Învățământ on Roxana-Mălina Chirilă

Un picior, două picioare

Sun, 20 Jan 2019 08:40:30 +0000

Am văzut zilele astea o poveste interesantă pe Facebook despre o profesoară de engleză din Cluj care are o confruntare absurdă cu mama unui elev. Mai exact, profesoara le-a predat elevilor o lecție despre corpul uman din care face parte și cuvântul „foot” (picior, labă a piciorului). Însă pentru că „foot” în engleză se citește aproximativ ca „fut” în română, iar copiii repetă acasă ce au învățat la școală, profesoara s-a trezit cu o reclamație cum că predă porcoșenii la oră.

Povestea dă din absurd în absurd: mama nu s-a mulțumit cu explicații despre cum un cuvânt inocent dintr-o limbă poate suna ca unul vulgar din alta (data viitoare când vă spune cineva să faceți un lucru care nu vă convine, ziceți tare și răspicat „FAC EU” și vedeți cu ce scandal se lasă), ci s-a dus la Inspectoratul Școlar Județean ca să mai facă o plângere, scoțându-i peri albi profesoarei și mâncându-i zilele de stres.

E o situație incredibilă la modul cel mai propriu._ _Tocmai dezbăteam cu cineva dacă e chiar o poveste reală sau e o invenție. Părerea mea e că ar putea foarte bine să fie adevărată, pentru că nebunia umană nu cunoaște limite. Părerea adversă e că totuși e greu să fii atât de imbecil ca mama din poveste, deci probabil e o invenție. Ca argument care să-mi susțină partea am acest articol, în care cei de la ISJ Cluj confirmă faptul că au primit o reclamație, dar nu pot da detalii.

Cred că un semn al maturizării e, într-adevăr, să nu mai crezi tot ce auzi, pentru că alții pot minți. Iar un semn al îmbătrânirii e să începi să-ți pui problema să crezi din nou, pentru că te-ai convins că lumea e chiar atât de tembelă.

Profesoara respectivă are parte de toată simpatia mea și îi transmit un sincer, „Cum Doamne iartă-mă?” în timp ce mă crucesc. Îi doresc să se rezolve repede și fără stres.

Însă nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre asta:

Sunt profesoara de limba engleza. Am avut lectia „Human body” la clasa a III a. Cuvantul „foot” (care se regaseste in carte) in limba engleza inseamna „picior, laba piciorului”. Acest cuvant se pronunta „fut”, doi de „o” in limba engleza se citesc „u”.

Mi-a sărit în ochi pasajul ăsta pentru că fix așa am învățat și eu engleză – doi de „o” se citesc „u” („room”, „broom”), cu excepția cazurilor în care se citesc „o” („door”). De fapt, cred că așa se și predă de obicei.

Chestia e că „foot” nu se pronunță „fut” ca verbul la persoana întâi singular din română – decât dacă ai accent rusesc. Verbul românesc se pronunță „fu:t”, cu „u”-ul din „you”, iar substantivul englezesc este „fʊt”, cu o vocală pe care noi n-o avem și care e undeva între un „u” și un „ă” (dați clic pe link, apoi pe stegulețul american sau cel britanic de lângă cuvântul scris mare și-l puteți auzi).

Cu alte cuvinte, în școală înveți ceva engleză, dar ai nevoie de ajutor din afară ca să poți să înveți pronunția curată.

Pe undeva, înțeleg de ce. E mai ușor să faci o legătură cu ceea ce elevii știu deja să pronunțe, să le spui lucruri clare ca să poată reține cuvinte cât mai ușor și fără să se streseze mult. Dumnezeu știe că diferența între „o”-ul, „a”-ul și „á”-ul maghiare mi-au făcut zile negre de câte ori am încercat să învăț limba și m-am întrebat dacă ar fi o problemă chiar așa de mare să pronunț ca o cizmă cuvintele, atât timp cât pot să pronunț ceva. (Faza amuzantă e că tot nu pot să le disting în maghiară, dar în engleză simt diferența instantaneu între fix aceleași sunete.)

Pe de altă parte, ceva parcă tot nu se leagă. La facultate se predă fonetică – înveți exact cum să formezi sunetele ca să iasă cum trebuie. Teoretic, chestia asta te ajută să-i înveți și pe alții să pronunțe curat o limbă străină. Practic, am întâlnit doar o mică mână de oameni care fac lucrurile astea, câte un profesor care s-a oprit lângă banca unul elev – „Cum pronunți ’thing’? Sing? Ok, uite ce să faci – zi „s” lung. Ok, acum deschide un pic mai mult gura și pune limba mai jos, în dreptul dinților, dar lasă aerul să treacă pe deasupra ei. „Th”. Bun. Fă așa un minut, să te obișnuiești.”

Nu mai e vorba de vina profesorilor aici, ci de sistem, de ce e scris în programă, de modul în care se pune problema în modulele psiho-pedagogice, de lucruri de-astea de finețe. Poate că pronunția curată e absolut ultima noastră problemă, dar mi se pare că merită și ea luată în considerare într-un context mai larg. În fond, în ziua de azi, majoritatea fac engleză din clasa a doua până într-a doișpea, e o perioadă suficient de lungă încât să ne putem întreba cum abordăm finețurile.

Profesorii de la Drept nu-și știu controla studenții

Fri, 20 Jan 2017 09:36:34 +0000

Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu.

