Adevărul on Roxana-Mălina Chirilă

Hei, Adevărul! De ce nu zici că l-ai prescurtat pe Verne?

Thu, 20 Aug 2015 07:50:39 +0000

Ah, merde. Zilele astea, după ce am terminat cu Cimitirul din Praga (recenzia va sosi în curând), m-am aruncat asupra colecției Jules Verne, de la Editura Adevărul Holding. Întâi am fost impresionată pozitiv de ediție: arată ca vechea colecție Verne, pătrățoasă, cu coperți cartonate, pagini cu scris mare, dar făcute îngrijit și plăcute la citit. Mai sunt greșeli pe ici, pe colo, litere lipsă și alte probleme tipografice, dar nu e chiar atât de deranjant. Nici măcar tendința dubioasă de a pune virgulă după semnul întrebării sau al exclamării nu m-a perturbat. (poate sunt eu Zen zilele astea, totuși, că începe să bată la ochi ușurința cu care trec peste toate)

Însă mă mirau două lucruri: o dată, că țineam minte cărțile lui Jules Verne ceva mai lungi – un lucru pe care l-am pus pe seama amintirilor mele din copilărie, când citeam mai greoi; apoi, țineam minte că Jules Verne scrie mai interesant – un lucru pe care iar l-am pus pe seama amintirilor mele din copilărie și a nostalgiei.

Eh, dintr-o curiozitate am căutat ceva în vesiunea în engleză a „20.000 de leghe sub mări” și am constatat că socoteala din română nu se potrivește cu cea din engleză – mai un dialog era rezumat printr-o descriere, mai lipsea câte ceva. După încă niște căutări, am dat peste și am dat peste varianta scanată după ediția franceză din 1871 și am confirmat problema: nu varianta în engleză a adăugat ceva, ci varianta în română a tot scos.

Oy! Adevărul! Ceea ce faceți voi au mai făcut și alții – există versiuni prescurtate ale diverselor cărți în întreaga lume. Însă de obicei sunt semnalate prin ceva, scrie pe copertă un „abridged”, ceva, să știi și tu ce citești.

Am căutat pe net și până acum nu i-a tras nimeni la răspundere pe Adevărienii ăștia care nu prea le au cu adevărul – poate că nu și-a bătut nimeni capul s-o facă, poate n-a remarcat nimeni. Ceea ce nu înseamnă că e ok. Am studiat zonele de informații despre carte, am văzut cine sunt traducătorul, directorul general, directorul executiv, project managerul, redactorul, tehnoredactorul, corectorii, cine a făcut grafica și ilustrațiile. Văd telefonul, faxul și adresa editurii Adevărul Holding – dar nu văd să scrie nicăieri că e o ediție prescurtată. Am căutat să văd dacă există versiuni diferite ale textului (cum există pentru Dorian Gray și „Magicianul” lui Fowles), dar n-am găsit nimic în acest sens.

Deci, care e faza?… De ce n-ați scris și voi pe undeva „20.000 de leghe sub mări: Ediția prescurtată ‘Magazin oceanic’ – conține toate enumerările de specii de pești, dar am eliminat din dialoguri”? E greu? E neplăcut? Păi și să fii descoperit cu mâța-n sac e cam nasol. Ce-aveți de zis în apărarea voastră? Există o ediție scurtă, semnată de Verne, pe care ați ales-o la traducere și mă iau eu degeaba de voi? Sau e prescurtată asta un pic pe șest?

Zona de citate și comparații, pentru curioși

Pe mine m-a apucat să mă uit la alte ediții când eram la pagina 257, unde scria așa:

-Sunt animale primejdioase?, mă întrebă Conseil.

-Nu, am răspuns eu, doar dacă le atacăm. Când o focă își apără puiul, furia ei e grozavă. Atunci se întâmplă să sfărâme în bucăți barca pescarilor.

-Are dreptul acesta, zise Conseil.

-Nu te contrazic.

În depărtare se auzeau mugete puternice, asemenea celor ale unei cirezi de rumegătoare. Ne-am îndreptat spre locul de unde provenea zgomotul asurzitor și de pe o înălțime am zărit o mare câmpie albă, acoperită cu morse. Aceste animale se jucau și strigătele lor erau de bucurie, nu de furie.

