Posts on Roxana-Mălina Chirilă

Codul violentelor maniere astăzi

Thu, 12 Sep 2024 09:21:10 +0300

Mi se pare fascinant cum se schimbă în timp semnele de politețe și insultele. Sunt lucruri care rămân relativ constante (să nu faci gălăgie în public dacă nu e o ocazie specială, pentru că deranjezi), dar altele cutume se transformă în timp din diverse motive. Și e amuzant când cutuma veche și cea nouă se bat cap în cap.

Pentru oamenii în vârstă, semnul de politețe și respect e „dumneavoastră”. Arată că nu ne tragem de șireturi și că între noi e o distanță dată de faptul că nu ne cunoaștem. A trece la „tu” înseamnă lipsă de respect, încălcarea unei limite a intimității prin care te bagi în viața celuilalt aiurea, de parcă v-ați ști de când lumea și pământul.

Pentru tineri, semnul de politețe și respect e „tu”. Arată că ne considerăm egali în conversație și că părerea celuilalt merită acceptată și respectată. E un semn de bunăvoință și de prietenie. A trece la „dumneavoastră” înseamnă dispreț, distanță și zeflemea.

Când văd o ceartă pe net între o persoană în vârstă și una tânără care ajunge la „nu suntem la per tu” din partea persoanei în vârstă, iar persoana tânără chiar trece la formula de respect, există două discuții acolo.

Prima, din perspectiva persoanei mai în vârstă:

GardaVeche: Nu ne cunoaștem, nu ne tragem de șireturi. Mă iei de sus și n-ai cei șapte ani de acasă, dar ți-i ofer eu. Arată-mi respect! GardaNouă: Bine, fie cum ziceți dumneavoastră. GardaVeche: Măcar atât, generația ta e cu adevărat lipsită de educație! Lumea se duce de râpă.

A doua, din perspectiva persoanei mai tinere:

GardaVeche: Nu ne cunoaștem, nu ne tragem de șireturi. Nu mai suport o discuție deschisă deoarece cred că sunt cu mult mai presus decât tine în viața reală și părerea ta nu valorează nimic. GardaNouă: Ok, Maiestatea Voastră. Altceva mai doriți? Un măsăgel la picioruțe? GardaVeche: Da, aș vrea să-ți zic „sâc, sâc!” pentru că e ilegal să mă linșezi în viața reală.

Din păcate, eu am rămas blocată undeva între GardaVeche și GardaNouă și mă trezesc luând la per dumneavoastră GardaNouă și la per tu GardaVeche. Nicicum nu-i bine - dar măcar nu ne plictisim.

Grămada de cărți (07.09.2024)

Sat, 07 Sep 2024 12:26:10 +0300

A trecut mai bine de o lună și jumătate de la ultimul articol cu ce am citit și între timp am avut și o vacanță de două săptămâni. Din motive încă secrete, dar care se vor revela în curând, în ultima vreme am citit mult mai multă literatură română decât obișnuiam. A fost un efort. Iar ca lucrurile să fie și mai dificile, am citit și niște Camus.

Da, știu: arta cere sacrificii, cultura presupune efort, Marea Literatură nu e acolo neapărat ca să ne placă, ci ca să ne lovească și să ne vorbească. Ar trebui să apreciez faptul că Geniul se revarsă asupra mea și mă înalță, nu să fac nazuri etcetera, etcetera. Dar pentru că sunt mai degrabă pragmatică, știu că dacă citesc prea multe cărți dificile una după alta îmi trece cheful de orice.

Când zic „dificilă”, mă refer la o carte care necesită efort. Uneori poate fi bună, alteori rea. Uneori e dificilă pentru că are un stil alambicat, alteori pentru că e deprimantă și nu am chef. Așa că am făcut cu schimbul: ba o carte mai dificilă, ba una mai ușoară. Am bușit-o un pic cu alegerile chiar și-așa, dar per ansamblu am ieșit la liman. Mi-am îndeplinit Scopurile Mărețe și mi-am păstrat și cheful de viață și de cărți.

(Ah, și dacă vă întrebați de ce unele cuvinte încep cu literă mare deși în mod normal nu fac asta, e pentru că sunt spuse cu emfază, o urmă de ironie și sugerând că sunt o Chestie. Naomi Novik scrie literatură, Kate Morton scrie literatură, dar Mircea Cărtărescu scrie Literatură. E clar acum?)

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 4 și 5

După cum ziceam în iunie, „Nana” e o serie manga foarte apreciată. Momentan o citesc la 1 noaptea când nu pot să dorm, pentru că funcționează excelent ca lectură nocturnă. E o serie atmosferică bună de citit pe îndelete.

Sunt anii 2000 în Tokyo, iar Nana K. și Nana O. locuiesc într-un apartament împreună. Una dintre Nane o rockeriță dură și ambițioasă care vrea să obțină totul de la viață prin forțe proprii. Cealaltă e naivă, idealistă și îi plac mai degrabă bărbații și viața plăcută decât marile realizări. Mi-e greu să le descriu pe scurt farmecul, dar seria e dulce-amară, cu momente în care te lovește cu nostalgie și sentimentul că ți-a scăpat printre degete ceva magic și extraordinar.

James Clavell - „Shogun”

Voiam să scriu o postare mai lungă despre cartea asta care a făcut atâta vâlvă acum câteva decenii, dar m-am luat cu altele și încă n-am apucat. E una dintre cărțile mele favorite din adolescență și m-am bucurat s-o văd aleasă la clubul de carte al Ghandei.

„Shogun” se bazează pe povestea reală a lui Tokugawa Ieyasu, una dintre cele mai marcante personalități din istoria Japoniei, dar Clavell redenumește personajele-cheie și se mută într-un trecut alternativ, care-i permite să devieze de la istoria reală și să descrie o Japonie nu chiar autentică.

Pe scurt, e anul 1600. Fostul mare conducător al Japoniei moare, iar fiul lui e mult prea tânăr ca să-l succeadă. Până ajunge el la maturitate, puterea e în mâna unui consiliu de nobili care sunt la cuțite unii cu ceilalți și care teoretic n-ar trebui să fie suficient de uniți nici măcar cât să se împartă în două tabere și să se războiască între ei. Dar ideea cheie e că n-ar trebui, pentru că totuși o fac, iar cel mai șiret și mai abil dintre toți e strâns cu ușa de ceilalți. Din clipă în clipă, va fi acuzat că uneltește să devină conducătorul suprem al Japoniei și i se va cere să sinucidă. Dar Toranaga e un maestru al strategiei și are un as în mânecă: un englez naufragiat pe care-l poate folosi împotriva inamicilor.

E mișto că fiecare personaj uneltește și are planuri mărețe, întorcând situația încoace și-ncolo ca să-i convină mai bine. Iar șocul cultural al lui Blackthorne care pică în Japonia ca musca-n lapte e o mare parte din farmecul cărții. Pe de altă parte, Clavell n-a întâlnit niciodată ideea de a rezuma scenele mai puțin importante, deci cartea se lungește enorm. Cultura japoneză e atât de exagerată încât devine o parodie și cam toți samuraii se gândesc să se sinucidă, dacă nu cumva o cer de-a dreptul și în mod repetat. Iar în unele ediții japoneza e de baltă. Se simte că e totuși o carte a timpurilor ei. (Timpurile în care nimeni nu roagă un japonez să arunce un ochi peste concepte și expresii ca să vadă dacă le-a nimerit.)

Holly Jackson - „The Reappearance of Rachel Price”

Mama lui Bel Price a dispărut fără urmă când ea avea 2 ani, lăsând-o singură în mașină în miezul nopții. A fugit? A fost răpită? A fost ucisă? Nimeni nu știe, dar părerile sunt multe! Iar cazul a făcut destule furori în presă încât, 16 ani mai târziu, să se facă un documentar numit „Dispariția lui Rachel Price”, iar Bel și familia ei dau interviuri de zor. Doar că, așa cum ne așteptăm din titlu, Rachel Price reapare, dând totul peste cap și insistând că nu știe nici acum cine a răpit-o. Dar povestea ei e cusută cu ață albă, iar momentul apariției e și el suspect…

Holly Jackson scrie thrillere polițiste YA și le scrie bine… dar „Reapariția lui Rachel Price” e o carte care ar mai fi trebuit lucrat. Povestea e cam haotică și nu extrem de credibilă în toate punctele. Totuși, e mișto. Îmi plac misterele cu miză ale lui Holly Jackson - când afli ce s-a întâmplat, știi că personajele respective nu vor mai fi niciodată la fel. Iar volumul și-a atins scopul și m-a resetat mental după „Shogun”.

Kelly Barnhill - „When Women Were Dragons”

Voiam să citesc fantasy și am dat nas în nas cu exercițiile de activism ale unei feministe începătoare. A 12-a carte abandonată anul ăsta.

Mi se pare că romanele „feministe” sunt verișoarele mai cu moț ale filmelor cu „femei puternice” de la Hollywood, amândouă fiind superficiale și privind femeia ca pe o creatură simplă, cu câteva trăsături general valabile de care nu se dezminte. Femeia are două ipostaze: cea abuzată din trecut și cea puternică de azi. Feminismul literar („Penelopiada” de Margaret Atwood, „Circe” de Madeline Miller etc.) se uită mai ales spre trecut și o vede ca pe o ființă etern oprimată și abuzată, incapabilă să se ridice prin propriile forțe. „Femeia puternică” a Hollywoodului e modernă, etern blocată în valorile și atitudinile contemporane (Captain Marvel, Enola Holmes), un adevărat suflet de secol 21 indiferent în ce cultură sau epocă istorică se desfășoară acțiunea; ea are energie, are reușite și are mereu dreptate. Buhuhu, femeia era oprimată. Buhuhu, femeia este puternică.

Problema nici nu știu dacă e la feminism sau la o combinație de dorință de activism (prezentă peste tot în societate), dorință de simplificare profundă (cine mai are chef să învețe, să gândească și deci să se încurce cu nuanțe?) și dorință de bani (e mai ușor să-i vinzi unui om idei pe care le știe decât idei care contrazic ce știe).

În fine, „When Women Were Dragons” e o carte despre femei care se transformă fizic în dragoni atunci când se întâmplă… ceva. Când au ajuns la capătul disperării, poate. E un lucru care se întâmplă spontan și de obicei rar, fiind ascuns pe cât se poate de autorități. Dar sunt momente din istorie se transformă un val de femei, dând foc caselor în care locuiesc, ucigându-și soții și colegii care le-au necăjit, zburând în munți, în oceane (unde au grijă de balene; nu, serios), în cosmos. Pentru că, vedeți voi, treaba asta e o Metaforă. O metaforă a feminității dezlănțuite și salvatoare, sau ceva de genul ăsta. Iar personajul principal al cărții e o fetiță care are o mătușă care s-a transformat.

Din păcate, metafora ar fi mers bine într-o povestire scurtă. Acolo n-ai timp să te gândești la consecințe. Într-un roman, când ar trebui să legi ideile între ele și să creezi o lume, începe să fie foarte clar când dragonii tăi n-au niciun efect asupra ecosistemului sau când e cam prea ușor să le fie negată existența sau transformarea. Începe să fie clar și că dimensiunile lor variază și ba sunt prea mari ca să încapă într-o casă, ba pot încăpea în bucătărie, dar nu mai pot găti pentru că au ghearele mari.

Când am văzut că nu se întâmplă nimic în afară de prelegeri despre cum sunt dragonii ăștia, m-am dat bătută. Când vreau să citesc eseuri, citesc eseuri, nu citesc romane proaste.

Albert Camus - „Străinul”

După eșecul de a citi o carte fantasy, am revenit la lista de cărți de citit din motive care nu sunt entertainment. Cineva îmi spunea că mulți autori români vor să-l imite pe Camus, fie că o știu sau nu - și în special vor să imite „Străinul”. Citind cartea, cred că sunt de acord, dar cred și că au ratat ideea.

„Străinul” e un individ amoral cu o inteligență redusă și fără prea multă empatie pentru cei din jur. Nu e neapărat un om rău; nu e nici un om bun, pentru că noțiunile de „rău” și „bun” îl cam depășesc. Îl interesează mai degrabă detaliile imediate: faptul că e plăcut să te ștergi cu un prosop uscat, neplăcut să te ștergi cu un prosop umed. Mărunțișuri. E mai puțin preocupat de moartea mamei sau chiar și de crima pe care o comite dintr-un motiv care pentru alții ar părea mărunt și absurd.

Ce e interesant e că „Străinul” poate fi citit în multe moduri. Poți să-l vezi pe personaj ca fiind dezgustător, pentru că nu înțelege ideea de rău; poți să vezi cartea ca pe o critică a fobiei de dizabilități, pentru că în cele din urmă nimeni nu-i spune personajului de ce greșește, ci e tratat ca un gândac și ucis fără să înțeleagă; poți s-o iei ca pe o critică a ipocriziei oamenilor, pentru că sunt suficienți oameni oribili în carte care fac rău intenționat, dar pentru că o fac din emoțiile obișnuite sunt trecuți cu vederea.

Stilul detașat seamănă într-adevăr cu cel al literaturii române pe care am citit-o în ultima vreme, dar la Camus are un sens: străinul lui e deconectat de ceilalți oameni prin faptul că e diferit și lipsit de empatie. Totuși, e conectat la experiența imediată, ceea ce lipsește de la autorii români.

Jeph Loeb - „Batman: Hush”

„Hush” nu e un volum bun. Nu e nici un volum rău. E un volum cu Batman, poate al o mielea în care ai impresia că ai ratat jumătate din context, dar nu contează, pentru că lucrurile oricum merg în cercuri în benzile desenate americane. Pe scurt, Batman se confruntă cu inamici vechi și cu aliați care i se întorc împotrivă din motive misterioase și trebuie să deducă cine e în spatele atacurilor. Din păcate, nu putem deduce împreună cu el, pentru că volumul nu e scris ca o poveste polițistă, în așa fel încât să vedem și noi indicii interesante.

Maria Semple - „Unde ai dispărut, Bernadette?”

O carte despre o fetiță a cărei mamă (Bernadette) înnebunește un pic și devine o mică scorpie în cartier - dar e perfect justificat că se întâmplă așa. Dispariția din titlu are loc târziu în carte, dramele de telenovelă sunt absurde, dar cartea e ușurică, se citește repede. Problema e că m-am prins puțin prea târziu că încerca să fie umor, iar Finalul Fericit e atât de tras de păr încât pare că a fost impus cu japca.

N.D. Stevenson - „Nimona”

O bandă desenată super-mișto despre o fată-monstru care poate lua orice formă vrea ea și care decide să fie acolita celui mai rău răufăcător din regatul hiper-tehnologizat! GRAAA! „Nimona” are tot ce-i trebuie: umor, inventivitate, personaje memorabile, o poveste faină, dramatism, confruntări spectaculoase. Mi-a plăcut și când am citit-o prima oară acum câțiva ani, mi-a plăcut la nebunie și acum, filmul e și el excelent făcut - ce mai, succes pe toată linia.

Albert Camus - „Ciuma”

Fără să mă opresc ca să citesc „Nimona”, n-aș fi terminat „Ciuma”. A fost o carte pe cât de deprimantă mă așteptam să fie și mă bucur că n-am citit-o în 2020, odată cu mulți alții, pentru că m-aș fi deprimat și mai tare. Bolnavi, morți, carantină, o boală necruțătoare care ucide mai ales nevoiașii și prizonierii la început (pentru că sunt cei care trăiesc în condițiile mai puțin salubre în oraș) și care ajunge apoi să ucidă și în alte părți. Depresie, pierderea speranței.

Altfel, excelent scrisă.

Sabina Yamamoto - „Nu mai e nimeni acasă”

Câteodată, o carte te prinde în cea mai nefericită ipostază. Orice problemă pe care o are devine de zece ori mai frustrantă decât ar fi în mod normal. „Nu mai e nimeni acasă” a fost cartea asta pentru mine. Și Sabina Yamamoto are problemele ei la scris, dar nici eu nu eram în cea mai bună pasă. După „Ciuma”, mi-aș fi dorit o carte mai alertă, iar trecerea de la un stil lent și excelent la unul lent și găunos n-a fost nici ea în favoarea Sabinei Yamamoto.

Pare să fie autobiografia autoarei - și spun „pare” pentru că nu mai sunt sigură ce e autobiografie și ce e ficțiune bazată pe viața reală a autorului - povestită într-o serie de capitole foarte scurte care încep din copilărie și se termină aproape de momentul scrierii. O copilărie nefericită în România, cu părinți cu probleme cu alcoolul și nu numai; o căsătorie nefericită în Japonia; și în final un divorț. Ar putea fi o poveste de viață foarte puternică, dar e haotică. Capitolele foarte scurte cuprind uneori câte două scene care n-au legătură una cu cealaltă, mai ales la începutul cărții, trecând de exemplu de la prima iubire la păduchii avuți la școală fără vreo legătură sau paralelă între cele două. Momente dure, cum ar fi moartea unui copil din bloc, sunt menționate scurt și apoi uitate de parcă n-ar fi fost, fără ramificații pentru personajul Sabina sau ceilalți din jurul ei.

Mi s-a spus că așa e în viață, că nu toate se leagă și că nu ar trebui să mă aștept la un fir narativ. Corect; dar mă aștept ca atunci când cineva îmi spune povestea vieții lui în format scris să-și aranjeze gândurile în așa fel încât să înțeleg de ce-mi spune ce-mi spune. Altfel, că sunt păduchi sau copii morți - dacă naratorului nu-i pasă, mie de ce să-mi pese?

Travis Baldree - „Legends & Lattes”

Am cumpărat cartea asta în engleză fix înainte să aflu că a tradus-o Iulia Dromereschi în română pentru Alice Books. Iulia e o traducătoare al cărei nume mă bucur să-l văd când deschid o carte - cred că prima mea întâlnire cu traducerile ei a fost când am citit „Sufletul împăratului” de Brandon Sanderson acum un număr de ani când a apărut în România și am trecut-o pe lista de oameni de încredere. (Recent am cunoscut-o și pe viu, pentru că nu fug de întâlniri cu oameni a căror muncă o respect, ci dimpotrivă.)

„Legende și Latte” e ceea ce în branșa de fanfiction s-ar numi un „coffee shop alternate universe”. La origini e o poveste romantică în care unul dintre personajele dintr-un film, o carte sau un serial popular e barista și celălat e client - sau coleg de muncă. Dacă Romeo ar fi fan de cafea, iar Julieta ar fi barista la cafeneaua drăguță din colț, i-am spune „Romeo și Julieta coffee shop AU”.

Dar „Legende și Latte” e un roman original, deci nu e un „univers alternativ”… decât dacă e un univers alternativ la ceva gen Warcraft, un univers cu orci și multe alte creaturi legendare care se duc, se bat și câștigă bani și obiecte. Viv a fost mercenară toată viața și a caftit indivizi în stânga și-n dreapta - până când a descoperit cafeaua. A fost dragoste la prima degustare, deci acum normal că vrea să-și deschidă o cafenea într-un oraș cosmopolit. Chiar dacă nimeni n-a mai auzit de cafea pe acolo. Și chiar dacă nimeni n-a mai auzit ca un orc să intre în HoReCa.

E o poveste foarte liniștită și pufoasă despre găsit prieteni, pus umărul la treabă, construit ceva nou și mirosul cafelei și al produselor de patiserie dimineața. Firul narativ aproape că nu există, dar e ok. E vorbă de atmosferă aici.

(Ok, am greșit citind cartea printre altele lente, pentru că la un moment dat omul are nevoie și de poveste mai intensă. Dar alegerile mele greșite în viață și lectură chiar nu sunt problema lui Travis Baldree.)

Alex Olteanu - „Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă”

Un băiat lucrează de acasă în 2019 și nu știe prea mulți oameni pe viu. Așa că are câteva încercări ratate de a cunoaște pe cineva nou - făcut pe șoferul ca să ducă două fete spre Brașov, participat ca figurație la o reclamă, lucruri de-astea. Poate că nu e, deci, surprinzător că nu prea are prieteni, dat fiind faptul că singurele încercări cu mai puține șanse de succes ar fi să meargă la discotecă și să recite din „Iliada” și mersul cu trenul pe distanțe lungi ca să intre în discuție cu alți călători. Pe plan social, merge și la prostituate (două scene: una în trecut, una în prezent), are un prieten din copilărie pe care-l neglijează, joacă fotbal cu niște oameni cu care n-are altfel treabă și cumva reușește să-și găsească o fată căreia îi place de el, dar nu e sigur că ea chiar îl place.

