50 De Umbre on Roxana-Mălina Chirilă

50 de umbre nu e despre o palmă peste fund

Sat, 14 Feb 2015 02:56:53 +0000

Seria 50 de umbre seamănă cu absorbantele. În reclamele la absorbante vezi femei care au cele mai excepționale vieți, se distrează, dansează, merg la munte și sunt super-fericite. În realitate, iei un pachet, îl deschizi și vezi o chestie al cărei singur scop în viață e să se umple de sânge într-un mod neinteresant.

Reclame: super-distracție! Adevăr: vezi să nu.

La fel și cu 50 de umbre. Reclamele spun că e despre BDSM și despre palme peste fund, o gagică legată, chestii sexy. Și conținutul e nu foarte sexy, gagica e în lacrimi o mare parte din timp că nu-i place ce se întâmplă (ba da! ba nu! ba da! angoasă!), iar palmele peste fund cauzează drame peste drame.

Personajele:

Christian Grey: copil adoptat. Mama lui era o prostituată care se droga – și care a murit când era copil. De atunci a rămas cu pasiunea de a bate gagici care seamănă cu ea. (vol. 2, dar cred că e important de reținut de pe acum) E „dominant”, adică e genul de om care îi spune unei femei ce să mănânce, când să meargă la doctor și ce să facă în fiecare clipă a existenței ei, fie că vrea, fie că nu. E genul de om care te urmărește pe stradă, apare la tine la muncă, află ce vrei și pe urmă te manipulează cu chestia aia. E bogat, așa că dacă îi place de cineva îi cumpără compania și se face șef peste acea persoană. Dacă nu obține ce vrea, face botic.

Anastasia: o tipă fără prea multă inteligență care arată fix ca mama lui Christian Grey (cel puțin în capul lui). E complet atrasă de Grey, așa că nu vede că individul șterge cu ea pe jos la fiecare cotitură. Sau vede, dar se sacrifică. Pentru că iubirea merită totul, sau ceva de genul. Reacția ei când află că el o „iubește” pentru că arată fix ca maică-sa pe care vrea să o bată este ceva gen „O, nu! Deci nu pot să-i ofer ce vrea! Nu sunt o mamă simbolică suficient de bună! Iubirea noastră e compromisă!”

Dacă acțiunea ar avea loc în România, stereotipurile ar cere să fie un cuplu de moldoveni. În rest, 50 de umbre are legătură cu sexul interesant la fel cum absorbantele au legătură cu distracția. Toate reclamele îți spun că așa e, dar după ce ai mușcat momeala parcă nu prea seamănă.

În schimb seria poate sta la baza unor discuții interesante despre abuzuri, dacă e abuz dacă ai de ales să fii abuzat sau să te desparți de persoana respectivă etc.

Cel mai interesant film de anul viitor

Fri, 25 Jul 2014 16:14:15 +0000

Am văzut acum trailer-ul și o să fie epic. Să vă povestesc: un mare șef de corporație, tânăr geniu în domeniul afacerilor, are anumite… probleme psihice… din cauza cărora este incapabil să relaționeze normal cu alți oameni. Își ascunde defectele cu dibăcie și farmec, dar în viața privată are tot felul de ciudățenii, în special în ce privește relațiile „romantice”. Din cauza asta apelează la prostituate pe care le pune să semneze contracte de confidențialitate ca să nu-i divulge secretele. Și crede că totul e sub control.

Însă într-o bună zi o tânără studentă vine să-i ia un interviu și omul face o pasiune morbidă pentru ea. Nu face parte din lumea prostituatelor de lux, dar el e atât de mistuit de dorință pentru ea încât decide să facă un pas periculos în afara lumii „sigure” în care s-a învârtit.

Pentru că are bani, are și resurse, așa că află totul despre fată: unde locuiește, cu ce se ocupă, unde lucrează. O urmărește, o ține sub supraveghere, încearcă să o seducă. În primă fază îi trântește un contract de sclavie sexuală și unul de confidențialitate pe masă, dar când ea nu e semnează, el decide că problema trebuie abordată altfel și începe să o curteze mai puternic, îi trimite cadouri scumpe, o împinge pas cu pas înspre o relație pur sexuală conform fanteziilor lui, iar ea, prinsă între atracția față de un bărbat frumos și bogat și ciudățeniile posesive și acaparatoare ale omului, piperate cu preferințele lui sexuale de la care de-abia reușește să-l convingă să se abțină, pică din ce în ce mai adânc în mrejele lui și se lasă supusă la din ce în ce mai multe perversiuni de dragul lui.

Singura problemă cu acest thriller psihologic-erotic cu influențe horror e că e un film de dragoste. Cică. Adică ea nu ajunge încarcerată într-o pivniță subterană undeva a la Colecționarul, unde moare din cauza obsesiei „romantice” a unui psihopat, ci ajunge să aibă o relație cu el (care în continuări va ajunge o căsătorie).

Și acesta e motivul pentru care n-o să mă duc să mă uit la 50 de umbre ale lui Grey, filmul. Pentru că nu e cel mai interesant film de anul viitor decât în varianta editată ca thriller din capul meu. Altfel probabil că o să fie cel mai agasant film de anul viitor.

