50 De Umbre Descatusate on Roxana-Mălina Chirilă

Povestea lui O – Recenzie? Comentariu? Interpretare?

Sat, 22 Jun 2013 08:35:34 +0000

Tocmai am terminat de citit Povestea lui O, de Pauline Reage.

…Ce am citit?! O_o

Povestea lui O mi-a fost recomandată de o prietenă cu care discutam despre cât de tare eșuează seria 50 shades/50 de umbre (ale lui Grey, descătușate, întunecate) ca poveste BDSM. De fapt, eu îi explicam cum e cu BDSM-ul pierdut al lui E.L. James și ea îmi spunea despre cărți în care există cu adevărat sado-masochism, dar sunt dure – și pe care nu le citisem la vremea respectivă. Nu mai știu exact ce cuvinte a folosit, dar m-a prevenit că Povestea lui O e din categoria „dacă poți să suporți așa ceva”.

Și pentru că pot suporta multe (de la „Război și Pace” la „50 de umbre”, trecând prin literatură japoneză despre un bordel cu femei adormite și amanți care se sinucid cu zâmbetul pe buze), am luat cartea și am citit-o.

E una dintre cele mai ciudate, dubioase și bulversante cărți pe care le-am citit vreodată. Efectiv nu pot să-mi dau seama exact ce cred despre ea.

Ca poveste în sine, e despre o tipă, O. Doar O. Nu știu dacă e O de la orgasm, O de la inelul care îi străpunge pielea și pe care la sfârșitul cărții îl poartă, O de la buzele întredeschise când rămâi fără cuvinte. Doar O.

La începutul cărții, O e dusă la castelul Roissy de iubitul ei, Rene. În timp ce taxiul străbate străzile orașului, Rene îi ia geanta și o pune să se dezbrace parțial, să-și scoată hainele de sub fustă și să se așeze direct pe banchetă. E legată cu mâinile la spate, condusă printr-un castel, legată la ochi, dusă într-o cameră întunecată unde e lăsată să vadă, dar unde așteaptă ore întregi. E dezbărcată și machiată, condusă iar de colo-colo, legată și dezlegată până când ajunge în sfârșit într-o încăpere cu patru bărbați, dintre care unul e Rene. E folosită sexual în toate felurile și biciuită.

Practic, primul capitol e O la Roissy. Nu aflăm aproape nimic despre ea, nu știm aproape nimic din ce gândește. Descrierile sunt mai degrabă directe decât erotice, descriptive tehnic, dar seci senzual. Deși nu o vezi decât pe O, deși o vezi tot timpul pe O, deși știi ce face aproape în fiecare clipă, nu afli aproape nimic despre ea. Nu știi cine e, cu ce se ocupă, exact de ce a ajuns acolo, cine e Rene, nimic practic din povestea ei. E aproape impersonală, de parcă ar fi un gol în povestire care nu reflectă nimic din ce i se petrece. E biciuită, e folosită, e ținută legată și singura ei manifestare e un „te iubesc” continuu îndreptat spre Rene.

Din al doilea capitol lucrurile se schimbă, oarecum. O pleacă din Roissy, se întoarce la muncă, în oraș. E fotograf. Îi plac și femeile, fără să se îndrăgostească de ele. Începem să aflăm câte ceva despre ea, avem parte de câte o amintire de-a ei din trecut: O cea rece, care seducea și abandona bărbați pentru amuzamentul personal, care se îndrăgostise complet de Rene și ajunsese sub puterea lui, gata (presupunem) să facă orice pentru el.

Inclusiv să se dezdrăgostească și să se reîndrăgostească, vorba vine. E dăruită prietenului/aproape-fratului lui Rene, Sir Stepehen și ajunge să-și schimbe direcția iubirii de pe unul pe celălalt.

În fine. Tot romanul e o stranie adunătură de imagini și episoade, de biciuiri și sexualitate și supunere, dar scenele sunt după cum ziceam, seci ca un deșert. Tânjeam după punctul de vedere al lui O, întrezărit doar uneori printr-un gest, printr-o remarcă a cuiva, printr-o părere de-abia exprimată – foarte rar dacă spune ea ceva (deși într-o scenă destul de memorabilă se repede la Rene să-l întrebe dacă o iubește, să-l oblige aproape să o iubească). Dar de cele mai multe ori e ca și cum își ascunde atât de atent gândurile și dorințele adevărate încât nici măcar naratorul n-are cum să ajungă la ea.