Citez, cuvintele decanului, luate direct de pe site-ul Digi24:

Nu se justifică să achiziţionăm un soft pentru lucrările de diplomă care costă câteva zeci de mii de euro şi apoi alimentarea lui cu baze de date pentru a verifica daca lucrurile sunt plagiate sau nu, Nu avem cum să controlăm fenomenul scrierii de către altă persoană[sic!]

Primul lucru care mi-a trecut mie prin minte e, „Cereți lucrările digital și dați citate la întâmplare cu copy-paste pe Google. Dacă apare ceva identic cu ce se presupune că a scris studentul și e scris de altcineva se cheamă că e plagiat.”

Dar dincolo de asta, **_ce păzesc profesorii coordonatori?! _**M-am plictisit eu de cât m-am contrat cu profesoarele mele coordonatoare pe diverse teme pe parcursul scrierii lucrării. În general ei pot să vadă când și cum evoluează lucrarea, pot să pună întrebări încuietoare și pot să prevină situațiile astea. Evident, dacă-și dau puțin silința.

Apoi, multe se pot afla în timpul interviului propriu-zis, în sesiunea de întrebări și răspunsuri despre lucrare.

Prima etapă: își cunoaște studentul propria lucrare?

Te uiți ce-a scris și îi pui întrebări despre două-trei chestii de pe-acolo. Dacă bâguie aiureli, lucrarea nu e a lui. Dacă spune fix ce a scris în lucrare, e cu semnul întrebării, pentru că s-ar putea s-o fi învățat pe de rost. Dacă brusc apar informații noi și detalii, probabil că e a lui, pentru că știe deja despre ce e vorba.

A doua etapă: cunoaște studentul cadrul mai larg al lucrării?

Îi pui două-trei întrebări adiacente, despre chestii de care ar fi trebuit să se ciocnească în timpul cercetării, sau îl pui să detalieze ceva. Nu știe? Poate e ghinion de neșansă, a ratat ceva în cercetare. Merită să fie întrebat mai tare ce și cum, ca să se lămurească situația. Dacă știe, explică, e coerent pe subiect, probabil că lucrarea e a lui.

Nu zic că se va clarifica mereu totul 100% și că nu sunt șanse să se strecoare vreo eroare pe undeva, dar mă enervează atitudinea asta de oameni pierduți pe care tehnologia i-a lăsat în urmă, care sunt depășiți și, în loc să ia treaba asta ca pe o provocare de a-și îmbunătăți tehnicile proprii, de a fi ei înșiși mai șireți, de a ajunge cu un pas înaintea trișorilor, preferă să depună armele. E un lucru care mă zgândăre la nivel profund, mai ales că în domeniul meu, al traducerilor, apare în fiecare săptămână cineva care întreabă dacă ne e teamă că traducerile automate ne vor lua locul – și răspunsul e mereu același, deși nu e dat mereu pe larg: „Singurii care se tem de traducerile automate sunt cei care traduc automat, fără să aibă finețe în meseria lor – oamenii care nu știu să înțeleagă contextul și să aleagă cea mai bună soluție în contextul respectiv.”

Nu știu, poate că Dreptul într-adevăr n-are nevoie de oameni care știu să facă cercetare. Am auzit și teoria asta. Bun. Atunci ce atâta tura-vura cu „Păi, suntem incompetenți tehnologic, așa că mai bine eliminăm ce nu știm să facem”?

Ca să înțelegeți de ce mă enervez, deși avocatura în general mă lasă incredibil de rece: în România nu există răspunsuri la probleme de educație. Nu există soluții inteligente, nu există rezolvări care necesită muncă. Rezolvarea e mereu simplă: dacă nu se face față la ceva, acel ceva se taie. Nu reușesc elevii să se descurce la Bac? Să se taie din materie, ca să fie mai simplu! E nevoie de Bac pentru facultate, dar nu sunt suficienți care l-au luat? Să se taie cerința asta! Nu reușesc profesorii să-și ia examenele de titularizare? Păi să predea fără. Etc., etc., etc. „Reformele” nu prea au nici cap, nici coadă, par făcute fără o privire de ansamblu, fără un plan general. Sunt reactive, pentru că reacționează mereu la probleme foarte punctuale și mai chituiesc câte o gaură – nu sunt active, nu caută un model _mai bun _prin care elevii să profite, societatea să profite, toată lumea să profite.

Poate că sunt unii care, la nivel individual, fac tot ce pot și o fac inteligent. Dar sistemul reacționează pe calea minimei rezistențe, se duce la vale fără să-și facă prea multe mustrări de conștiință, e învins la fiecare pas și se prăbușește lent și sigur, bucată cu bucată. Cedează aici, cedează acolo, se mai retrage un pic de dincolo până când se alege praful. Mă bucur că m-am născut în ‘88, ca să apuc să prind școala semi-stabilă, suficient cât să am ceva baze în diverse domenii, suficient cât să pot să pun mâna pe cărți de specialitate din alte părți și să pot învăța ce mi-a mai trebuit.

Și știți, problema sistemului nostru de învățământ nu e că eșuează repede, ci că eșuează mult prea lent. Facultățile noastre, școlile noastre n-or să devină aproape inutile într-un an, doi, trei sau cinci, ci într-o perioadă lungă, la finalul căreia o să fie plin de oameni pseudo-educați care nu știu mai nimic și atunci o să fie tragic. Deocamdată mai avem și profesioniști, nu doar analfabeți cu diplomă. Mai durează până la eșecul total.

