot mi se pare un curs slăbuț. Cred că materia se putea structura altfel. În primul rând, aș fi insistat pe rigorile scrierii academice - în materie de conținut, nu de formă. În al doilea rând, aș fi prezentat partea de LaTeX pornind de la principiile de bază ale limbajului, nu înșirând comenzi pentru orice ne-ar putea trebui pentru scrierea unor lucrări într-un singur context. Cum e structurat LaTeX? Care sunt principiile de bază? Care e faza cu pachetele care trebuie descărcate?

O să trebuiască să caut informațiile astea pe cont propriu, când mă adun un pic. Dar aș putea jura că a intrat timpul în sac.

Fundamentele algebrice ale informaticii

Pe scurt, algebră. Mulțimi, relații, funcții, monoizi, codificare. Ideile sunt destul de simple, dar din când în când îmi fug printre degete ca apa. S-ar putea să fie și din cauza supraîncărcării cu informații din alte părți.

Adelina Manea nu are chiar răbdarea infinită a lui Dimitriu de la analiză. Îi înțeleg perfect frustrarea de a ne vedea picați de pe altă lume la seminar. Pe de altă parte, orarul lucrează contra ei - cursul și seminarul sunt foarte apropiate unul de celălalt (joi după-amiaza și vineri dimineața) și au între ele două alte cursuri. De când aflăm ce e nou și până aplicăm nu prea e timp de digerat informația.

Între timp, cred că a decis că ăștia suntem soldații și n-are ce face decât să defileze cu noi, așa că ultima oară a recapitulat scurt noțiunile de la curs la începutul seminarului. După cele 2-3 minute de reamintit ce făceam și de ce, suntem brusc mai capabili să mișcăm în front. Apreciez enorm și realismul, și bunăvoința. În plus, de unde mi-era o groază deosebită că la matematică mă voi lupta să trec (vezi: 20 de ani fără matematică), acum încep să mă pun pe picioare și chiar să mă intereseze subiectul.

Fundamentele programării

Profesorul e Adrian Deaconu, care a avut ghinionul să facă COVID în fix prima săptămână de cursuri, deci n-am avut de-a face cu el decât în a doua. Predă… Mda. Nu știu ce să zic. La cursul lui am scris după dictare, ceea ce mi se pare aiurea și pentru noi, și pentru el.

Mi se pare că în ziua de azi în care ai posibilități tehnologice mai vaste e păcat să nu profiți de ele. Mi s-ar părea mai normal să urce textele standard despre cum C e un limbaj creat în 1972 pe platformă, ceea ce ne eliberează pe noi să fim atenți la ce vorbește, iar pe el îl eliberează să intre în amănunte. Dictarea presupune un ritm lent de vorbire, deci informațiile nu sunt doar neplăcut de transcris, ci și foarte limitate ca volum.

Aștept să văd ce se întâmplă în săptămânile următoare, acum că a terminat cu noțiuni de genul „limbajele de programare se împart în simple, medii și dificile. C/C++ sunt limbaje simple, Java este un limbaj mediu, iar C# e un limbaj dificil” (după ce criterii, oare? Folosește „low-level” și „high-level” în altă parte, deci nu știu dacă e vorba de același lucru, dar în termeni diferiți).

La laborator, pe de altă parte, lucrăm în C. Deocamdată am făcut programe mici și simple, nimic deosebit, dar ne familiarizăm cu limbajul și Visual Studio. Acolo predă Cristian Fieraru, un tip tânăr, prietenos și săritor. (Ori Facultatea de Mate-Info de la UnitBv e un fel de club al oamenilor de treabă, ori avem noi un noroc incredibil în semestrul ăsta.)

Logică matematică și computațională

Deocamdată discutăm de diferite sisteme de numerație și de lucrul cu numere în baze diferite de 10. Convertim numere dintr-o bază în altă, le adunăm, le scădem, le înmulțim, le împărțim, discutăm de reprezentarea binară în calculator. Chestii de-astea.