Cărți și iarnă și altele

Sat, 07 Dec 2013 10:46:37 +0000

Ninge afară de duce locul. Când eram prin școală speram mereu că se fac troiene de câte un metru, să se închidă școlile și în Sf. Gheorghe, dar n-am avut niciodată norocul. Se făcea doar câte un ger de -20-și de grade (ziua) de simțeam că am sloiuri de gheață în loc de pantaloni și mi se lipeau nările una de alta când inspiram.

Cel mai tare simt diferența între felul în care scriam acum 10 ani și cel în care scriu acum când mă uit la ce am scris în urmă cu câteva zile. În școală mi se întâmpla des să scriu niște chestii care mie mi se păreau foarte tari, dar când mă uitam la ele după 2 zile mă apuca plânsul. Acum scriu ce scriu, fac o pauză, revin peste 2-3 zile și văd, spre ușurarea mea, că 70% din text e absolut ok.

Am un maldăr mare de cărți pe care vreau să le citesc, de toate tipurile. Momentan citesc Vocile celor tăcuți. Biografii țărănești de Vlad Manoliu, o carte pe care am primit-o împrumut pentru că tot m-a molipsit cineva de curând de povești despre comunism și alte alea. Cartea e de vânzare (doar?) la Muzeul țăranului român. Am citit cam o treime din ea și e chiar interesantă – poveștile unor țărani, culese prin anii ‘90 și după, redate cu cuvintele lor. Sunt departe de visele exaltate ale unor patrioți care se documentează din propria imaginație. Și am aflat și eu acum că Maramureșul era să ajungă pământ ucrainean prin ‘45. Merită, dar cu puțină răbdare, că oamenii nu-s mereu extrem de coerenți și trebuie să faci eforturi să descifrezi ce zic din loc în loc.

Tot pe direcția asta, Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace. Niște eseuri scrise de un profesor englez specializat în problemele politice ale României. Mai citesc câte unul când mă pălește cheful.

Jim Butcher, Summer Knight. Un roman polițist supranatural (detectivul e un magician). Seria e mai lungă, începe cu Storm Front. Cărți ușurele, dar făinuțe. Niște umor, niște satiră.

Teoretic am început și George R.R. Martin, A Feast for Crows. Într-o bună zi o să termin seria asta. Probabil că la ceva timp după ce o termină de scris George R.R. Martin. Are idei, omul, dar un stil atât de sec că serialul câștigă teren prin simplul fapt că nu mori de plictiseală pe lângă el.

Și tot n-am terminat volumul trei din seria 50 de umbre. Într-o bună zi când o să mă simt suficient de masochistă (sau suficient de hotărâtă să termin cu ea) o să continui recenzia pe capitole.

Problema cu romanele interesante e că de obicei le citesc mai rapid, așa că dispar iute de pe lista cărților în curs de citire.

Povestea lui O – Recenzie? Comentariu? Interpretare?

Sat, 22 Jun 2013 08:35:34 +0000

Tocmai am terminat de citit Povestea lui O, de Pauline Reage.

…Ce am citit?! O_o

Povestea lui O mi-a fost recomandată de o prietenă cu care discutam despre cât de tare eșuează seria 50 shades/50 de umbre (ale lui Grey, descătușate, întunecate) ca poveste BDSM. De fapt, eu îi explicam cum e cu BDSM-ul pierdut al lui E.L. James și ea îmi spunea despre cărți în care există cu adevărat sado-masochism, dar sunt dure – și pe care nu le citisem la vremea respectivă. Nu mai știu exact ce cuvinte a folosit, dar m-a prevenit că Povestea lui O e din categoria „dacă poți să suporți așa ceva”.

Și pentru că pot suporta multe (de la „Război și Pace” la „50 de umbre”, trecând prin literatură japoneză despre un bordel cu femei adormite și amanți care se sinucid cu zâmbetul pe buze), am luat cartea și am citit-o.

E una dintre cele mai ciudate, dubioase și bulversante cărți pe care le-am citit vreodată. Efectiv nu pot să-mi dau seama exact ce cred despre ea.

Ca poveste în sine, e despre o tipă, O. Doar O. Nu știu dacă e O de la orgasm, O de la inelul care îi străpunge pielea și pe care la sfârșitul cărții îl poartă, O de la buzele întredeschise când rămâi fără cuvinte. Doar O.

La începutul cărții, O e dusă la castelul Roissy de iubitul ei, Rene. În timp ce taxiul străbate străzile orașului, Rene îi ia geanta și o pune să se dezbrace parțial, să-și scoată hainele de sub fustă și să se așeze direct pe banchetă. E legată cu mâinile la spate, condusă printr-un castel, legată la ochi, dusă într-o cameră întunecată unde e lăsată să vadă, dar unde așteaptă ore întregi. E dezbărcată și machiată, condusă iar de colo-colo, legată și dezlegată până când ajunge în sfârșit într-o încăpere cu patru bărbați, dintre care unul e Rene. E folosită sexual în toate felurile și biciuită.