Toate bune și frumoase, dar la muncă a nimerit într-o parodie de corporație smulsă din visele umede ale conservatorilor americani, genul de loc unde sunt doar câteva zeci de angajați,dar majoritatea sunt chitiți pe probleme sociale gen incluziune, negri și gen. Personajul nostru calcă în străchini și, deși urăște ce face și vrea să-și dea demisia, are impresia că va fi dat afară. Asta îl dă peste cap complet, se îmbată, se duce la mare și implicația e că se sinucide înecându-se. (Dacă s-ar fi sinucis decapitat de tren, i-aș fi zis „Ia-o ușor, Anna Karenina”. Dar așa cum stau lucrurile… Ia-o ușor, Edna Pontellier.)

Nu e neapărat o carte prost scrisă, dar alegerile autorului de a-și confrunta personajul cu personaje din glumele anti-LGBT și de a-l face prost de duduie mi se par inexplicabile și cam ca nuca-n perete. Cartea asta ar putea fi o satiră, dar n-are suficient zvâc, iar ca poveste de viață sună la fel de veridic ca găina care face pui vii.

T. Kingfisher - „What Moves the Dead”

Când e nevoie de o carte care sigur să-mi redea pofta de viață, mă bazez pe câțiva autori, printre care și T. Kingfisher (Ursula Vernon). Are unele dintre cele mai bune povești horror bazate pe basme și povestiri vechi, iar „What Moves the Dead” a fost exact ce trebuia: scurtă, întunecată și mișto de tot. (Și mi-a amintit că voiam să mai citesc E. A. Poe, pentru că se bazează pe „Prăbușirea casei Usher”)

E amuzant că am luat cartea asta exact după cea a lui Alex Olteanu, pentru că și T. Kingfisher a decis să se joace puțin cu ideea de gen aici. Personajul ei principal e Alex Easton din regatul european fictiv al Gallaciei, unde există șapte seturi de pronume folosite pentru diverse lucruri: bărbați, femei, copii, obiecte neanimate, Dumnezeu, soldați… și să te pună naiba să folosești el sau ea pentru un copil, pentru că o să încasezi o bătaie de la părinții furioși că le sexualizezi odraslele. Alex a fost odată o ea, dar de multă vreme e ka, soldat.

O prietenă veche din copilărie a lui Alex, Madeline Usher, e pe moarte. N-a mai văzut-o de foarte mulți ani și merge să vadă dacă poate face ceva pentru ea. Conacul familiei Usher e într-o pădure întunecoasă în care animalele se poartă ciudat și specii de ciuperci dubioase apar peste tot. Iar boala lui Madeline Usher nu e tocmai normală… (pentru că e infestată de ciuperci care îi controlează corpul. Îmi amintește de „The Last of Us” puțin.)

Bogdan Coșa - „Cât de aproape sunt ploile reci”

Aș fi mai fericită dacă nu mi-ar răsuna Cargo în cap de fiecare dată când citesc titlul cărții, dar măcar am avut ceva care să mă distreze cât timp am citit prima treime a cărții, care a fost un coșmar. Coșa descrie o lume a satului în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, dar noi nu cunoaștem pe nimeni, așa că durează excesiv de mult să ne dăm seama cine-i cine și de ce face ce face.

Odată ce intri în atmosferă, însă, „Cât de aproape sunt ploile reci” e o carte despre viața la țară din anii ‘90 și până prin decada 2010: lipsa oportunităților, sărăcie, alcoolism, neputința de adaptare la condiții noi, o deznădejde care ucide din fașă orice încercare de a schimba orice în bine. Povestea e spusă prin ochii unei familii ratate: o bunică bătrână, cei cinci copii adulți care vin și pleacă din casa părintească, doi nepoți, iar neputința și lipsa comunicării par să se transmită din generație în generație.

E un roman pe care era cât pe aci să-l abandonez, dar care a sfârșit semi-plăcându-mi, chiar dacă e deprimant ca naiba.

Holly Jackson - „Five Survive”

Un alt thriller de la Holly Jackson, tradus la noi ca „Cine moare în zori”. Cinci tineri merg în vacanță cu autorulota, dar rătăcesc drumul, li se sparge o roată și se blochează într-o fundătură. Și pe urmă își dau seama că sunt vânați de un lunetist…

Mi s-a părut o poveste mai bine închegată decât „Reapariția lui Rachel Price” (vezi mai sus) și, chiar dacă e un thriller destul de tipic cu împușcături, pericol iminent și multă adrenalină, îmi place că Holly Jackson bagă și un pic de nuanță. Miza ei e (ca întotdeauna) și personală, jumătate dintre acțiunile tinerilor sunt mai mult decât inutile, lucrurile nu prea merg cum ar trebui, iar uneori chiar n-ai ce face când te confrunți cu un lunetist. O carte solidă.

Idoli și celebrități

Thu, 29 Aug 2024 14:15:10 +0300

Vreau să vă reamintesc că e o greșeală să priviți cu prea multă speranță și adorație orice celebritate - și aici includ și celebritățile vechi, care par elegante, inteligente, rafinate, excepționale, sau extrem de de treabă. Majoritatea celebrităților au o echipă care le ajută să-și creeze o imagine excelentă, iar dacă nu au, atunci se ocupă singure să-și formeze imaginea publică.

Nici măcar pe oamenii din jurul nostru nu-i cunoaștem mereu cu adevărat, iar pe cei de la distanță îi știm cu atât mai puțin. Din celebrități vedem doar ce ne arată ele sau ce ne arată ziarele de scandal. Autorul tău favorit se poate dovedi a fi un libidinos care se dă la cine apucă. Actorul de care ți-a plăcut într-un rol emblematic s-ar putea să fie un alcoolic funcțional care se poartă urât cu toți apropiații. Scriitoarea aia extrem de faimoasă ar putea fi genul care-și atacă fanii și îi dă în judecată pentru nimicuri. Tipul care face stand-up grozav poate că e exhibiționist și a pus o angajată într-o situație foarte jenantă.

Ne îndrăgostim de fapt de imagini și concepte, trăim o nostalgie a unor vremuri mai bune sau ne simțim plini de speranță pentru noi înșine și pentru viitor. Până la un punct e în regulă. Oameni suntem și e bine să tânjim după ceva mai bun, să credem că aspirațiile noastre pot deveni realitate. Până și eu mă gândesc la Terry Pratchett cu respect și admirație pentru că avea un fel foarte umanist de a-i vedea pe cei din jur și de a-i înțelege ca fiind toți ființe individuale, demne de respect și de înțelegere.

Totuși, oamenii sunt oameni. În cel mai bun caz, sunt failibili. Într-un caz mai rău, sunt niște dobitoci sau sunt cam abuzivi. În cel mai rău caz, pot să fie niște japițe care și-au creat o sectă dubioasă în care au atras mulți oameni bogați. Cu alte cuvinte: nu le mai faceți altar și nu le mai luați apărarea orbește favoriților voștri atunci când spun sau fac tâmpenii decât dacă simțiți că nu v-ați închinat suficient la zei și aveți nevoie s-o faceți acum.

Un gând despre Transilvania, identitate și istorie

Tue, 27 Aug 2024 15:51:10 +0300

Prin școală, nu-mi prea plăcea istoria. Nu-mi plăceau nici orele de română, între noi fie vorba. Nu erau nici predate într-un mod în care să atragă și din care să rămâi cu idei clare doar din ce auzeai la ore, așa că puteam să înșir niște date istorice și puteam să enumăr temele și motivele unor opere, dar toate astea se legau în capul meu într-un tot coerent care nu prea avea legătură cu realitatea.

De exemplu, știam că prin secolul 19 oamenii cu stare din Valahia și Moldova își trimiteau odraslele să învețe la Paris. Mai știam și că Transilvania era în Imperiul Austro-Ungar. De aici, am tras concluzia logică (dar eronată) că Mihai Eminescu era transilvănean, din moment ce a studiat la Viena. Mai departe, l-am trimis de câteva ori la Iași cu interes de serviciu, unde l-a cunoscut și pe Ion Creangă, pe care l-a adus înapoi la Sibiu, la Junimea, acest grup continuator al Școlii Ardelene.

Profesoarele de română (și botoșenenii) probabil că încă își revin după daunele psihice suferite din cauza paragrafului ăstuia, dar să mergem mai departe. Motivul pentru care aveam această istorie alternativă în cap e că Transilvania nu prea există în istoria României. Se face des referire la ea ca fiind un teritoriu ce a aparținut dintotdeauna de drept românilor, dar e menționată mai mult în treacăt, poate ca să nu te prinzi cât de puțin a fost, de fapt, sub conducere română. Citind cărți de istorie a românilor și căutând în mod specific Transilvania, însă, găsești foarte puține informații.

La fel și cu literatura. Cronicarii sunt munteni și moldoveni - ok, înțelegem, e greu să scrii la curte despre istoria românilor atunci când curtea e maghiară, dar pe urmă? Afli de Școala Ardeleană, dar nu se studiază nimic scris de oamenii respectivi („Țiganiada” lui Ion Budai-Deleanu ieșise din programă și când eram eu în școală), iar puținii ceilalți care mai există (Slavici, Coșbuc) trebuie întâi să se mute în România pentru a fi băgați în seamă. Transilvania e măreață și foarte importantă pentru români, doar că e ignorată în orice moment în care nu contribuie la programul național.

Iar acolo unde nu sunt informații, există totuși informații, doar că sunt inventate. Așa cum inventam eu povești nemuritoare despre scriitori care se trambalau din Regat în Imperiu și făceau literatură acolo. Uitându-te la golurile rămase în educația noastră, vezi niște subiecte sensibile ascunse sub preș: situații politice transilvănene din care nu prea știm mare lucru, autori uitați, ignorarea completă a culturilor celorlalți oameni care trăiau lângă noi, indiferent dacă erau maghiari, evrei, turci.

Poate și pentru că văd felul în care anumite subiecte sunt discutate ori rar, ori puțin, mi se pare la mintea cocoșului că istoria și literatura așa cum le-am învățat nu sunt bătute în cuie de genii atotștiutoare care au ales crema din ce e mai important și au făcut rezumate perfecte. Mi se pare normal ca din când în când să se redeschidă subiecte din trecut, să se rescrie istorii, să se vadă ce anume din ce a fost ne ajută pe noi acum.

În contextul dat, mi-e greu să empatizez cu cei care se tem de discuțiile „progresiste” despre „minorități”, care se vaită că pe lângă marile valori consacrate se mai explorează și valorile celor „mărunți”. Pentru că România e măruntă, iar Transilvania e și mai măruntă de atât, dar asta nu înseamnă că nu există nimic interesant aici și că e bine să trecem cu vederea aproape complet cultura din zona mea pentru a le cânta ode doar moldovenilor și vlahilor. Sau, în cazul în care ne identificăm cu România, să uităm că la noi a fost ceva, pentru că Londra l-a avut pe Shakespeare.

Cum faci prânzul când ai o pisică

Tue, 20 Aug 2024 14:31:10 +0300

Intri în bucătărie, deschizi dulapul, scoți orezul, măsori orezul, pui orezul în oală. În timp ce îl speli, parcă auzi zgomote. Te uiți în jur, nimic.

Termini de spălat orezul, pui oala la fiert. Auzi zgomote mai puternice. Deschizi ușa dulapului pe care nu-l prea folosești (pentru că e sub blatul de la geam). Pisica iese din dulap, nedumerită. Te uiți adânc în dulap. Îți amintești că dulapul nu e închis în spate acolo din cauza țevilor.

Deschizi frigiderul și te uiți ce ai de mâncare. Scoți din frigider ouăle și ardeiul, apoi și pisica. Te bucuri că mâncarea o puneți sus, iar jos aveți doar sticlele de apă. Te bucuri mai puțin că pisica se poate ascunde în spatele sticlelor. Te speli pe mâini.

Tai ardeiul în timp ce pisica miaună. Îi explici că nu i-ar plăcea să mănânce ardei. Nu pare convinsă.

Scoți din alt dulap niște alune și niște fulgi de pește pe care i-ai luat mai demult. Te uiți pe fulgii de pește și vezi că i-ai luat picanți, deși tu nu te împaci cu ardeiul iute. Oftezi, îi pui deoparte.

Arunci cotorul ardeiului la gunoi, întrebându-te dacă i se zice „cotor” sau altfel. Scoți pisica din dulapul cu gunoiul și încerci să închizi ușa. Ușa rămâne întredeschisă, pisica se chinuie să ajungă la gunoi. Sau nu la gunoi. La sacul de gunoi. Pentru că foșnește. Îi spui să ia laba, nu pricepe, o împingi cu piciorul, închizi ușa mai bine. Pisica te privește perfect trădată în timp ce te speli pe mâini.

Alegi două ouă, le bați ca pentru omletă, bagi ouăle înapoi în frigider, scoți pisica din frigider. Te gândești că ar fi prins bine și niște ceapă, dar ai uitat să iei. Ar prinde bine și niște morcovi. Nu ai, asta e.

Te gândești că n-ar strica și un cappuccino. Scoți laptele din frigider, scoți pisica din frigider, încerci să-i explici că nu e ok să urce acolo, pentru că la un moment dat poate rămâne blocată. Îți faci un cappuccino. Constați că ai turnat lapte pentru două cappuccino-uri și îl torni înapoi din carafa mașinăriei în cutia de lapte. Între timp, pisica își dă seama că îți atârnă niște șnururi de la pantaloni. Faci piruete cu lapte în mână ca să nu te tragă de șnururi (sau, mai exact, ca să nu-ți înfigă ghearele în pulpe prin pantaloni în încercarea de a prinde șnururile). Reușești să pui laptele pe blatul de bucătărie și să-ți ascunzi șnururile în pantaloni. Pisica se uită la tine cu o privire care spune că nu e mulțumită de decizia ta.

Bagi laptele în frigider. Scoți pisica din frigider.

Când orezul e gata, îl prăjești în wok împreună cu ardeiul și ouăle. Adaugi și niște alune. Arunci și ghimbir peste. Oprești focul. Scoți sosul de soia din frigider și te lași mai jos, ca să blochezi accesul pisicii în frigider. Ca urmare, nu mai scoți pisica din frigider înainte să-l închizi. În schimb, faci gimnnastică acrobatică să ți-o dai jos de pe spate, unde s-a urcat ca să se joace cu părul tău. Te speli pe mâini.

Muți orezul prăjit din wok în bol. Pui niște sos de soia peste. Auzi mieunături. Te întorci să te uiți la pisică, pisica se face arc, cu coada ridicată, apoi începe să țopăie înainte și înapoi cu urechile date pe spate. Îi zici aprobator, „Ești foarte terifiantă, bravo.” Când își dă seama că nu vrei să te joci, o zbughește afară din bucătărie. Bagi sosul de soia în frigider fără probleme.

Ieși din bucătărie cu bolul de orez în care ai înfipt o furculiță și cu cafeaua în cealaltă mână. Vezi pisica ieșind din biroul tău cu o pereche de șosete în bot și sărind cu grație peste obstacolele formate din șoriceii de jucărie. Aterizează pe sandalele tale (de care tu, una, ai uitat că există) și se trântește pe ele.

Zici, „Sandale cu șosete, Seneca? Eh, e-n ton cu moda antică, e ok.”

Te gândești dacă să-i confiști șosetele sau nu, decizi să nu, intri în birou cu cafeaua și mâncarea, închizi ușa în urma ta și începi să mănânci. Oftezi, deschizi ușa, te duci, îi iei șosetele, auzi o mieunătură de protest, te închizi înapoi în birou (cu șosete cu tot) și te bucuri de prânz.

Cultură despre literatură

Mon, 05 Aug 2024 19:00:10 +0300

Zicea mai demult o prietenă că, deși a citit multe cărți la viața ei, nu știe foarte multe despre cărți în general - despre cum au apărut anumite genuri, de exemplu, sau cum arătau cărțile pentru copii în anii 1900. Ceea ce are sens: fiecare carte e un punct în literatură, dar imaginea de ansamblu e un întreg tablou la care s-ar putea să n-ai acces doar cu punctele tale răsfirate.

Deci dacă vrei să ai o imagine de ansamblu despre cum arăta literatura în diverse momente, ce curente au fost, ce curente au murit, ce poate fi interesant din trecut, merită să citești nu doar cărțile în sine, ci și despre cărți.

Nici acolo nu vor exista volume care să-ți spună tot ce e de știut în mod obiectiv, iar o regulă simplă e că fiecare carte are teza ei, iar dacă citești doar una rămâi și cu idei care nu sunt universal acceptate. Pe de altă parte, știi mai multe decât înainte, iar după ce citești două-trei îți faci o idee mai de ansamblu.

De exemplu, mi-am cumpărat mai demult o carte despre literatura pentru copii (sau mai exact, literatura citită de copii), „Children’s Literature: A Reader’s History, from Aesop to Harry Potter” de Seth Lerer, scoasă la University of Chicago Press. N-am apucat decât să mă uit prin ea și nu mă aștept să fie perfectă, dar discută despre literatura citită de copii din Antichitate și până azi - atât despre cărți în sine, cât și despre recepția lor și despre ideile avute despre educația copiilor și distracția pentru copii.

E inevitabil ca Seth Lerer să discute teme sociale și evoluția tehnologiei. Pomenește și alte cărți generaliste de istorie a literaturii, pe care le-aș putea găsi dacă mă interesează vreun detaliu în mod de acolo; și sigur voi afla mai multe despre cărțile citite de copii în general decât aș afla dacă aș citi fiecare carte individuală menționată aici. Dacă mă interesează vreuna în mod deosebit pot apoi să mă duc s-o găsesc.

E interesant să știi și despre literaturi diverse și să poți să pui în context cărțile pe care le citești. Sigur, sunt multe care pot fi citite individual fără nicio problemă și fără să aibă nevoie de vreo introducere, dar e și mai plăcut să știi să le plasezi undeva și să înțelegi în ce ape te avânți. Și uneori e ca atunci când te uiți la „Deadpool & Wolverine” știind universul Marvel, versus neștiind universul Marvel.

Acum spune ceva frumos și adevărat

Wed, 31 Jul 2024 10:21:10 +0300

Am văzut la un moment dat un tweet care spunea ceva gen, „Haha, frate, ce comentariu răutăcios și ironic. Acum spune ceva adevărat și frumos.” Am trecut peste el, apoi m-am întors să mă uit mai atent. Știu oameni care au alunecat pe panta ironiei și atacurilor veninoase, până când toate viziunile lor au început să fie distorsioante, sau toate discuțiile lor ajung să alunece spre aceleași teme obsedante și malițioase.

Aș putea să dau exemple de pe la noi despre oameni pe care îi știu pe viu, dar cred că cel mai simplu e să vă spun despre o celebritate de care ați auzit: J.K. Rowling, odată scriitoare de succes de cărți pentru copii, acum autoarea unor romane polițiste care sunt mult mai puțin cunoscute și citite. Odată avea multe de zis; acum sunt rare momentele în care vorbește de altceva decât despre motivele pentru persoanele trans sunt nașpa, nu-i pasă cine e victimă colaterală în cruciada ei, ajungând uneori să hărțuiască persoane în viața reală, cum ar fi un bărbat pe care l-a întrebat repetat ce preferă el și prietenii lui în dormitor (iar apoi s-a lăudat cu asta) pentru că ea avea ceva de zis despre subiectul trans.

Da, atacurile și ironiile malițioase își au locul lor. E ok să existe uneori - dar… uneori. La un moment dat, defularea și amuzamentul devin otravă. Dacă totul e prea ironic, dacă umorul devine doar negru, dacă vezi doar câteva subiecte, dacă începi să ai obsesii, dacă nu te mai înțelegi cu cei din jur, dacă nimeni nu prea știe despre ce vorbești și simți că deții adevărul și ceilalți sunt proști, atunci e timpul să faci un pas înapoi. Ceva e în neregulă. Pici prea mult în negativism, ironie și distrugere. Ai nevoie de o pauză.