Materia e destul de simplă, iar Laura Anca Ciupală are un stil foarte entuziast și prietenos de a o preda. Dacă n-aș avea obiceiul extrem de prost de a greși operații simple de aritmetică, probabil că n-aș avea nicio problemă cu materia ei. (Dar cum din când în când adun 3 cu 3 și-mi dă 9…)

Seminarul îl avem cu Luciana Majercsik, care e la fel de mișto și aici cum e la laboratorul și seminarul de algoritmi fundamentali.

Noțiuni fundamentale de informatică

Un laborator pentru cei care n-au (prea?) făcut informatică la liceu. Am trecut pe acolo. Se lua totul de la început. „Ce este o variabilă” și altele asemenea. Laboratorul e ținut de doi tipi, un masterand de la Mate-Info și un voluntar venit dintr-o corporație să ajute. N-am făcut purici pe acolo pentru că mi-am dat seama că mă descurc binișor cu programarea și, sincer, prefer să ajung acasă vineri cu 2 ore mai devreme și poate să mai și lucrez, sau să mă joc cu pisica, sau să mănânc, sau să dorm.

Ce au făcut la primul laborator a fost să le zică studenților să-și aleagă probleme de pe site-ul pbinfo, să încerce să le rezolve și să îi cheme dacă ceva nu le iese. Se pare că pbinfo e un site faimos printre elevii de liceu de la mate-info zilele astea…? A apărut după vremea mea, deci habar n-aveam de el.

Noțiuni fundamentale de matematică

Nu suntem prea mulți înscriși la seminarul pentru cei care nu prea știu matematică, dar mie-mi prinde bine. E foarte lejer și nu are o structură fixă. Reluăm din materia de liceu, eventual rezolvăm lucruri pe care nu le-am priceput la analiză și algebră.

Util, liniștit, fără stres. Îmi place foarte mult că există materiile de tipul „noțiuni fundamentale” - se simte că facultatea asta chiar vrea să reușim.

Elena Popovici-Popescu e o tipă foarte de treabă. Când am ajuns miercuri să fim doar 2 studenți la seminarul ei, m-am simțit foarte prost că îi ocupăm timpul aproape degeaba - dar nici măcar n-a clipit, ci s-a ocupat de noi de parcă am fi angajat-o special pentru meditații particulare.

Educație fizică

E obligatorie, dar sunt câteva variante: ore săptămânale de badminton/fotbal/handbal/posibil altele pentru cei cărora le plac sporturile de echipă, fitness săptămânal, șah pentru cei scutiți de sport… Și pe urmă e și varianta pe care am ales-o eu: două excursii prin munți într-un singur weekend. Eu o să merg weekendul viitor - am zis că e mai simplu să rezolv problema sportului dintr-un foc decât să am o grijă în plus în fiecare săptămână.

Engleză

Ahaha, englezei o să-i dedic un articol separat, pentru că e cu Poveste.

Deschiderea anului universitar (info aplicată)

Wed, 01 Oct 2025 21:18:15 +0300

(Scriu textul la cald, pentru că dacă nu, nu-l mai scriu, și vreau să documentez experiențele astea.)

Diferența între 2006-2007 și 2025 în materie de tehnologie e atât de mare încât, chiar și când lucrurile nu merg excelent, tot merg semnificativ mai bine decât atunci când am făcut eu prima facultate.

Universitatea Transilvania are o platformă online unde poți să-ți vezi orarul zi de zi. De exemplu, mâine am cursul EIA între 10-12, cursul FAI între 14-16, cursul LMC 16-18 și cursul AF 18-20. Și, Dumnezeule, văd și sălile unde sunt!

Ok, încă există boala de a scrie nu toată denumirea cursului, ci doar acronimul, de parcă orarul ar fi în continuare tipărit pe coli A3 și pus pe un avizier neîncăpător, dar până una-alta avem și niște chei de decriptare pe undeva, deci e-n regulă. În plus, pentru că unele seminarii se desfășoară doar din 2 în 2 săptămâni mă bucur să văd actualizări în timp real undeva și nu trebuie să calculez eu dacă suntem într-o săptămână pară sau impară.