Practic, primul capitol e O la Roissy. Nu aflăm aproape nimic despre ea, nu știm aproape nimic din ce gândește. Descrierile sunt mai degrabă directe decât erotice, descriptive tehnic, dar seci senzual. Deși nu o vezi decât pe O, deși o vezi tot timpul pe O, deși știi ce face aproape în fiecare clipă, nu afli aproape nimic despre ea. Nu știi cine e, cu ce se ocupă, exact de ce a ajuns acolo, cine e Rene, nimic practic din povestea ei. E aproape impersonală, de parcă ar fi un gol în povestire care nu reflectă nimic din ce i se petrece. E biciuită, e folosită, e ținută legată și singura ei manifestare e un „te iubesc” continuu îndreptat spre Rene.

Din al doilea capitol lucrurile se schimbă, oarecum. O pleacă din Roissy, se întoarce la muncă, în oraș. E fotograf. Îi plac și femeile, fără să se îndrăgostească de ele. Începem să aflăm câte ceva despre ea, avem parte de câte o amintire de-a ei din trecut: O cea rece, care seducea și abandona bărbați pentru amuzamentul personal, care se îndrăgostise complet de Rene și ajunsese sub puterea lui, gata (presupunem) să facă orice pentru el.

Inclusiv să se dezdrăgostească și să se reîndrăgostească, vorba vine. E dăruită prietenului/aproape-fratului lui Rene, Sir Stepehen și ajunge să-și schimbe direcția iubirii de pe unul pe celălalt.

În fine. Tot romanul e o stranie adunătură de imagini și episoade, de biciuiri și sexualitate și supunere, dar scenele sunt după cum ziceam, seci ca un deșert. Tânjeam după punctul de vedere al lui O, întrezărit doar uneori printr-un gest, printr-o remarcă a cuiva, printr-o părere de-abia exprimată – foarte rar dacă spune ea ceva (deși într-o scenă destul de memorabilă se repede la Rene să-l întrebe dacă o iubește, să-l oblige aproape să o iubească). Dar de cele mai multe ori e ca și cum își ascunde atât de atent gândurile și dorințele adevărate încât nici măcar naratorul n-are cum să ajungă la ea.

Povestea lui O e, până la urmă, misterul romanului. Cred eu. Pentru că până la sfârșit afli prea puține și te întrebi prea multe. N-am putut să nu remarc că Rene nu suporta să o biciuiască și n-a făcut-o niciodată. Dar O n-avea nicio problemă cu durerea. N-am putut să nu remarc faptul că Sir Stephen părea ambivalent față de chinurile la care o supunea, că o biciuia ca să fie biciuită mai mult decât de dragul de a o face, că e descris ca palid după ce îi provoacă durere – nu încântat, nu victorios, nu rece, nu dur, nu mulțumit de sine. O în schimb, era apoi mândră de posesia lui asupra corpului ei.

Pe undeva pare o victimă aproape depersonalizată, o persoană spălată pe creier din ce în ce mai mult. Pe altundeva, mi se pare a fi ea însăși inițiatoarea tăcută, secretă a tuturor scenelor prin care trece. Pe de o parte dorește, pe de alta suferă – dar totul pe ascuns, neștiut.

Am citit interpretări în care O e comparată cu o martiră, cu un fel de sfântă suferindă, în care povestea ei e alegorică pentru suflet în creștinism – eu aș zice mai degrabă că atitudinea ei ar putea fi emulată intenționat sau nu de O în cheia asta. Mai ales că la început e descrisă succint ca fiind rafinată și purificată prin faptul că e folosită și răsfolosită („părţile trupului ei constant ofensate, ajunse cele mai sensibile, îi păreau, în acelaşi timp, că deveniseră cele mai frumoase, ca şi înnobilate”)

Spre sfârșitul romanului urmele degradării sunt atât de clare pe corpul ei, atât de evidente din atitudinea ei încât provoacă fascinația și revulsia celor care o văd (cu excepția unei tinere, Natasha, care e îndrăgostită de O). La un bal mascat, un american amețit de băutură o înșfacă pentru ca mai apoi să se sperie când își dă seama că e reală, să fugă de ea. E tratată ca un obiect, o demonstrație a sclaviei aproape impersonale, dezumanizată deși mândră de condiția ei.

Și mă lasă cu o întrebare: ce am citit?!

E foarte greu să-mi dau seama cum să iau povestea asta în condițiile în care O tace aproape continuu. Pot s-o văd ca pe o poveste despre dragoste ca sclavie, despre dorință ca lanțuri care îți supun mintea. Pot să o văd ca pe o manipulare ascunsă a situațiilor de o femeie aproape mută, care își determină torturile proprii aproape inconștient, care nu va spune niciodată că dorește degradarea, dar va face ce poate, va raționaliza oricum ca să o obțină. Pot să o văd ca o alegorie, sau ca o metaforă. Povestea lui O e engima lui O. Până la urmă ce e cu ea? E mai ușor să înțelegi motivațiile și pshiologia oricui altcuiva din carte.

Dubioasă, revoltătoare, fascinantă. Nu mă puneți să zic câte stele merită. Efectiv nu știu.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Fri, 31 May 2013 09:48:20 +0000

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist, pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat…

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.

50 de umbre descătușate – capitolul II

Mon, 25 Mar 2013 10:09:24 +0000

Părerea mea despre ce înseamnă BDSM idealizat și părerea lui E.L. James despre ce înseamnă BDSM idealizat sunt două lucruri complet diferite. Vorbesc de „BDSM idealizat” pentru că „50 de umbre ale lui Grey” e clar un roman construit pe tipicul romanului de dragoste, „50 de umbre întunecate” e tot pe-acolo și nici „50 de umbre descătușate” nu pare să vrea să fie altceva.