Găsește un serial pe care să-l iubești sincer (nu ironic), o carte care să-ți placă cu adevărat (nu ironic), o clădire frumoasă care să te impresioneze, o persoană pe care s-o apreciezi sincer, o inițiativă în spiritul căreia să crezi, un meșteșug pe care să-l faci sincer. Ceva. Iar când găsești acel lucru, spune ceva despre el - ceva care să îndepărteze otrava pe care ai început s-o strângi, care să te ajute să te echilibrezi și să-ți amintești cum e să te bucuri de viață și să ai o interacțiune plăcută și liniștită cu alți oameni. Ceva frumos și adevărat.

Jena, neplăcerile și abuzurile

Tue, 30 Jul 2024 20:01:10 +0300

Mi-aș dori să nu fie nevoie de presă ca să miște investigațiile - cum e acum în cazul lui Alfred Bulai, dar nu numai. Mi-aș dori ca presa să poată raporta lucruri gen, „În urma unei investigații interne, facultatea X l-a dat afară pe profesorul Y care hărțuia/abuza studenți”. Și totuși, iată-ne.

Ce pot să zic? Din afară e ușor să spui că cineva ar fi trebuit sancționat mult mai devreme, dar din interior situația e mereu complexă și prezintă multe aspecte. Iar aspectele astea țin de putere: cei care abuzează liber au putere atât în mod direct asupra inferiorilor, cât și indirect asupra colegilor și superiorilor, pe care-i pot controla prin jenă și politețe.

Prima parte e clară. Față de fetele respective, Bulai avea putere pentru că era un profesor care le ținea viitorul în mână. E foarte ușor când ești la facultate să simți că de facultatea respectivă și de profesorii respectivi ține viața ta. E ușor să zici „De ce n-ai plecat de la facultate?” sau „De ce nu ai refuzat să mergi la profesor?”, dar să nu uităm că dacă ai ajuns până în acel punct ai dat deja o admitere, ai făcut cursuri, ai învățat, ai petrecut cel puțin un an din viață în facultatea respectivă. Dacă nu ai dat bani pe facultate deja, ai da sigur pe o alta, pentru că doar cel mult o facultate se plătește de la stat.

A doua parte e probabil mai puțin clară. Cum să-ți controlezi colegii prin jenă și politețe?

Ei bine, și viața colegilor depinde de facultatea respectivă și că există o presiune socială să tacă. Dacă studentele mint? Dacă studentele exagerează? De ce să-ți pui tu reputația din facultate la bătaie pentru cineva care poate își retrage acuzațiile? Sigur îl cunoști pe profesorul respectiv, sigur e în mijlocul unor grupuri de prieteni care să-l apere. Chiar vrei să intervii justițiar și să faci valuri? Nu e jenant să greșești? Nu e politicos să-i arăți un respect profesional? În plus, colegul respectiv poate aduce fonduri, are o prestanță, e cunoscut în viața publică, nu vrei să înceapă scandaluri și certuri în cancelarie. Ar fi neplăcut, jenant. În plus, abuzurile respective nu te afectează direct și, de fapt, nici nu ai fost acolo.

Pe lângă asta, oamenii își pot spune ușor că au făcut ceva când n-au făcut mare lucru, de fapt - se „distanțează”, își arată dezaprobarea prin mici gesturi pasiv-agresive, își manifestă dezacordul față de persoana respectivă voalat. Sunt lucruri de care ei simt că sunt gesturi de protest în limite politicoase, dar pe care persoana vizată le poate ignora relativ ușor sau cărora le poate da altă semnificație. („Ceilalți nu mă plac pentru că sunt geloși când apar la televizor.”)

Iar nu în ultimul rând, probabil că mulți sunt și ei seduși de prestanța personajului abuziv, care va fi abuziv mai degrabă cu inferiorii decât cu egalii sau superiorii. E foarte tentant să le găsești scuze unora sau altora pe care-i vezi ca fiind oameni „de bine”, la fel ca tine, în loc să crezi o victimă, care s-ar putea să nu se exprime frumos, care s-ar putea să nu fie o studentă strălucită, care nu face parte din grupul cu care interacționezi direct.

Cred că aici ar trebui lucrat mai mult: la înțelegerea faptului că uneori costă să ai principii și că instinctul poate să-ți spună să închizi ochii, să-i găsești scuze abuzatorului și să te prefaci și față de tine că nu știi nimic, pentru că e mai simplu și nu-ți cere efort. E foarte, foarte neplăcut să trăiești într-o lume în care colegul tău, prof universitar, umilește, hărțuiește și abuzează de studente, pentru că atunci trebuie să-ți pui tot felul de întrebări. Iar dacă acționezi, te zbați pentru o cauză care nu-ți va aduce câștiguri directe, ba s-ar putea să-ți aducă și pierderi. E normal ca ceva din tine să te convingă că nu vrei să faci asta. E de așteptat să-ți vină să minimalizezi problema, e de așteptat să-ți găsești scuze că nu te implici și să-ți spui că ai făcut destule când n-ai făcut mai nimic.

Dar e important să tragi aer în piept și să-ți dai seama că reacțiile astea vin din dorința de a nu avea tu bătăi de cap. Instinctul va fi să-ți arunci principiile la gunoi, pentru că e greu să ai principii. Instinctul îți spune să închizi ochii și să te distanțezi pentru că e greu, e complicat, mai bine nu te chinui să fii om bun aici, ci mai bine militezi pentru cauze îndepărtate, care au legătură cu oameni pe care nu-i știi prea bine, deci care nu te pot ataca prea mult, iar tu vei putea să-ți spui că ești o persoană morală fără să riști prea mult.

Isteria anti-Andrei Nae

Sun, 28 Jul 2024 09:01:10 +0300

Nici măcar nu are legătură cu fusta, ci cu teama de minorități, de vestul care „ne impune” lucruri, de ideea că cineva din jurul nostru s-ar putea schimba - iar noi va trebui să acceptăm schimbarea.

Andrei Nae a devenit simbolul din minutul ăsta al temerii de „progresism”: un bărbat surprins în fustă undeva pe un hol ce duce spre o casierie, profesor la UniBuc, cu cursuri care abordează jocurile video din multiple perspective, cu o nevastă străină, cu o poză în care pare să susțină o politiciană franceză de stânga, chit că nu are drept de vot în Franța. Tot ce s-a putut găsi ușor despre el a fost găsit (deși evident că lucrările pe care le-a scris nu i le-a citit nimeni) și a început batjocura.

Batjocura a fost în presă, în postări de pe Facebook, în comentariile de pe profilul lui în care suficienți s-au simțit îndatorați să-și dea în stambă, cu injurii, înjurături, toate cuvintele de argou pe care le-au putut găsi. Am impresia că în timp au mai fost raportate sau șterse, pentru că nu mai văd unele dintre cele pe care le văzusem la început.

Cei care se vor mai cu stil, cum ar fi Mihnea Rudoiu publicând pe site-ul Republica, își dau în stambă cu tot felul de argumente precum:

În primul rând, copiii se vor putea ţine, de acum încolo, nu doar după fusta mamei, ci şi a tatălui, iar în plan lingvistic, expresiile discriminatoare – „a-şi pune poalele-n cap”, „poale lungi şi minte scurtă”, ori versetele lui Ieremia, „Ți se vor da poalele peste cap, ca să se dezgolească ruşinea ta“ – nu vor mai fi adresate sexului feminin. Graţie profesorului Nae, vom beneficia şi noi, bărbaţii, de ele.

Nu știu cum să vă zic, „Oh, nu, în ritmul ăsta e posibil ca problema ta să mă afecteze și pe mine, nu ce tragedie?!” nu e chiar un argument convingător.

Altfel, Ieremia? Ieremia? Ăla care a trăit în secolele 7-6 Î.Hr. și a murit în Egipt? Ați văzut îmbrăcămintea evreilor din perioada aia? Sau pe cea a egiptenilor, care aveau fuste scurte și albe pentru bărbați? Cel care oricum spunea vorbele astea unei cetăți, nu unei persoane? Acel Ieremia?

Cert este că vestimentaţia dlui Nae impune revizuirea termenului. Aşa că, „din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască (îmbrăcămintea lui Nae să revină la aspectul tradiţional), primesc! Dar să nu se schimbe nimica (din sensul cuvântului “fustangiu”); ori să nu se revizuiască (Nae să umble cât pofteşte în fustă), primesc! dar atunci să se schimbe (semnificaţia cuvântului “fustangiu”) pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale. ”

Frumos, e adus și Caragiale în discuție. Caragiale, care s-a născut mult mai aproape de bărbați care purtau cu încredere anteriu decât de zilele noastre (30 de ani? 40 de ani?). Și, sigur, putem zice că anteriul era o „haină bărbătească”, dar cert e că semăna cu o rochie, nu cu pantaloni.

Dar să lăsăm argumentele unice ale lui Mihnea Rudoiu și să ajungem la cele pe care le urlă mulți:

Căci, încă o dată, nu fusta e nodul gordian, ci unde se trasează limita care marchează sfârşitul decenţei şi începutul ţăcănelii. Profesorul Nae, inocentul George Sand masculin al Micului Paris, a ridicat la fileu o dilemă sau o dileală? Cum se poate stabili? […] Şcoala va fi inundată de legiuni de Conchita Wurst şi totul va fi ok. Şi, pe acelaşi trend, vom avea semeni care se vor considera pisici, cai, labradori, tigri, cercopiteci şi totul va fi, de asemenea, ok, iar singurii deraiaţi de pe şină vor fi restul, câți vor fi rămas, care vor încerca să îi tragă de urechi şi să-i aducă la loc în pielea lui homo sapiens.

Românii patrioți de dreapta, păstrători ai tradițiilor naționale, înghit iar pe nemestecate propaganda de doi lei de la conservatorii de dreapta americani - inclusiv în ce privește invențiile legate de unde o să ajungem în curând. Iată temerile că lumea o va lua razna, că o nouă modă va duce la disoluția societății așa cum o cunoaștem.

Ce pot să zic? Au mai fost schimbări sociale și înainte și puține au fost pe cât de devastatoare s-a crezut la momentul respectiv - mai ales dacă au ținut de libertatea indivizilor de a alege cum să-și trăiască viața (schimbat clase sociale, mode diferite) și nu de revoluții sângeroase.

Pe de altă parte, mizeriile aruncate asupra câte unui individ care e desemnat țap ispășitor sunt mereu „la modă”, așa că normal că se urlă, se înjură și se face în ultimul hal despre Andrei Nae. I se aruncă în cârcă faptul că a vrut atenția asta, i se inventează motive și intenții de parcă ar fi făcut un protest public sau ar fi venit așa să țină discursul de la începutul anului universitar. Or, după cum ziceam și pe Facebook, omul era undeva pe un hol lângă o casierie, în timpul vacanței de vară. Nu avem context, nu știm dacă a vrut ceva sau n-a vrut nimic și doar se afla în treabă când i s-a făcut o poză.

Dar, dar, Andrei Nae nu arată bine în fusta aia!

Zât!

Serios, există un moment în care să critici alegerile stilistice ale cuiva și un moment în care te prinzi că „alegerea stilistică” e pentru majoritatea celor din conversație doar un mod voalat de a-și exprima dezacordul puternic față de persoana respectivă. Real, nu există o fustă pe care Andrei Nae s-o poată purta fără să stârnească valuri de indignare. Real, nu există un motiv să te arunci în valul de supărare pe un om care a fost surprins într-o ipostază oarecare.

Ah, vrei neapărat să discuți de modă? Ok, hai s-o facem. Nici eu nu sunt încântată de costumația lui, care cred că arată extrem de clar care sunt problemele industriei modei de azi. E aproape imposibil să-ți găsești haine care să ți se potrivească și care să-ți placă, mai ales dacă ieși câtuși de puțin din tipare. Zoso se plânge relativ des de lipsa pantalonilor și hainelor de calitate din magazine, efectiv caută și el ce căutăm toți: acul în carul cu fân.

Eu detest fustele mini, nu mă simt comod în ele și vreau fuste lungi - sunt ani în care nu găsești așa ceva, mai ales dacă vrei și buzunare.

În condițiile date, da, fusta lui Andrei Nae putea fi mai mișto… dar nu putea fi mai mișto. În momentul în care am renunțat ca societate la mersul din plin la croitor pentru pret-a-porter și am aterizat în fast fashion, am renunțat la haine care să fie croite fix pentru noi. Toate hainele sunt făcute pentru niște oameni „medii” care nu prea există (sigur, există mărimi, dar să fim serioși, și alea sunt tot o medie).

Mai mult, avem foarte multe haine extrem de perisabile, făcute din plastic (poliester, acrilic) care nu rezistă prea mult și ne fac să înghițim și să inhalăm tone de particule de plastic - și măcar dacă ar arăta bine, dar de multe ori arată exact ca niște plastice.

Toți suferim de o paletă prea restrânsă de haine acceptabile, care se ascund printre tone și tone de haine urâte sau de slabă calitate. Vrei ca oamenii să fie mai bine îmbrăcați? Militează pentru haine mai bune. Asta dacă într-adevăr te pasionează atât de mult moda și nu faci nazuri doar pentru că Andrei Nae e îmbrăcat în fustă.

Altfel, după cum ziceam, zât. Că dacă nu, îți iau pozele de pe Facebook și îți comentez fiecare ținută cu toată răutatea înainte.

Viralizarea nu e foame de atenție

Sat, 27 Jul 2024 15:41:10 +0300

Cred că am zis totul cu titlul: faptul că cineva ajunge viral nu înseamnă că persoana respectivă căuta atenție. Ok, bravo mie, am terminat o postare dintr-o frază, ura și la gară.

Hm, ce? Lumea nu e de acord…? Uite ce-i: mulți oameni cerșesc atenție și n-o primesc. Unora dintre ei le spunem „oameni de marketing”.

E foarte greu să ajungi viral, iar poveștile care ajung virale tind să fie accidentale. Au nevoie de ceva suficient de realist încât să nu fie făcătură completă, suficient de simplu încât să fie „citit” repede, suficient de vag încât să ajungă controversă, suficient de memabil încât să poată fi trimis din stânga în dreapta și suficient de „norocos” încât lumea să aibă chef în ziua respectivă să dea știrea aia. Factorul viral nu poate fi creat doar prin intenție, e nevoie de aportul unei mase mari de oameni, dintre care unii să spună lucruri memorabile sau controversate pe care să se poată construi conversație în continuare.

Dar foarte mulți se poartă de parcă discuția enormă generată era intenția celui devenit viral, chiar dacă majoritatea oamenilor doar își văd de viață înainte să fie scoși din context, sau se adresează cel mult unui grup restrâns. Îmi trec prin minte virale mai vechi, cum ar fi „Petrecerea Izabelei”, unde două fete au creat un eveniment pe Facebook cu setările greșite; lungimea fustei unei politiciene (să fi fost Ioana Petrescu?) atunci când stătea așezată și toți bărbații își imaginau că lungimea fustei la așezare e egală cu lungimea fustei în picioare; întrebarea unei fete de liceu de pe Reddit care se temea de tot ce auzise despre hărțuirea și abuzul femeilor adulte în București și alte orașe și și-au bătut joc mulți adulți de ea, până și-a șters contul. În niciuna dintre situațiile astea persoana nu făcuse ceva foarte nebunesc, și totuși s-au trezit toți cu acuzații că fac așa ceva pentru atenție, pentru scandal, pentru motive care mai de care mai conspirative.

Nu există o mare conspirație. Nu tot ce e major se întâmplă prin voința cuiva. Orice articol pe care-l scriu pe blog poate deveni viral - dar mai mult decât atât, orice comentariu scris de oricine pe Facebook, orice apariție în public, orice poate să devină subiect de scandal. Șansele sunt foarte mici, majoritatea dintre noi nu ajungem în ochiul public rapid și intens, dar nu sunt niciodată nule. Poate ieși să iei covrigi pentru lumea de la muncă, cineva face o poză și acum ești fața sentimentelor pro- și anti-covrigi din România (românii mănâncă nesănătos! iată acest exponent!). Poate ieși să bei o cafea, cineva face o poză și acum ești imaginea hipsterilor care aruncă cu bani în stânga și-n dreapta în timp ce cer salarii mari. Poate scrii un comentariu vag interpretabil și acum lumea crede că ești prădător sexual.

Toată viața ta și tot ceea ce ești poate fi redus în orice clipă la o singur instantaneu, pe care nu-l alegi tu. Probabil nu ți se va întâmpla, dar nu știi niciodată. Și atunci o să ai o grămadă de înjurături pe profil, sau în presă. O să-ți vezi imaginea târâtă prin noroi, în timp ce se discută dacă oamenii ca tine merită agresați ca să se învețe minte.

Nu am o concluzie. Poate o ai tu.

Recenzii versus feedback pentru autor

Sun, 21 Jul 2024 12:11:10 +0300

De o vreme încoace, genurile literare mi se par pe cât de utile ca să găsești ce cauți, pe atât de arbitrare. Criteriile lor se schimbă în timp - ce era odată o nuvelă s-ar putea ca azi să nu mai fie. Sub denumirea de „romance” găsești și romane cavalerești, și povești cu el și ea. Felul în care se împarte literatura în școală (pe filieră franceză) nu coincide cu modul în care noi am discutat de cărți la facultate (pe filieră engleză). Cu alte cuvinte, e util să avem denumiri pentru lucruri, dar categoriile stricte sunt o iluzie.

Același lucru e valabil și în textele despre literatură, unde eu una sunt foarte agnostică în privința categoriilor. Sigur, se poate discuta în o mie de feluri despre cărți, de la impresii personale la analize detaliate, se poate vorbi cu un public larg sau cu un public de specialitate, se poate discuta din o mulțime de perspective pe care autorul poate le-a avut în vedere sau poate nu. E util să vorbim de „o recenzie” versus „o analiză critică” - dar cele două nu sunt chiar atât de clar delimitate pe cât par.

Totuși, nu prea îmi bat capul să fac diferențe aici - în general le categorisesc pe toate ca „texte despre literatură” și nu-mi bat capul prea tare cu denumirile.

Însă o distincție majoră mi se pare foarte importantă: între recenzii și feedback pentru autor.

Recenzia

Recenzia e în primul rând pentru cititori. Indiferent dacă ești pe Goodreads și scrii pe scurt câteva impresii despre carte pentru o mână de oameni, dacă ești pe un blog unde scrii o analiză mai detaliată sau dacă ești într-o publicație de prestigiu, vorbești cu precădere cu oamenii interesați de cartea respectivă.

Personal, citesc din toate. Îmi plac și recenziile cu Mult Entuziasm!!! și GIF-uri care reprezintă reacția autorului recenziei, pentru că sunt un mic spectacol în ele însele și-mi spun despre parcursul emoțional pe care-l poți avea ca cititor. Îmi plac și recenziile unor critici serioși, pentru că cineva de specialitate care lucrează pentru The New York Times va avea cu siguranță ceva de zis care să fie mai în temă legat de contextul cărții. Și uneori, dacă mă interesează foarte tare un subiect, pot să iau și o carte gen „The Medieval Worlds of Neil Gaiman” de Shiloh Carroll, în care se intră în foarte mult detaliu în cadrul analizei.

Cititul e o acțiune solitară, dar în jurul ei se creează comunități: cluburi de carte, prieteni cu gusturi similare sau diferite, străini pe care-i citești vorbind de cartea aia și cărora îți vine să le dai mesaje zicând, „Nu-i așa?” Și uneori dai de cele mai minuțioase analize și idei în cele mai neașteptate locuri. Fie că te uiți prin recenzii ca să vezi dacă vrei să cumperi o carte sau ca să intri în dialog despre o carte pe care ai citit-o, până la urmă tot în comunitate pășești.

