Învățământ Pur Românesc on Roxana-Mălina Chirilă

Profesorii de la Drept nu-și știu controla studenții

Fri, 20 Jan 2017 09:36:34 +0000

Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu.

Citez, cuvintele decanului, luate direct de pe site-ul Digi24:

Nu se justifică să achiziţionăm un soft pentru lucrările de diplomă care costă câteva zeci de mii de euro şi apoi alimentarea lui cu baze de date pentru a verifica daca lucrurile sunt plagiate sau nu, Nu avem cum să controlăm fenomenul scrierii de către altă persoană[sic!]

Primul lucru care mi-a trecut mie prin minte e, „Cereți lucrările digital și dați citate la întâmplare cu copy-paste pe Google. Dacă apare ceva identic cu ce se presupune că a scris studentul și e scris de altcineva se cheamă că e plagiat.”

Dar dincolo de asta, **_ce păzesc profesorii coordonatori?! _**M-am plictisit eu de cât m-am contrat cu profesoarele mele coordonatoare pe diverse teme pe parcursul scrierii lucrării. În general ei pot să vadă când și cum evoluează lucrarea, pot să pună întrebări încuietoare și pot să prevină situațiile astea. Evident, dacă-și dau puțin silința.

Apoi, multe se pot afla în timpul interviului propriu-zis, în sesiunea de întrebări și răspunsuri despre lucrare.

Prima etapă: își cunoaște studentul propria lucrare?

Te uiți ce-a scris și îi pui întrebări despre două-trei chestii de pe-acolo. Dacă bâguie aiureli, lucrarea nu e a lui. Dacă spune fix ce a scris în lucrare, e cu semnul întrebării, pentru că s-ar putea s-o fi învățat pe de rost. Dacă brusc apar informații noi și detalii, probabil că e a lui, pentru că știe deja despre ce e vorba.

A doua etapă: cunoaște studentul cadrul mai larg al lucrării?

Îi pui două-trei întrebări adiacente, despre chestii de care ar fi trebuit să se ciocnească în timpul cercetării, sau îl pui să detalieze ceva. Nu știe? Poate e ghinion de neșansă, a ratat ceva în cercetare. Merită să fie întrebat mai tare ce și cum, ca să se lămurească situația. Dacă știe, explică, e coerent pe subiect, probabil că lucrarea e a lui.

Nu zic că se va clarifica mereu totul 100% și că nu sunt șanse să se strecoare vreo eroare pe undeva, dar mă enervează atitudinea asta de oameni pierduți pe care tehnologia i-a lăsat în urmă, care sunt depășiți și, în loc să ia treaba asta ca pe o provocare de a-și îmbunătăți tehnicile proprii, de a fi ei înșiși mai șireți, de a ajunge cu un pas înaintea trișorilor, preferă să depună armele. E un lucru care mă zgândăre la nivel profund, mai ales că în domeniul meu, al traducerilor, apare în fiecare săptămână cineva care întreabă dacă ne e teamă că traducerile automate ne vor lua locul – și răspunsul e mereu același, deși nu e dat mereu pe larg: „Singurii care se tem de traducerile automate sunt cei care traduc automat, fără să aibă finețe în meseria lor – oamenii care nu știu să înțeleagă contextul și să aleagă cea mai bună soluție în contextul respectiv.”

Nu știu, poate că Dreptul într-adevăr n-are nevoie de oameni care știu să facă cercetare. Am auzit și teoria asta. Bun. Atunci ce atâta tura-vura cu „Păi, suntem incompetenți tehnologic, așa că mai bine eliminăm ce nu știm să facem”?

Ca să înțelegeți de ce mă enervez, deși avocatura în general mă lasă incredibil de rece: în România nu există răspunsuri la probleme de educație. Nu există soluții inteligente, nu există rezolvări care necesită muncă. Rezolvarea e mereu simplă: dacă nu se face față la ceva, acel ceva se taie. Nu reușesc elevii să se descurce la Bac? Să se taie din materie, ca să fie mai simplu! E nevoie de Bac pentru facultate, dar nu sunt suficienți care l-au luat? Să se taie cerința asta! Nu reușesc profesorii să-și ia examenele de titularizare? Păi să predea fără. Etc., etc., etc. „Reformele” nu prea au nici cap, nici coadă, par făcute fără o privire de ansamblu, fără un plan general. Sunt reactive, pentru că reacționează mereu la probleme foarte punctuale și mai chituiesc câte o gaură – nu sunt active, nu caută un model _mai bun _prin care elevii să profite, societatea să profite, toată lumea să profite.