Un roman de dragoste e, în general, un roman idealizat. Nu vrea să fie un roman cu adevărat realist, nu are pretenția că ar reprezenta problematica relațiilor de cuplu în societatea actuală. E scris de dragul artei, fanteziei, distracției.

Deci vorbim de BDSM idealizat, în niciun caz de relațiile Dominant/Submisiv, Sadic/Masochist, Sclav/Stăpân pe bune. Așa că atunci când am auzit prima oară despre 50 Shades, roman de dragoste cu tente sado-maso, stăpân-sclav, m-am gândit la cu totul altceva. Suna ok. Christian Grey, Dominant din născare, un tip misterios și cu un trecut plin de evenimente ciudate, se întâlnește cu veșnic inocenta eroină a romanului de dragoste, Anastasia Steele.

În mintea mea, vedeam ceva de genul ăsta:

BDSM, varianta din capul meu. Sursa: cineva care n-a dat sursă. Tumblr.

Christian Grey, varianta din 50 Shades, cea imaginată de E.L. James, arată cam așa:

Pitic mic și blond care se crizează (imaginea e de fapt a lui Edward Elric, din Fullmetal Alchemist, care îi dă clasă lui Christian din multe, multe puncte de vedere.)

(Îmi cer scuze de la toți fanii Fullmetal Alchemist, dar Edward „CUI ÎI SPUI CĂ E UN PITIC AȘA DE MIC CĂ NU-L GĂSEȘTI CU LUPA?!” Elric a fost primul personaj de anime blond cu care am găsit o imagine bună. Fullmetal Alchemist – o serie bună, spre deosebire de… 50 Shades. Sau de Twilight, cu celălalt Edward. Brrr.)

Capitolul II al magnificei capodoere „50 de umbre descătușate” începe cu Christiam Grey, care a descoperit că Anastasia și-a dat jos sutienul pe o plajă topless și a făcut, în consecință, o criză de gelozie. S-a suit cu ea pe un jet ski, a târât-o în mijlocul apei, unde a uitat prompt că era nervos.

După faza asta se întorc pe iaht, unde Anastasia are un flashback în care-și aduce aminte că superbul Dominant Christian Grey n-a vrut sub nicio formă să încheie un contract prenupțial. Blabla, oricum viața lui nu înseamnă nimic fără ea, blabla. Acum Ana încearcă să se obișnuiască cu ideea că e enorm de bogată. Presimt că nici „50 de umbre descătușate” nu o să aibă, de fapt, un fir narativ.

Un lucru care mi se pare Dubios e că Ana se teme de Christian. Se teme că el o s-o pedepsească, se teme de furia lui, de supărarea lui. Și pe bună dreptate – e impulsiv, nu știe până unde să întindă coarda, nu stabilește cu ea dinainte dacă anumite lucruri sunt chiar în regulă sau nu. Nu tatonează terenul, pare să fie deseori inconștient de nevoile ei emoționale… Lista continuă.

Ceea ce nu-i oprește să facă sex pe un iaht, cu niște cătușe aruncate în scenă pentru piperare. Sună mai interesant decât e. Am petrecut scena gândindu-mă că dacă iahtul s-ar scufunda, Ana s-ar îneca pentru că n-ar putea să înoate legată așa și Christian și-ar trăi restul vieții traumatizat.

Din păcate, seria continuă.

50 de umbre descătușate – capitolul I

Fri, 15 Mar 2013 14:45:35 +0000

Bun, am dat din nou peste cele mai neinteresante personaje principale de la Bella și Edward încoace. E.L. James a schimbat narațiunea înapoi la persoana I, ceea ce înseamnă că pot să continui să sper că doar Anastasia Steele e proastă de bubuie, nu că întregul univers din 50 Shades e de o prostie criminală.

Eroina noastră, Anastasia Steele, acum Anastasia Grey, stă pe o plajă din Monaco și trece repede în revistă evenimentele pe care le-am ratat între romane. Un fel de „săptămâna trecută, ați urmărit”, cu vreo câteva umbre din alea 50 de umbre lipsind cu desăvârșire. Te uiți la reclamă, te uiți în programul TV și afli că în timp ce toată lumea era cu ochii pe Eurovision, Christian și Anastasia s-au căsătorit. (Ia câteva imagini de aici, să te prinzi despre ce a fost vorba!…)

S-au grăbit ca doi adolescenți hormonali, au aruncat un pliculeț de nuntă instant în supa de rude și au fugit în Europa înainte ca petrecerea să se fi terminat. Nu prea înțeleg de ce. În cealaltă hidoșenie romantică la modă, „Twilight”/„Amurg”, pe care se bazează 50 Shades, Bella și Edward chiar erau adolescenți hormonali, care n-aveau voie să facă sex înainte de căsătorie ca nu cumva autoarea Stephenie Meyer să dea dovadă de insensitivitate politică sau religioasă. Normal că s-au grăbit, ca să termine cu mușcăturile de vampir care sunt o metaforă veche de un secol jumate referitoare la sex. Doar că au făcut și sex pe bune. Deci Bella și Edward au făcut sex și fizic, și metaforic. Deci au făcut super-sex, pe toate planurile.