Povestea lui O e, până la urmă, misterul romanului. Cred eu. Pentru că până la sfârșit afli prea puține și te întrebi prea multe. N-am putut să nu remarc că Rene nu suporta să o biciuiască și n-a făcut-o niciodată. Dar O n-avea nicio problemă cu durerea. N-am putut să nu remarc faptul că Sir Stephen părea ambivalent față de chinurile la care o supunea, că o biciuia ca să fie biciuită mai mult decât de dragul de a o face, că e descris ca palid după ce îi provoacă durere – nu încântat, nu victorios, nu rece, nu dur, nu mulțumit de sine. O în schimb, era apoi mândră de posesia lui asupra corpului ei.

Pe undeva pare o victimă aproape depersonalizată, o persoană spălată pe creier din ce în ce mai mult. Pe altundeva, mi se pare a fi ea însăși inițiatoarea tăcută, secretă a tuturor scenelor prin care trece. Pe de o parte dorește, pe de alta suferă – dar totul pe ascuns, neștiut.

Am citit interpretări în care O e comparată cu o martiră, cu un fel de sfântă suferindă, în care povestea ei e alegorică pentru suflet în creștinism – eu aș zice mai degrabă că atitudinea ei ar putea fi emulată intenționat sau nu de O în cheia asta. Mai ales că la început e descrisă succint ca fiind rafinată și purificată prin faptul că e folosită și răsfolosită („părţile trupului ei constant ofensate, ajunse cele mai sensibile, îi păreau, în acelaşi timp, că deveniseră cele mai frumoase, ca şi înnobilate”)

Spre sfârșitul romanului urmele degradării sunt atât de clare pe corpul ei, atât de evidente din atitudinea ei încât provoacă fascinația și revulsia celor care o văd (cu excepția unei tinere, Natasha, care e îndrăgostită de O). La un bal mascat, un american amețit de băutură o înșfacă pentru ca mai apoi să se sperie când își dă seama că e reală, să fugă de ea. E tratată ca un obiect, o demonstrație a sclaviei aproape impersonale, dezumanizată deși mândră de condiția ei.

Și mă lasă cu o întrebare: ce am citit?!

E foarte greu să-mi dau seama cum să iau povestea asta în condițiile în care O tace aproape continuu. Pot s-o văd ca pe o poveste despre dragoste ca sclavie, despre dorință ca lanțuri care îți supun mintea. Pot să o văd ca pe o manipulare ascunsă a situațiilor de o femeie aproape mută, care își determină torturile proprii aproape inconștient, care nu va spune niciodată că dorește degradarea, dar va face ce poate, va raționaliza oricum ca să o obțină. Pot să o văd ca o alegorie, sau ca o metaforă. Povestea lui O e engima lui O. Până la urmă ce e cu ea? E mai ușor să înțelegi motivațiile și pshiologia oricui altcuiva din carte.

Dubioasă, revoltătoare, fascinantă. Nu mă puneți să zic câte stele merită. Efectiv nu știu.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Fri, 31 May 2013 09:48:20 +0000

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist, pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat…

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.

50 de umbre descătușate – capitolul II

Mon, 25 Mar 2013 10:09:24 +0000

Părerea mea despre ce înseamnă BDSM idealizat și părerea lui E.L. James despre ce înseamnă BDSM idealizat sunt două lucruri complet diferite. Vorbesc de „BDSM idealizat” pentru că „50 de umbre ale lui Grey” e clar un roman construit pe tipicul romanului de dragoste, „50 de umbre întunecate” e tot pe-acolo și nici „50 de umbre descătușate” nu pare să vrea să fie altceva.

Un roman de dragoste e, în general, un roman idealizat. Nu vrea să fie un roman cu adevărat realist, nu are pretenția că ar reprezenta problematica relațiilor de cuplu în societatea actuală. E scris de dragul artei, fanteziei, distracției.

Deci vorbim de BDSM idealizat, în niciun caz de relațiile Dominant/Submisiv, Sadic/Masochist, Sclav/Stăpân pe bune. Așa că atunci când am auzit prima oară despre 50 Shades, roman de dragoste cu tente sado-maso, stăpân-sclav, m-am gândit la cu totul altceva. Suna ok. Christian Grey, Dominant din născare, un tip misterios și cu un trecut plin de evenimente ciudate, se întâlnește cu veșnic inocenta eroină a romanului de dragoste, Anastasia Steele.