Morsele seamănă cu focile în ceea ce privește forma trupului și a picioarelor. Dinții de jos lipsesc, iar cei de sus sunt niște colți lungi de optzeci de centimetri și cu circumferința de treizeci. Acești dinți, dintr-un fildeș tare și fără dungi, mai trainici decât ai elefantului, sunt foarte căutați.

Să lăsăm în legea ei varianta în engleză și să trecem direct la ediția din 1871. Pasajul transcris de mine începe de pe la mijlocul paginii – continuă și pe pagina următoare:

Ca să luăm varianta scrisă, o trec aici. Cu bold sunt porțiunile care au rămas, cu _italice _ce s-a prescurtat în română… din câte mă pricep cu franceza mea de baltă.

„« Ce ne sont pas des animaux dangereux ? me demanda Conseil.

— Non, répondis-je, à moins qu’on ne les attaque. Lorsqu’un phoque défend son petit, sa fureur est terrible, et il n’est pas rare qu’il mette en pièces l’embarcation des pêcheurs.

— Il est dans son droit, répliqua Conseil.

— Je ne dis pas non. »

Deux milles plus loin, nous étions arrêtés par le promontoire qui couvrait la baie contre les vents du sud. Il tombait d’aplomb à la mer et écumait sous le ressac. Au-delà éclataient de formidables rugissements, tels qu’un troupeau de ruminants en eût pu produire.

« Bon, fit Conseil, un concert de taureaux ?

— Non, dis-je, un concert de morses. Ils se battent ?

— Ils se battent ou ils jouent.

— N’en déplaise à monsieur, il faut voir cela.

— Il faut le voir, Conseil. »

Et nous voilà franchissant les roches noirâtres, au milieu d’éboulements imprévus, et sur des pierres que la glace rendait fort glissantes. Plus d’une fois, je roulai au détriment de mes reins. Conseil, plus prudent ou plus solide, ne bronchait guère, et me relevait, disant :

« Si monsieur voulait avoir la bonté d’écarter les jambes, monsieur conserverait mieux son équilibre. »

Arrivé à l’arête supérieure du promontoire, j’aperçus une vaste plaine blanche, couverte de morses. Ces animaux jouaient entre eux. C’étaient des hurlements de joie, non de colère.

Les morses ressemblent aux phoques par la forme de leurs corps et par la disposition de leurs membres. Mais les canines et les incisives manquent à leur mâchoire inférieure, et quant aux canines supérieures, ce sont deux défenses longues de quatre-vingts centimètres qui en mesurent trente-trois à la circonférence de leur alvéole. Ces dents, faites d’un ivoire compact et sans stries, plus dur que celui des éléphants, et moins prompt à jaunir, sont très recherchées.”

Adevărul.ro e mai nașpa decât Cancan.ro

Tue, 02 Jun 2015 04:03:33 +0000

Din când în când mai intru pe site-ul Adevărul. N-aș putea să vă spun de ce, că sigur n-o fac ca să mă informez. Cred că o fac ca să râd: minunile lui Arsenie Boca se împletesc cu Andrei Pleșu și ajung poziții sexuale. Știrile se întâlnesc cu cercetătorii britanici și totul se umple de inepții.

Uite, de curând au postat articolul ăsta de pe Adevărul, despre cuptorul cu microunde, despre care unii spun că e o prostie nedocumentată. Dacă aș avea răbdare să-l citesc, v-aș spune dacă așa și e, dar nu mai am. Mi-am adus aminte în schimb de mai multe alte articole „științifice” de la ei, printre care și unul de pomină, cu zăpada „artificială” care cică pica la noi – și se deosebea de cea „reală” pentru că era explicată de o femei de la bloc, care nu știa cum e cu fizica (asta fiind singura diferență). Sau mai sunt sfaturi în funcție de zodie: cum să-ți îngrijești pielea, ce poziții sexuale etc.

Și uite așa mi-am dat seama că Adevărul a ajuns mai nasol decât Cancan. Cancan e ca o prostituată, de-aia care e la colțul străzii. O știe toată lumea că se ocupă cu asta, se merge la ea cu rușine, dar asta e: nu e frumoasă, nu e elegantă, nu e bună, dar e onestă. Cancan zice: „Șefu, dau sex, scandal, ce-ți pohtește ție inimoara cea neagră.” Și unii intră, alții nu.