…

Vi se întâmplă vreodată să trageți concluzii tâmpite și să vă urâți pentru ele? Mm. Și mie.

Așa, asemănări cu Twilight-ul lui pește: luna de miere are loc la malul mării, relația e disfuncțională, tipul e un ciudat, tipa e fraieră. Dacă se rupe vreun pat în curând, sau Anastasia rămâne însărcinată, 50 Shades o să devină automat 50 de umbre de amurg: transpunerea unei povești cu o umbră de acțiune și o nuanță de profunzime într-una fără umbre și nuanțe.

Aș vorbi mai multe despre firul narativ, dar nu prea există. Faptul că Ana își dă jos sutienul fără voia lui Christian și vrea să facă sex în apă e un fir narativ?… Poate. Nu mă prind.

În fine. La nuntă s-a dansat, Christian a târât-o repede pe Ana de acolo (de ce? Nu el voia nunta?) și într-un avion al firmei lui (care era totuși aranjat ca avion personal) și i-a zis Anei că o duce prin Europa, cum și-a dorit ea dintotdeauna. Uraa! În patul din dormitorul amenajat în avionul „firmei”, Ana deja uită că merge în Europa. Cred că are Alzheimer’s prematur, sau poate e descendentă dintr-o lungă dinastie de peștișori aurii.

Citat din carte, dacă nu mă credeți: „O, vai… Uitasem. Europa.”

Grey și Ana se acuplează ca două telegrame dezlănțuite.
Citat din Grey: „Te. Vreau. Atât. De. Mult. Vreau. Să. Fiu. În. Tine. Ești. A. Mea.”
Citat din Ana: „Mă. Faci. Atât. De. Fericită. Te. Iubesc.”

După această scenă furtunoasă de punctuație, Ana se trezește din amintire, care de fapt era vis, cu Grey urlând la ea.

Ah. Tânără iubire romantică. Atât de frumoasă și înălțătoare.

50 de umbre descătușate – prolog

Thu, 14 Mar 2013 20:14:02 +0000

Am un secret adânc, adânc. Atât de adânc încât vi-l spun vouă acum, în secret. Mă amuză literatura proastă. Nu aia care e indiferentă – aia care are un anti-talent care o scoate din mulțime.

M-am reapucat să citesc seria 50 Shades de E.L. James. Mai e o ultimă carte – „50 Shades Freed”, „50 de umbre descătușate”. Dar volumul doi a fost îngrozitor. Masochismul meu literar, combinat cu orice tendinție obsesiv-compulsive pe care le aveam în mine, de-abia a fost îndeajuns să mă ducă la bun sfârșit.

Hai că pot. „50 de umbre descătușate”. Nu poate fi o carte mai rea decât „50 de umbre întunecate”, nu? Sau poate, spre oroarea mea, autoarea a devenit mai bună și a ajuns să scrie cărți anost de proaste. „50 de umbre ale lui Grey” a trecut relativ repede, pentru că avea ceva fir narativ, a doua carte omora orice posibil fir narativ din fașă.

Hai că pot.

Pe capitole. Încet. Pas cu pas.

Prolog

Christian Grey visează o chestie care ar fi putut să fie devastatoare, dacă mi-ar fi păsat de el. Sau dacă, la o adică, ar fi fost bine scrisă. Pe scurt: când era prea mic ca să înțeleagă ce era moartea, i-a murit mama. A stat o vreme pe lângă cadavrul ei, jucându-se cu mașinuțe, mâncând mazăre înghețată și dormind lângă ea. Când a apărut poliția, a fost brusc traumatizat pe viață (de ce atunci?).

Scena mi-aduce aminte de Regele Leu, doar că de Simba eram atașată.

Christian se trezește în brațele adoratei lui iubite (adorată de el, nu de mine), Anastia Steele. Urmează o scenă generică de reîmbărbătat după coșmar, plus ceva replici pe care nu le înțeleg că nu par să aibă nicio legătură cu nimic. Am cartea în engleză, dar uite o traducere proprie:

El: „Jurămintele. Fără supunere. Pot face asta. Vom găsi o cale.” (Alte propoziții care și-ar găsi locul lângă astea ca logică și stil: Fum. Fără foc. Pot coase nasturi. Uite-un semafor.)
Ea: „Da. Așa e. Mereu vom găsi o cale.”

Probabil cu viori Hollywoodiene, prologul se încheie în confuzie fără să ne fi zis, de fapt, nimic. Cam ca recenzia asta.

Cincizeci de umbre întunecate – EL James

Wed, 09 Jan 2013 23:18:19 +0000

Prin 20 decembrie îi spuneam unui amic că o să termin de citit seria „Cincizeci de umbre” a lui EL James până la sfârșitul anului. Da, da. Vezi să nu. De-abia azi am terminat cu volumul doi, „Cincizeci de umbre întunecate” („50 Shades Darker”). Pur și simplu nu m-a prins. Poate și pentru că toate firele narative au fost abandonate în aproximativ 3-5 pagini după ce au apărut.

Pe scurt, romanul e atât de prost încât devine bun. Am citit mai demult seria „Amurg” („Twilight”) de S. Meyer, pe care se bazează, și pot să spun cu mâna pe inimă că „Cincizeci de umbre” e chiar mai prost scrisă.