În mintea mea, vedeam ceva de genul ăsta:

BDSM, varianta din capul meu. Sursa: cineva care n-a dat sursă. Tumblr.

Christian Grey, varianta din 50 Shades, cea imaginată de E.L. James, arată cam așa:

Pitic mic și blond care se crizează (imaginea e de fapt a lui Edward Elric, din Fullmetal Alchemist, care îi dă clasă lui Christian din multe, multe puncte de vedere.)

(Îmi cer scuze de la toți fanii Fullmetal Alchemist, dar Edward „CUI ÎI SPUI CĂ E UN PITIC AȘA DE MIC CĂ NU-L GĂSEȘTI CU LUPA?!” Elric a fost primul personaj de anime blond cu care am găsit o imagine bună. Fullmetal Alchemist – o serie bună, spre deosebire de… 50 Shades. Sau de Twilight, cu celălalt Edward. Brrr.)

Capitolul II al magnificei capodoere „50 de umbre descătușate” începe cu Christiam Grey, care a descoperit că Anastasia și-a dat jos sutienul pe o plajă topless și a făcut, în consecință, o criză de gelozie. S-a suit cu ea pe un jet ski, a târât-o în mijlocul apei, unde a uitat prompt că era nervos.

După faza asta se întorc pe iaht, unde Anastasia are un flashback în care-și aduce aminte că superbul Dominant Christian Grey n-a vrut sub nicio formă să încheie un contract prenupțial. Blabla, oricum viața lui nu înseamnă nimic fără ea, blabla. Acum Ana încearcă să se obișnuiască cu ideea că e enorm de bogată. Presimt că nici „50 de umbre descătușate” nu o să aibă, de fapt, un fir narativ.

Un lucru care mi se pare Dubios e că Ana se teme de Christian. Se teme că el o s-o pedepsească, se teme de furia lui, de supărarea lui. Și pe bună dreptate – e impulsiv, nu știe până unde să întindă coarda, nu stabilește cu ea dinainte dacă anumite lucruri sunt chiar în regulă sau nu. Nu tatonează terenul, pare să fie deseori inconștient de nevoile ei emoționale… Lista continuă.

Ceea ce nu-i oprește să facă sex pe un iaht, cu niște cătușe aruncate în scenă pentru piperare. Sună mai interesant decât e. Am petrecut scena gândindu-mă că dacă iahtul s-ar scufunda, Ana s-ar îneca pentru că n-ar putea să înoate legată așa și Christian și-ar trăi restul vieții traumatizat.

Din păcate, seria continuă.

50 de umbre descătușate – capitolul I

Fri, 15 Mar 2013 14:45:35 +0000

Bun, am dat din nou peste cele mai neinteresante personaje principale de la Bella și Edward încoace. E.L. James a schimbat narațiunea înapoi la persoana I, ceea ce înseamnă că pot să continui să sper că doar Anastasia Steele e proastă de bubuie, nu că întregul univers din 50 Shades e de o prostie criminală.

Eroina noastră, Anastasia Steele, acum Anastasia Grey, stă pe o plajă din Monaco și trece repede în revistă evenimentele pe care le-am ratat între romane. Un fel de „săptămâna trecută, ați urmărit”, cu vreo câteva umbre din alea 50 de umbre lipsind cu desăvârșire. Te uiți la reclamă, te uiți în programul TV și afli că în timp ce toată lumea era cu ochii pe Eurovision, Christian și Anastasia s-au căsătorit. (Ia câteva imagini de aici, să te prinzi despre ce a fost vorba!…)

S-au grăbit ca doi adolescenți hormonali, au aruncat un pliculeț de nuntă instant în supa de rude și au fugit în Europa înainte ca petrecerea să se fi terminat. Nu prea înțeleg de ce. În cealaltă hidoșenie romantică la modă, „Twilight”/„Amurg”, pe care se bazează 50 Shades, Bella și Edward chiar erau adolescenți hormonali, care n-aveau voie să facă sex înainte de căsătorie ca nu cumva autoarea Stephenie Meyer să dea dovadă de insensitivitate politică sau religioasă. Normal că s-au grăbit, ca să termine cu mușcăturile de vampir care sunt o metaforă veche de un secol jumate referitoare la sex. Doar că au făcut și sex pe bune. Deci Bella și Edward au făcut sex și fizic, și metaforic. Deci au făcut super-sex, pe toate planurile.