Toată lumea știe că la Cancan se scriu mizerii. Jurnaliștii n-au pretenția că ar face jurnalism de calitate. Din când în când le mai scapă mâna și se documentează, dar nu e nimic periculos aici, pentru că oricum oamenii își știu limitele: nu scriu despre sănătate, tehnologie sau alte lucruri serioase. Stau în banca lor, bagă scandalul și cu asta basta. N-au pagină de „sănătate”, nu dau sfaturi de viață.

În schimb, Adevărul bagă articole „serioase”, are titlu de ziar serios, oameni importanți scriu pe acolo. Doar că adevărurile sunt uneori minciuni, alteori inepții și din când în când adevărate. Dacă Cancan își știe limitele și se păstrează în ele, Adevărul își permite să se bage oriunde: discută de sănătate, deși dă sfaturi absurde, discută de știință, deși nu știe bazele ei. Are numai aere și rareori substanță – știi că e cam prostituată, dar nu poți să spui așa ceva, că imediat gângurește: „Vaaaai, se poate așa ceva, drept cine mă luați, eu sunt doamnă!” și ți-l aruncă în pat pe Pleșu, ca să-ți arate ție cum e cu domnia asta. În timp ce Pleșu te ține de vorbă cu diverse intelectualisme, Adevărul își ridică fustele și le arată tuturor cele mai bune poziții sexuale. În funcție de zodie.

Cancan e o mizerie. Adevărul amestecă mizeriile cu chestiile mai de doamne-ajută și încearcă să te convingă că mizeriile și pseudoștiința sunt reale. Pentru trafic, bănuiesc. Mi se pare mai criminal să fii genul ăsta de lichea pseudo-educată decât o mizerie cap-coadă, despre care lumea știe că e mizerie. Nu de alta, dar nu mai ești o mizerie relativ inofensivă (relativ), ci o mizerie care trage șuturi oriunde, pentru binele propriu.

Martorii ortodocși de la Adevărul

Fri, 22 May 2015 06:36:10 +0000

Azi am intrat pe Adevărul, am făcut slalom printre link-uri despre ce face ea înainte de sex și la ce vârstă îi scade ei libidoul și anunțuri ȘOCANTE și am reușit să descopăr că dacă jurnaliștii de la Adevărul au o calitate, aceea e că știu să-și citeze sursele.

Partea proastă e că nu înțeleg ei neapărat ce citează acolo. Uite ce am găsit:

De Înălţare, la 40 de zile de la Paşte, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a ridicat la ceruri de pe Muntele Măslinilor. Conform crestinortodox.ro, la această minune au mai luat parte şi Apostolii şi cei doi îngeri. Aceştia din urmă le-au vorbit apostolilor despre cea de-a doua venire a lui Hristos, şi le-au cerut să nu fie copleşiţi de durerea despărţirii de Mântuitor.

(sursa: Tradiţii de Înălţarea Domnului – Sărbătoarea când se leagă vrăjile şi descântecele. De ce e bine să fii vesel de Ispas şi ce păţesc cei care muncesc astăzi)

Mi și-i imaginez pe cei de la crestinortodox.ro, care s-au dus la fața locului și s-au ascuns în tufele de pe Muntele Măslinilor, cu reportofoanele în mână ca să înregistreze fiecare cuvânt spus de îngeri. Au urmărit toată scena, s-au întors acasă și au scris un articol exclusiv despre acest nou episod din viața extinsă a lui Iisus, care în niciun caz nu e prezent în Biblie.

E bine să știm că mai există jurnaliști de investigație în România, chiar dacă nu lucrează la Adevărul.

[][3]

Reporterii de la crestinortodox.ro sunt prezenți în acest document istoric.

Scutiți-mă de experți în manga

Wed, 18 Jun 2014 22:29:51 +0000

Din când în când, mânați de febra exotismului, a noului, a mirajului culturii maselor, diverși oameni se trezesc discutând despre chestii nemaiauzite – fără să-și dea seama că ajung să afle de ele mult după ce restul lumii a studiat fenomenul, l-a înțeles și acum îl știe, barem din auzite.