Festivitatea de deschidere de la facultate a fost mai informativă decât mă așteptam. Nu s-au ținut discursuri pompoase, nu ni s-a explicat lacrimogen că ne așteaptă un viitor strălucit. Apreciez profund că am sărit peste textele AI slop avant la lettre, ca să le zic așa, și că s-a trecut direct la organizatorice.

Zilele trecute am primit toți un mail de vreo trei pagini în care se specifica foarte clar că prezența la cursuri e obligatorie (avea 2 puncte și câteva subpuncte dedicate subiectului), acum ni s-a citit din mail și explicat că prezența la cursuri e obligatorie. Se pare că e o noutate pentru Facultatea de Mate-Info. (Când am fost la Limbi Străine și japoneza avea prezență obligatorie - în condițiile în care n-aveam loc în sala dedicată și ne înghesuiam unii în alți ca niște sardele încinse și sufocate. Facultatea asta pare să fi luat decizia de a chema studenții la cursuri după ce a verificat în prealabil că are loc de ei.)

Altfel, recunosc că sunt impresionată de faptul că facultatea pare pusă pe treabă. Și la UniBuc ni se zicea că există oportunități și parteneriate diverse; aici oportunitățile și parteneriatele par să fie mai mult decât lucruri cu care ornamentezi frumos discursurile și site-ul facultății. S-au pomenit evenimente și oportunități concrete și s-a specificat cum poți ajunge la ele. E o diferență enormă între „Avem un parteneriat cu o universitate din Ungaria” și „Avem un târg în weekendul X la care vin firme partenere să vorbească cu studenții; mergeți acolo pentru practică.”

(E un pic ciudat să fiu printre puști care acum au terminat liceul, recunosc. Mă confund în peisaj pentru că arăt mai tânără și am și un aer ușor pierdut în spațiu de felul meu, dar cum de obicei ajung în grupuri care sunt pe la 30-45 de ani, sunt picată din lună. Ah - și în sfârșit înțeleg cum se simt băieții la Limbi Străine; sunt puține fete la info.)

După deschiderea la nivel de facultate, am avut și o deschidere la nivel de Informatică Aplicată, cu Alexandra Băicoianu, coordonatoarea programului. Am venit la secția asta pentru că mi s-a zis că Băicoianu e foarte mișto și am fost bucuroasă să văd că într-adevăr pare că e și inteligentă, și pusă pe rezolvat lucruri. Mâine am curs cu ea, deci o să am ocazia să văd cum e și ca profă.

Altfel, lucrurile par foarte organizate. Cursurile sunt urcate pe platforma facultății, unde putem vedea ce ni se predă, bibliografii, indicații, tot felul de lucruri importante. Ni s-a spus să stăm cu ochii și pe social media să vedem ce noutăți extracurriculare mai apar.

Unii colegi din ani mai mari râdeau că profii de-abia acum încep să-și urce cursurile pe platformă și tot întârzie - ok, înțeleg că putea fi mai bine, dar… cum să vă zic… încă sunt lovită de diferența dintre cum era la facultate în 2007 și cum e acum. În 2007 mergeam la cursuri YOLO, aveam un grup de Yahoo! pe care intra un prof să ne dea materiale, modul de transmitere al cursurilor era prin xeroxuri și șansele să ratezi lucruri sau să pierzi materiale erau mari.

Poate fac prea multe comparații cu ce era pe la UniBuc la LLS la japoneză-engleză, dar zău dacă nu mă bucur că lucrurile au avansat enorm în timp și că nu mai trebuie să alergi ca disperatul după toate nimicurile.

Grămada de cărți (25.09.2025)

Thu, 25 Sep 2025 11:18:15 +0300

Ultima grămadă de cărți a fost pe 10 august. E timpul pentru o actualizare cu ce am mai citit de atunci.