…

Vi se întâmplă vreodată să trageți concluzii tâmpite și să vă urâți pentru ele? Mm. Și mie.

Așa, asemănări cu Twilight-ul lui pește: luna de miere are loc la malul mării, relația e disfuncțională, tipul e un ciudat, tipa e fraieră. Dacă se rupe vreun pat în curând, sau Anastasia rămâne însărcinată, 50 Shades o să devină automat 50 de umbre de amurg: transpunerea unei povești cu o umbră de acțiune și o nuanță de profunzime într-una fără umbre și nuanțe.

Aș vorbi mai multe despre firul narativ, dar nu prea există. Faptul că Ana își dă jos sutienul fără voia lui Christian și vrea să facă sex în apă e un fir narativ?… Poate. Nu mă prind.

În fine. La nuntă s-a dansat, Christian a târât-o repede pe Ana de acolo (de ce? Nu el voia nunta?) și într-un avion al firmei lui (care era totuși aranjat ca avion personal) și i-a zis Anei că o duce prin Europa, cum și-a dorit ea dintotdeauna. Uraa! În patul din dormitorul amenajat în avionul „firmei”, Ana deja uită că merge în Europa. Cred că are Alzheimer’s prematur, sau poate e descendentă dintr-o lungă dinastie de peștișori aurii.

Citat din carte, dacă nu mă credeți: „O, vai… Uitasem. Europa.”

Grey și Ana se acuplează ca două telegrame dezlănțuite.
Citat din Grey: „Te. Vreau. Atât. De. Mult. Vreau. Să. Fiu. În. Tine. Ești. A. Mea.”
Citat din Ana: „Mă. Faci. Atât. De. Fericită. Te. Iubesc.”

După această scenă furtunoasă de punctuație, Ana se trezește din amintire, care de fapt era vis, cu Grey urlând la ea.

Ah. Tânără iubire romantică. Atât de frumoasă și înălțătoare.

50 de umbre descătușate – prolog

Thu, 14 Mar 2013 20:14:02 +0000

Am un secret adânc, adânc. Atât de adânc încât vi-l spun vouă acum, în secret. Mă amuză literatura proastă. Nu aia care e indiferentă – aia care are un anti-talent care o scoate din mulțime.

M-am reapucat să citesc seria 50 Shades de E.L. James. Mai e o ultimă carte – „50 Shades Freed”, „50 de umbre descătușate”. Dar volumul doi a fost îngrozitor. Masochismul meu literar, combinat cu orice tendinție obsesiv-compulsive pe care le aveam în mine, de-abia a fost îndeajuns să mă ducă la bun sfârșit.

Hai că pot. „50 de umbre descătușate”. Nu poate fi o carte mai rea decât „50 de umbre întunecate”, nu? Sau poate, spre oroarea mea, autoarea a devenit mai bună și a ajuns să scrie cărți anost de proaste. „50 de umbre ale lui Grey” a trecut relativ repede, pentru că avea ceva fir narativ, a doua carte omora orice posibil fir narativ din fașă.

Hai că pot.

Pe capitole. Încet. Pas cu pas.

Prolog

Christian Grey visează o chestie care ar fi putut să fie devastatoare, dacă mi-ar fi păsat de el. Sau dacă, la o adică, ar fi fost bine scrisă. Pe scurt: când era prea mic ca să înțeleagă ce era moartea, i-a murit mama. A stat o vreme pe lângă cadavrul ei, jucându-se cu mașinuțe, mâncând mazăre înghețată și dormind lângă ea. Când a apărut poliția, a fost brusc traumatizat pe viață (de ce atunci?).

Scena mi-aduce aminte de Regele Leu, doar că de Simba eram atașată.

Christian se trezește în brațele adoratei lui iubite (adorată de el, nu de mine), Anastia Steele. Urmează o scenă generică de reîmbărbătat după coșmar, plus ceva replici pe care nu le înțeleg că nu par să aibă nicio legătură cu nimic. Am cartea în engleză, dar uite o traducere proprie:

El: „Jurămintele. Fără supunere. Pot face asta. Vom găsi o cale.” (Alte propoziții care și-ar găsi locul lângă astea ca logică și stil: Fum. Fără foc. Pot coase nasturi. Uite-un semafor.)
Ea: „Da. Așa e. Mereu vom găsi o cale.”

Probabil cu viori Hollywoodiene, prologul se încheie în confuzie fără să ne fi zis, de fapt, nimic. Cam ca recenzia asta.