Așa mi s-a întâmplat să aflu acum vreo trei ani la un curs de media de la masterat despre… internet! Și bloguri! Și despre faptul că blogurile au murit! În mod interesant, la același curs am aflat și despre benzi desenate americane și japoneze, de la aceeași profesoară, care nu putea distinge foarte bine comics-urile din SUA de manga niponă. Întâmplător, Universitatea din București are o expertă în benzi desenate americane, în special pe direcția de autobiografie în benzi desenate, dar nu era profesoara cu care făceam noi cursul. Nu, profesoara cu care făceam noi cursul experimenta chestii noi și a ajuns în situația ușor stupidă în care noi știam mai multe ca ea.

Fenomenul se repetă în mod iritant: cineva de la site-ul Adevărul, care e parcă din ce în ce mai prost, s-a apucat să scrie despre manga.

Manga: benzi desenate japoneze. Au un anumit stil oarecum distinctiv pentru decoruri și personaje și sunt publicate alb-negru.

Anime: desene animate japoneze (anime de la animație, mnu?). Au tot cam același stil distinctiv de desenare a personajelor și decorurilor.

Știți de unde știți cum arată anime? Anime înseamnă Sailor Moon și Dragon Ball Z. Înseamnă Pokemon. Înseamnă o parte din desenele copilăriei generației mele.

[][1]

Sailor Moon

Asta ca să fim pe aceeași pagină. Bun! Există un stil de desenat „manga”. Și poți să faci ce vrei cu el, inclusiv desene porno. Și sunt unii care fac desene porno în stilul respectiv pentru că pot și pentru că vor și din cine știe ce alte considerente.

În contextul ăsta, ziarul Adevărul ne ține o lecție de morală despre… manga. Care li se pare lor că e pornografie infantilă.

Citez începutul:

Pe străzile din Tokyo, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât expresiile inocente ale tinerelor, care se regăsesc în paginile benzilor desenate japoneze, aşa-numitele „manga“.

…poftim? Absurditatea primului paragraf nu poate fi redată decât făcând o paralelă cu industrii mai cunoscute de noi:

Pe străzile din SUA, sexul vinde. Dar nimic nu vinde mai bine decât femeile care se culcă rapid cu orice bărbat, care se regăsesc pe ecranele televizoarelor și calculatoarelor în aşa-numitele „filme“.

Cam la fel cum nu e cazul să sari în fața televizorului când copilul tău se uită la Vrăjitorul din Oz și să-i acoperi privirea cu mâinile că poate vede scene porno, la fel nu e cazul să te panichezi când copilul tău se uită la Pokemon, că poate vede sex cu japoneze.

Articolul ne mai spune:

ies la iveală scene şocante de sex, ale căror protagonişti sunt minori. Predomină personajele feminine, majoritatea poartă uniforme şcolare, agrafe de păr şi expresii nevinovate în timp ce sunt în mijlocul unor acte sexuale, uneori violente, au descris jurnaliştii de la CNN.

Chiar dacă există niște adevăr în afirmația asta și japonezii au și benzi desenate/desene animate cu personaje feminine nevinovate și posibil minore, uneori în situații violente, situația e puuuuțin mai complexă.

Stilul ăla de desenat de care vorbeam mai devreme? Ăla caracteristic? Uneori face niște chestii destul de nerealiste cu personajele. Mai jos avem un bărbat, bărbat adevărat, mare samurai, soldat de profesie, fost criminal de vocație (cel în roșu):

Rurouni Kenshin (cel în roșu), Kamiya Kaoru (în albastru)

După cum spune un prieten când îi arăt poze cu bărbați din manga: „cine-i tipa asta?” Stilul ăsta feminin de desenat e folosit pentru mulți bărbați în manga – nu pentru toți, unii sunt pe stilul nostru de masculinitate. E o poveste lungă de ce se întâmplă chestia asta, o poveste care începe cu o cultură deschisă la frumos și artă, în care prinții erau descriși ca frumoși și strălucitori (Hikaru Genji, de exemplu), în care unele povestiri descriu cum un bărbat părăsit de iubita lui moare de inimă frântă, în care bărbații plângeau sensibil când se despărțeau de prietenii lor (ah, mânecile ude ale poeziilor vechi, ude de la ștersul lacrimilor).