Marian Coman - „Haiganu. Fluviul șoaptelor”

La pomul lăudat să nu te duci cu sacul și nici la romanul fantasy românesc iubit să nu te duci cu așteptări prea mari.

„Haiganu” este un roman publicat în foileton în revista de bandă desenată „Hac!” acum un număr de ani. Probabil așa a strâns un număr surprinzător de mare de fani - cred că pentru că era momentul propice pentru povești fantasy de inspirație românească și pentru că publicul a fost tânăr și entuziast.

Haiganu e Ochilă din povestea lui Harap-Alb, doar că în versiunea lui Marian Coman nu vede, ci aude tot prin „fluviul șoaptelor”, care cuprinde toate gândurile celor din jur. Haiganu se împrietenește cu un băiat care a fost sclavul unui căpcăun înhăitat cu un necromant care conduce o armată de copii-zombi.

Potențialul e acolo, dar Marian Coman se grăbește prea tare și nu își structurează prea atent nici lumea, nici personajele, axându-se mai degrabă pe întorsături de situație spectaculoase, nu pe elementele care ar face acele întorsături de situație să fie cu adevărat memorabile.

Chuck Tingle - „Bury Your Gays”

O carte atât de bună încât nu m-a deranjat s-o citesc a doua oară în 2025 pentru un club de carte.

Adina Dinițoiu - „Literatura la feminin. O antologie”

O antologie nu foarte lungă (220 de pagini), împărțită în 3 secțiuni: confesiuni, eseuri și povestiri scurte. Unele texte sunt mai bune, altele mai slabe, dar media e suficient de jos încât deja am uitat o mare parte din ce am citit. Unele texte (sau toate?) sunt republicate - au apărut deja pe site-uri și prin reviste.

Primul text din carte, „Misoginism feminin?” al Gabrielei Adameșteanu, a fost publicat pe litero-mania și mi-a demonstrat că nici literații nu au mereu proprietatea cuvintelor. Gabriela Adameșteanu vorbește de fapt de misandrie (ura față de bărbați), nu de un misoginism feminin (ura femeilor față de femei).

Altfel, feminitatea antologiei e cuminte și de modă veche, cât să nu deranjeze pe nimeni din jurul vârstei de 50 de ani - deși, cine știe, poate că eu sunt de modă mult mai nouă decât majoritatea personaleor din România, caz în care antologia asta e în trend. Sau ar fi în trend, dacă stilul unor autoare n-ar da-o în beția de cuvinte atât de dragă generațiilor care au prins comunismul din plin:

Mariana Marin a fost și o poeticiană a propriei arte. Conștiința ei auctorială a punctat, adesea, cu acuitate, traiectul poemului scris pe dinăuntru și pe dinafară, „băltoaca de cuvinte” care, însă, nu a fost niciodată aluvionară, ci mereu lucrată cu bisturiul pe o vopsea consistentă și brutală psihic.

Tessa Dare - „A Night to Surrender”

Un roman de dragoste pentru provocarea de citit romane de dragoste. Peisajul e istoric, cu domnițe elegante și domni de viță nobilă; atmosfera e modernă, cu genul de comedie ușoară care sfidează realismul și cu atracție sexuală atât de intensă încât la un moment dat te întrebi dacă restul personajelor nu observă preludiul făcut în public.

O carte simpatică și amuzantă, dacă poți să ignori fazele gen „dezbracă-te că nu-ți fac nimic” (evident că-i face ceva) și lovitul oamenilor în cap cu pietre. Eu n-am putut să le ignor, deci nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare.

Marjorie Celona - „How a Woman Becomes a Lake”

O poveste polițistă despre o femeie care se îneacă într-un lac în timpul iernii, posibil ucisă - doar că, ha! Nu! E de fapt un roman de literatură înaltă care explorează familiile abuzive.