Poate că sunt unii care, la nivel individual, fac tot ce pot și o fac inteligent. Dar sistemul reacționează pe calea minimei rezistențe, se duce la vale fără să-și facă prea multe mustrări de conștiință, e învins la fiecare pas și se prăbușește lent și sigur, bucată cu bucată. Cedează aici, cedează acolo, se mai retrage un pic de dincolo până când se alege praful. Mă bucur că m-am născut în ‘88, ca să apuc să prind școala semi-stabilă, suficient cât să am ceva baze în diverse domenii, suficient cât să pot să pun mâna pe cărți de specialitate din alte părți și să pot învăța ce mi-a mai trebuit.

Și știți, problema sistemului nostru de învățământ nu e că eșuează repede, ci că eșuează mult prea lent. Facultățile noastre, școlile noastre n-or să devină aproape inutile într-un an, doi, trei sau cinci, ci într-o perioadă lungă, la finalul căreia o să fie plin de oameni pseudo-educați care nu știu mai nimic și atunci o să fie tragic. Deocamdată mai avem și profesioniști, nu doar analfabeți cu diplomă. Mai durează până la eșecul total.

Distrugerea copiilor în scopuri nobile

Sat, 07 Jun 2014 12:26:05 +0000

Niște chestii pe care le-am auzit recent, sau mai puțin recent și care mă fac să mă întreb cât de mare e prostia umană. Sunt oameni care nu par să vadă mai departe de clipa asta, sau care impun tot felul de regimuri tembele împotriva proverbialului drob de sare.

Primul caz: revolta părintelui împotriva sistemului de învățământ. Revolta asta e cea mai clară când e vorba de șpagă pentru examenele naționale, care în unele locuri se colectează organizat, conform lucrurilor stabilite la ședința cu părinții. Se pare că mama/tata sunt lipsiți de încredere că puștiulică e în stare să treacă niște examene unde oricine poate trece și vor „să se asigure” că lucrurile merg bine.

O chestie nu pare să le trăsnească niciodată: că dacă dai banii ăia pe niște meditații, copilul nu numai că o să fie protejat împotriva inspecțiilor la examene, camerelor de filmat, colegilor care îți dau rezultatele greșite din pură răutate și a schimbării în ultima clipă a supravegheturilor, ci va rămâne și cu ceva în cap. Și că ceva-ul ăla valorează și el acolo trei lei: poate-l învață să gândească matematic, sau să muncească, poate-l învață o limbă străină ca să poată emigra, dacă nu pentru altceva. Pentru că dacă copiezi din propriul tău cap, e 100% sigur că nu pățești nimic nașpa.

Cazul dus mai departe: când părinții vin să certe profesorii – sau chiar învățătorii! – că odrasla are note proaste. Mă, în cazuri de-astea verifici dacă puștiulică știe ceva, că dacă nu o să fie nasol. O să frece menta 12 ani, o să înțeleagă că nu-i musai să învețe sau să facă ceva, că vin părinții să se ocupe, sau că problema „se rezolvă” și pe urmă cine are șanse să facă un spanac cu viața proprie? Chiar dacă cineva vrea să fie măturător de stradă, nu-i bine să aibă alte opțiuni?

Dar na, cu părintele care vrea să-și scutească copilul de „tragedia” unei note mici, care mai târziu devine corigență sau repetență (merg în crescendo), cu asta nu te pui. De ce să știe ceva, când poate doar „să treacă”?

A doua chestie: adulții cei protectivi din țara asta, care se bagă în învățământ și decid ce învață copiii, decid uneori că cea mai bună cale de a le vorbi adolescenților despre sex e de a le vorbi de abstinență și de chinurile iadului. Pentru că, evident, toți elevii sunt evlavioși și fac ce spune popa, precum și ce spun părinții. Trebuie doar să te uiți la adolescenții zilelor noastre, care nu beau, nu fumează, nu dau petreceri, nu merg în cluburi și în absolut niciun caz nu chiulesc de la ore (unde nu dau eu peste ei când mă duc să lucrez altundeva decât în casă).