În primul rând, deci, există o diferență de stil – una bazată pe o diferență culturală. Așa că cei care vin din altă cultură se împiedică rapid de diverse probleme de citire a volumelor, care sunt altfel decât cele cu care ne-am obișnuit.

Pe urmă, într-adevăr există și desene porno cu femei reprezentate ca niște copii. Dar nu sunt caracteristice pentru manga în general și nu sunt singurele opțiuni de pornografie desenată/animată pe care le poți găsi.

Ceea ce articolul ar trebui să spună e că în Japonia există **și**desene animate/benzi desenate care au personaje care par minore. Știți ce mai au? Desene animate porno cu tentacule, și pentru alea sunt faimoși. Și niște ciudățenii de chestii pornografice – monștri, magie, șantajuri, chestii SF. Sunt cunoscuți la nivel mondial că au tot felul de ciudățenii. Probabil din cauza faptului că desenele, spre deosebire de filme, sunt la fel de simplu/greu de făcut indiferent de temă, așa că și-au dezvoltat piața pe anormal, pe fantezie, pe ciudat – care se cere în întreaga lume (dacă nu s-ar cere, nu i-ar ști toți, părerea mea).

Rafturile magazinelor de specialitate sunt ticsite cu astfel de reviste, ce conţin scene explicite de sex, violuri, violenţă şi, mai presus de orice, protagoniştii sunt copii. Dar acest aspect pare să nu conteze, căci, folosind ca pavăză faptul că sunt „simple desene“, manga sunt legale.
[..]
Chiar dacă sunt desene, criticii consideră că imaginile găsite pe paginile unora dintre benzile desenate japoneze sunt de-a dreptul tulburătoare şi ar trebui interzise.

Autoarea articolului n-a prea descărcat filme porno pentru rație, se pare – sau într-adevăr le-a descărcat doar pentru rație și nu știe cum arată. Uite care-i faza: filme porno cu „violență” și „violuri” se fac și în alte părți, cu actori care-și dau frumușel acordul și pe urmă joacă teatru. Ceea ce lasă doar problema reprezentărilor sexuale cu copii.

Acolo dezbaterea e ceva mai lungă – oricât de moralizatori ar fi cei de la Adevărul, problemele legale sunt ceva mai complexe. A fost un caz acum câțiva ani în SUA, legat de un tip care avea benzi desenate japoneze dintre cele cu copii de care vorbim aici – și care a trecut prin tribunale pentru faza asta. Neil Gaiman a scris un articol fain pe tema asta. Pe scurt, legea e un instrument dur și uneori trebuie să-i apărăm pe cei de care nu ne place ca să îi apărăm pe cei care trebuie apărați.

În general, legile interzic pornografia efectivă cu minori pentru că le face rău minorilor. Nu pentru că pornografia cu minori e dezgustătoare, deși e. E o diferență importantă: nu se protejează delicatețea privitorului, ci integritatea unor persoane vulnerabile. Altfel ar trebui să interzicem și Lolita, de Nabokov. Și Biblia.

„Cred că aceste materiale teribile nu sunt protejate în temeiul libertăţii de exprimare. Sunt absolut sigur că acestea pot determina un comportament criminal“, a declarat Masatada Tsuchiya, membru al Partidului Liberal Democrat.

Bazat pe ce e sigur? Așa și Geoană era perfect convins că a câștigat alegerile trecute, dar la ce l-a ajutat? S-au făcut studii legate de efectele pornografiei și rezultatele sunt contradictorii.

Mio Bryce, un expert în animaţii şi manga de la Universitatea Macquarie din Sydney, a declarat că obsesia cu „kawaii“ sau „cuteness“ (calitatea drăgălăşeniei în contextul culturii japoneze – n.r.) face foarte dificilă distincţia dintre materialele care fac rău minorilor şi cele inofensive. „Drăgălăşenia este asociată automat unui personaj infantil. Poate că personajul are 20 de ani, dar din punctul tău de vedere poate avea doar 15 ani. Este foarte dificil“, a explicat Bryce.

Ah. Kawaii (se citește ca-ua-ii). Un termen de-ăla nu foarte traductibil care suferă mult la import/export. Procuroarea Crimeei, Natalia Poklonskaya, a ajuns un simbol kawaii în Japonia – și idioții care i-au luat un interviu pe tema asta i-au zis că e „sex symbol”. Mă, și pisicile sunt kawaii, fără să fie simboluri sexuale. Kawaii e un fel de „adorabil”, „drăguț”, un grad foarte ridicat de „plăcut”. Nu neapărat „infantil”, mai degrabă „inocent”.