Olimpiadele și rolul lor în învățământ

Thu, 16 Jul 2015 15:42:30 +0000

Știrile despre învățământul nostru țin în general de extreme: auzim de olimpici internaționali care iau tot felul de premii… și de procente îngrijorătoare de elevi care nu iau Bacul. Și spune Dorin Lazăr că poate ar trebui să ne retragem din circuitul de olimpiade și să ne concentrăm mai mult pe elevii medii și slabi – axatul pe vârfuri creează aproape un dispreț pentru elevii slabi și chiar dacă olimpiadele sunt utile pentru olimpici, ele sunt detrimentale pentru ceilalți.

Citez:

Să nu-i mai sprijinim pe elevi să meargă la olimpiade, ci din contră, să întoarcem “armele” și să ne uităm spre elevii slabi și spre cei mediocri. Poate că ei merită mai multe investiții, un alt gen de pregătire, mai pragmatică, poate că profesorii ar trebui să refuze gloria olimpiadelor și să caute mediocritatea competentă. Poate că singurul motiv pentru care învățământul românesc e atât de slab e că investim enorm în foarte puțini oameni buni și nu e rentabil la costuri să extindem sistemul pentru toată lumea.

Mai spune Dorin și următoarea chestie:

În plus, olimpiadele sunt niște locuri inaccesibile pentru elevii obișnuiți. Ca elev normal nu ai acces la materia de clasa a X-a sau a XII-a din clasa a IX-a, pentru că nu ai resursele necesare (nu, manualele nu sunt suficiente). Și când mergi la olimpiada de chimie sau fizică sau matematică și discuți despre chestii avansate pe care poate că o să le afli peste doi-trei ani îți cam piere cheful de competitivitate.

Hai să le iau în ordine inversă, că ar fi mai multe lucruri de zis.

1. Materia și pregătirea pentru olimpiade.

Am fost olimpică națională de 5 ori – de 3 ori la fizică, o dată la matematică și o dată la logică. La fizică situația e următoarea: pentru olimpiada națională din clasele a 7-a ș a 8-a rezolvi probleme de liceu, pentru naționalele din clasele de liceu rezolvi probleme la nivel de facultate. Nu o zic eu, au zis-o profesoarele mele, care au făcut pregătiri de națională ani la rândul. În schimb, la logică mergi cu ce ai învățat în clasa a IX-a – asta o zic eu, că știu ce am învățat pentru ea și nu era cu nimic diferit de ce era la ore.

La matematică habar n-am din ce sunt problemele de națională, că am avut un profesor cam prost la liceu (nu pregătea prost pentru olimpiade, preda cam ciudat în general), am ajuns la olimpiadă din pură coincidență și m-am uitat la subiecte ca mâța-n calendar.

Motivul pentru care se predă cu mult înainte la concursuri e că altfel n-ai cum să ai un concurs care să fie cu adevărat o provocare. În cazul meu cu logica, am învățat lejer în vreo lună toată materia și toate trucurile pentru rezolvări, m-am dus fluierând la olimpiadă, am terminat subiectele în jumătate din timpul acordat și am ajuns pe locul 4 pe țară pentru că am greșit o întrebare care mi s-a părut neclară la momentul respectiv. Dacă ar fi mai mulți oameni inteligenți și doritori să meargă la logică la olimpiadă, subiectele ar fi pur și simplu spulberate, n-ar mai exista departajări decât între cei ca mine, care au ratat ceva aiurea, și cei care n-au ratat nimic. Pregătirea tuturor ar fi la fel.

Și că tot veni vorba de pregătire. Cine o face? Profesorii buni, în timpul lor liber. Iau elevii cât de cât promițători și îi oferă voluntari să meargă la olimpiadă. Le predau lor în plus, îi pregătesc în afara orelor obișnuite – și rezultatele se văd. La ore, olimpicul face ce face restul clasei sau face altceva cât timp profesorul își predă lecția. Teoretic (și practic), chestia asta n-ar trebui să influențeze elevul de rând. Așa cum poate preda mecanica la gimnaziu la un anumit nivel în ora asta și mecanica la liceu la un alt nivel în ora următoare, profesorul ar trebui teoretic să fie capabil să aibă și nivelul olimpicilor fără ca asta să-i afecteze în vreun fel predarea obișnuită.

(Apropo, e o experiență să urmezi un profesor de colo-colo timp de o zi și să-l vezi în acțiune. Când ești în școală nu realizezi ce tur de forță zilnic face omul, când sare de la gimnaziu la liceu, de la o lecție la alta și de la un colectiv moale la unul hiperactiv.)

2. De ce olimpiade?

Recunosc sincer că nu-i înțeleg foarte tare pe profesorii care se apucă să trimită elevi la olimpiadă. E o bătaie de cap în plus și e neplătită. Dacă trimit suficienți elevi încât să iasă în evidență, au șanse să primească ceva bonus la salariu, dar bonusurile de „profesor bun” sunt foarte limitate și impresia mea e că ar putea scoate mai mulți bani din meditații – iar profii care sunt suficient de buni ca să trimită elevi la concursuri sunt de obicei buni și la explicat chestii de bază ca să priceapă și codașul.

E o muncă de suflet, cu alte cuvinte. Și de prestigiu, dar și de suflet.

În schimb, pentru elev e o șansă să vadă mai tare cu ce se mănâncă materia respectivă și să-și facă o ordine deosebită în minte în ce o privește. Predarea la școală e foarte secvențială: azi e lecția X, mâine e lecția Y, nu prea se întrepătrund. La olimpiadă lucrurile încep să se întrepătrundă și poți vedea frumusețea subiectului, nu doar scheletul insipid al materiei școlare.