Premisa e mișto, dar povestea începe să își cam târșâie picioarele pe la mijloc, după ce partea polițistă își pierde din intensitate. Poveștile din familie nu sunt suficient de interesante ca s-o repună pe picioare, iar monologurile din perspectiva victimei sunt în zona aia în care nu știi exact dacă adaugă ceva profund și subtil sau dacă sunt doar ciudate.

Daniel Roxin - „Aventurile lui Duras”

Bandă desenată.

Duras e probabil un dac. Se roagă la Zamolxe, merge la vânătoare, familia îi e răpită, și apoi trece prin o mie de întâlniri cu diverși înțelepți, vrăjitori, spirite, animale și altele cu viteza fulgerului - în doar 32 de pagini, așa că banda desenată seamănă mai degrabă cu un rezumat ilustrat al unei povești prost gândite și prost scrise.

Amal Eh-Motar, Max Gladstone - „This Is How You Lose the Time War”

O nuvelă SF care a devenit virală recent, despre două agente speciale implicate într-un război temporal cu două facțiuni: cea biologică și cea tehnologică. Cele două personaje sunt rivale și comunică prin scrisori trimise prin mijloace stranii.

Oricine vrea să citească o poveste SF clasică va fi dezamăgit - nu aflăm prea multe despre război, miza lui, mijloacele prin care e purtat, facțiuni. Dacă genul se concentrează de obicei pe explorări ale implicațiilor tehnologiei și pe construcția unor lumi cu reguli clare, aici nu e deloc cazul. Ideile de război temporal, facțiuni și modificări genetice sunt doar un fundal pentru proza poetică, fascinantă și expresivă a celor două rivale. Dacă vrei o tentă de SF în literatura ta înaltă, e o nuvelă pentru tine.

Seishi Yokomizo - „Murder at the Black Cat Cafe”

Nu e prima carte polițistă japoneză pe care o citesc cu detectivul Kosuke Kindaichi, dar cred că e ultima din seria publicată cu el de Pushkin Vertigo (am primit-o și pe asta, la fel ca pe celelalte, ca ARC de la NetGalley în schimbul unei recenzii cinstite).

Kosuke Kindaichi rezolvă cazuri în perioada de imediat de după Al Doilea Război Mondial, într-o Japonie care încă se resimte după război. Celelalte cărți pe care le-am citit cu el sunt romane, dar volumul de față conține două nuvele de cam o sută de pagini fiecare.

Prima nuvelă este despre un cuplu care s-a întors în Japonia odată cu retragerea japonezilor din teritoriile ocupate și a deschis Cafeneaua Pisicii Negre, un local închis recent în curtea căruia s-a găsit îngropată o femeie al cărei chip a putrezit atât de tare încât e imposibil să i se determine identitatea. O fi oare amanta proprietarului? Sau soția lui? Și unde sunt proprietarul și soția/amanta?

A doua nuvelă este despre doi frați de tată care seamănă ca două picături de apă, cu excepția ochilor. Unul dintre ei e urmașul legitim al unei familii bogate. Celălalt e copilul din flori care n-a fost dorit de nimeni. Amândoi au plecat în război și doar unul s-a întors - cel bogat - dar și-a pierdut ochii în urma unui accident. De ce încep să moară oamenii din casa lui? Și oare chiar este fratele bogat sau e celălalt frate, care încearcă să-i fure destinul?

Poveștile sunt mișto scrise. Seishi Yokomizo îmi seamănă cu un Agatha Christie japonez.

Tennessee Williams - „Pisica pe acoperișul fierbinte”

Una dintre piesele de teatru cele mai cunoscute ale lui Tennessee Williams. Anii ‘50. O familie sudistă în care patriarhul e pe moarte (chiar dacă n-o știe încă) și nurorile hrăpărețe îi vor averea. Multă dramă, cu unul dintre fii devenit alcoolic după moartea celui mai bun prieten (deși gurile rele spun că erau mai mult decât doar prieteni).