Rezumatul volumului 1: Frumoasa Anastasia Steele, studentă în ultimul an, se îndrăgostește de marele afacerist Christian Grey, care face și el o pasiune pentru ea. Ea vrea poveste de dragoste, el îi pune în față două contracte: unul pe bune, că nu spune mai departe ce are loc între ei, celălalt mai mult de fiță, care spune, pe scurt așa, că ea va fi sclava lui sexuală. Mă rog, nu cu cuvintele astea. Anastasia îl semnează pe primul, nu și pe al doilea, se negociază practicile în pat, se ajunge în pat, se trece prin niște palme peste fund și la sfârșit Anastasia hotărăște să-l urmeze pe Grey prin toate perversiunile. Așa că îl invită să îi mai tragă încă niște palme peste fund, ceva mai tari. El trage, ea fuge. Literalmente.

Sfârșit.

Volumul doi începe cu o Anastasia șocată, pur și simplu șocată!!! că el a putut s-o lovească.

Păi bine, măi, femeie, dar nu tu i-ai zis?… Și el nu ți-a zis să-i spui să se oprească dacă e prea dur? Nu puteai să zici, „Ho, breeeee, că-mi iei pielea de pe fund.” Sau, mai exact, „roșu”, că ăsta era cuvântul de oprire. Ca la semafor. Ce e greu?

…În fine. Anastasia suferă că s-a despărțit de Grey, Grey îi face curte să se întoarcă înapoi. Până la urmă merg împreună la o expoziție foto a unui prieten al Anastasiei. Grey, ca un bărbat perfect echilibrat și normal la cap ce e, cumpără toate pozele cu ea ca să nu ajungă în posesia altcuiva. Perfect normal, nimic ciudat aici. (ca idee, dacă un tip ar cumpăra toate pozele cu mine dintr-o expoziție din motivul ăsta, aș fi pusă pe gânduri)

Din păcate firul narativ e atât de dezlânat încât nu țin minte exact ordinea evenimentelor. La un moment dat Anastasia își găsește de lucru într-o editură. Șeful îi cam face avansuri. Grey, ca un iubit perfect echilibrat și fără probleme de comportament, cumpără pe șest editura la care lucrează. Ana, ca o femeie complet pierdută în spațiu, nu se prinde. Până când tipul încearcă s-o violeze într-o scenă penibil scrisă (practic omul a trebuit să-i spună verde-n față că vrea să se culce cu ea cu sila ca să-i pice fisa. Pierdută în spațiu). În singurul moment mișto din cartea asta, Ana îi trage una între picioare. Pentru că poate. Uraaa! Pe urmă fuge afară din clădire.

Din păcate, partea mișto se termină aici. Apar de nicăieri Grey și bodyguardul lui Grey, care se duc înăuntru și îl mai bat puțin pe șef. Care șef e concediat de Grey (dar nu oficial, ci mai pe ascuns). Așa că Ana e promovată la o săptămână sau două după ce s-a angajat, fără să aibă niciun merit. Până și ea și Grey cred că mișcarea e absolut ciudată, dar EL James nu se oprește din clădit altarul Anastasiei nici măcar când personajele încep să aibă bănuieli.

Alt fir narativ care tot apare și se pierde: Grey și Ana sunt urmăriți de o fostă parteneră de-a lui Grey. Apropo, Grey e Dominant, păsămite. Ca idee, un Dominant, în lumea BDSM (aia cu bice, funii, cătușe etc.), e un tip care domină. Că de acolo vine cuvântul. El e cel cu biciul sau ce-o fi. Sau uneori nu cu biciul, doar cu puterea, cel care conduce, oferă, pedepsește, răsplătește. Și persoana care are rolul submisiv primește, fie că e vorba de lovituri de bici sau recompense sau ce-o fi.

Dar încă din volumul 1, Christian Grey pare să fie mai degrabă avid să se facă totul după voia lui decât să fie cu adevărat implicat în ideea de dominare. Când Anastasia nu vrea să-i facă pe plac, face botic.

Așa că nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut cum se rezolvă problema cu fosta submisivă, Leila. Deci, Leila asta, care a dat în mintea copiilor, se plimbă aiurea prin oraș și a renunțat la igienă sau alte alea, e în același timp un fel de super-agent CIA. Sparge casa lui Grey, le scapă bodyguarzilor, îi distruge mașina Anastasiei, sparge casa Anastasiei, face rost de un pistol… E ca și cum ți s-ar enerva papagalul că-l desconsideri și ar zbura spre tine cu ghiulele. „Implauzibil” e un cuvânt pe care l-aș fi folosit foarte des dacă n-aș fi fost prea ocupată să-mi trag palme peste frunte la fiecare nouă super-performanță din partea unei persoane care se dovedește a fi complet redusă mintal.

Deci. Pătrunde în locuința Anastasiei. Cu un pistol. Fără cheie. Tot vântură pistolul și îi pune Anastasiei întrebări gen „De ce tu și nu eu?” Și se poartă ca un copil de cinci ani – la propriu. E clar că nu înțelege ce se întâmplă în jurul ei, așa că Anastasia, amenințată mai mult sau mai puțin cu pistolul, îi face ceai. Dar înainte ca fosta și actuala să se pună la taclale ca de la pierdută în spațiu la dusă cu pluta, cu pistolul între ele, dau buzna Grey și Taylor (boydguardul). Grey îi spune un singur cuvânt fostei, care pică în genunchi fără să gândească și pistolul îi zboară cât colo.