Ceea ce mă duce la următorul subiect…

3. Manualele și programele școlare

Cu sau fără mers la olimpiadă, manualele sunt nașpa. Sunt scrise de oameni ușor retardați ca pedagogi, acesta fiind motivul pentru care am urât istoria cu pasiune atâta timp cât mi-a fost predată.

De fapt, ce să mai. Am găsit un manual de fizică pentru clasa a XI-a și cele câteva pagini pe care le pot vedea sunt moartea pasiunii.

În viața de toate zilele întâlnim deseori mișcări în care un sistem mecanic, scos din poziția de echilibru și lăsat liber, este readus în acea poziție cu o anumită viteză, sub acțiunea unei forțe de revenire; de aici, datorită interției el își continuă mișcarea în sens opus.

Știu că se referă la un pendul, înțeleg că se referă la un pendul, dar pendularea mea spre somn e inevitabilă. Mie-mi place fizica, dar dacă ar trebui să învăț ceva nou dintr-un manual scris așa, aș fi pusă în dificultate.

Problema nu ține de modul în care ne concentrăm sau nu pe elevii slabi și mediocri, ci de faptul că nu se înțelege ce înseamnă să faci ceva simplu, pe înțelesul tuturor. Din câte îmi spunea diriga mea din liceu (profă de fizică), au zăpăcit și „simplificat” materia de liceu până când au făcut-o mai scurtă, dar mai grea. Ar trebui să ne revoluționăm gândirea cu privire la școală și predat ca să putem să facem școala mai bună pentru toți.

Din punctul meu de vedere, manualul e sfânt, pentru că există indiferent dacă ai un profesor bun sau unul prost. Și manualul ar trebui să aibă câteva caracteristici clare:

Să complice cât mai puțin lucrurile. În citatul de mai sus, chiar e necesar să spună că revine la poziția inițială „cu o anumită viteză”? Nu, nu e. Dacă revine, e clar că revine cu o viteză, că doar n-o să revină stând pe loc. Viteza aia, anumită cum e, complică inutil înțelegerea la prima citire.
Să nu sară peste bucăți mari de informație, chiar dacă nu sunt necesare în programă. O impresie pe care o au oamenii e că „mai puține lucruri de învățat” = „mai simplu de învățat”. Dar e o impresie greșită – e mai ușor să înveți ceva dacă ai o imagine de ansamblu decât dacă sari de la una la alta.
Să fie testate pe elevi înainte să fie puse în funcțiune. Iei cinci elevi la întâmplare, îi pui să citească o lecție și le pui după jumătate de oră niște întrebări. Dacă n-au priceput nimic, rescrii manualul. Nu de alta, dar pentru elevi sunt scrise teoretic, chiar dacă nu se vede.

Tl;dr și concluzii

Problema nu e că sunt elevi care merg la olimpiade, ci că lumea nu pare să înțeleagă că nu e suficient să faci un efort de voință ca să te pregătești bine la o materie. Pentru că manualele sunt proaste – și pentru că mulți profesori sunt slabi, în treacăt fie zis.

Nu e vorba de faptul că li se face statuie elevilor eminenți, cred eu, ci de faptul că nu prea se înțelege de ce nu se descurcă ceilalți. Aș zice că ar fi indicat să se uite sus-pușii educației la ce fac profesorii care fac pregătiri de olimpiade cu ceilalți elevi pe care-i au, cum se descurcă cei mai slabi, cum le predau celor care-s mai puțin talentați la materie – și apoi să vadă dacă pot să modifice materiile în așa fel încât să emuleze mai tare ce se face pentru olimpiadă.

Cu alte cuvinte, nu să se elimine olimpiada, ci să se tragă învățământul mai spre mentalitatea de olimpiadă. Nu să se predea toate informațiile de la olimpiadă tuturor, dar să existe o abordare asemănătoare, mai completă, cu informații mai utile și o imagine de ansamblu mai clară. Să considerăm nu că elevii sunt mai proști și trebuie să le dăm în consecință doar cele mai neinteresante și esențiale formule, ci că elevii sunt mai inteligenți și că, dacă li se explică mai clar, pot înțelege ce-i cu chestiile predate.

Altfel, se tot scurtează lucrurile „ca să fie mai ușoare” și se ajunge la situații aberante. Dar dacă tot vedem că fac bine ce fac ăștia cu olimpiadele și reușesc să le predea vârfurilor, poate că restul de învățământ se poate inspira din ceva ce fac ei…

Scrieți, mă, scrieți!

Fri, 27 Jun 2014 15:00:46 +0000

Scrisoarea unei profesoare de română, Carmen Stoica, după evaluarea națională a ajuns virală. Pentru că tipa are dreptate. Dar nu vreau să vorbesc de toată scrisoarea, doar de o mică părticică din ea:

Copilul să prezinte o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire cu un scriitor contemporan! Cei mai mulți copii n-au scris cele 10-15 rânduri necesare. S-au întâlnit cu scriitorul contemporan fără nume, celebru, Dan Puric, idolul mamei, Andrei Pleșu/Pleșa, Mircea Dinescul cu fular alb, Andreea Esca, Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu – o ea!! –, dar și cu Mihai Eminescu, Creangă, și i-au pus întrebări și au fost emoționați. Ce-ar fi putut spune mai mult? Am găsit o singură lucrare în care apărea un șoricel la prezentarea cărții marelui scriitor, sedus de mirosul de cașcaval al unei cărți culinare. Vina nu e a lor că nu știu niciun nume de scriitor – unii mai știu –, pentru că cei care apar frecvent la televizor nu sunt scriitorii, oamenii de cultură etc., ci oameni de un cu totul alt gen.