Acuma, nu știu alții cum sunt, pe noi ne-au traumatizat doar cu un „documentar” despre avort, cam la fel de ancorate în realitate și cam la fel ca stil cu filmele horror, și am scăpat de lecția cu sexul. De tot. Ceea ce înseamnă că nu ne-a speriat nimeni că prezervativul e ca și cum n-ar fi, că poți lua și boli și face și copii cu el. Ceea ce teoretic ar trebui să te convingă să nu mai faci sex, dar practic te convinge că nu-i așa mare bai dacă nu-l folosești, că dacă nu merge, atunci lasă… Și sigur, fiecare act sexual are șansa să-ți distrugă viața în feluri creative, dar poate ai noroc? Atâția alții au noroc, în fond.

(detaliile despre prezervativul cel rău și ineficient și abstinența cea bună, perfectă și sfântă le știu de la o fostă colegă de facultate, tipă religioasă, care ne-a ținut pe mine și o a treia fată vreo jumătate de oră într-o vreme mizerabilă ca să ne împărtășească din ideile propagandei creștine anti-sex.)

Cazul la extrem: o tipă mi-a povestit de orele de „educație sexuală” de la ei, că au făcut așa ceva. Nu numai că s-au uitat la „documentare” despre avort, dar ca să le salveze pe sărmanele fete de la o soartă crudă le-au pus, la gimnaziu, documentare despre femei traficate sexual. Li s-a explicat că dacă socializezi cu străini, o să fii omorât(ă), sau o să fii târâtă prin Europa în sclavie sexuală. Că prădătorii sunt mereu acolo, gata să te prindă la cotitură, că poți fi răpită de pe stradă și violată, bătută și purtată așa din țară-n țară.

Au ajuns atât de departe cu impunerea panicii generale, că ideea de bază nu mai ajungea „aveți grijă de voi și nu mergeți după străini care vă dau bomboane, și nu credeți oferte de muncă care sună prea bine”, ci „o grămadă de femei sunt chinuite, umilite și violate. Puteți urma chiar voi!”

Nu doar sexul îți poate distruge viața, se pare, ci și încrederea în străini, prieteni sau rude (există povești gen „violată de unchi și vândută pe câteva sute de dolari), precum și mersul pe stradă singură, ghinionul, ofertele de muncă și, sincer, cam orice. În fond, trebuie să le spui toate astea fetelor de gimnaziu, ca să le salvezi de la o viață de sclavie sexuală – și dacă pe urmă au probleme să interacționeze cu persoane noi, să-și facă prieteni sau să iasă din casă, asta e, e un mic sacrificiu pe lângă ce ar putea să fie.

Vine bacul, pleacă bacul

Tue, 18 Jun 2013 08:43:36 +0000

Bacalaureatul e o constantă a învățământului românesc – dar o constantă inconstantă, un mister prelung al zăpăcelii. Ce valoare are bacul? Cum se dă? Cine îl dă? Cum se copiază sau nu se copiază, la ce materii se dă, care e faza? Teoretic vorbind, cam toată populația României care are peste 20 de ani a dat bacul, dar nu știu dacă bacul ăsta sau alt bac. E oare bacalaureatul meu egal cu al mamei, cu al celor de pe la 30 de ani, cu al lui frate-miu, care-l dă acum?…

Eu am dat bacul în 2006. Profil în liceu: mate-info intensiv. Materii la bac: română, engleză, matematică, informatică, logică. Primele trei obligatorii. Celelalte două o notă excentrică: informatica nu e materie de liceu veche, cu tradiție. Iar logica e o pasăre rară. În anul meu doar doi am dat bacul la logică din tot liceul – eu pentru că aveam de ales între istorie, geografie, sport și asta și pentru că-mi știu foarte bine lipsurile.

Am dat bacul la informatică pentru că voiam să dau pe urmă la facultatea de informatică – ceea ce am și făcut, și am intrat. A fost o surpriză pentru mulți, pentru că aveam teancul de diplome de la olimpiade de fizică, naționale, chestii, dar păsămite exersam pentru admitere.