Iar comunitatea e a tuturor cititorilor, nu doar a celor „avizați” sau „erudiți”. Fiecare om care citește o carte își face o impresie despre ea și poate intra în dialog. E parte din distracție, până la urmă. Da, nu toată lumea are o părere pertinentă, dar dacă nu există deschidere, există și mai puțină tragere de inimă pentru citit și promovat cărți. Nu faptul că cineva urăște o carte sau un gen îngroapă literatura, ci încercarea de a distruge comunitatea și de a-i păstra doar pe unii aleși.

Deseori sunt întrebată de ce citesc atât de multe cărți proaste, iar răspunsul e: din curiozitate și masochism, dar și pentru comunitate. E distractiv să le spun prietenilor ce prostii mai citesc. Iar uneori citesc și prostiile pe care le citesc ei, ca să comparăm notițe. În momentul în care te detașezi de seriozitatea rigidă a școlii și înțelegi că entertainmentul poate fi discutat liber și dacă e film, și dacă e muzică, și dacă e carte, ți se deschid noi orizonturi.

Da, poate că autorilor nu le convine să fie discutați deschis, pentru că publicul s-ar putea să fie un pic cam malițios, dar dacă nu ai libertatea de a bârfi o carte, nu ai libertatea nici de a o iubi sincer.

Și cum ar fi să facă cineva ce fac cei de la RedLetterMedia, dar cu cărți românești, nu cu filme obscure și deseori filmate de amatori?

Feedbackul pentru autor

Feedbackul pentru autor e complet diferit de recenzie, pentru că dacă recenzia e pentru comunitate, feedbackul e pentru persoană. Unele idei despre carte se pot repeta, dar abordarea și scopul sunt complet diferite.

Da, evident că și o recenzie poate fi folosită de autor pentru a deveni mai bun - vede unde se „agață” oamenii, ce remarcă, ce le sare în ochi și dacă îi convine că ei văd ce văd. Are multe oglinzi prin care să-și vadă textul; unele sunt mai capabile să se exprime decât altele, altele vor deforma puternic, dar cu un pic de noroc poate afla câte ceva din ce îl interesează. Și, dacă vrea să desprindă feedback din recenzie, contează mai puțin părerea cititorului și mai mult percepția textului. O recenzie de o stea la „Lolita” în care recenzorul spune că Humbert Humbert rămâne un monstru pedofil, oricât de frumos ar vorbi arată că Nabokov și-a atins din plin scopul. O recenzie de cinci stele care deplânge iubirea tragică a lui H.H., pe care Lolita cea nașpa n-a vrut s-o aprecieze e însă un semn rău, pentru că cititorul n-a înțeles ideea.

Dar feedbackul creat pentru autor e o altă mâncare de pește cu totul, mai ales când textul e încă în curs de scriere. Atunci, scopul e să-l ajuți pe autor să-și dezvolte și să-și șlefuiască textul (sau tehnicile, dacă asta vrea). Iar acel feedback ia o formă care nu prea ajută cititorii, pentru că se bazează puternic pe intențiile autorului, nu doar pe ce a realizat. Se discută și despre ce e clar (sau neclar) în text, dar și despre ce vrea autorul să obțină.

Să explic.

Fac parte dintr-un cenaclu online. Textele sunt trimise cu câteva zile înainte de momentul întâlnirii, ca să le poată citi toată lumea în liniște și să-și ia notițe. La cenaclu, autorii își exprimă intențiile legate de text, explică în ce fază a scrierii sunt, intervin când cineva le dă feedback și clarifică punctele neclare. Comentariile celorlalți membri sunt de genul:

Mi-a plăcut partea asta, pentru că X.
Aici am impresia că motivațiile interioare sunt X, asta ai vrut să zici?
Nu mi-e clar de ce vorbește personajul ăsta așa, pot să interpretez în felul X sau Y, care variantă e?
Pentru genul pe care-l abordezi, X amănunt e prea exagerat/prea puțin pentru a-și atinge scopul. Văd câteva rezolvări, ce părere ai de y, z?
Textul pare neterminat, chiar este sau încheierea asta trebuia să fie mai puternică și nu am simțit-o eu?
Înțeleg perspectiva asta, dar te-ai gândit să abordezi povestea asta din alt unghi?
Nu cred că meseria pe care o descrii funcționează așa. Punctele x, y, z nu sunt credibile.
Dialogul de aici mi se pare neverosimil pentru că.

E feedback punctual, cu pixul în mână, dar e și un dialog. Autorul poate oricând să spună „Nu asta voiam” și să șteargă o bucată întregă de scenă (care poate îți plăcea) pentru că intenția lui era diferită.

Nu se discută deci doar pe baza textului care este, ci și pe baza textului ideal din mintea autorului - sau a textului ideal care nu există încă, ci e în curs de descoperire. E o experiență diferită, pentru că pui umărul la crearea textului, chiar dacă nu intervii asupra lui direct. E arta de a te adapta și de a pune întrebările corecte, mai mult decât arta de a dicta ce e bine și ce e rău. Și e arta de a-ți ignora propriile preferințe în favoarea celor ale autorului. Fiecare are alt stil, alte povești pe care vrea să le scrie.

La cenaclu, avem pe cineva care scrie flash fiction atmosferic, sub o pagină; pe cineva care scrie ori realism contemporan cu o puternică componentă psihologică din perspectiva câte unui personaj care te atrage în monologul lui interior, ori acțiune/aventură de inspirație orientală; pe cineva care are o saga fantasy/SF enormă; pe cineva care scrie acțiune/mystery în spațiu, cu ipoteze interesante despre cum ar putea arăta lumi care prețuiesc trăsături diferite în cetățenii lor. E un exercițiu să intri într-o lume și un gen cu care ai mai multe sau mai puține tangențe și să nu încerci să le imprimi direcția pe care le-ai da-o tu, ci să semnalezi ce vezi cu ochi proaspeți și dintr-o perspectivă care uneori seamănă cu a autorului și alteori e opusă.

Întrebările de la cenaclu mi-au arătat pe ce să pun mai mult sau mai puțin accent, ce anume trebuie să dezvolt în versiuni ulterioare, când personajul meu e un pic prea fraier etc.

(Dacă ai noroc, poți să vezi textul și din perspectiva autorului. Am reușit acum vreo lună să-i sugerez autoarei de flash fiction atmosferic o reîmpărțire a unui text în bucăți și mai scurte, ca să-i scoată în evidență ritmul și să-i creeze o impresie mai bună de trecere a timpului. Răspunsul ei de „oh, that works” încă mă unge pe suflet.)

Pe lângă cenaclu, mai fac schimb de feedback în mod regulat și cu Manuela Stoicescu/Manu St. Thomas, o autoare de povestiri scurte și foarte scurte, cum ar fi „The Man Who Married the Sea” sau „God of Ramen” (deși textele mele favorite din ce a scris ea nu sunt disponibile online; nici măcar „I poke holes in our condoms”, cu care a câștigat un premiu în 2023 :( oh well).

Ce e interesant e că eu și Manu suntem la poluri opuse ale scrierii de literatură: ea scrie foarte scurt, la mine totul se lungește; ea se axează puternic pe stil, eu puternic pe personaje și poveste; ea scrie condensat, senzorial și poetic, eu direct și deseori intelectual; ea încearcă să scrie cât mai curat din prima, la mine prima schiță e deseori de-abia inteligibilă, dar revin pe text cu editări, re-editări, re-re-editări, re-re-re…

Sistemul de feedback e același: trimis textul, discutat legat de intenții și nu numai. Aș interacționa în mod normal foarte analitic cu textele ei? Nu, nu dacă le-aș citi fără intenția de a-i da feedback autoarei. Probabil că aș spune că sunt „frumoase, dar dense; îmi place că nu se pierde în cuvinte, ci le folosește cu scopuri clare”; feedbackul pentru ea și faptul că mă lasă în „bucătăria” ei mă face însă să stau să analizez mai atent reacțiile pe care le am la anumite exprimări - dar și să încerc să mă prind ce anume din arsenalul meu de creat dramă și acțiune i s-ar potrivi pentru ce are ea nevoie, când are nevoie de dezvoltarea acțiunii. (Și niciodată nu e ceva gen „Roxana zice X și Manu face ce zice Roxana”; e mai degrabă „Roxana zice X și speră că Manu va fi inspirată în vreun fel sau altul, chiar dacă uneori rezultatul nu seamănă aproape deloc cu sugestia”.)

Feedbackul lui Manu m-a făcut să-mi dau seama că nu am suficiente detalii senzoriale și că personajul meu ar trebui să vadă, să audă, să guste, să simtă mai mult ca să nu fie excesiv de intelectual (ok, o să corectez asta în următoarea versiune a cărții), dar câteva întrebări bine plasate m-au determinat să aduc pe scenă într-un rol mai important un personaj care inițial era doar episodic. În plus, comentariile în care mi-a atras atenția uneori că personajul meu are niște gânduri un pic neobișnuite sau că niște formulări sugerează ceva mi-au spus că sunt pe calea cea bună în punctele respective și că sugestiile mele subtile pot fi percepute de un cititor atent.

Dar să n-o lungim. Feedbackul pentru autor diferă, deci, de recenzie pentru că are rol constructiv și de explorare. Nu privește textul ca fiind final, ci ca pe un pas intermediar, fie în evoluția acelei opere propriu-zise, fie în evoluția scriitorului. În mod ideal, e lipsit de steluțe și alte criterii de rating și încearcă să perceapă intenția autorului, pentru a-l ajuta să dezvolte povestea pe care și-o dorește. Feedbackul e în dialog cu autorul și are rol de schelă pentru cățărat. Poate fi oferit de cineva care înțelege procesul scrierii și are capacitate de analiză ca să poată identifica cât de cât corect problemele. Și, spre deosebire de recenzii, ar trebui oferit doar atunci când autorul îl cere sau acceptă, pentru că e dreptul lui să aleagă cu cine vrea să colaboreze și cu cine nu.

Grămada de cărți (20.07.2024)

Sat, 20 Jul 2024 12:26:10 +0300

A fost o lună lentă în privința cititului. De la ultima „grămadă de cărți” au trecut o lună și doar trei volume: „Stadii” de Oana Paler, „The Lies of Locke Lamora” de Scott Lynch și „The Mirror of Simple Souls” de Aline Kiner.

Motivul pentru care lista e scurtă e că recitesc „Shogun” de James Clavell pentru clubul online de carte al Ghandei (link spre Discord la finalul articolului), o carte care e pe cât de renumită prin România, pe atât de lungă. E una dintre favoritele mele din adolescență, dar a curs multă apă pe Dunăre de atunci, deci reîntâlnirea cu Blackthorne, Mariko și japoneza de baltă a lui Clavell e interesantă și s-ar putea să-i dedic un articol complet.

În ce privește cumpăratul cărților, sunt ca de obicei puțin mai entuziastă decât prevede legea. Am văzut într-o librărie o cutie cu primele 80 de cărți din Little Black Classics de la Penguin la 200 de lei. „Little Black Classics” e o colecție de texte scurte sau fragmente importante din cărți clasice din literatura mondială, cum ar fi „The Wife of Bath” din „Canterbury Tales” de Geoffrey Chaucer, „Nasul” de Gogol sau „Antigona” lui Sofocle. Pe de o parte, până acum nu aveam o justificare să cumpăr texte scurte pe care le pot găsi online gratis, mai ales că unele sunt doar fragmente; pe de altă parte, de ce nu? E o ocazie să văd ce m-ar interesa mai mult din titluri de care tot aud.

Astea fiind zise, să vedem cele trei cărți de luna asta.

Oana Paler - „Stadii”

„Stadii” (2023, ed. Rocart, 204 pag.) e un roman premiat, despre care s-a vorbit foarte laudativ în cele 3-4 locuri în care s-a vorbit. Din păcate, tot ce am auzit a fost de natură să-mi ridice așteptările: teoretic, e un fel de roman polițist-psihologic cu un psihopat pe post de personaj principal, scris la nivel de literatură înaltă, cu intrigă, dar și cu profunzimi filozofice. Practic, e o carte despre un programator extrem de generalist care scrie și scenarii de jocuri; are relații cu mai multe femei; omoară pe cineva din greșeală. Profunzimea filozofică cred că ar trebui să fie dată de o recenzie la jocul „The Stanley Parable” pe care personajul principal i-o recită ad-hoc unei adolescente care l-a întrebat de ce trebuie să dea bani pentru un (cu totul alt) joc.

Prima problemă a cărții e structura. „Stadii” e o carte haotică, în care te plimbi nu doar înainte și înapoi în timp, dar treci și prin episoade care nu se leagă foarte bine între ele. Secvențe întregi pot fi scoase fără să aducă vreun detriment firului narativ sau psihologiei personajului. O fostă iubită a lui David se sinucide? Nu are niciun efect asupra lui în afara capitolului în care e menționată aventura cu ea. Fratele lui se sinucide? Îi pasă doar în jurul înmormântării propriu-zise, apoi fratele lui nu mai există deloc în roman. Omoară pe cineva? Îl afectează puțin pe loc, apoi deloc, apoi iar e o problemă, apoi e o fascinație, apoi nu mai e. (Cred că în secvența asta, deși nu bag mâna în foc.) Nu am avut senzația unui progres psihologic. Din cauza asta, mi-ar fi foarte greu să fac acum cronologia romanului fără să recitesc cartea.

A doua problemă a cărții e stilul. Oana Paler nu scrie atât de slab încât să facă romanul necitibil, dar nu o dată mi s-a întâmplat să mă opresc și să mă întreb ce se întâmplă, de ce, și de ce vorbesc oamenii cum vorbesc. Poate că e vorba și de modul în care citesc, pentru că țin ca lucrurile să fie clare și la nivel de frază, și la nivel mai larg. (E ok dacă atmosfera e misterioasă din dorința autorului; e mai puțin ok dacă mă întreb ce a vrut să spună autorul.)

Problema stilistică e evidentă din primul paragraf, când David o sună pe Vera la o zi după ce s-a întors de la Cannes, unde a vomitat pe stradă pentru că și-a amintit de un atentat (descris în detaliu) care avusese loc în seara de 14 iulie și care-i amintește de stingerea speciei. Avem deci un timp T în care David sună, un T-1 când David a venit de la Cannes, un T-x când David a vomitat la Cannes, un T-(x+y), 14 iulie, când a fost un atentat și un T+z ipotetic cu extincția. În acest moment nu știm cine sunt David și Vera și nici ce legătură are atentatul cu povestea lor (niciuna). Sunt multe elemente, prezentate ne-cronologic, din care nu e clar pe ce anume trebuie să ne concentrăm. E mult pentru un prim paragraf, chiar dacă situația se clarifică ulterior.

Problema stilistică se adâncește când Oana Paler vrea să evite să vorbească despre anumite lucruri. Iată o scenă de sex în care David agață o (potențială?) prostituată în Cannes (în vacanța în care fusese înainte să înceapă romanul și care e povestită ulterior):

A pus muzică pe telefon și a început să se dezbrace. De fapt, și-a dat jos trenciul care-i acoperea ținuta de club. Știam ce urma să se întâmple. I-am cerut să-și dea jos sandalele, dar să păstreze lenjeria. N-am terminat decât atunci când m-am simțit epuizat de-a dreptul, când tensiunea musculară nu mi-a mai permis să continui. Mă dureau brațele și mușchii de la picioare. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că trecuseră aproape două ore.

„Știam ce urma să se întâmple” e locul unde am zis „Stai, nu era clar?” și mi-am activat analiza atentă, ca să văd dacă mi-a scăpat ceva. Acest lucru nu a fost în favoarea scenei.

„N-am terminat decât atunci” e un mod foarte nefericit de a începe următoarea frază, pentru că prima impresie e că nu a terminat de cerut să-și dea jos sandalele. Apoi recontextualizezi, ți-l imaginezi în continuare uitându-se la ea și te întrebi, „Stai, ăsta și-a dat drumul în pantaloni?” Apoi ajungi la tensiunea musculară și îți pui semne de întrebare care sunt rezolvate doar când vezi cele două ore trecute și te prinzi că ar trebui să presupui o întregă scenă sexuală cu acte de vitejie.

Altă dată are o formulare care sună de parcă David s-ar fi culcat cu fratele lui în adolescență (bănuiesc că e accidentală). Și tot așa.

Iar nu în ultimul rând, psihologia lui David nu e nici ea foarte clară. E un om care simte nevoia să-și demonstreze virilitatea doar în fața unei prostituate, infantilizează puternic o singură iubită, e ba afectat, ba neafectat de crima comisă sau de moartea fratelui. Comparațiile între „Stadii” și „Crimă și pedeapsă” pe care le-am mai auzit nu-și au locul; Dostoievski e un maestru al psihologiei și descrie fiecare gând, fiecare temere și fiecare obsesie a lui Raskolnikov în detalii dure și necruțătoare, scoțând la iveală excelent contrastul dintre filozofia abstractă a lui Hegel despre supraom și realitatea măruntă a omului obișnuit, care doar se crede superior. Psihologia lui David, pe de altă parte, e insuficient dezvoltată, obsesiile și preocupările lui rămân necunoscute, iar ideea că a comis o crimă nu ajunge niciodată să devină o obsesie - și cu atât mai puțin una filozofică.

Aș avea și mai multe de zis, dar păstrez analizele mai detaliate pentru mai încolo ;)

Scott Lynch - „The Lies of Locke Lamora”

E a doua oară când citesc „The Lies of Locke Lamora” (2006); prima oară am făcut-o în 2016, când nu am rămas foarte impresionată, poate și pentru că mă așteptam la puțin altceva.

Stilul lui Lynch e foarte încărcat, dar cu motiv. Îmi amintește de romanele victoriene, cu descrieri bogate de peisaje, întorsături de frază, insulte elaborate…

If you put Durant’s brains in a thimble full of water they’d look like a ship lost in the middle of the sea. (Dacă ai fi pus creierii lui Durant într-un degetar plin de apă, ar fi arătat ca o corabie pierdută în largul mării.)

…puse apoi în contrapunct cu o replică extrem de directă. Lynch e în stare să-ți povestească două pagini despre istoria handbalului în orașul pe care-l descrie, doar pentru o anecdotă amuzantă din care să înțelegi exact cât de ranchiunoși sunt oamenii de acolo.

În 2024, știind la ce să mă aștept, înarmată cu răbdare și dispusă să fiu amuzată, cartea mi s-a părut extraordinară.

Povestea e așa: într-un oraș dintr-o lume odată populată de o specie misterioasă (acum dispărută) care construia orașe din sticlă, un orfan numit Locke Lamora e cumpărat de un șef al unei bande de pungași. Băiatul e extrem de talentat la furtișaguri și prefăcătorii, dar nu are simțul măsurii și nici o idee clară a consecințelor propriilor fapte, așa că șeful pungașilor ajunge în situația în care trebuie să aleagă ori să-l omoare ca să nu intre într-un conflict serios cu autoritățile, ori să-l dea pe mâna unui șmecher mai mare ca el. Alege a doua variantă, iar Locke învață să fie genul de hoț care se poate da gentleman - un con man de primă mână.

Când începe cartea, e pe cale să-l deposedeze pe un nobil de o parte semnificativă din avere cu ajutorul unor povești elaborate despre importuri și comerț, dar în curând planurile îi sunt încurcate de apariția unui nou criminal extraordinar în oraș, care pare să vrea să elimine toți marii capi ai infractorilor, probabil pentru a prelua puterea, iar serviciile secrete încep să-i prindă urma.

Povestea e excelentă, toată lumea pune la cale planuri inteligente și diverse părți deosebit de inteligente și de șirete se străduiesc să se prindă unele pe altele în capcană; dar ritmul alert se încurcă în stilul elaborat. Dacă citești doar ca să afli ce se întâmplă, există momente în care vrei să-l strângi de gât pe Lynch pentru că face un salt în trecut ca să-ți povestească de întâmplări petrecute în copilăria lui Locke Lamora în loc să-ți spună naibii ce se petrece în prezent. Dar dacă nu te grăbești și ai răbdare cu un roman de acțiune care uneori o ia pe cărări proustiene ca să-ți spună ce se întâmplă și cine sunt personajele, e un roman excelent, care oferă o critică socială solidă și are un umor care merită așteptarea până îți pică fisa. (Însă umorul nu înseamnă că nu e o carte foarte dură uneori.)