Mi-e ciudă pe porțiunea asta. Mi-e ciudă rău. Nu e doar că nu apar scriitori la TV. E că nu prea avem pe nimeni care să fie cu adevărat citit de alții. Suntem plini de literatură specială, în fața căreia ne plecăm de parcă textele scrise vin din Rai. Normal că cei care au făcut subiectele au privit situația doar din perspectiva înălțătoare a Culturii care trebuie Promovată – nu și din perspectiva din care de fapt nu prea știm pe nimeni care scrie ceva care să ne placă („De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu e ultima carte română de ficțiune de care știu că s-a răspândit cu viteza recomandărilor din vorbă-n vorbă).

Nu prea încurajăm elevii să scrie bine, sau să înțeleagă ce înseamnă o carte bună: în clasele primare ni se dădeau de făcut „compuneri cu început dat”, și liste de „expresii frumoase” pe care trebuia să le băgăm în texte. Ne educau cu de-a sila să înțelegem că limbajul de lemn e măreț, e adevărat, e corect. Vă spun sincer că atunci când am luat Crimă și Pedeapsă în mână am crezut că mă pășteau expresii frumoase și ermetismul complexității faringeale în pronunția parafrazărilor realității în care toamna, cea de-a treia fiică a anului, rodea pașnic pentru țăranii iubitori*. Ce să vezi? Dostoievski e citibil în comparație cu ce produceam noi. E chiar ușor, în comparație cu ce produceam noi.

Puneți, mă, mâna pe stilouri și tastaturi, vă rog eu. Dacă vă place să povestiți, scrieți trei rânduri. Imaginați-vă ceva. Nu de dragul ideilor mărețe, nu de dragul transmiterii unui mesaj, nu de dragul de a educa sau de a transmite secrete prin romane. Nu, scrieți ce v-ar plăcea să citiți. Fără expresii frumoase, fără începuturi date. Chiar dacă sunt prostii, chiar dacă nu e nimic „valoros” acolo. Chiar dacă e cu elfii lui Tolkien sau despre familia voastră, sau despre ce v-ar plăcea să pățească oamenii care nu vă plac. E în regulă. Scrieți ceva. Nu pentru școală sau pentru umanitate. Ci ca să vedeți cum e.

Merită. Dacă ești puțin creativ vezi altfel lumea (e mai mare). Și senzația pe care ți-o dă scrisul e faină, dacă-i prinzi gustul. Dacă ești elev, te deprinzi să scrii chestii și nu te mai blochezi la examene. Poate e vreunul care decide că-i place să inventeze chestii și începe și inventează chestii din ce în ce mai faine. Da, poate spui că n-ai nicio poveste de comunicat – dar și când ieși în oraș cu unii sau discuți cu prieteni povestești ceva interesant, amuzant, complicat.

„Cred că mă întorc repede,” i-am zis. „Mi-e dor de tine.”
„Ah, și mie mi-e…”
„Și toată casa asta e plină de purici.”

~Cum nu e greu să găsești ceva de pus pe hârtie. Și pe urmă? Pe urmă poți face pe nebunul! Un război împotriva puricilor? Aventuri cu cei de la dezinsecție? Un roman de dragoste? Sau casa era plină de purici pentru că așa se întâmplă când pisicile pun la cale o crimă?

„Consumul” de carte nu e ca cel de alimente: nu există o necesitate constantă și fixă de a consuma cărți. Dacă sunt prea multe proaste, cele bune au de suferit pentru că scade numărul de cititori. Dacă sunt multe bune, e o plăcere să citești. E ca la filme: dacă singurele filme pe care le-am avea ar fi cele românești despre comunism, nu ne-am găsi ceva mai bun de făcut? Undeva pe la al 25-lea? Cinematografele ar fi părăsite, televiziunile ar avea audiență minimă. Aș îndrăzni să sugerez că mai multă lume s-ar juca pe calculator.

Așa că scrieți! Nu vă ordon, nu vă rog. Vă recomand. O fac sincer pentru că știu că merită încercarea. Dar faptul că o fac e o revoltă: m-am săturat de piedestalul aiurelilor literare care se propagă și se promovează prin învățământ. Cu cât sunt mai mulți care pun cuvinte pe hârtie, cu atât mai mari sunt șansele să facem mișto între noi de exaltații Culturii, care au idei crețe.**

________

Note de subsol:

Dacă ați înțeles ce am spus acolo, v-ați chinuit prea tare.

** După cum reiese din tonul articolului, azi n-am chef să fiu foarte moderată sau extrem de realistă. Problem?

Distrugerea copiilor în scopuri nobile

Sat, 07 Jun 2014 12:26:05 +0000

Niște chestii pe care le-am auzit recent, sau mai puțin recent și care mă fac să mă întreb cât de mare e prostia umană. Sunt oameni care nu par să vadă mai departe de clipa asta, sau care impun tot felul de regimuri tembele împotriva proverbialului drob de sare.