Am avut un noroc excepțional: la informatică subiectele au fost atât de ușoare încât am luat 98/99 de puncte (mereu îmi încurc nota la info cu cea la logică, ambele sunt pe acolo), iar la fizică mi-a luat ceva timp de uitat ca pisica-n calendar ca să-mi dau seama ce voiau anumite subiecte de la mine.

Bacul e un fel de loterie. Nu e vorba doar de faptul că poate să-ți pice ceva știut/neștiut, dar și de faptul că dificultatea efectivă a subiectelor variază de la an la an, de faptul că două materii din aceeași grupă din care poți alege s-ar putea să aibă dificultăți diferite. Eu știam mai multă fizică la momentul respectiv decât știam informatică (la fizică eram olimpică, la info eram bună… la nivel de liceu) și cu toate astea aș fi luat o notă mai mică la prima, dacă dădeam din ea.

După 2006 au scos logica dintre opțiuni pentru profilul meu și nu știu dacă au băgat altceva în loc. Cert e că dacă aș fi fost dată cu un an mai târziu la școală probabil că ar fi trebuit să aleg istorie/geografie și n-aș mai fi avut un rezultat la fel de bun.

Mai e o loterie: cea a admiterii la facultate. Admiterea depinde – sau nu – de bacalaureat. Uneori ai probă de dosare, alteori ai examen și depinde de generația ta exact ce înseamnă bacul și cât de tare contează. AI șansa să înveți mai multe despre o materie și să încerci din nou la aceeași facultate an de an? Sau doar pui dosarul și speri că generația asta e mai slabă ca celelalte? Te apuci și faci reclamă negativă unei facultăți, ca să ai o șansă?… Ghici, ciupercă!

Acum văd că sistemul revine pe admitere clasică, cu examen. Ceea ce e bine, pentru că începe să se detașeze facultatea de fluctuațiile bacalaureatului: de probleme dificile picate de nicăieri, de schimbări de programă, de situația copistă de dinainte de anul tragic, de anul tragic, de sistemul nou în care la oral primești doar calificative, de toată tevatura.

Aștept să văd câți ani le ia să decidă o variantă aproximativ finală a examenului și valoarea lui efectivă în viață. Pentru că acum singurele constante adevărate sunt vreo două-trei materii și stresul general al celor din clasa a 12-a, al rudelor lor și al profesorilor lor.

Profil de profesor: Mihaela Irimia

Tue, 29 Jan 2013 10:58:48 +0000

Unul dintre lucrurile pe care în general nu le fac e să trag numele cuiva prin noroi în mod public. Trebuie să dai dovadă de destulă incompetență și să abuzezi suficient de tare de funcția ta ca să mă apuc să-ți dau numele când te vorbesc de rău. Dar o voi face acum în cazul profesoarei Mihaela Irimia, șefa masteratului de Studii Culturale Britanice, de la Universitatea din București.

Părerea mea sinceră, pe care o voi spune acum, nu se referă la dimensiunea de cercetător a Mihaelei Irimia. Nu se referă nici la capacitatea ei de organizare, de relaționare cu alte persoane importante din lumea universitară, sau la alte aspecte ale cuiva care se implică în lumea academică. Mă refer la ea strict în capacitatea de profesor universitar – cum am avut ocazia să o văd timp de doi ani de zile.

De ce vorbesc despre ea acum, la mai bine de șase luni după ce mi-am susținut dizertația și am trecut-o cu bine? Pentru că astăzi a dat dovadă de lipsă crasă de profesionalism și decență față de o colegă care a rămas șocată să fie luată la rost pentru niște lucruri care nu țineau de context, ci se întâmplaseră în urmă cu vreun an jumate. Dar să luăm problemele la rând.

Problema 1: Conferințe da, cursuri ba.

Am avut cursuri cu d-na Irimia de la început și, cred, poate, până la sfârșit. Între conferințe, organizări de conferințe, plecat în străinătate sau probleme de sănătate, Mihaela Irimia e mai mult de negăsit decât de găsit.

Am inbox-ul plin de mail-uri care sună așa:

Heya,

Mâine nu se face cursul doamnei Irimia.

Nevertheless, nu uitați că trebuie să participăm la conferința de pe 10-12 nov pentru minunatele credite.

Voilaaa!