Aline Kiner - „The Mirror of Simple Souls”

Un roman francez publicat prima oară în 2017 și tradus în engleză recent. Eu l-am luat gratuit de pe NetGalley, în schimbul unei recenzii cinstite. Mi-ar fi plăcut foarte mult să-mi placă mai mult, dar…

Romanul se învârte în jurul unui text omonim de mistică medievală, „Oglinda sufletelor simple”, scris de Marguerite Porete. Textul a fost considerat plin de erezii, autoarea a fost executată, iar copiile care au putut fi găsite au fost arse. Aline Kiner spune povestea unor persoane atinse într-un fel sau altul de povestea respectivă: o fată dată în căsătorie împotriva voinței ei și fugită din casa lui; beguinele care se dedicau credinței, dar fără a se pune sub autoritatea Bisericii și fără a fi călugărițe întru totul; un călugăr care încearcă să găsească pe cineva să traducă și să transcrie textul lui Porete.

Îmi place enorm felul în care Kiner reprezintă începutul de secol 14: Parisul medieval, preocupările de zi cu zi, atmosfera din societate, viteza cu care se transmiteau informațiile (lentă). De prea multe ori, ficțiunea istorică pare să îmbrace oameni moderni și prejudecăți moderne în haine vechi; aici, idei precum independența și libertatea de gândire sunt exprimate excelent în contextul medieval. Oamenii privesc lumea cu totul altfel, iar modul în care funcționează societatea e diferit, chiar dacă impulsurile umane sunt aceleași.

Ce-mi place mai puțin e stilul lui Kiner, care pare mai degrabă unul de carte de istorie decât de roman istoric. Evenimentele sunt incitante, dar autoarea preferă să le reprezinte rece și sec, nu să le exploreze prin intermediul personajelor. Uneori, am avut impresia că dialogurile și trăirile cu adevărat grele au loc în afara paginii. Ar putea fi un fel de pudoare care nu o lasă pe autoare să arate pe cineva prea îngrijorat sau afectat de evenimentele din jur, preferând o detașare cumva mai potrivită răcerii intelectuale; sau ar putea fi o greșeală de focalizare a autoarei. Oricum ar fi, merită pentru atmosfera istorică și informațiile despre un episod mai puțin cunoscut din istoria Franței medievale, dar cam atât.

Plimbarea ca hobby. Câteva sfaturi

Fri, 19 Jul 2024 20:11:10 +0300

Am văzut recent pe cineva care vrea să meargă mai mult în fiecare zi, dar detestă să se plimbe din motive care n-au nimic de-a face cu mișcarea, ci multe de a face cu… tot restul. Haine, zone de plimbare, sentimentul că cineva te urmărește, cum faci să stai cu căștile, dar să nu te pui în pericol și tot așa.

Mersul e una dintre activitățile mele preferate și nu m-am gândit niciodată până acum că ar putea exista dificultăți sau probleme dacă vrei să mergi pe jos, dar am stat să mă gândesc puțin. Precis avem toți domenii în care niciodată nu ne-am simțit confortabil și pe care nu știm cum să le abordăm, deși toți ceilalți par să le aibă la degetul mic.

Pe lângă asta, parcă știu cam multe persoane care se miră puțin cam prea tare că am ieșit la plimbare, deci probabil că și lor le e peste mână să meargă pe jos din varii motive.

Deci, hai să discutăm despre cum te poți plimba mult și cu plăcere.

Haine și pantofi

E mișto să arăți bine, dar plimbările cele mai faine sunt cele în care te simți comod. Dacă te jenează sau te incomodează ceva, cheful ți se taie destul de repede. Dacă ți-e frig sau cald, iar e rău. Dacă ți-e greu să te miști, idem.

Ce nu aleg când știu că am de mers mai mult:

sandale (întotdeauna alunecă ceva, fie o baretă, fie piciorul; asta dacă nu cumva rod)
pantofi de piele sau imitație care se vor mai eleganți, mai ales dacă nu știu sigur că sunt comozi
tocuri (și nu doar pentru că nu știu să umblu cu ele)

Aleg însă pantofi mai sport, care sunt făcuți ca să fie și comozi, și potriviți pentru drum lung:

tenișii sunt grozavi pe vreme uscată și caldă, dar tind să se ude instantaneu la orice picătură de ploaie și la drum denivelat simți orice piatră
adidașii sunt ceva mai solizi și au talpa mai rezistentă și mai aderentă, deci sunt buni și pentru ploaie, și teren accidentat
bocancii sunt cei mai solizi și uneori (în experiența mea) pot să jeneze (mai ales cei făcuți pentru femei, fir-ar să fie), dar sunt prieteni buni cu ploaia și cu terenul foarte accidentat

În ce privește hainele, cred că ține și mai mult de preferințe, dar aș evita orice trebuie aranjat constant și orice incomodează mișcările. Fără:

haine prea strâmte
fuste care să răsucesc la purtat
bluze care jenează sau incomodează

Prefer:

materiale naturale pe piele, dacă se poate (bumbac, in). Spre deosebire de poliester și alte plastice, păstrează umezeala mai puțin, deci simți că „nu transpiri la fel de tare” și nu jenează la fel de tare când se umezesc
ceva mai larg, pentru că hainele strâmte se lipesc de corp neplăcut și eventual se ridică/coboară/învârt de la mers
dacă bate tare soarele vara, prefer fuste lungi/pantaloni lungi și mâneci mai lungi. Da, e mișto să simți un pic de vânt pe piele, dar să simți razele soarelui încontinuu nu e deloc mișto
în orice alt anotimp decât vara, straturi, ca să pot să deschid/dau jos o geacă atunci când mi se face cald, dar și să am protecție împotriva frigului, vântului sau unei ploi ușoare

Protecție solară

Nu doar la plajă te arzi, ci și în general. Dacă preferi mânecile scurte și pantalonii/fustele la fel, o cremă cu SPF te ajută să nu ajungi tractorist, varianta pe roșu.

Apă

Mai ales vara, dar și iarna, e bine să ai o apă la tine. Chiar dacă reziști până la următorul magazin, e neplăcut. Sau poți să descoperi că magazinul e închis.

În plus, dacă transpiri o grămadă, o să ai nevoie și de electroliți.

Distracție

Plimbatul nu e o activitate care să te preocupe complet, deci merge la fix cu:

discuții (purtate fie fizic, fie la telefon)
podcasturi
pus țara la cale în sinea ta (inventat povești, structurat articole pentru bloguri, decis ce vrei să faci cu viața ta)

Dacă îți pui căști, fie pentru muzică, fie pentru conversații, fie pentru podcasturi sau cărți audio, e bine să iei în considerare faptul că ești într-o pasă de surzenie temporară, deci trebuie să caști ochii cu grijă după mașini și alți trecători. Nu, să nu te bazezi pe faptul că o să auzi motorul mașinii din spatele tău, pentru că s-ar putea s-o confunzi cu zgomotul de fundal de la ce asculți.

În plus, oricât de mari ar fi căștile tale, sigur se găsește un cetățean care să te repereze în mulțime și să decidă că pe tine trebuie să te întrebe unde e strada nu știu care.

Locuri de umblat

Parcurile sunt faine, dar dacă nu stai în București lângă Herăstrău, sunt și prea mici pentru orice în afară de o plimbare scurtă. În lipsă de spații verzi și enorme pe care să le străbați o vreme lungă fără să simți că faci ture ca la antrenament, vrei troturare clar delimitate de șosea în locuri cât de cât umbrite sau apărate. Ideal, umbrite de copaci, dar merge și să fii în centrul unui oraș, printre clădiri.

Vrei să fii în locuri bine umblate, unde sunt pietoni din plin. Nu vrei să simți că te bați pentru locul tău de pe trotuarul centurii cu mașinile care merg cu viteză. (Da, evită marginile orașelor, unde trotuarele sunt o glumă.) „Viața ca o pradă” e un titlu mișto de carte, nu și un sentiment bun pe care să-l ai când ieși la plimbare.

În plus, nu vrei nici să faci insolație pentru că ai stat prea mult sub razele directe ale soarelui, deci copaci și umbră pe timp de vară, ok? Și fără minuni de vitejie la amiază.

Momentul zilei

Cel mai bun moment e cel în care te simți confortabil. Vara e mișto să ieși dimineața și seara și să eviți să-ți bată soarele în cap la prânz; iarna tocmai perioada de prânz e mai ok, pentru că noaptea se lasă repede și începi să simți că ar putea coborî mistreții din pădure. (Sau poate asta cu mistreții e mai mult la Brașov. Unde sunt și urși noaptea.)

Prinde bine și să ieși de mai multe ori pe zi, să te mai dezmorțești și să nici nu simți că faci foarte mult efort. Chiar dacă scopul tău e să-ți clădești rezistență, nu e nevoie să mergi până la epuizare. Îți crești rezistența și cu efort mai dozat și contează mai mult să ai o activitate pe care s-o poți susține decât să faci minuni de vitejie din an în Paște.

Un scop

Unora le place să aibă scopuri când ies la plimbare: de exemplu, să cumpere o pâine de la o anumită brutărie sau să verifice ce CD-uri au la librăria de nu știu unde. Pe mine una mă încurcă să am obiective concrete, pentru că mă simt restrânsă în spațiu, rută și timp, dar pentru alții funcționează pentru că au un motiv clar să iasă din casă. Dacă simți că ai nevoie de ceva, atunci „merg să văd dacă au cireșe”, „merg la cofetăria de la jumătate de oraș distanță”, „caut magazinul de hobby-uri de undeva”, „mă duc să fac poze” sunt motive bune.

Există și jocuri pe telefon care sunt numai bune pentru plimbăreți. Îl mai țineți minte pe cel cu pokemonii pe care-i vâna toată lumea - Pokemon Go? Mai sunt și altele, cum ar fi Ingress, în care cucerești zone pentru echipa ta.

Dacă îți setezi un scop, nu e exclus să simți uneori că ai fi ajuns la destinație mai repede dacă luai mașina. S-ar putea să fie adevărat (sau fals; în București, mai ales în anumite perioade și pe anumite rute, mă mișcam mai repede decât autobuzul sau taxiul când mergeam pe jos), dar nu contează. Cu riscul de a suna ca o carte de dezvoltare personală, scopul plimbării nu e atât să ajungi undeva, cât drumul până acolo. E vorba de podcastul pe care-l asculți, de discuția pe care o ai pe drum, de casa pe care o vezi, de pisica care te adoptă, de căutat pe net pasărea aia pe care ai văzut-o pe alee (în cazul meu, în ultima vreme pasărea respectivă a fost o codobatură).

Pauze și odihnă

Nu te obligă nimeni să faci zece mii de pași dintr-o singură tură (dacă nu ți-ai setat tu un obiectiv de genul ăsta), deci poți oricând să mergi până la o cafenea, să stai acolo să citești și să te întorci acasă. În timp, ajungi să ai mai multă rezistență și poți să remarci că ai bătut câțiva kilometri fără probleme. Până atunci mai bine faci pauze dese decât să te forțezi, să te simți nasol și pe urmă să nu mai ieși din casă decât până la mașină.

Mijloace de transport în comun

Nu strică niciodată să ai cum să ajungi înapoi acasă ușor în caz că intervine vreo problemă sau nu mai ai chef de mers. Uneori e mișto și să mergi până undeva pe jos și să te întorci cu autobuzul sau viceversa. Ideea e să ai libertatea de a alege ce și cum vrei să faci. (Și să nu uiți să-ți iei portofelul.)

Să nu fii ca mine, care într-o zi de vară am uitat să-mi iau apă la mine, am mers cale de 4 kilometri până la o cafenea în ideea că o să-mi iau acolo o cafea și o apă, iar când am intrat mi-am dat seama că mi-am uitat portofelul și trebuie s-o iau înapoi spre casă fix cum am venit. Ha, ha, ce mișto a fost. Ha, ha. -_-

Bandă de alergat

Noi avem o bandă de alergat luată în pandemie care a fost una dintre cele mai bune investiții pe care le-am făcut în perioada respectivă. Nu alerg, dar o folosesc ca să merg pe ea când e frig afară, când plouă, când am chef de mișcare și e alertă de urs. E puțin mai obositoare și mai puțin plăcută decât mersul pe jos din motive care țin de ritmul susținut și de faptul că într-adevăr nu ajungi niciodată nicăieri, dar nu e grav.

În plus, banda de alergat e reglabilă (mai ales dacă permite și modificarea înclinației) și îți poți seta mici provocări. De exemplu să „urci pe deal” jumătate de kilometru (sau mai mult, cât vrei tu).

Pe de altă parte, banda de alergat e o investiție și de bani, și de spațiu, deci s-ar putea să fie un efort financiar prea mare pentru utilitatea ei reală pentru tine; sau s-ar putea să nu ai unde s-o ții ca s-o poți accesa ușor când ai nevoie de ea.

Mersul pe munte NU e ca mersul prin oraș

N-am mai fost pe munte de câțiva ani și nici nu cred că voi merge în curând - exceptând câte o plimbare din Brașov până în Poiana Brașov, un traseu scurt și ușor de vreo 5 km și de vreo oră și jumătate la urcuș. În adolescență am fost însă suficient cât să-mi ajungă. Mersul pe munte lăudat de toți pasionații este într-adevăr mișto, dar intervin probleme suplimentare.

În primul rând, terenul e mereu denivelat, deci efortul de a merge e semnificativ mai mare decât în oraș. Montaniarzii nu-l vor simți la fel de puternic, dar dacă nu ai antrenament, e greu.

În al doilea rând, la coborâre ți se solicită genunchii și încheieturile puternic. Dacă nu ai antrenament destul de solid, s-ar putea să te trezești că-ți joacă genunchii și nu mai ai siguranță pe picioare. Când mai ai încă jumătate de munte până jos, lucrul ăsta nu e deloc distractiv.

În al treilea rând, nu găsești ușor adăpost, apă și alte lucruri necesare. Poți păți oricând să aluneci și să te julești, să te roadă bocancii ăia buni când ți-e lumea mai dragă, să-ți sucești glezna și alte mici inconveniențe de care nu vrei să ai parte dacă tu de felul tău nu ieși de acasă decât cu mașina.

În al patrulea rând, ceața, furtuna și alte probleme cu vremea sunt enervante la oraș, dar mult mai nasoale la munte. O grindină nasoală când ești pe culmea muntelui deasupra oricărei păduri e o problemă mult mai mare decât când ești în oraș, intri într-un magazin și aștepți.

Asta așa, ca să ne lămurim unde se aplică sfaturile mele cu mersul și unde nu. Pentru că nu vreau să vă am pe conștiință.

Mă bucur că nu mai sunt copil

Sun, 14 Jul 2024 21:37:10 +0300

E o zi caldă și leneșă, în care am fost pe afară de dimineață, am stat la o cafea, am recitit o parte din „Shogunul” lui James Clavell după multă vreme în care n-am mai atins cartea aceea (atât de multă încât data trecută nu știam cât de bâtă e Clavell la japoneză), am cumpărat un măslin într-un ghiveci și am rătăcit prin oraș ca în cele din urmă să ajung înapoi acasă și să fiu iar leneșă.

E una dintre zilele în care îmi amintesc cât de plăcut e să fii adult și îmi amintesc de acele părți ale copilăriei care se uită prea ușor la nostalgie; nu sunt marile traume, nu sunt marile dezamăgiri, dar sunt micile îngrădiri. Dacă aș bea, aș vărsa un strop pentru amintirea adolescenței mele.

Pot să vin și să plec de acasă când vreau, fără să dau socoteală.
Pot pleca de la orice eveniment oricând, fără să depind de alții.
Nu mai am momente în care exersez politicosul uitat în gol al adolescentului târât la întâlniri de adulți cu care n-are treabă, dar care nu poate pleca.
Pot să mă apuc de hobby-uri și să le abandonez după cum mă taie cheful.
Chiar dacă asta presupune să-mi gătesc, pot mânca ce vreau, când vreau.
Eu îmi fac prioritățile. E drept, mai sunt oameni de consultat, dar una e să te consulți cu un egal legat de ce faceți în weekend, alta e să trebuiască să primești o permisiune.
Pot să stau dezbrăcată în casă.
Nimeni nu mă poate lua la trei păzește legat de viața mea personală. (Decât dacă afectez direct pe cineva.)
Pot să-mi iau oricând alcool, dacă vreau. Și pot și să las berea să expire pentru că n-am băut-o câteva luni și nici n-am folosit-o la gătit. Cui îi pasă?

Constrângerile sunt de timp și de buget, dar cum mă organizez e treaba mea. E plăcut.

Uneori mi se pare că e foarte ușor să uităm constrângerile din perioada în care suntem elevi; și la fel de ușor să uităm că eram persoane la fel de complete și atunci cum suntem acum. Și mă gândesc că, da, e mișto să vii acasă și să fie mâncarea pregătită, dar mult mai puțin mișto să depinzi mereu de alții, oricât de bine intenționați și permisivi ar fi.

Dar trebuie să-mi amintesc mereu asta, ca să nu încep să consider adolescenții copii inocenți și incapabili să ia decizii și să nici nu idolatrizez o perioadă din viața mea care a fost ok, dar care ar fi neplăcută dacă aș retrăi-o, după ce m-am obișnuit să fiu pe cont propriu.

Iar mâine mă pun să muncesc și munca e exact cum mi-am imaginat-o în școală: uneori grea, uneori anostă, uneori stresantă, dar niciodată la fel de rea ca o serie de ore de biologie.

A terapi sau a nu terapi?

Mon, 08 Jul 2024 14:56:10 +0300

Am văzut azi la zoso un articol despre terapie cu care nu sunt neapărat de acord. Pe scurt, ce zice Vali e așa: n-ai nevoie de terapie, ai nevoie de bani. Toate problemele se rezolvă cu bani, toate stresurile la fel.

Acuma, multe probleme se rezolvă cu bani. N-o să rezolvi niciodată probleme gen „mi-e teamă că n-o să am bani să plătesc chiria” cu terapie, dacă într-adevăr n-ai bani de chirie. (Dacă, pe de altă parte, ai o teamă irațională că n-o să poți plăti chiria, aia e altă problemă.) Dar sunt și multe probleme care nu se rezolvă cu bani, pentru că țin de perspectivă.

Hai să luăm din articolul lui Vali:

Am mai zis asta, OK, mă duc la terapie. Îmi găsesc loc de parcare după? Se tunde iarba mai des prin oraș? Nu mai aruncă jegoșii chiștoace pe stradă? Nu mai văd bombardieri analfabeți în mașini de 100.000€ pe șosele? Nu mai fură politicienii? Ah, nu se rezolvă asta? Și-atunci ce-am rezolvat? Ah, nimic, doar am impresia că sunt bine?

Unu la mână, lucrurile astea oricum nu se rezolvă cu bani. Dar doi la mână, întrebarea reală e: cât de tare te obsedează lucrurile astea? Îți afectează calitatea vieții faptul că un analfabet are o mașină de 100.000€? Te macini mult din cauza asta? (Nu pe Vali personal, vorbesc la modul general) Pentru că da, ar fi frumos să fie iarba tăiată, dar nu mi se pare o problemă vitală. Pot să dorm noaptea știind că lumea nu e dreaptă și unii au o tonă de bani nemeritați. Dar dacă lucrurile astea m-ar obseda și m-ar face incapabilă să-mi duc viața bine, ar fi o problemă.

Terapia are rolul de a recontextualiza niște lucruri. Auzi o altă părere, încerci ceva nou, vezi dacă ceva îți mai reduce din stres ca să poți să-ți vezi de lucrurile care chiar contează pentru tine în loc să te îngrijorezi de lucruri care real te afectează prea puțin și asupra cărora n-ai putere. Nu funcționează perfect, dar alternativa e să rămâi ori tu doar în capul tău, ori să vorbești cu prieteni care s-ar putea sau nu să aibă habar ce să-ți spună.