Primul caz: revolta părintelui împotriva sistemului de învățământ. Revolta asta e cea mai clară când e vorba de șpagă pentru examenele naționale, care în unele locuri se colectează organizat, conform lucrurilor stabilite la ședința cu părinții. Se pare că mama/tata sunt lipsiți de încredere că puștiulică e în stare să treacă niște examene unde oricine poate trece și vor „să se asigure” că lucrurile merg bine.

O chestie nu pare să le trăsnească niciodată: că dacă dai banii ăia pe niște meditații, copilul nu numai că o să fie protejat împotriva inspecțiilor la examene, camerelor de filmat, colegilor care îți dau rezultatele greșite din pură răutate și a schimbării în ultima clipă a supravegheturilor, ci va rămâne și cu ceva în cap. Și că ceva-ul ăla valorează și el acolo trei lei: poate-l învață să gândească matematic, sau să muncească, poate-l învață o limbă străină ca să poată emigra, dacă nu pentru altceva. Pentru că dacă copiezi din propriul tău cap, e 100% sigur că nu pățești nimic nașpa.

Cazul dus mai departe: când părinții vin să certe profesorii – sau chiar învățătorii! – că odrasla are note proaste. Mă, în cazuri de-astea verifici dacă puștiulică știe ceva, că dacă nu o să fie nasol. O să frece menta 12 ani, o să înțeleagă că nu-i musai să învețe sau să facă ceva, că vin părinții să se ocupe, sau că problema „se rezolvă” și pe urmă cine are șanse să facă un spanac cu viața proprie? Chiar dacă cineva vrea să fie măturător de stradă, nu-i bine să aibă alte opțiuni?

Dar na, cu părintele care vrea să-și scutească copilul de „tragedia” unei note mici, care mai târziu devine corigență sau repetență (merg în crescendo), cu asta nu te pui. De ce să știe ceva, când poate doar „să treacă”?

A doua chestie: adulții cei protectivi din țara asta, care se bagă în învățământ și decid ce învață copiii, decid uneori că cea mai bună cale de a le vorbi adolescenților despre sex e de a le vorbi de abstinență și de chinurile iadului. Pentru că, evident, toți elevii sunt evlavioși și fac ce spune popa, precum și ce spun părinții. Trebuie doar să te uiți la adolescenții zilelor noastre, care nu beau, nu fumează, nu dau petreceri, nu merg în cluburi și în absolut niciun caz nu chiulesc de la ore (unde nu dau eu peste ei când mă duc să lucrez altundeva decât în casă).

Acuma, nu știu alții cum sunt, pe noi ne-au traumatizat doar cu un „documentar” despre avort, cam la fel de ancorate în realitate și cam la fel ca stil cu filmele horror, și am scăpat de lecția cu sexul. De tot. Ceea ce înseamnă că nu ne-a speriat nimeni că prezervativul e ca și cum n-ar fi, că poți lua și boli și face și copii cu el. Ceea ce teoretic ar trebui să te convingă să nu mai faci sex, dar practic te convinge că nu-i așa mare bai dacă nu-l folosești, că dacă nu merge, atunci lasă… Și sigur, fiecare act sexual are șansa să-ți distrugă viața în feluri creative, dar poate ai noroc? Atâția alții au noroc, în fond.

(detaliile despre prezervativul cel rău și ineficient și abstinența cea bună, perfectă și sfântă le știu de la o fostă colegă de facultate, tipă religioasă, care ne-a ținut pe mine și o a treia fată vreo jumătate de oră într-o vreme mizerabilă ca să ne împărtășească din ideile propagandei creștine anti-sex.)

Cazul la extrem: o tipă mi-a povestit de orele de „educație sexuală” de la ei, că au făcut așa ceva. Nu numai că s-au uitat la „documentare” despre avort, dar ca să le salveze pe sărmanele fete de la o soartă crudă le-au pus, la gimnaziu, documentare despre femei traficate sexual. Li s-a explicat că dacă socializezi cu străini, o să fii omorât(ă), sau o să fii târâtă prin Europa în sclavie sexuală. Că prădătorii sunt mereu acolo, gata să te prindă la cotitură, că poți fi răpită de pe stradă și violată, bătută și purtată așa din țară-n țară.

Au ajuns atât de departe cu impunerea panicii generale, că ideea de bază nu mai ajungea „aveți grijă de voi și nu mergeți după străini care vă dau bomboane, și nu credeți oferte de muncă care sună prea bine”, ci „o grămadă de femei sunt chinuite, umilite și violate. Puteți urma chiar voi!”

Nu doar sexul îți poate distruge viața, se pare, ci și încrederea în străini, prieteni sau rude (există povești gen „violată de unchi și vândută pe câteva sute de dolari), precum și mersul pe stradă singură, ghinionul, ofertele de muncă și, sincer, cam orice. În fond, trebuie să le spui toate astea fetelor de gimnaziu, ca să le salvezi de la o viață de sclavie sexuală – și dacă pe urmă au probleme să interacționeze cu persoane noi, să-și facă prieteni sau să iasă din casă, asta e, e un mic sacrificiu pe lângă ce ar putea să fie.