Acuma, eu înțeleg că ai probleme sau ai conferințe – viața de profesor academic nu se rezumă la predat. Dar ar trebui să existe o limită. Dacă îți asumi responsabilitatea de a preda un curs de Istoria Ideilor, atunci indicat ar fi să îl predai, sau să faci în așa fel încât respectivii studenți să nu aibă de suferit de pe urma absenței tale.

Sunt atâtea variante – îmi trec prin minte recuperări, cum am făcut în cazul unei profesoare care a rămas însărcinată și care ne-a strâns pentru cursuri intensive înainte să plece. Sau cursuri pe mail, stabilite din timp. Când nu apari în clasă poți să apari pe net. Delegarea cursurilor! Rogi alt profesor să ți le țină (s-a întâmplat parcă o dată sau de două ori, infim).

În una dintre ultimele comunicări reproșa întregii grupe că nu fusese prezentă la curs… Pentru că era singura care nu știa că suntem în sesiune. De unde reiese o implicare totală.

Problema 2: Dar cum pui note?

Evident, dacă nu predai ai o mică problemă când vine vorba de evaluarea cunoștințelor. În primul semestru, dacă-mi aduc bine aminte, am avut de predat un eseu. Despre ce, nu mai știu… În al doilea semestru ne-a strâns la un examen în care ne-a pus o singură întrebare: „Ce sunt studiile culturale?” Sau poate era „Ce e istoria ideilor?” Careva din ele. Nu-mi aduc aminte decât că era o întrebare banală, de bază, atât de generală încât mă simțeam ca în Caragiale.
„Ce iaște istoria ideilor?”
„Istoria ideilor iaște ace disciplină care vede care or fi fost ideile în istorie.”
„Bravo! Școler cu aplicățiune! Nota zeșe!”

În condiția în care ceilalți profesori cereau eseuri bine documentate sau puneau întrebări specifice din materia predată, în fața unicei întrebări care se rezuma în fond la „spuneți ce știți” m-am simțit înșelată.

În alt semestru nici măcar nu s-a obosit să ne examineze în vreun fel. Ne-am trezit cu note, cândva, după ce rămăsesem toți cu restanță. Note pe ce? Dumnezeu știe. Poate pe prezența la conferințe. Ceea ce-mi amintește…

Problema 3: Conferințe obligatorii

Cred că toată lumea știe ce e o conferință. Dar nu e evident din prima exact ce înseamnă o conferință în cazul lumii academice. Conferința e ocazia de a afla ceva nou. E ocazia de a vedea pe cineva cunoscut. E ocazia de a face cunoștință cu un profesor cuoscut. E ocazia de a te întâlni cu alți oameni din domeniul tău. Poți să spui, eventual, „am fost acolo”, dar mai important e, din punctul de vedere al multora, că poți să abordezi o personalitate.

Spre deosebire de concerte rock, ai acces în culise și poți cunoaște starurile. Sau, dacă ești suficient de star, poți să călătorești puțin și să cunoști oameni noi.

Și e foarte în regulă să participi la conferințe și e foarte lăudabil că Mihaela Irimia participă peste tot și organizează și la noi. Într-un an a chemat-o chiar pe renumita Linda Hutcheon, personalitate de renume în post-modernism… Și una dintre autoarele de cărți academice pe care e o plăcere să le citești.

Totul ok, doar că era absolut, strict necesar ca Toți să fim acolo, cu amenințările de rigoare că Dacă Nu… ni se vor petrece lucruri îngrozitoare.

Am mai fost luați cu japca și la alte conferințe. Una pe tema limbilor pe moarte, alta în care un tip își prezenta o carte. Faptul că am fost luată cu japca la a doua a fost foarte neplăcut pentru că eu și încă două colege eram în facultate pentru cu totul alt motiv (anume, să ne discutăm dizertațiile cu profesoara coordonatoare pentru ultimele corecturi) și pur și simplu ne-am trezit cu atenționarea că Mihaela Irimia face parte din comisia de examinare și că dacă vrem să trecem cu bine am face bine să participăm la conferințe.

Superb. De când îmi doream să fiu șantajată într-o instituție publică, voi nu?

Problema 4: Studenții? Obiecte.

„Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi”, zicea Mihaela Irimia. Poate nu cuvânt cu cuvânt (a trecut ceva vreme de atunci), dar țin minte și acum șocul neplăcut pe care l-am avut când ne-a zis cuvintele astea. Eu eram acolo pentru că mă interesa ideea de cultură, mă interesa lumea academică, mă interesa, într-un cuvânt, subiectul. Nu ca să devin vânzătoare de pantofi.

Ca studenți am fost tratați ca niște piese pe o tablă. Dacă Mihaela Irimia spune să mergi la dreapta spre conferința asta, mergi la dreapta. Dacă-ți spune să o iei la stânga și să ignori faptul că are treburi mai importante decât tine, o iei la stânga. Și orice faci, nu-i ieși din cuvânt, pentru că pe cât e de neinteresată de tine, pe atât e de interesată de neascultarea ta.

E ușor de manipulat dacă știi ce să-i spui și ușor de enervat dacă ești sincer. Eu am spus ce trebuia ca să iau nota pe care o meritam. Colega mea, de care ziceam la începutul postării, a fost sinceră. Greșeală.

Profesoara a întrebat-o dacă a participat la conferința Lindei Hutcheon din toamna lui 2011.
„Nu,” a zis colega mea. „Am avut probleme de sănătate.”
Iar doamna Mihaela „Mickey” Irimia s-a lansat într-o tiradă despre cum ar fi trebuit să fie acolo, dacă tot o interesa subiectul. Dacă a folosit-o pe Hutcheon în lucrarea ei, ar fi trebuit să fie la conferință! Cum și-a permis să nu fie?… Doamna Mihaela Irimia nu acceptă scuze personale!

„De ce n-ai mințit?” am întrebat-o pe colega mea la telefon.
„Nu m-am gândit,” mi-a răspuns. „Asta a fost acum vreo 2 ani de zile, când, pe lângă altele, îmi curgea sânge din ochi. A fost demult și aveam o scuză bună.”
Da, sânge din ochi… Unii studenți trag o gripă, alții plâng spontan cu lacrimi de sânge și alte prostii de genul ăsta. Nu contează, Mihaela Irimia nu acceptă scuze că nu ajungi la conferința ei favorită.

Oricum, colega a trecut, cu 10 pentru lucrare și cu note mai mici la prezentare – cea mai mică, evident, de la Mihaela Irimia. S-a blocat pe ici, pe colo și știe că n-a mers totul strună – dar ideea nu e neapărat legată de notă. E vorba de modul în care ești tratat ca persoană, ca student, ca posibil viitor cercetător.

Ce face Mihaela Irimia în învățământ?

Întreb și eu, ca nebuna. Ce face Mihaela Irimia în învățământ? De învățat n-am învățat aproape nimic de la ea în ce privește materiile pe care le preda. N-am avut parte de examinări reale, de note date pe merit. În ciuda faptului că ne spunea încontinuu despre propria ei valoare, n-a prea împărtășit-o cu nimeni.

Ca șefă de masterat nu știu dacă avea habar cu ce se ocupau ceilalți profesori. Norocul nostru a fost că profesorii știau că trebuie să ajungă la cursuri, să-și predea materiile, să facă recuperări în caz de nevoie. Singura rebelă era chiar șefa tuturor, uitucă în ce privește masteratul pe care păsămite îl conduce.

Nu o să mărșăluiesc pe străzi pentru schimbarea lucrurilor, cum ni s-a repetat la masterat că s-a întâmplat prin anii ‘60. Suntem în 2013, România, o țară destul de pașnică (sau letargică?). Nu vreau să schimb lumea. Vreau doar să știu de ce înghițim comportamentul acesta, chiar și de la cineva care are mulți ani de studii și cercetări în spate. E în regulă să te substragi regulilor în momentul în care ai „evoluat” destul? Trebuie să fii menajat pentru că nu te descurci cu toate lucrurile pe care tu însuți ți le-ai asumat?

Mie mi s-ar părea normal să nu scuzăm indecența și lipsa de respect crase ale celor de la vârf mai mult decât le-am scuza în cazul celor de pe același nivel cu noi. Poate sunt eu nebună. Poate sunt împătimită. Dar când merg să studiez mă aștept să studiez, nu să fiu amânată, luată cu japca, privită de sus și împinsă de colo-colo. Mă aștept să plătesc pentru greșelile mele, dar nu pentru ideile tale.

Sau sunt absurdă? Convingeți-mă că greșesc.