Ca de obicei cu piesele de teatru, mi-e greu să intru în atmosferă, dar a meritat să mă forțez să accept că oamenii își monologhează viața pe scenă. Povestea e puternică și bine conturată.

Tennessee Williams - „Menajeria de sticlă”

Vezi mai sus: mi-e greu să intru în atmosfera pieselor de teatru, iar aici mi-a fost și mai greu. Povestea începe și se termină cu un monolog explicativ al personajului masculin care povestește de o întâmplare din familie (în care intrăm pe măsură ce povestește).

Mama e o femeie guralivă, care a fost foarte sociabilă și foarte populară în tinerețe, care încă mai trăiește în nostalgia acelor vremuri de glorie. Sora e opusul: o fată retrasă, cu un mic defect fizic, care se teme și de umbra ei și nu vrea decât să stea închisă în casă și să se ocupe de niște statuete mici de sticlă. Sunt destul de săraci, deci trebuie făcut ceva - fiica trebuie ori să-și găsească de lucru (ceea ce nu e capabilă să facă), ori să se mărite cu cineva care să aibă grijă de ea. Așa că mama îl pune pe fiu să-i găsească fetei un pețitor.

Povestea e interesantă - fragilitate, abandonul familiei, inabilitatea americanilor de la mijlocul secolului 20 de a se descurca atunci când sunt în fața unor persoane vulnerabile și suferinde, așa că le distrug și mai tare. (S-au făcut legături între sora din piesă și sora lui Williams, care era schizofrenică; în lipsa lui i s-a făcut o lobotomie care a distrus-o pe viață.)

Anna Kavan - „Ice”

O poveste stranie, care se bazează pe o logică de coșmar repetitiv și obsedant.

Lumea îngheață. Personajul principal (nenumit) caută o fată cu părul argintiu care fusese iubita lui în tinerețe și care acum e cu altcineva. Gheața se tot apropie și el o caută cu disperare ca s-o salveze, dar ea îi tot scapă printre degete, uneori destrămându-se într-un vârtej de zăpadă, alteori fiind dusă în altă parte de celălalt înainte ca el să apuce s-o întâlnească.

O urmărește pe un continent, apoi pe o insulă (cred?) unde e un oraș în ruină. O găsește sub puterea unui Gardian care o abuzează și care ba vrea să le facă cunoștință, ba îi interzice accesul la ea. Orașul e atacat de forțe armate, are loc un măcel și ea moare, dar reapare mai târziu în mașina Gardianului, care o duce altundeva. El o urmărește, iar acum e dintotdeauna un militar din armată. Fata îi scapă iar printre degete, iar o vede, iar o pierde, iar o vede.

În timp, devine din ce în ce mai clar că el nu e salvatorul ei, ci omul care ar vrea să-i fie tartor. Sau poate chiar se vede salvator, deși vrea s-o chinuie. În jur, gheața se apropie, gata să distrugă întreaga lume. Lumea e într-un război enorm, care distruge totul.

E un roman scurt, foarte bine scris, dar greoi. Interpretarea? Greu de zis. Poate are o notă autobiografică, dată fiind viața grea a autoarei (dependentă de heroină). Poate că nu. Poate e o explorare a psihologiei obsesiei și controlului. Poate că nu. Poate că e despre teama de război nuclear și de iarnă nucleară, care erau mai puternice la momentul scrierii cărții (1967). Cine știe. E o poveste stranie, dar nu e rea.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 18-21

Am ajuns la finalul seriei.

Ultimul volum publicat din „Nana” e 21 - apoi, în 2009, Ai Yazawa s-a îmbolnăvit și seria a rămas în aer. Pentru că autoarea n-a mai revenit la ea și n-a mai scris serii noi de atunci, cred că e ok să luăm seria așa cum e ca fiind un tot, fără să așteptăm ceva nou. Sigur, se termină în coadă de pește, dar…

E o poveste lentă, plină de dor și nostalgie încă de la început. Ni se spune că se va întâmpla ceva și vremurile frumoase se vor încheia, dar începutul e despre apropiere, posibilități, speranțe și vise. Cele două protagoniste sunt Nana, cântăreață de punk care vrea să-și facă debutul în lumea muzicală serioasă, și Nana („Hachi”), fată absolut obișnuită care își caută un rost în viață și un iubit.