Vine bacul, pleacă bacul

Tue, 18 Jun 2013 08:43:36 +0000

Bacalaureatul e o constantă a învățământului românesc – dar o constantă inconstantă, un mister prelung al zăpăcelii. Ce valoare are bacul? Cum se dă? Cine îl dă? Cum se copiază sau nu se copiază, la ce materii se dă, care e faza? Teoretic vorbind, cam toată populația României care are peste 20 de ani a dat bacul, dar nu știu dacă bacul ăsta sau alt bac. E oare bacalaureatul meu egal cu al mamei, cu al celor de pe la 30 de ani, cu al lui frate-miu, care-l dă acum?…

Eu am dat bacul în 2006. Profil în liceu: mate-info intensiv. Materii la bac: română, engleză, matematică, informatică, logică. Primele trei obligatorii. Celelalte două o notă excentrică: informatica nu e materie de liceu veche, cu tradiție. Iar logica e o pasăre rară. În anul meu doar doi am dat bacul la logică din tot liceul – eu pentru că aveam de ales între istorie, geografie, sport și asta și pentru că-mi știu foarte bine lipsurile.

Am dat bacul la informatică pentru că voiam să dau pe urmă la facultatea de informatică – ceea ce am și făcut, și am intrat. A fost o surpriză pentru mulți, pentru că aveam teancul de diplome de la olimpiade de fizică, naționale, chestii, dar păsămite exersam pentru admitere.

Am avut un noroc excepțional: la informatică subiectele au fost atât de ușoare încât am luat 98/99 de puncte (mereu îmi încurc nota la info cu cea la logică, ambele sunt pe acolo), iar la fizică mi-a luat ceva timp de uitat ca pisica-n calendar ca să-mi dau seama ce voiau anumite subiecte de la mine.

Bacul e un fel de loterie. Nu e vorba doar de faptul că poate să-ți pice ceva știut/neștiut, dar și de faptul că dificultatea efectivă a subiectelor variază de la an la an, de faptul că două materii din aceeași grupă din care poți alege s-ar putea să aibă dificultăți diferite. Eu știam mai multă fizică la momentul respectiv decât știam informatică (la fizică eram olimpică, la info eram bună… la nivel de liceu) și cu toate astea aș fi luat o notă mai mică la prima, dacă dădeam din ea.

După 2006 au scos logica dintre opțiuni pentru profilul meu și nu știu dacă au băgat altceva în loc. Cert e că dacă aș fi fost dată cu un an mai târziu la școală probabil că ar fi trebuit să aleg istorie/geografie și n-aș mai fi avut un rezultat la fel de bun.

Mai e o loterie: cea a admiterii la facultate. Admiterea depinde – sau nu – de bacalaureat. Uneori ai probă de dosare, alteori ai examen și depinde de generația ta exact ce înseamnă bacul și cât de tare contează. AI șansa să înveți mai multe despre o materie și să încerci din nou la aceeași facultate an de an? Sau doar pui dosarul și speri că generația asta e mai slabă ca celelalte? Te apuci și faci reclamă negativă unei facultăți, ca să ai o șansă?… Ghici, ciupercă!

Acum văd că sistemul revine pe admitere clasică, cu examen. Ceea ce e bine, pentru că începe să se detașeze facultatea de fluctuațiile bacalaureatului: de probleme dificile picate de nicăieri, de schimbări de programă, de situația copistă de dinainte de anul tragic, de anul tragic, de sistemul nou în care la oral primești doar calificative, de toată tevatura.

Aștept să văd câți ani le ia să decidă o variantă aproximativ finală a examenului și valoarea lui efectivă în viață. Pentru că acum singurele constante adevărate sunt vreo două-trei materii și stresul general al celor din clasa a 12-a, al rudelor lor și al profesorilor lor.

Educație vs. învățământ

Sun, 03 Mar 2013 08:42:45 +0000

Am petrecut mai bine de o săptămână cu nasul în tot felul de cursuri și cărți pe tot felul de teme, bătând la cap oameni să-mi explice tot felul de prostii, întrebându-mă dacă să mă înscriu, eventual, la o conferință din Brașov, încercând să descifrez ce reviste sunt cotate ISI și începând să iau în serios varianta unui doctorat, deși în clipa în care am terminat masteratul am fost prea amărâtă ca să mă gândesc să continui, cum era planul inițial (apoi mi-am dat seama că nu trebuie să continui la București, pot merge în Cluj).

O să intru în detalii mai târziu și o să scriu câteva recenzii la niște cărți superbe (academice)(bine, no, și literare, să fie de toate pentru toți). Dar înainte de asta…

Mi-am dat seama abia acum, cu întârziere, că am fost întotdeauna o elevă bună (sau mai mult decât bună) dar n-am fost decât rar una pasionată. Îmi păsa mult, la fizică de exemplu, că pot rezolva anumite probleme, nu-mi păsa atât de mult de problemele respective în sine. Puteam face programele cerute în Pascal (mai târziu, la facultate, în C++), dar nu-mi păsa aproape deloc că pot. Singura chestie de care-mi păsa cu adevărat era literatura – și nu cea predată în școală.

De-abia acum, la mulți ani după ce m-am perindat pe la olimpiade naționale și concusuri de fizică, după ce am fost as la informatica de liceu, încep să am pasiune pentru subiecte reale. Genul de pasiune care te face să stai x-șpe ore pe zi să cauți, să afli, să înveți, să faci.

Și uite așa ajungem la subiectul de azi: educație vs. învățământ.