Teoretic, un terapeut are ceva mai multe soluții și idei la îndemână decât au oamenii oarecare luați de pe stradă. Și, da, uneori ajungi foarte departe cu auto-analiza - dar alteori ajungi într-o fundătură și ai nevoie de o perspectivă nouă ca să ieși de acolo. Sau îți dai seama că ai o problemă, dar nu știi cum s-o rezolvi. Poate, hm, hai să zicem că ai o teamă irațională de a strica orice, inclusiv obiecte menite să fie înlocuite (inclusiv un telefon de doi lei), cauzată de bătăile primite de la părinți, de care zice zoso că aveau la bază lipsa banilor. Poate ai stresuri cauzate de faptul că părinții erau elicoptere și acum simți că-ți suflă în ceafă. Sau poate că ai nevoie de cineva care să te ajute să te desprinzi de social media, pentru că tu nu știi de unde să începi. Sau poate că cineva îți poate oferi o sugestie despre cum să comunici niște lucruri către partener(ă)/prieteni/colegi, pentru că tu n-ai idee și sfaturile primite din jur sunt imbecile.

Nu zic că, vezi doamne, toată lumea ar trebui să meargă la terapie. Și mie mi se pare că e împinsă soluția asta puțin prea intens și cu prea multe așteptări. Personal, cred că terapia psihologică e încă la început și nu are mereu cele mai solide baze. Dar n-aș zice nici că tot domeniul e inutil și că toate problemele generale ale oamenilor fără traume complexe se rezolvă cu bani.

A scrie din perspectiva altui gen

Wed, 03 Jul 2024 13:56:10 +0300

În ultima vreme, mă distrez aruncând câte un ochi pe ce mai zic unii autori români și oamenii care le iau interviuri. Nu vreau să vă dau acum citate directe, pentru că sunt lucruri care se repetă des și nu sunt proprii unor persoane anume, deci ori ar trebui să caut o mulțime de exemple ca să arăt că fenomenul e generalizat, ori aș ajunge să le arunc în cârcă unor indivizi tot zeitgeistul criticii românești de azi, dar mă amuză enorm uimirea că un bărbat poate scrie dintr-o perspectivă feminină credibilă sau că o femeie poate scrie dintr-o perspectivă masculină credibilă.

Mă întreb dacă uimirea asta vine dintr-o credință că celălalt gen e o specie diferită sau dacă vine dintr-o lipsă de imaginație a vorbitorilor, care nu se pot pune în pielea altcuiva și nu-și pot imagina trăiri diferite de ale lor. Pe de o parte, mă ciocnesc de păreri sexiste destul de des, deci s-ar putea într-adevăr să fie vorba de așa ceva; dar pe de alta, cărțile românești pe care le-am citit în ultima vreme tind să se bazeze mai mult pe tipologii decât pe personaje.

Personal, nu am văzut niciodată o mare diferență între genuri. Subscriu la ideea radicală că toți suntem oameni și chiar dacă variațiunile dintre indivizi pot fi foarte mari, rareori sunt împărțite frumos după semne exterioare distinctive. Un bărbat elegant, competitiv, agresiv, ambițios și inteligent va semăna mult cu o femeie elegantă, competitivă, agresivă, ambițioasă și inteligentă, dar va semăna foarte puțin cu un bărbat inteligent, liniștit, modest și interesat de cercetare.

Diferențele dintre genuri, acolo unde există, țin mai degrabă de așteptări culturale, de acceptabilitatea anumitor acțiuni și de percepția care li se impune despre ei înșiși și despre lume - iar factorii aceștia pot să difere puternic în timp. Diferențele biologice sunt suficient de mici încât nu te împiedici în ele dacă nu te apuci să descrii lucruri în cel mai mărunt detaliu. Scapi cu un „se bărbieri”, „se epilă”, „își cumpără un fond de ten”, „folosi pisoarul”. Rareori trebuie să intri în mai multe detalii, iar dacă trebuie s-o faci, poți să întrebi pe cineva: care este exact procesul de bărbierire și de ce preferi lamele pe care le preferi? Care este senzația aftershave-ului? Cât de des te tai?

Calitățile, defectele, speranțele, aplecările pot să fie foarte similare între genuri, deci. Doar că trebuie să ai puțin în vedere așteptările culturale și reacțiile celorlalți. Dacă ai creat un personaj care preferă hainele confortabile și posibilitatea de a merge oricând într-o plimbare lungă, va avea probabil mai puțin de suferit de pe urma preferinței dacă e bărbat decât dacă e femeie - atât pentru că hainele bărbătești tind să fie mai comode, cât și pentru că există o așteptare de „suferă baba la frumusețe”. Dacă ai creat un personaj care vrea să își vadă de familie și de un hobby de croșetat, probabil că va avea parte de mai puține frecușuri sociale dacă e femeie decât dacă e bărbat. Nu înseamnă însă că motivațiile interne nu sunt similare.

Totul e să identifici cât de cât constrângerile și percepțiile pentru personajul tău și contextul în care activează. Și, bineînțeles, uneori constrângerile sunt legate de gen, alteori nu. Eleganța și ambiția sunt grozave, dar nu printre călugări; cultura vastă și limbajul elevat sunt admirabile pentru un cercetător și ca nuca-n perete dacă încerci să te integrezi într-o comunitate țărănească; blândețea și bunătatea sunt calități excelente pentru aproape oricine, dar nu și pentru cineva care conduce indivizi înclinați spre rebeliune.

Mi se pare normal să poți să scrii dintr-o gamă largă de perspective, până la urmă - și merge cel mai bine când creezi personaje cu trăsături și interese proprii, în loc să te axezi pe tipologii și clișee. Oamenii sunt oameni și foarte puțini sunt cu totul „obișnuiți”. N-am regretat niciodată că am scris dintr-o perspectivă masculină, dar dacă e să regret ceva, atunci e că mi-am făcut un personaj contabil și acum trebuie să stau pe forumuri de contabilitate ca să văd cu ce probleme și întrebări se confruntă contabilii, pentru că nu pot s-o scald la nesfârșit cu formulări vagi precum „după ce termină de muncit” sau „un client îi dădea bătăi de cap”. Se pare că e mai ușor să surprinzi logica internă și ideile cuiva despre lume decât să te prefaci că ai o licență într-un domeniu cu care n-ai tangență.

MISA tace și când vorbește

Sun, 30 Jun 2024 21:59:10 +0300

Pe site-ul misa.yoga a apărut al treilea articol despre seria „Toxic tantra” pe care am pomenit-o nu demult. Yoghinilor le-a luat mai bine de o lună ca să-l scrie și nu înțeleg de ce: n-au zis aproape nimic nou, ci doar au spus lucruri vagi și generaliste. În loc să răspundă cu subiect și predicat la acuzațiile care li se aduc, preferă să aducă în discuție „alienarea societății”, creștinii care ar fi fost acuzați că au dat foc Romei (în Antichitate), emigranții și locurile de muncă, bărbații care sunt sub papucul mamelor și multe alte probleme despre care li se pare lor că ar trebui să vorbească ceilalți mai des, în loc să vorbească despre MISA.

Dar pentru că m-au pomenit pe nume, voi vorbi cu ei. Iar dacă de obicei mă adresez unui public larg când scriu pe blog, tura asta mă adresez mai mult persoanelor care scriu pe misa.yoga. În caz că sunteți curioși, iată mențiunea:

Neobositul Mihai Rapcea, pseudo-vedeta Agnes Arabela Marques (fostă Mureșan, fostă Katsumoto), auto-proclamata Maha Cutră Cecilia Tiz, prolifica Roxana Chirilă sunt probabil cei mai cunoscuți.

În primul rând, sincer și fără ironie: mulțumesc. Nu mi se pare că sunt foarte prolifică în ultima vreme, nici pe blog, nici în alte părți, dar ajută să știu că sunt văzută așa și de oamenii care n-au niciun motiv să-mi facă complimente.

Și acum, să trecem la puținul spus pe misa.yoga.

Frica de a vorbi de MISA cu numele și prenumele: societatea

Jurnalistele germane afirmă patetic: „Liz se teme. Se teme de oamenii de la școala de yoga”. Adevărate căprioare sperioase și iepurași temători, astfel de individe și indivizi își modifică vocea, își ascund fața și își schimbă numele, pentru ca nu cumva mâna lungă a „cartelului yoghin multinațional” să îi bată pe umăr într-o zi, pe când își fac liniștiți siesta. (Bau!)

Poate că Liz se ascunde de MISA, dar nu toți cei care și-au ascuns vreodată fața o fac de frica yoghinilor. M-am numărat și eu printre persoanele cu mască, în prima mea apariție în presă. Nu m-am ascuns de yoghini, ci de ceilalți cunoscuți, la rugămintea expresă a mamei mele care se simțea extrem de jenată și îngrijorată că voiam să vorbesc public despre experiențele mele (dar care a trecut între timp peste jenă și îngrijorare).

La fel cum unor yoghini le e jenă să spună că sunt yoghini, și unor foști yoghini le e jenă să spună că au fost yoghini. Asocierea cu MISA poate crea neplăceri, după cum yoghinii știu prea bine, iar faptul că pleci de la curs nu șterge cu buretele trecutul. Oamenii din jur nu sunt perfecți, iar unii dintre ei nu sunt nici foarte înclinați spre empatie și înțelegere. Îți trebuie puțină nonșalanță ca să te uiți în ochii celorlalți și să le zici „Da, am fost prost. Și?” Îți trebuie și mai multă ca să accepți că unii vor refuza să te vadă ca pe un om complet și întreg la minte după asta, chiar dacă înainte nu aveau nicio problemă să te respecte. Sunt persoane care nu vor genul ăsta de confruntări în viața lor, ceea ce e ok.

Totuși, un lucru pe care l-am constatat de-a lungul timpului e că reacțiile celor din jur au fost mult, mult mai puțin drastice decât mă așteptam. Sigur, comentariile articolelor din presă sunt întotdeauna pline de rahat aruncat și de yoghini furioși, și de neaveniți cărora le place să se lamenteze degeaba pe net, dar în viața reală am întâlnit mai multă curiozitate decât altceva. Sigur, mai găsești pe cineva care să urle că ești Satana în timp ce tu aștepți să-i treacă pasa de furie, dar în 19 cazuri din 20 am avut dialoguri ok. Mi s-au pus întrebări gen: ce se face la MISA? De ce intră oamenii în MISA? Cum ajungi să crezi lucrurile alea? De ce alții nu pleacă? Cum e cu practicile de care aud în presă? Care e problema dacă ei cred ceva ciudat?

E drept că am avantaje față de alții. În primul rând, sunt destul de relaxată în privința experienței mele de la MISA, iar subiectele cu adevărat dureroase nu ajung să fie discutate prea des dacă nu le aduc eu în discuție (RIP Ralph Zerbes, Oltea Mutulescu; întotdeauna am crezut că într-o zi voi mai vorbi cu voi). În al doilea rând, am talent în ce privește comunicarea, ceea ce înseamnă că pot spune lucrurile organizat și pe înțelesul interlocutorului. În al treilea rând, îmi place să informez, fie că e vorba de MISA sau de cărți. Dar e nevoie de cel puțin doi pentru un dialog, deci e multă bunăvoință și din partea oamenilor din afara cursului, care sunt dispuși să asculte.

Cu alte cuvinte, e mai bine decât se crede, dar nu e perfect. Mi-aș dori să aibă mai mulți curaj să vorbească despre MISA, dar nu voi arunca cu noroi în cei care aleg să nu o facă pentru a avea o viață liniștită.

Frica de a vorbi de MISA cu numele și prenumele: MISA

Vestea proastă pentru voi, plăpânde căprioare și sfioși iepurași, dragă Liz, Eva și Nathalie, este că legea cauzei și efectului, sau karma dacă preferați, are „mâna” cea mai lungă, vă găsește și fără buletin și nu se împiedică de o voce distorsionată. Nu uitați că așa cum vă așterneți, așa veți dormi și cine seamănă vânt, culege furtună. În viața aceasta, în viața viitoare… asta voi o să vedeți.

Numai mie îmi sună a amenințare citatul de mai sus? Probabil că da, dar amenințarea cu justiția divină (sau cu karma, dacă preferă) e totuși o amenințare - nu pentru cei ca mine și ca majoritatea cititorilor mei, poate nici în fața legii, dar în mod clar pentru cei care sunt sau au fost la cursul de yoga. Să nu uităm că yoghinii jură des pe „sănătatea și evoluția spirituală” că nu vor divulga anumite secrete, cum ar fi că au fost la Paris sau că l-au cunoscut pe Gregorian Bivolaru. Să nu uităm nici că uneori juri să ții secretul înainte să știi ce secret o să ții. Să nu uităm nici că cei de la curs consideră că bolile și accidentele sunt lecții sau pedepse - și că Monica Ceșa, prima instructoare care a murit de cancer în mod foarte vizibil la MISA, a fost blamată pentru propria boală pentru că ar fi bârfit cursul. Iar dacă nu uităm toate astea, acest pasaj e o amenințare împotriva celor care au vorbit sau vor vorbi, mascată sub forma unei reamintiri: karma nu iartă.

La cursurile de yoga ale MISA, viziunea asupra lumii se bazează pe energii, semne divine, karma, coincidențe care nu sunt chiar coincidențe, teste spirituale și nu numai. Când pleci de la cursul de yoga, știi clar că se meditează împotriva celor care se opun MISA, auzi de tot felul de efecte avute de astfel de meditații, știi de boli făcute din cauza deficiențelor morale ale unor cursanți. Nu poți să nu te întrebi dacă foștii tăi colegi te bagă și pe tine în căldarea cu „dușmani” și meditează contra ta. Indiferent dacă repercursiunile vor exista sau nu (și majoritatea cititorilor mei vor fi probabil amuzați de idee), frica de repercursiuni e reală.

(Dacă ai plecat de la cursul de yoga și simți că în continuare te afectează la nivel energetic; dacă vrei să vorbești despre experiențele tale chiar și în privat și ți-e teamă să-ți înalci jurămintele, vezi finalul articolului. Există un mod prin care poți scăpa de o parte din povară.)

Ați auzit vreo poveste cum că ar fi pățit cineva ceva? A dispărut vreo persoană? A fost bătută, internată cu forța în vreun spital (cum s-a petrecut unor cursanți yoga, apropo), a fost dată afară de undeva, a fost măcar amenințată verbal? Rugăm jurnaliștii profesioniști și onești (fie ei și mai creduli) care îi deplâng pe ex-cursanții ce suspină că „se tem” să caute un exemplu, măcar o singură persoană care să fi fost victima răzbunării yoghine.

Am mai zis-o și în alte dăți: yoghinii nu sunt violenți fizic. Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului în privința asta. Nu sunt violenți fizic, nu sunt bețivi, nu sunt fumători. (Excepțiile, dacă sunt, sunt foarte puține.) Au, deci, câteva calități - pe care le scot la înaintare cu fiecare ocazie.

Dar tocmai am zis că pasajul de mai sus e o amenințare, chiar dacă nu una fizică. Apoi, dacă e vorba de persoane „date afară de undeva”, Mihai Rapcea a fost suspendat de la cursul de yoga pentru lucrurile pe care le scria pe blog. Când am fost la Paris să-l cunosc pe Bivolaru, aveam o invitație pentru o vacanță gratuită la Costinești în tabăra yoghină; când i-am zis lui Bivolaru că nu voiam să mă culc cu el, i-am spus și că înțeleg că a fost o încurcătură de intenții între noi și că înțeleg și dacă vrea să-mi retragă invitația în vacanță, pe care poate mi-a oferit-o pe așteptări neîmplinite; a zis că nu, invitația rămâne în picioare. Dar când am ajuns la Costinești, am văzut că invitația era revocată, doar că n-avusese coaiele să mi-o spună în față. (Deh, maestru spiritual, erou etc.)

În afară de asta, să nu uităm cât de tare a fost bălăcărit același Mihai Rapcea pe site-ul yogaesoteric.net, prin articole precum chestia asta de prost-gust cu caricaturi sau o „păcăleală de 1 aprilie” despre cum ar fi fost dat afară din Barou. Nu-mi face deloc plăcere să-i iau apărarea omului (are legături cu Noua Dreaptă și o mare admirație pentru Corneliu Zelea-Codreanu, ca să nu intru în detalii), dar totuși i-au făcut mizerii.

Apoi, dacă tot au pomenit-o pe Cecilia Tiz: i-au dedicat și ei o grămadă de articole, spunând că ar fi fost plătită ilegal cu mii de euro pe lună la comanda lui Adrian Năstase ca să denigreze MISA. Au dat-o și în judecată (din câte știu, nu o dată) și n-au primit mare lucru de pe urma ei. Dacă nu mă înșală prea tare memoria, parcă i-au făcut și un film despre ea, în care tot așa o denigrau. (Evident că nu au nicio dovadă că Cecilia ar fi fost plătită vreodată de statul român pentru activitate anti-MISA.)

Dacă te iei în gură cu MISA, de obicei mint în privința ta și încearcă să-ți desființeze caracterul. Pe unii au încercat și să-i atace în instanță. Frumos, ce să zic.

Din denigrările tipice

În afară de faptul că articolele lor despre dușmani sunt scrise de parcă au un caiet de expresii urâte făcut pentru doamna învățătoare în clasa a doua, canalele oficiale și mai puțin oficiale ale MISA au câteva fixuri. În primul rând, dacă vorbești de MISA de rău, ești răuvoitor, nefericit, ai resentimente, le arunci în cârcă propriile nefericiri, calomniezi. Poate ești plătit, poate te-au convins serviciile (sau organizațiile anti-secte). Dacă ești femeie, poate ți s-a suflat iubitul. Sau dacă nu, ești curvă. Sau, dă-o naibii, amândouă! În al doilea rând, nu contează ce zici, pentru că tot vor băga de la ei din burtă, imaginându-și lucruri acolo unde n-au informații sau unde informația nu le convine.

În 2012, când am fost la o conferință anti-secte din Franța pe post de fostă membră a unei grupări cu caracteristici care pot fi considerate sectare, mi-au trântit articolul ăsta în care au spus că m-aș „auto proclam[a] expertă în secte”, ceea ce n-am făcut niciodată, și m-au acuzat de minciuni, fără să spună cu ce anume aș fi mințit. (Asta pe lângă descrierea mea ca fiind fățarnică, mizerabilă, fără scrupule, dubioasă etc.)

În 2017, am apărut într-un documentar al unei finlandeze, așa că au publicat acest articol, din care citez:

Atunci când analizăm cu multă atenție și luciditate toate acestea, descoperim că nu este o întâmplare că „emisara” unor pretinse abuzuri care ar fi avut, zice-se, loc în Finlanda a fost desemnată ROXANA MĂLINA CHIRILĂ, căreia despărțirea de fostul ei iubit yoghin i-a alimentat apoi ura nu numai față de școala de yoga MISA, ci mai mult decât atât a făcut-o să devină o înverșunată militantă nu numai împotriva lui Dumnezeu, ci și împotriva oricărei mișcări spirituale, promovând în final ateismul și „libera cugetare” ce se desfășoară în afara oricărei credințe. Ulterior, Roxana Mălina Chirilă a contactat o realizatoare TV din Helsinki, unde cursul de yoga existent avea deja o dezvoltare considerabilă, ba chiar înfloritoare și cu acea ocazie i-a prezentat o fostă cursantă care fusese evacuată din imobilul utilizat de școala de yoga din Helsinki, pentru neplata chiriei. Este semnificativ că, ceva mai târziu, această fostă cursantă s-a dedat chiar la unele acțiuni de șantaj împotriva instructoarei Daniela Dae.

E ca la Radio Erevan: în primul rând, n-am contactat, ci am fost contactată de o jurnalistă finalndeză; în al doilea rând că nu i-am prezentat pe nimeni, pentru că nu știam pe nimeni din Finlanda (jurnalista era mai mult decât capabilă să găsească ea însăși oameni); în al treilea rând, nu știu de unde au scos-o pe aia cu ateismul pentru că sunt alergici la trimiteri către textele originale pe care le critică; în al patrulea rând, e cam de rahat să fiu pomenită în aceeași suflare cu un presupus șantaj făcut de o necunoscută unei alte necunoscute (deși presupun că și asta e tot o invenție de-a lor); și în al cincilea rând, faza aia cu „fostul iubit” e cireașa de pe tort. (Într-adevăr mă despărțisem de fost, dar cauza și efectul erau inverse: pentru că n-am mai suportat MISA, i-am dat papucii și idiotului.)