Personajele de-abia au ajuns la vârstă adultă și pot să decidă pentru ele însele în așa fel încât să reușească să obțină ce și-au dorit, dar nu sunt suficient de înțelepte încât să-și mențină echilibrul între forțele care trag de ele încoace și încolo. Povestea în sine e aproape de melodramă la un moment dat, dar Ai Yazawa e atât de talentată și scrie atât de realist încât povestea devine o tragedie.

Seria se încheie în coadă de pește - dar are totuși un final. Un eveniment pe care l-am văzut apropiindu-se de multă vreme se petrece și apucăm să vedem și ce se întâmplă imediat după. Nu știm cum vor decurge lucrurile mai departe, dar știm că s-au schimbat irevocabil și putem vedea acum suficient de clar ce se va întâmpla cu cei implicați și ce decizii vor lua. Ar mai fi loc pentru restul poveștii? Da. Merge și așa? Da. E o încheiere dureroasă și brutală, suferindă, pe muchia de cuțit de dinaintea schimbării. Dar e și o rază de speranță acolo. Și pentru o serie care a fost mereu un dialog plin de nostalgie, dor și neîmplinire, cumva e în regulă să se termine așa.

Mai fac o facultate

Tue, 23 Sep 2025 16:21:15 +0300

S-au întâmplat mai multe lucruri în ultimii ani.

Primul e că mi-e dor de zona academică. Sigur, mai citesc diverse cărți academice, dar îmi lipsește o comunitate pusă pe aflat lucruri noi.

Al doilea lucru e că la muncă m-am trezit cu un val de pasionați de AI și proiectele mele s-au transformat din „vrem calitate” în „vrem să faci treaba asta mai repede și mai prost, dar ca să ne prefacem că totul e bine o să facem întâi o traducere cu AI!”

E destul de dificil să le explici unor oameni care nu vorbesc româna că traducerile respective sunt deseori idioate fără să suni de parcă ești anti-tehnologie, dar o să vă zic vouă. O foarte mare parte dintre traduceri trebuie corectate, majoritatea trebuie corectate destul de tare, unele sunt imbecile și un număr surprinzător de mare sunt gherle date în așa fel încât să nu te prinzi ușor. O să vă zic o traducere imbecilă. În context de cumpărături online, butonul de încheiat comanda („checkout”) era tradus ca „semn de bifare”. Vă ziceam acum 2 ani că AI-ul ne va sărăci - ei bine, se petrece.

Al treilea lucru e că m-am apucat să învăț programare. Prima facultate la care am dat a fost mate-info la UniBuc, dar din motive diverse m-am lăsat de ea foarte repede și am făcut filologia. Pentru că în ultimii ani am dat de oameni pasionați de domeniile lor și pentru că îmi rezerv dreptul să fac ce am eu chef cu viața mea, am revenit la programare.

Una peste alta, am ajuns la concluzia că am dispoziția și mijloacele să mai fac o facultate. Noroc că am ajuns la concluzia asta în august, pentru că multe facultăți au o sesiune de admitere și în toamnă. Am apucat să-mi strâng toate actele necesare, m-am înscris la secția de Informatică Aplicată a Facultății de Matematică și Informatică a Universității Transilvania din Brașov, am fost admisă și în curând vor începe cursurile.

–

Am trecut prin tot procesul de admitere exclusiv online. UnitBv are informații bine structurate despre programele de studii, calendarul admiterii și nu numai pe site-ul de Admitere. Am putut să văd inclusiv fișele de disciplină cu ce anume se predă, bibliografii, structura examenelor.