…Plauzibil, nu?

Ana e dată afară din cameră de un Grey intrat în panică și în loc să meargă la apartamentul lui (cum i s-a zis), se duce să bea cu un prieten. Ajunge târziu acasă, Grey se ia de ea (normal), ea face fițe, el devine Submisiv din Dominant (wtf?!), după care își revine după ce Ana îi spune toate dulcegăriile și prostiile pe care le-a repetat în monologul ei interior în cartea asta și pe urmă el îi spune de ce îi place să bată femei.

Citat din varianta în engleză, pe care am citit-o: „I’m a sadist, Ana. I like to whip little brown-haired girls like you because you all look like the crack whore —my birth mother. I’m sure you can guess why.”

Traducerea mea (n-o am pe cea oficială în română): „Sunt sadic, Ana. Îmi place să biciuiesc fetițe cu părul șaten ca tine pentru că toate semănați cu târfa drogată – mama mea reală. Sigur poți să înțelegi de ce.”

…La faza asta am rămas cu gura căscată. Dintr-o dată, „Cincizeci de Umbre Întunecate” a devenit o carte mult mai grea, mult mai dificilă, mult mai dură. EL James ne-a aruncat într-un vârtej psihologic peste care efect nu-mi dau seama cum vor reuși să treacă. Implicațiile sunt îngrozitoare, toate căile pe care o pot apuca sunt îngrijorătoare. Stau cu sufletul la gură să văd CUM poate duce o scriitoare ca EL James mai departe o revelație de genul ăsta.

„Lumea din jurul meu se oprește. O, nu.”

Nu, zău. Chiar asta spune: „My world stops. Oh no.” Explicația pentru care îi stă lumea-n loc este absolut superbă: asta înseamnă că Grey chiar are nevoie de toate biciurile și toate frânghiile. Oare poate Ana să-i ofere toate lucrurile de care are nevoie?

…Nu asta ar trebui să fie problema, ANA! Prezența ta acolo e un rezultat al unui Complex al lui Oedip care a dat și mai tare în patologic decât de obicei. Toată viața lui, Grey și-a bătut simbolic mama – și s-a culcat cu ea. „Nu sunt o mamă simbolică destul de bună” NU e o reacție corectă. Dar pentru că e o reacție destul de corectă pentru Grey, o cere în căsătorie. Și de fapt asta era toată ideea din scena asta: cererea aiurită în căsătorie.

Mergem mai departe. În direcția de sex pervers, singura chestie care e cu adevărat pervertită în toată cartea asta e imaginea lui EL James despre corpul uman. Grey o pune pe Ana într-o chestie de genul ăsta:

„Spreader bar”. N-am chef să dau pe google să văd ce fel de bară e și nu-s la curent cu termenii BDSM în limba română.

…și o trântește pe pat. Unde dacă răsucește bara, se întoarce Anastasia = fără ca Anastasia însăși să facă ceva. Adică e ca un fel de scândură, bănuiesc, sau ca o paletă de lemn. Eu n-am auzit să poți să întorci o persoană atât de ușor de pe burtă pe spate.

La un moment dat (așa nu m-am obosit să rețin evenimentele în ordine, că și-așa nu contează), Anastasia se duce să discute cu psihologul lui Grey, care îi spune că sexul pervers e absolut ok, nu e nicio problemă, dar Grey vrea așa ceva din cauza copilăriei lui nefericite. Acum pare să se vindece, deci Anastasia nu trebuie neapărat să facă nimic pervers.

Ultimele scene din „50 de Umbre Întunecate” sunt la petrecerea de ziua lui Grey, după ce Ana i-a acceptat cererea în căsătorie. Prima femeie din viața lui Grey, Elena, face scandal și e aruncată afară din sufletul și viața lui (deși înainte erau prieteni), prietena cea mai bună a Anastasiei, care a fost în vacanță tot romanul, află de perversiuni și intră în panică și… cam atât.

Romanul efectiv se termină cu o secvență smulsă parcă dintr-un film de acțiune, în care fostul șef al Anei jură răzbunare. E cea mai bună scenă, cel mai bine scrisă (prin asta vreau să spun că e chiar acceptabilă) și n-are absolut nicio legătură cu stilul haotic, lipsit de fir narativ și acțiune și plin cu descrieri explicite de proastă calitate ale seriei „50 de umbre”.

Mai e un roman, și pe urmă gata.

Cu ce mă găsește lumea pe Google

Fri, 04 Jan 2013 14:31:31 +0000

Ca nouă postare de Anul Nou, adun câteva din statisticile din anul 2012 (în care am avut prea puține luni de bloguială). Îmi plac statisticile 😛

Cică ar fi intrat persoane din 39 de țări – deși pun pariu că numărul ăsta mare mi se trage de la cei care au intrat cu IP-uri ascunse 🙂 Majoritatea au fost din România (nu cred că surprinde pe cineva), SUA și Germania.