Zic că e cireașa de pe tort, pentru că tot ziceam că îi pasionează viețile sexuale ale altora - când rămân fără argumente încep uneori să inventeze tot felul de scenete din dragoste și motivații care nu sunt acolo. Revenind la articolul care e doar nominal despre podcastul Toxic Tantra:

Bine, Cecilia Tiz a rămas fără soț, care și-a găsit pe altcineva – nu speculăm de ce –, dar nu suntem noi de vină și oricum, în afară de asta, a pățit ceva în urma miilor de postări semnate sau anonime, a telefoanelor și e-mailurilor trimise la redacții din România și alte țări, UE și non-UE?

Cecilia Tiz e divorțată încă de pe vremea când eram eu cursantă. Când am început să intru pe forumul exmisa prin 2007-2008 (acum defunct; cei de la MISA au făcut multe ca să-l dea jos) și de acolo să intru în contact pe net cu foști cursanți (pe Yahoo!Messenger, tot defunct, dar fără legătură cu MISA), am cunoscut-o și pe Cecilia. Nu avea prea multe de zis despre soțul ei, în afară de faptul că fusese și el instructor MISA alături de ea și că erau despărțiți. Ulterior, am aflat că ea i-a intentat divorțul, deci nu ea a rămas fără soț, ci el a rămas fără soție.

O altă problemă le mai frământă pe cele două jurnaliste apărătoare ale femeilor „traumatizate”. Sunt îngrijorate că s-ar putea ca poze cu Nathalie dezbrăcată sau semidezbrăcată să apară pe undeva pe internet (ca o răzbunare din partea yoghinilor, deducem noi). Avem o știre pentru dumneavoastră. Nathalie, de bună voie și nesilită de nimeni, chiar din proprie inițiativă, a făcut poze nud realizând posturi yoghine pentru Yoga Magazin, a făcut sute (nu una sau două) de fotografii în ipostaze sexy, plus câteva video-uri foarte provocatoare, pe care le-a trimis iubitului ei paralel menționat în articolul anterior (în timp ce făcea crize de gelozie că Jasper mai avea o relație pe meleagurile indiene).

Voiam să tai paranteza cu crizele de gelozie, dar hai să nu fac ca yoghinii și să adresez totuși și acuzele care lor li se par importante.

Din câte am înțeles, Nathalie a descoperit că Jasper avea relații în paralel, nu i-a convenit, i s-a spus că relațiile multiple sunt standardul și calea spirituală, a încercat să se „auto-depășească” și să fie spirituală (la sfatul yoghinilor) și în cele din urmă nu i-a fost bine și nu s-a simțit în regulă în situația dată. A încercat sincer să facă ce i s-a spus, iar când n-a funcționat, a apelat la Gregorian Bivolaru s-o îndrume (și așa a ajuns la Paris). Deci ce face autorul articolului e o mizerie, pentru că ia o poveste mai lungă și o condensează într-o frază, ștergând tot ce ține de dubii interioare, evoluție în timp a relațiilor și influențe exterioare ca să scoată din ea o caricatură.

Dar în afară de acea mică mizerie, de ce se menționează aici clipurile video trimise în privat unui iubit? De unde știu cei de pe site de existența acestor clipuri? Oare nu e simplul fapt că le menționează un semn că nu poate avea încredere în yoghini cu clipurile cu caracter personal?

Miau, miau

Deci, în viziunea deformată a presei progresiste, o stare spirituală înaltă e „înșelătoare”, dar anomaliile și deviațiile sunt autentice. Perversitatea e considerată normală, iar normalitatea un semn că ești retrograd, depășit, ancorat în trecut, ce mai, o rușine pentru omul secolului XXI.

Miau, miau.

Finalul

Noi așteptăm cuminți să ne lămurească doamnele jurnaliste cui îi e frică și de ce. Între timp ne pregătim să dezbatem un alt subiect care le-a deranjat, și încă tare de tot: secretul necesar în cazul unor inițieri sau al unor învățături spirituale.

De-abia aștept să văd ce au de zis aici. Parcă văd că or să spună că toate tradițiile au secretele lor și practicile lor închise, transmise doar între inițiați, cum ar fi mantre secrete, rugăciuni secrete și altele. Și sunt foarte curioasă cum e secret inițiatic faptul că mergi la Paris să-l cunoști pe Gregorian Bivolaru. Și sunt extrem de curioasă și cum o-ntorc pe aia cu sexul cu maestrul, care e un secret inițiatic pentru toată MISA, deși mass media știe și vorbește despre asta de ani de zile.

(Hai să nu fiu de rea credință: dragi yoghini, e secret că există mantre, deși ele sunt secrete? Nu, auziți de faptul că mantrele există și dacă nu aveți inițiere în ele. La fel și cu inițierea în tattve și în toate celelalte. Echivalentul la toată povestea cu „inițierile” lui Gregorian Bivolaru e că există posturile pe centri sau ce naiba inițiază el acolo, nu faptul în sine că există o inițiere sexuală.)

Ritual de dezlegare

Așa cum am promis mai sus, dacă ai plecat de la MISA, dar simți că încă te mai hăituiește ceva de acolo; dacă ți-e teamă să vorbești despre experiențele tale personale pentru că ai jurat să nu spui nimănui de ele, există ceva care te-ar putea ajuta. Dar soluția de aici funcționează doar dacă ai fost și ești de bună credință.

Jurămintele sunt sacrificii asumate, făcute pentru un scop sau o persoană. Uneori sacrificiul cere efort („Jur că îți voi duce lucrarea la capăt”), alteori cere o renunțare a individului (cum ar fi o renunțare la dreptul de a vorbi despre ceva în „Jur că nu voi repete cele auzite”).

Dar jurămintele sunt mai complexe decât un angajament unilateral: dacă acel scop sau acea persoană nu sunt cele declarate, jurământul începe să șubrezească, pentru că nu a fost făcut în cunoștință de cauză. Tu te legi subtil de scop sau persoană, dar dacă ele nu sunt corect reprezentate, legământul tău nu ajunge la „adresa” corectă. De exemplu, dacă primești un telefon de la un prieten al fiului și îi juri solemn în fața lui Dumnezeu că îi duci o sută de mii de lei ca să-l ajute pe fiul tău cel bolnav, iar apoi afli că „prietenul” e de fapt un șarlatan care te-a mințit și nici nu-ți ajută fiul cu ceva, cred că e clar că jurământul e nul. Tu i-ai făcut jurământul unei persoane inexistente (prietenul fiului) pentru o cauză inexistentă (ajutarea fiului).

La MISA, multe jurăminte sunt făcute în necunoștință de cauză, iar presupunerea pe care o faci legată de scopul și/sau persoana de care te legi poate fi falsă. Bun, poate că juri să nu spui nimănui că l-ai cunoscut pe Gregorian Bivolaru, dar: 1. Ți se spune s-o faci ca să-l salvezi de încercările francmasonilor de a-i face rău; 2. Crezi că te afli în siguranță; 3. Crezi că Gregorian Bivolaru e un înțelept care te poate călăuzi.

Dar dacă el îți face un rău, dacă tu constați că el e un farsor, dacă descoperi că fuge nu de francmasoni diabolici, ci de justiția dreaptă, deja jurământul tău nu e ceea ce ar fi trebuit să fie. Cel care ține firele jurământului tău ți-a dat o „adresă greșită”, iar acum poate că nu știi cum să scapi de cineva de care te-ai legat în mod greșit. Poate că a doua oară n-ai jura, pentru că jurământul devine o cale prin care se profită de tine. Chiar și așa, poate ți-e teamă de acel jurământ făcut în fața lui Dumnezeu.

Dacă simți că ce scriu mai sus îți reprezintă corect situația, dacă ai fost de bună credință când ai jurat, dacă ai avut doar scopuri bune în minte, dacă suferi și ai nevoie de ajutorul altora, dacă vrei să-i ajuți pe alții aflați în suferință sau care se pun în pericol, dar te temi că ceea ce ai spus e literă de lege și Dumnezeu nu te va ierta pentru că nu-ți respecți jurământul solemn dat unor oameni care te-au păcălit și au profitat de tine, iată:

Citește toți pașii de mai jos înainte să faci ceva.
Ia un obiect - o păpușă, o jucări de pluș sau o oglindă. Ce crezi că ți-e cel mai util pentru asta și ce ți se pare cel mai potrivit simbolic. Obiectul fizic în sine nu este important, dar ai nevoie de o reprezentare simbolică pe care să poți lucra.
Pune obiectul în fața ta și concentrează-te, căutând în tine acel ceva pe care-l simți ca fiind „tu”. Nu emoțiile tale, nu sentimentele tale, ci esența ta care e mereu acolo. Cea de care ai legat jurământul.
Întinde mâna, atinge obiectul și încarcă-l cu esența ta.
Imaginează-ți jurămintele făcute ca pe niște fire care te leagă de cei pentru care ai jurat (MISA, Gregorian Bivolaru).
Trage mental firele spre obiect. E în regulă dacă le simți în continuare atașate și de tine, trebuie să fie însă și pe obiect.
Acum vine partea importantă. Spune, „Legămintele pe care le-am făcut pentru cursul de yoga, pentru colegii mei și pentru Grieg au fost făcute cu dreaptă credință. Am căutat mereu să urmez binele, așa cum l-am văzut și așa cum mi-a fost transmis, și caut la fel și acum. Văd că legămintele mele îmi fac rău mie, căci mă obligă să-mi trec sub tăcere suferința. Văd că legămintele mele le fac rău altora, căci mă obligă să nu le spun în ce pericole se avântă și să nu-i consolez când au nevoie de ajutor. Văd că legămintele mele lasă răul să prospere, căci m-au legat de mâini și de picioare ca să nu pot decât să urmăresc cu neputință cum se înfăptuiește răul. Cer să mă eliberez de legăminte smulse prin omisiuni și înșelăciune, cer să mă eliberez de legăminte smulse în numele lui Dumnezeu de cei care nu fac lucrarea Lui. Cer puterea de a păși în lumină, fără să mă ascund în întuneric. Iar dacă legămintele au fost întărite nu prin puterea divină, ci prin alte puteri, fie ca acest obiect să-mi fie scut și pavăză. Când aceia cărora le-am jurat ar încerca să mă pedepsească prin aceste legămite, pedeapsa să se răsfrângă înapoi asupra celor care o invocă. Iar de greșesc, de fac într-adevăr un rău luându-mi înapoi cuvântul, mă arunc în fața milei Tale, cerându-Ți iertarea infinită. Amin, Amin, Amin.”

Dacă treci în mod sincer prin întregul proces, nu e necesar să-l repeți. Dumnezeu aude.

În plan subtil, folosind obiectul respectiv, ai creat o copie a ta care să funcționeze ca scut și oglindă. Dacă te-ar afecta vreo magie întunecată, o faci să nu ajungă la tine, ci la „adresa greșită” care e în fața ta, care are esența ta, dar nu ești tu.

Nu e o cale de a scăpa de orice cuvânt dat, ci e o cale de a repara un rău care ți s-a făcut. Și dacă pleci de la curs, probabil nu pleci de bine ce ți-e. Dacă simți că te-au înșelat, dacă simți că au profitat de încrederea ta, dacă nu știai ce juri sau cui juri, dacă ai fost de bună credință și acum te chinuie ce s-a întâmplat, fă asta. Arată bunăvoință față de tine: înțelegerea ta asupra lumii e o lumânare în întuneric, nu soarele atotvăzător, nu aveai de unde să știi ceea ce nu ți s-a spus. Și chiar dacă ai fi putut bănui, încrederea în prieteni nu e un păcat. Îndrăznește să spui că te doare. Ai încredere că Dumnezeu iartă multe și că nu e absurd. Amintește-ți că un om sincer nu le datorează totul celor care-l înșală, iar dacă yoghinii ar fi sinceri, nu s-ar purta așa cu cei care suferă din cauza sfaturilor de la curs, dacă ar fi sinceri, nu s-ar purta cum se poartă cu foștii cursanți și cu cei care spun ceva de rău de ei.

Și nu uita că și tu contezi. Pacea ta contează, bunăstarea ta contează. Dacă nu poți scăpa de gândurile legate de MISA, dacă tresari când auzi numele lui Gregorian Bivolaru, dacă încă te bântuie cursul și colegii, dacă simți că te sfâșie ceva în interior după ce ai plecat: meriți mai mult, nu să suferi în continuare, nu să te ascunzi la infinit. Iar jurămintele au două capete: cel la care ești tu - și cel la care sunt ceilalți. Nu sunt un jug doar de gâtul tău.

Propaganda e ieftină

Sun, 30 Jun 2024 13:56:10 +0300

Vi se întâmplă vreodată să vă auziți de cineva care e oprimat pentru o părere care nu prea e controversată? Pentru că vrea să-și întemeieze o familie cu persoana dragă și cumva agenturile nu-l lasă? Pentru că vrea ca femeile să nu mai fie agresate de bărbați? Pentru că vrea ca toată lumea să aibă de lucru și salariile să fie decente? Nu doar că lucrurile nu-i ies cum și-ar dori, dar se plânge că există niște forțe culturale imense care se opun lucrurilor bune, simple și frumoase, pentru a împinge omenirea într-o epocă întunecată?

Înainte să săriți să susțimeți persoana respectivă, e bine s-o întrebați exact la ce se referă și care e problema. Pentru că poate că problema nominală e ce spune, dar problema de fond e cu totul alta. Pentru că „vreau să apăr familia” înseamnă de obicei „vreau să nu se căsătorească oamenii decât cum îmi convine mie” (adică nu persoanele de același sex; sau, în alte contexte, poate că problema e și de rasă sau etnie). Poate că „să salvăm femeile de bărbați” e un mod voalat de a spune că bărbații sunt o specie aparte, violentă, agresivă și nedemnă de încredere. Poate că „toată lumea are de lucru și salariile sunt decente” e de fapt un mod de a prezenta comunismul în cea mai pozitivă cheie.

E bine mereu să pui întrebări mai detaliate înainte să te declari de o parte sau de alta, nu să sari instantaneu când auzi ceva care e la mintea cocoșului. „Cine și cum te hăituiește?” „Ce propui să facem?” „Care e amenințarea de fapt?”

Dacă răspunsurile date de cineva care spune „vreau ca femeile să nu mai fie agresate de bărbați” sunt „Propun să facem case în care să ascundem femei abuzate până când intră poliția pe fir, iar ele pot să-și reclădească viața; problema sunt agresorii lor și câțiva extremiști dubioși”, atunci persoana respectivă pare că vrea într-adevăr să aibă un impact pozitiv în societate. Dar dacă răspunsul e „Propun să hăituim toți bărbații și să le spunem că sunt agresori, dar ăia woke zic că bărbații sunt femei”, atunci probabil că persoana respectivă caută doar o scuză să oprime pe cineva la rândul ei. La fel, dacă propunerea pentru a „salva familia” e „hai să batem homosexuali la paradă”, omul respectiv nu pare de bună credință.

Știu că e pe undeva la mintea cocoșului, dar suntem într-o epocă social media în care e mai ușor să te lași furat de un slogan scurt și de o problemă simplă decât să intri în profunzime să vezi ce se întâmplă. E, cu alte cuvinte, un teren propice pentru indivizi lipsiți de scrupule și integritate să-și găsească o susținere zgomotoasă din partea maselor mari, cu costuri care nu sunt mereu imediat evidente.

Grămada de cărți (20.06.2024)

Thu, 20 Jun 2024 19:26:10 +0300

Regret profund că nu am scris articolul ăsta mai devreme. Nu pentru voi, ci pentru mine - s-au strâns o grămadă de cărți. În fine, măcar titlul postării nu e mincinos. Unde rămăseserăm data trecută? Ah, da.

Gabriel Chifu - „În drum spre Ikaria”

Un roman din 2019 care e un fel de meditație extrem de slabă asupra sfârșitului vieții dintr-o perspectivă creștină. Un blogger de călătorii ajunge pe o insulă misterioasă unde oamenii trăiesc vieți foarte lungi și se vindecă de toate bolile. E e invitat să lucreze într-un sanatoriu unde sunt primiți doar oameni grav bolnavi. Sanatoriul e de fapt o pregătire pentru Judecata de Apoi, iar 7/10 indivizi se dovedesc a fi nedemni de rai. Ceilalți 3 sunt o bătrână extrem de săracă cu duhul, naratorul care are obsesia de a face bine (dar nu pare să-l facă niciodată) și un individ care s-a simțit atât de prost pentru că a fost mișel încât s-a automutilat.

Ce povestesc eu sună mai interesant decât ce este. Teologia lui Chifu din „În drum spre Ikaria” e un fel de săpare din interior a ortodoxismului: spune că individul poate decide cum să interpreteze Biblia pe cont propriu (lol) și că doctrinele oficiale ale religiei nu prea contează, atâta timp cât crezi. Martin Luther probabil că ar fi relativ de acord, dar probabil că și el ar avea un moment de ezitare dacă ar citi la Chifu că cele Zece Porunci s-au mutat în Noul Testament.

Mă amuză faptul că pe insula asta super-vindecătoare moare toată lumea.

Mò Xiāng Tóng Xiù - „Grandmaster of Demonic Cultivation”, vol. 4 și 5

Și cu asta am terminat seria lui MXTX. A fost o plăcere s-o citesc - aventuri, bătăi cu săbii, necromanție, investigații în stil polițist, revelații spectaculoase. E genul de poveste veselă și plină de exagerări care merge numai bine când vrei o lectură ușoară. Singura problemă pe care o am e că am luat seria știind că e un romance interzis prin China, dar fix partea de romance nu mă încântă. Mă bucur enorm că Seven Seas și-au asumat să publice seriile astea fără niciun fel de cenzură comunistă a temelor și scenelor - dar se vede clar că acolo unde e cenzură e greu să crești ca scriitor. Nu de alta, dar sunt destul de sigură că biologia masculină nu funcționează conform scenelor fierbinți de aici.

(Oare din cauza fostei cenzuri e și literatura română deseori slabă?)

Ioana Pârvulescu - „Alfabetul doamnelor”

Am cumpărat cartea plină de entuziasm și am renunțat la ea fără niciun fel de entuziasm. Regret puternic faptul că mi s-a părut la un moment dat că Ioana Pârvulescu scrie acceptabil pentru gusturile mele, pentru că acum am prea multe volume de-ale ei care nu-mi aduc nicio bucurie, ci dimpotrivă.

„Alfabetul doamnelor” e o carte de comentarii literare despre personajele feminine din literatura veche. Ar fi putut fi interesantă, dar din păcate suferă de defectul clasic al cărților de gen: Ioana Pârvulescu pornește de la ideea că știm deja despre ce e vorba, iar ea trebuie doar să-și prezinte propriul punct de vedere. Expunerile sunt haotice, tezele sunt insuficient de bine argumentate… iar cu „Alfabetul doamnelor” am ajuns la a 8-a carte abandonată pe anul acesta.

„Următorul cadru”

A fost odată ca niciodată (prin 2016) o bandă desenată în care 10 autori s-au pus să scrie o poveste - dar nu împreună, ci în serie. Unde se oprește unul, începe să scrie și să deseneze celălalt. Fără scenariu, fără discuții în prealabil. Pe vremea mea, așa ceva se numea round-robin.

Problema cu poveștile round-robin e că sunt foarte faine pentru participanți și mai puțin faine pentru spectatori. Senzația de a prelua o poveste și de a o duce mai departe în mod creativ e grozavă, dar rezultatul nu e foarte bun. Arta necesită și planuri, și șlefuire, și reveniri, altfel ajungi să ai foarte mult haos incoerent, faze în care cineva invalidează povestea de dinainte cu un „dar totul era un vis/o minciună/o păcăleală”, cineva trage hăis, altcineva cea - și fix asta se întâmplă în „Următorul cadru”.