N-o să neg; îmi fac puțin griji pentru orele de matematică. Am fost mereu bună la matematică… dar au trecut aproape 20 de ani de când am și participat la o oră de matematică. Pe de altă parte, acum am la dispoziție tot internetul dacă vreau să caut informații suplimentare, ceea ce nu era mai complicat acum 20 de ani. (Exista internetul și atunci, dar existau mai puține resurse solide și ușor de găsit.)

În schimb, interfața pentru înscrieri este ciudată rău.

Trebuie să încarci fișiere - dar apar mereu de parcă nu le-ai fi trimis, ci doar ai fi pe cale să le trimiți. Îmi apar instrucțiuni despre cum să-mi finalizez înscrierea, deși sunt deja admisă și mi-am confirmat locul.

Pe site-ul principal nu există un link direct către rezultatele sesiunii din septembrie, ci există în continuare textul:

Situația ocupării locurilor la data de 04.09.2025 poate fi găsită AICI și este configurată în aplicația de admitere. Vă recomandăm să vă actualizați opțiunile de înscriere în intervalul 05.09.2025 - 10.09.2025, ora 13:00, când aplicația va conține toate locurile disponibile pentru sesiunea septembrie 2025.

Există o pagină de Rezultate de unde poți merge la rezultatele pe facultăți individuale. De acolo am ajuns pe 16 septembrie la rezultatele admiterii și la informația că trebuie să achit prima tranșă din taxa de școlarizare dacă vreau să-mi confirm locul.

Pentru că puteam să jur că am văzut ceva cum că dosarul trebuie depus fizic, m-am plimbat prin toată pagina de înscrieri să aflu ce, m-am uitat pe Google, am verificat din nou site-ul principal, și până la urmă m-am dus direct la secretariat cu toate actele fizice pe care le aveam, moment în care am aflat că trebuia să mai duc și o fotografie pentru legitimație și să prezint și certificatul de naștere în original - „așa cum scrie pe site”.

„Unde pe site?” am întrebat cu înfrângere în priviri. Nu văzusem așa ceva nici pe pagina principală despre procedura de admitere, nici în zona de înscrieri.

„Acolo unde sunt afișate rezultatele.”

M-am dus, am verificat. Răspunsul nu era aici. Era aici.

În fine, toate bune, mi-am făcut poză, mi-am dus certificatul de naștere la verificat, totul e gata. Sunt iar studentă.

Altfel, clădirea Facultății de Matematică și Informatică arată ca un liceu preluat de Universitate pentru că aveau nevoie de spații noi. Un hol lung, secretariatul la parter unde poate fi găsit ușor - sunt complet dezamăgită. E școlăresc. E simplu. Păi, ce-i asta? Cum simți că trăiești și că ești într-adevăr într-un ciclu de învățământ superior dacă nimic din clădirea facultății nu-ți dă cu virgulă?

Pe vremea mea, când am ajuns la Limbi și Literaturi Străine în București și am intrat în sediul din Pitar Moș, am simțit cu adevărat că trăiesc. Pe hol era o statuie ciudată căreia îi schimbase cineva capul cu al lui Eminescu. Pe holul unde erau sălile de la japoneză era o cadă părăsită. Ca să ajungi la bibliotecă trebuia să urci un etaj și pe urmă să cobori la subsol. Ba chiar și mai târziu, în anul doi, am avut surprize. Am aflat că există un secretariat de engleză la ultimul etaj, în spatele depozitului improvizat de calculatoare care așteptau să fie aruncate, într-un capăt de hol, după o ușă pe care n-am îndrăznit s-o deschidem, dar de care era atârnată o cutie poștală care nu mai părea să fi fost verificată de câțiva ani. În cutia aia poștală a trebuit să ne depunem noi cererile pentru opționale!

Dar… N-am explorat toată clădirea. Poate că la etajul unu sau la etajul doi există un Eminescu pe cruce atârnat inexplicabil de ușa băii - în fond, speranța moare penultima. (Da, penultima. Ultimul moare nemuritorul Eminescu.)