Dăm vina pe sistemul de învățământ că nu produce persoane mai valoroase, că nu-și face treaba, că e din ce în ce mai slab. S-ar putea să fiu de acord cu asta pentru că știu că cine poate evita să ajungă să predea, evită și în învățământ merg mulți care sunt slabi, nepregătiți. Am făcut modulul psiho-pedagogic, ceea ce înseamnă că aș putea la o adică să mă duc să predau în ceva școală. Dacă aș primi, să zicem, 2000 lei/lună, aș face-o. Hai, 1700. 1500?… Sub suma asta, dat fiind faptul că nu poți întârzia la muncă, nu poți să-ți iei concediu când vrei și trebuie să faci tot felul de lucruri care nu se văd din exterior (de ex. să faci planuri de lecții și alte nebunii), nu prea rentează. Or, din câte știu eu, salariul unui debutant e undeva pe la 1000 lei. Bine, oamenii se pot susține și din meditații, dar nu știu câți visează să-și facă o carieră din asta.

Deci, profesorii sunt cum sunt, uneori mai buni, alteori mai puțin buni, și deci învățământul e cum e: uneori mai bun, alteori mai puțin bun.

Problema învățământului nu e însă una și egală cu problema educației. Învățământul e un sistem prin care putem fi educați, dar educația e o chestie personală. Depinde în fond de mine ce învăț, cât învăț, de ce învăț. Depinde de mine să bag nasul prin x-șpe cărți, să mă documentez, să aflu. Educația depinde mai mult de atitudinea personală, de conceptele pe care le avem, de punctul de vedere care ne permite să ne ocupăm de noi – sau nu. Și aici nu mai e vina profesorilor, că nu ne inspiră „dragoste de carte”, ci e vina unei mentalități colective, a unei erori de gândire care afectează multă, multă lume.

Lumea asta multă zice că e o datorie să mergi la școală. Greșit! Școala e un serviciu pus la îndemâna noastră de când avem șase-șapte ani. Orele sunt o oportunitate să învățăm diferite chestii utile într-un cadru organizat, gratuit, conform unei programe care are grijă să nu învățăm bazaconii. Profesorii, cât or fi de proști, sunt cel puțin cât de cât în domeniu și deci nu ne vor spune că sunetul e o culoare disipată trimisă de Dumnezeu pentru a ne menține urechile în formă prin exerciții fotoeducaționale.

Nu e datoria noastră să învățăm. Nu suntem băgați la închisoare că n-am știut că F=m*a și nu suntem împușcați ca trădători dacă habar n-avem că la un moment dat Barbara e un silogism și nu o tipă. Pericolul care ne paște dacă nu terminăm școala e că nu ne găsim de lucru – de ce? Pentru că ne-am ratat oportunitățile, nu pentru că nu ne-am făcut datoria.

Dar mulți elevi își târăsc picioarele spre școală la fel de entuziast cum și le târăsc spre dentist. Aș zice ceva de cei care chiulesc, dar am chiulit și eu la viața mea și aș fi o ipocrită. În familie ești certat dacă nu înveți, lăudat dacă înveți, dar rareori are careva chef să discute despre *ce* înveți. Școala ajunge un fel de povară prin care trebuie să treci, un fel de pre-loc de muncă unde trebuie să faci chestii care nu prea-ți plac, și chestii care-ți plac și mai puțin decât alea care nu prea-ți plac.

Dar întrebarea reală e: „Eu ce vreau să fac și de ce am nevoie pentru asta?” Și apoi începi să faci. Nu o constrângere din exterior, ci oportunități deschise. Nu un bici pe spate, ci o promisiune în față. Vrei să faci jocuri pe calculator? Ai nevoie de programare (evident), matematică (pentru partea de logică din spate), o oarecare pregătire în domeniul literaturii (sau chestiilor echivalente; ca să ai povești decente, nu?), fizică (dacă tragi cu săgeata, cum calculezi unde ajunge) și cine știe ce alte chestii. Vrei să pictezi? Ai nevoie de desen (evident), biologie (ca să știi ce elemente să bagi într-un desen) șamd. Vrei să faci roboței? Ai nevoie de, de, de, de. Ce ți se pare interesant? Alege! Și ai noroc, dacă ai două interese, lucrurile necesare pentru ele se suprapun de obicei cel puțin în parte. Și stai să vezi, că de fapt fizica e mai interesantă decât atât, pentru că uite ce chestie cu găurile negre, cu planetele, dar de fapt și chimia e mișto pentru că… Ce vrei să afli? Trebuie doar să spui, ți se aduce.

(Ca paranteză, n-am întâlnit niciodată un profesor care să refuze să-mi răspundă la o întrebare din materia lui, chiar dacă nu ținea de ce preda atunci. Cazurile în care așa ceva se întâmplă sunt atât de rare încât uneori profii mi-au tras la xerox cărți pe banii lor și au zis, „Uite, distracție plăcută!”)

Și odată ce schimbi paradigma așa, parcă altfel te duci să te plângi de învățământ: nu că elevul n-are note destul de mari la examene naționale, ci că elevul nu înțelege lecția, chiar dacă vrea s-o facă – și e datoria profesorului să o explice din nou.

Atunci și elevul va începe să se uite altfel la ce face, cred eu. În fond nu e datoria lui să învețe, ci dreptul lui să i se explice, dreptul lui să afle, dreptul lui să profite. Uneori poate n-are chef să învețe, poate-i displace subiectul, dar și atunci poate s-o facă din cauză că știe că-i e util la ceva.

Nu-mi fac iluzii că se va schimba mentalitatea prea curând. Dar când tu, personal, începi să privești lucrurile așa, atunci începi să ai grijă de tine, să ieși în față și să te ocupi singur de educația ta. Pentru că e a ta și îți pasă de tine.