Cel mai tare mă distrează căutările pe Google. 109 persoane au venit căutând „bancuri cu apocalipsa”. 65 au căutat „bancuri despre apocalipsa”. Au mai fost și alte variațiuni pe tema. Și au fost câteva căutări extrem de simpatice, sau la care simt nevoia să răspund.

roxana malina chirila poze

Nup. Nu prea am pus poze pe net.

roxana malina chirila on facebook

N-am facebook. Am avut, dar lumea credea că mă poate găsi cu adevărat acolo și adevărul e că nu verificam dacă s-a mai întâmplat ceva pe acolo decât o dată la jumătate de an. Așa că am renunțat. Sunt în schimb pe google plus, unde nu fac nimic.

roxana din nichita stanescu

Știu de unde vine Roxana din combinația asta, dar Nichita Stănescu?… Mă dezmint de orice legătură cu Nichita Stănescu! 😀

traducere e. l. james’ “50 shades of grey”

O găsiți pe la marile librării. Cărturești și altele permit comenzi online. Și e disponibilă și la eMag.

raids against yoga schools italy
misa italy investigations results

Nu mai am nicio veste pe direcția asta. (No news, dear readers, no news)

referat cartea nu va muri

…Treci și scrie-l singur! 😀

reptilienii

…sunt un mit.

tabara de arta divina initiatica siddhaarta

A fost la Brașov. Din păcate niciun artist de acolo nu pare să-și facă publică participarea și să arate ce a produs în tabără, sau v-aș da link. Site-ul oficial al Siddhaarta pare să fie ăsta: http://www.siddhaarta.com/Arta_Divina/

Pare neterminat.

covoare in jurul patului

Recomand unele înguste, ca să încapă.

porno cu initieri in limbi

Recomand căutare pe site-uri porno.

codu biblic si misa

Vezi Yogaesoteric. Nu că articolele lor ar fi foarte clare în direcția asta.

„water ecstasy” misa

Filmul se numește „Ecstasy Water”. Clipuri din el pe pornhub: http://www.pornhub.com/users/xxxdome

film erotique yoga misa
romanian misa porn
misa urinary orgasm

Try Ecstasy Water: http://www.pornhub.com/users/xxxdome

vreau sa fiu intr-o secta care fac sex

De fiecare dată când îmi zic că nu e nimeni destul de prost ca să vrea să intre într-o sectă ciudată de bună voie… mă uit la căutarea asta.

yogaesoteric bdsm

Yogaesoteric nu știe ce e BDSM și nu poate afla decât dacă se informează de pe Wikipedia. Orice chestie legată de BDSM e privită destul de rău de MISA. Aș putea scrie mult mai multe despre asta, dar nu e momentul.

cei care au comis incest mai ajung in rai?

Nu știu ce să-ți spun. Nu le am cu creștinismul, dar dacă nu mă înșel exista teoria că orice păcat poate fi iertat dacă te căiești destul de tare (în afară de sinucidere, parcă, pentru că după sinucidere nu mai ai când să te căiești). Mai bine întrebi un preot/student la religie.

secta apostolii nimfomani

Există așa ceva?

50 de umbre ale lui grey dominant

Christian Grey nu e dominant. E un tip care se văicărește că iubita nu cade în genunchi în fața lui pentru că el spune că așa ar trebui să facă. Pentru mai multe detalii despre BDSM și partea de Dom din BDSM, recomand citirea unor chestii mai adecvate.

50 de umbre ale lui grey rezumat

Anastasia Steele dă nas în nas cu tipul bogat, frumos și tarat psihologic Christian Grey. Ea se îndrăgostește, el vrea s-o facă sclava lui sexuală. O grămadă de învârtit în jurul cozii și un contract stupid. Se termină când Anastasia fuge pentru că Grey i-a tras palme la fund la invitația ei. Și cam atât… Dar nu-i nimic! „50 de umbre întunecate” stă și mai prost!

sex violent yoga misa

De obicei sexul la MISA nu e violent, ba chiar există o tendință puternică de a evita orice fel de activitate care ar avea legătură cu violența (vezi: BDSM). Cel puțin la scară largă, la scară redusă mai auzi povești care spun altceva.

misa cursuri doc

Cursurile MISA pot fi găsite pe Exmisa.org – cele de la anul 18 în sus sunt codate, dar codul a fost spart.

de ce este bine sa citim benzi desenate

Pentru că sunt mișto și unele dintre ele chiar merită. E același motiv pentru care e bine să ne uităm la filme, seriale sau să citim cărți.

ce se intampla cu conducatorii misa

Și eu mă întreb.

recenzii fifty shades

Proastă, proastă, proastă seria. Destul de proastă ca să merite citită.

cine sunt ingerii trimisi de dumnezeu sa distruga sodoma

Biblia nu spune, din câte știu, dar în anumite tradiții cică unul dintre ei ar fi fost Arhanghelul Gabriel.

fete peste 18 care vin la domiciliu pentru sex and the city

No comment.

liliac in viata reala daca vezi

Înseamnă că ai ochi buni, că ăștia zboară noaptea.

reptilienii cum se recunosc

După rudele pe care le au. Dacă cineva are un dinozaur în familie, puteți fi siguri că acea persoană este un reptilian.

curent filozofic opus epicurianismului

Ladon știe.

the magic passage making off

E scris greșit titlul. „Making off” ar trebui să fie „Making Of”.

Aici: http://www.promovies.tv/video/24530-the-magic-passage.html