Marie Brennan - „Tropicul șerpilor”

O poveste de călătorii scrisă în stil victorian în care acțiunea se petrece într-o lume paralelă în care există dragoni. Isabella Camherst e o văduvă tânără și destul de bogată care pleacă într-o expediție de cercetare în tărâmuri exotice, descoperă culturi noi și, bineînțeles, studiază dragoni. Îmi place enorm ideea, dar traducerea în română masacrează cu atât de mult talent cartea încât e a 9-a abandonată anul acesta.

Rodica Ojog-Brașoveanu - „320 de pisici negre”

Există autori de cărți polițiste excelenți - sir Arthur Conan Doyle, Agatha Christie sau, mai recent, Holly Jackson cu YA-urile ei bine construite și psihologic solide. În ce mă privește, Rodica Ojog-Brașoveanu e cam prea superficială și grăbită ca să intre pe lista asta, dar trebuie să recunosc că „320 de pisici negre” mi-a plăcut surprinzător de mult.

Bătrânica Melania Lupu, un fel de Miss Marple criminală, e arestată pentru un furt și dusă la pușcărie - dar printr-un concurs de împrejurări e confundată cu o altă doamnă în vârstă un pic criminală și ajutată să evadeze de un străin simpatic și gașca lui de infractori de ocazie. M-a distrat la culme s-o văd dându-se nebună și încercând să afle totuși cine e persoana cu care a fost confundată și ce avere se poate face de pe urma ei. Ritmul e alert, povestea e vioaie și chiar am râs de câteva ori.

Peter V. Brett - „Omul pictat”

După cum spune o prietenă, ce bine ar fi fost dacă s-ar fi editat mai strâns cartea asta. Povestea nu e rea; prima oară am citit-o prin 2018, destul de dintr-o suflare. Acum, știind povestea, nu m-a mai prins la fel și am început să-i remarc multele și măruntele probleme.

Într-o lume care a căzut înapoi într-un fel de epocă medievală, noaptea e stăpânită de demoni care ies din pământ și atacă orice ființă vie. Oamenii se ascund în spatele unor cercuri de glife magice, altfel neputincioși în fața creaturilor care de-abia dacă pot fi rănite și despre care nu se știe dacă pot fi ucise. Arlen, Leesha și Rojer sunt trei tineri urmăriți din copilărie până la maturitate, care își găsesc drumul în viață și învață să lupte contra demonilor fiecare în felul lui: Arlen cu pumnii, Leesha cu știința și Rojer cu muzica (nu, serios).

Problema cărții e că Peter V. Brett n-a întâlnit nicio scenă pe care să vrea s-o rezume, așa că îi urmărim pe oamenii ăștia prin încercări mici și mari care sunt toate redate cam în același ritm, cu excepția cazurilor în care sare cu totul peste o bucată de poveste. Rezultatul e o ciorbă cam lungită, în care la finalul cărții îți dai seama că tot ce s-a întâmplat cu indivizii ăștia e că au crescut, au învățat câte ceva, au avut câte o încercare din care abia au scăpat cu viață, apoi s-au întâlnit într-o bătălie finală. Pentru un roman de peste 700 de pagini e totuși cam puțin. Mai ales că nu ai foarte multe detalii despre lume sau personaje despre care să spui că te țin captivat.

Paula Fredriksen - „Pe când creștinii erau evrei”

O carte destul de scurtă despre vremurile de început ale creștinismului, cu relațiile dintre diversele grupări de evrei, printre care și cea a lui Iisus, care avea să devină ulterior creștinismul. Paula Fredriksen are niște teorii interesante despre faptul că Iisus și apostolii nu erau de fapt contra celorlalți evrei, ci cel mai probabil participau la riturile de la templu, iar ruptura a apărut ulterior; în plus, vorbește puțin și despre ce se întâmplă cu grupările apocaliptice în momentul în care apocalipsa întârzie inacceptabil de mult. Pe de altă parte, mi se pare că titlul cărții nu reprezintă foarte bine conținutul ei. Mă așteptam la mai multe detalii despre epoca respectivă.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 1-3

„Nana” e o serie manga deja clasică, publicată în 21 de volume începând cu anul 2000 și întreruptă pe termen necunoscut încă din 2009. Auzisem de existența ei de ceva timp, dar nu mă așteptam să fie atât de mișto. E o poveste despre două tipe, Nana K. și Nana O., care se întâlnesc pe trenul spre Tokyo, se împrietenesc, apoi se reîntâlnesc când își caută fiecare în parte un apartament și nimeresc la vizionare în același. Nana K. e o fată dulce, naivă, care se îndrăgostește ușor, o zăpăcită simpatică și veselă care se mută în Tokyo ca să fie cu prietenii și cu iubitul ei. Nana O. e o rockeriță dură, care vrea să aibă o carieră în muzică.

Îmi place la culme realismul seriei. Nana K. o fi cu capul în nori, dar povestea e cu picioarele pe pământ. Personajele au fiecare puncte de vedere diferite, vieți diferite, ambiții diferite și poți să înțelegi fiecare alegere greșită, fiecare lucru trecut sub tăcere, fiecare moment magic, fiecare dezamăgire de parcă ai fi acolo.

Sara Dust - „Raven și vocile din capul lui”

Mă bucur să văd că și în literatura română avem YA de slabă calitate, scris cu mult entuziasm de o autoare care chiar crede în romanul ei de dragoste adolescentin cu teme întunecate.

Astea fiind zise, e a 10-a carte abandonată din 2024. În adolescență aș fi avut mult mai multă răbdare cu lipsa de editare, cu acțiunea grăbită, cu întorsăturile de situație care nu par foarte gândite. Acum nu prea mai am. Tot înainte, spre mai bine!

András Forgách - „The Acts of My Mother”

O carte publicată în 2015 în Ungaria - o treime e povestea romanțată a mamei autorului, care a fost informatoare pe vremea comuniștilor; o altă treime e o serie de poezii pe aceeași temă; și ultima treime e istorie mai seacă… cred. Nu știu sigur, pentru că am abandonat-o și pe asta (al 11-lea abandon). András Forgách a vrut să facă Artă, dar povestea se lălăie, se sare de la un personaj la altul, de la un timp istoric la altul, până când n-am mai fost deloc convinsă că mama lui chiar a făcut ceva notabil sau doar a dat două-trei informări banale, mulse aici până la ultima picătură. Nu știu. Am aruncat un ochi pe poezii și păreau mai în regulă.

Am înțeles că alți cititori au fost captivați, deci probabil că e ceva de capul cărții. Eu, una, cred că m-am cam săturat de „literatura înaltă” - prin care sintagmă mă refer la cărțile scrise care renunță la poveste și personaje în numele unei nebuloase stilistici profunde.

Oliver Wainwright - „Inside North Korea”

Un album cu fotografii din Coreea de Nord, câte au fost permite de sistem. Conține și comentarii succinte despre direcțiile culturale din țara respectivă, dar nu analize detaliate. Pozele, însă, sunt interesante.

Stan Lee - „The Mighty Thor: When Gods Go Mad”

Cum sunt benzile desenate din anii ‘60? Superficiale. Fără foarte multă logică. Colorate. Bombastice. Senzaționale. Extrem de slabe. În „The Mighty Thor: When Gods Go Mad” sunt trei povești. În prima, Loki face schimb de înfățișare și puteri cu Thor, situație care în primă instanță întoarce pe toată lumea contra lui Thor, dar situația revine la normal extrem de repede. În a doua, Thor încearcă să salveze un om de știință capturat de Dr. Doom, tiranul unei țări europene (inventate) care vrea forță armată; dar omul de știință e de fapt și el malefic (ce surpriză!) și moare la final. În a treia, o forță teribilă amenință universul, iar Odin însuși se duce să se bată cu ea într-o lume paralelă. Dar e învins! Thor îi sare în ajutor și descoperă că inamicul e de fapt o copie malefică a lui Odin.

Realist vorbind, volumul nu prea merită citit, dar mi se pare interesant că Odin e un fel de Dumnezeu ceva mai puțin puternic decât originalul, iar Thor trebuie să stea cu mâna pe ciocan, pentru că dacă n-o face, se transformă în doctor muritor.

Peter V. Brett - „Sulița deșertului”

Continuarea la „Omul pictat” de mai sus. Peter V. Brett introduce al patrulea personaj principal, pe care-l prezintă tot din copilărie până la maturitate: Jardir, un războinic din deșert, care ajunge să conducă un popor care seamănă cu cel arab chiar mai tare decât fremenii lui Frank Herbert. Jardir vrea să unească întreaga lume sub stindardul său, pentru a lupta uniți contra demonilor, așa că pornește la război contra orașelor libere în care trăiesc Arlen, Leesha și Rojer, eroii din primul volum.

Povestea înaintează tot cu viteza melcului turbat, așa că Jardir vine, cucerește un oraș, pornește în cercetare în adâncul teritoriului inamic, o vede pe Leesha, se îndrăgostește de Leesha, o cere de nevastă, ea îi vizitează tabăra și-l refuză. Ah, și Arlen o salvează pe o prietenă din copilărie (Renna) de la moarte. Cam asta e toată povestea. 800 de pagini. Cineva să-l învețe pe omul ăsta că poate să spună și pe scurt ce s-a mai întâmplat.

Yoga toxică

Fri, 14 Jun 2024 19:25:10 +0300

Nu știu germană, așa că n-am putut asculta seria de 8 episoade despre MISA făcută de Katja Paysen-Petersen și Christiane Hawranek de la podcastul Seelenfänger, dar există transcrieri și traduceri în limba română care pot fi găsite pe blogul exmisa.

Blogul exmisa vorbește mai ales cu cunoscătorii domeniului (yoghini și foști yoghini de la MISA), deci comentariile lor s-ar putea să nu fie foarte interesante sau clare pentru cei din afară, dar transcrierile ar trebui să fie clare și le găsiți la finalul postărilor către care voi da link acum. Episoadele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, actualizare.

În primul rând, vreau să spun că mă bucur enorm de popularitatea crescândă a podcasturilor și de formatele noi pe care le pot aborda. De-a lungul anilor, am vorbit cu mulți jurnaliști, unii mai talentați și profesioniști, alții (mult) mai puțin - dar chiar și în cele mai bune cazuri am simțit mereu constrângerile mediilor în care lucrau. Oricât de documentată ar fi persoana, oricât de mult ar vrea să spună, de obicei trebuie să se încadreze într-un anumit număr de minute de video, sau într-un anumit număr de cuvinte scrise. Podcasturile, însă, atrag prin intimitate și își permit să dedice spațiu în plus când un subiect e interesant. Ceea ce nu poți afla de la televizor într-un program de jumătate de oră poți afla de la cineva care-ți povestește despre investigația sa timp de cinci ore.

După cum spuneam, nu am stat să le ascult pe Katja Paysen-Petersen și Christiane Hawranek (ar fi inutil), dar am citit transcrierile. Investigația pune accentul acolo unde mi-aș fi dorit să fie pus de multă vreme: nu atât pe latura de scandal sexual, cât pe latura de presiune psihică și de manipulare. Poate e și normal, de la un podcast al cărui nume am înțeles că s-ar traduce cu „Vânătorul de suflete”.

Relatările din podcast

Katja și Christiane au intrat în contact cu mai mulți foști cursanți atât de la MISA, cât și de la școlile afiliate, cum ar fi Deutsche Akademie für traditionelles Yoga din Germania. În podcast au ales să urmărească poveștile a trei femei: Eva, Nathalie și Liz. Eva a fost la cursul de yoga mai demult; acum 15 ani l-a cunoscut pe Bivolaru la Paris și îl acuză de abuz sexual. Nathalie a fost la cursul de yoga recent; și ea l-a cunoscut pe Bivolaru la Paris și îl acuză de abuz sexual. Liz se descrie ca fiind încă în proces de plecare; a încercat să ajungă să locuiască în ashram (o locuință yoghină colectivă), a făcut extrem de multă yoga, i s-au recomandat tratamente cu plante, dar o boală cronică i s-a agravat cât timp nu a fost la doctori obișnuiți.

Toate trei povestesc despre presiunea constantă din partea yoghinilor de a se transforma în moduri „spirituale”, de lipsa de încredere în ele însele care le-a fost indusă, de modul în care au fost învățate că orice dubii sunt „teste”. E una dintre puținele dăți în care am simțit că s-au făcut eforturi să se înțeleagă logica și motivațiile celor din MISA, în loc să se prezinte doar acțiunile cele mai ieșite din comun.

Există o logică a Mișcării, care în timp e acceptată de yoghini ca fiind convingătoare. Cu argument după argument și „dovadă” după „dovadă”, o mulțime de oameni ajung să creadă lucruri pe care altfel nu le-ar crede. E un proces de învățare și de adaptare la ce afli de la cursuri, care nu pare ciudat din interior. Ba chiar și din exterior, după cum zice terapeuta uneia dintre femei, totul părea în regulă la început când îi povestea de MISA. Doar ulterior și-a dat seama și terapeuta ce se întâmpla de fapt.

Nathalie, de exemplu, pornește la drum pasionată de yoga. E încântată de yoga în sine și neinteresată de Bivolaru - dar la un moment dat începe să aibă probleme în relația cu iubitul ei. I se spune că problemele respective au apărut din cauza limitărilor și greșelilor ei (nu de către bărbat, ci de toți cei din jur) și i se oferă posibilitatea să-i scrie unui om despre care se spune că e înțelept și dă sfaturi de viață bune (adică lui Bivolaru). O face. Primește înapoi sfaturi și laude pentru progresul ei spiritual, i se oferă ocazia să petreacă o vacanță în compania unor persoane de treabă, iar când ajunge în vacanța respectivă descoperă că trebuie să facă încă niște pași pentru a fi acceptată complet. Completează niște formulare, acceptă să i se facă poze mai dezbrăcată decât i se făcuseră până atunci (în fine, nu sunt poze sexy), e de acord să participe la un program de vacanță obligatoriu și, când vede că trebuie să mintă și să spună că vrea să-l cunoască direct pe Bivolaru dacă vrea să stea printre ceilalți, o face și pe asta. Dar în timpul vacanței află atâtea lucruri noi, inclusiv despre Bivolaru, încât e cuprinsă de entuziasm și spune că da, vrea să-l cunoască cât mai curând. E dusă la el (cale de două zile cu mașina) și descoperă acolo că se presupune că se va culca cu el.

Prinderea în laț e clară din exterior, dar când fiecare pas durează cât să te obișnuiești cu cel făcut înainte, și când te întrebi dacă e ceva ciudat la ce ți se întâmplă, iar toți ceilalți spun „nu”, lucrurile devin mult mai puțin clare pentru cel implicat.

Chiar vă recomand să ascultați podcastul, dacă știți germană (sau să citiți transcrierile dacă nu).

MISA și justificările ei

Pentru MISA, lucrurile sunt întotdeauna clare: oricine spune ceva contra lor e răuvoitor sau acționează la comandă. Ori sunt manevre ale serviciilor (deh, au rămas cu sechele din comunism), ori persoanele sunt demoniace, ori vor bani, ori, ori, ori. Li se pare ciudat că multe dintre mărturiile femeilor care au fost la Paris să-l vadă pe Bivolaru seamănă, descriind cam aceleași proceduri de trafic de persoane și cam aceleași condiții de locuire - noi ăștialalți tragem concluzia că au aplicat aceleași metode cu mai multe persoane în ani diferiți, ei trag concluzia că toți acuzatorii se copiază unii pe alții.

Li se pare suspect și că victimele vorbesc uneori doar după ani de zile de la evenimente - dar sincer, mie nu. Problema cu modul lor de lucru e că pot să convingă victimele că au făcut totul din proprie voință, așa că totul e vina lor. Omit, bineînțeles, părțile în care persoanelor care participă la activități nu li se explică de la bun început condițiile de participare. Omit și părțile în care persoanele sunt împinse de la spate să se conformeze. Uneori, da, trebuie ajutor din exterior ca să vezi că atunci când ești tras pe sfoară, vina nu e doar la tine, ci e și la cel care te-a tras pe sfoară.

Dar să lăsăm deoparte deocamdată vina victimelor. Întrebarea se pune în mod real invers: dacă multe femei se simt abuzate, traficate, dacă reiese iar și iar că au fost împinse de la spate să facă lucruri pe care nu și le-au dorit și care au fost o surpriză pentru ele, atunci de ce are MISA modul ăsta secretos de lucru? Dacă din punctul lor de vedere, ei au dreptate moral și victimele sunt libere să facă ce vor, atunci de ce nu spun de la început cum stau lucruriule?

La fel ca mine înainte de 2010, Nathalie a fost surprinsă să afle că au existat condiții neașteptate pentru o vacanță primită gratuit - și a aflat tot la fața locului. De ce nu se spune de la început: există program obligatoriu, există necesitatea de a ți se face poze nud? Dacă într-adevăr lucrurile astea nu sunt o problemă din punctul de vedere al celor care se ocupă de organizare, atunci de ce nu sunt ele exprimate clar și public?

În plus, de când e Bivolaru la Paris, presupunerea că ești invitată să te culci cu el, nu doar să-l cunoști e trecută sub tăcere. Eu am aflat că ăsta ar fi scopul invitației de pe forumul exmisa, nu de la yoghini. Când am întrebat direct yoghinii care se ocupau de lucrurile astea, au tăcut ca morții-n păpușoi. Când i-am scris lui Bivolaru să-l întreb dacă asta vrea, a negat, ceea ce mi-a ușurat munca de a-l refuza pe urmă - chit că refuzul meu repetat mi-a atras comentariul lui cum că eu aș fi obsedată de sex, din moment ce-l refuz fără să întrebe. Dar asta nu înseamnă că n-am văzut femeie după femeie mergând la el fix pentru asta, dintre care unele nu știau cum să reacționeze.

Dacă yoghinii ar fi de bună credință, ar pune cărțile pe masă. Dar n-au făcut-o în 15 ani. În continuare, după cum demonstrează Nathalie, le lasă pe femei să creadă că el vrea să le cunoască și să le dea sfaturi spirituale - ceea ce poate suna absurd pentru cei din afară care s-au obișnuit să-l privească ca pe un prădător sexual, dar are sens pentru cei din interior, care s-au obișnuit să-l vadă ca pe un om binevoitor și înțelept. Spuneți drept, dacă v-ar chema CEO-ul companiei la el, ați crede că vrea să facă sex cu voi? Sau ați fi curioși ce vrea de la voi și ați spera că v-a văzut cumva (nu se știe cum) potențialul?

Însă yoghinii se tem atât de tare să spună cu subiect și predicat că Gregorian Bivolaru se culcă cu yoghinele încât în articolul în care critică podcastul nu îndrăznesc nici măcar să repete acuzațiile femeilor din podcast. Ce spun în schimb?

Eva admite că experiența ei din 2007 a fost voluntară, iar atunci când a cerut să plece acasă a fost condusă elegant la gară.

Nathalie povestește și ea cu multe detalii despre o experiență erotică pe care o are – la inițiativa ei – în 2021, dar pe care acum, „privind retrospectiv”, o descrie ca fiind traumatizantă și ca fiindu-i oarecum impusă.

Nu spun negru pe alb „sex cu Bivolaru la Paris” - parcă sunt loviți de cel mai tâmpit NDA din istorie și n-au voie să spună lucrurilor pe nume nici măcar când parafrazează ce au zis alții. Pentru că pe undeva probabil că știu că dacă ar recunoaște asta ar pica toată șandramaua. Câte femei sunt de fapt dispuse să se culce cu Bivolaru pur și simplu? În cunoștință de cauză? Câte sunt dispuse să intre în grupurile de femei dacă știu ce li se cere acolo? Câte vor să meargă la Viluță, dacă știu ce condiții li se impun? Mai bine să păcălească, nu?

În fine. Învățătură de minte pentru toată lumea: dacă cineva vă minte sau evită să vă spună adevărul și vă pune doar în fața faptului împlinit, plecați. Chiar dacă sacrificiul care vi se cere e mic, ceva e suspect acolo. E clar că vrea să vă forțeze mâna. E valabil și pentru situații în care aflați că există taxe și tarife în plus la lucruri foarte ieftine, e valabil și în relații, e și mai valabil când aveți de-a face cu organizații mari care se fac că plouă. Lipsa de onestitate și transparență e mereu un semn prost.