Kawaii e o Mare Chestie în cultura japoneză de azi. Nu se referă doar la persoane, cam orice poate fi kawaii. O poșetă poate fi kawaii, o pernă poate fi kawaii, un gest poate fi kawaii, o chestie pe care ai zis-o poate fi kawaii. Am un ceas mic de buzunar care e kawaii.

În ce privește ce zice „expertul” Bryce, care de fapt e femeie, dar Adevărul n-a dat pe Google ca mine ca să afle, am senzația că vorbele i s-au scos din context. Dacă te uiți atent la ce spune de-a lungul articolului, pare să fie din alt meci (unul în care chiar știe despre ce vorbește, dar vorbește degeaba).

Termenul „manga“ înseamnă „desen casual“. Cele mai timpurii exemple de astfel de desene datează din secolul al VII-lea, dar au devenit foarte populare în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial.

Desen casual?… În fine, trecem peste. Nu știu de unde au scos secolul VII, dar probabil că o fi existat atunci ceva precursor al manga la fel cum desenele din piramidele egiptene și tapiseria de la Bayeux sunt premergătoare benzilor desenate de azi: și alea erau imagini care spuneau o poveste.

Acum, industria valorează aproximativ 3,6 miliarde de dolari, dacă ne referim la vânzările benzilor desenate şi a revistelor, iar cifra de afaceri în domeniul animaţiilor este estimată la 2,3 miliarde de dolari

Din care doar o parte sunt de pe urma chestiilor porno, nu majoritatea, cum sugerează articolul. Una din companiile de animație pentru copii/adolescenți și-a postat pe net încasările din 2011. Altă companie cu același profil, 2013. (7 miliarde de yeni e aproximativ 70 milioane de dolari) Alte numere, tot din 2013, tot fără porno (100 de yeni sunt aproximativ 1 dolar american). După cum se vede, numerele se adună și nici n-am căutat după jocuri, studioul Ghibli (care-s un fel de Disney al lor), produse conexe (gândiți-vă numai câte penare și caiete cu Pokemon sunt pe lumea asta).

După ce au trântit un articol plin de pornografie, vorbesc de altceva. Sugestiv, așa, ca să se oripileze lumea și să facă audiență pe articol.

Marea problemă însă este faptul că manga pătrunde în cultura japoneză şi poate fi văzută pretutindeni, de la semnele de pe stradă până la pamfletele guvernamentale. De cele mai multe ori, personajele sunt tinere, fete vulnerabile care îndeplinesc dorinţele consumatorilor, avizi după kawaii şi cute.

Un pamflet guvernamental japonez din 2007 era într-adevăr făcut în stil manga. Pamfletul se baza pe seria Marele Detectiv Conan, în care un geniu gen Sherlock Holmes aflat la liceu are un accident în urma căruia ajunge un băiețel de școală primară și rezolvă tot felul de cazuri cu ajutorul capacităților lui deductive extraordinare. În pamfletul comandat de guvern i se fură bagajul și până la urmă e salvat de la tot felul de probleme de careva din Ministere (de așteptat, nu? :D).

Despre ce vorbește persoana asta în articol? Aaaa, despre fanteziile din capul ei, create din faptul că habar n-are că manga înseamnă bandă desenată și că kawaii se poate referi și la altceva decât la fete vulnerabile. Diștept.

Ziarul Adevărul ne amuză cu sfaturi pentru 2014

Wed, 01 Jan 2014 19:53:46 +0000

Există un articol pe site-ul Adevărul care se numește „Ce să schimbi în 2014 ca să-ţi meargă bine în viaţa sexuală şi profesională”. Recunosc că m-a atras mai tare decât orice articol gen „N-o să-ți vină să crezi!”, „Incredibil”, „Șocant!” pentru că n-am mai întâlnit pe nimeni care să vorbească deschis despre promovarea pe motive sexuale. Îmi și imaginam trucuri despre cum să-ți inviți colegul la un sex oral discret în biroul lui, sau metode subtile de a transmite că ce vrei în schimbul unei relații cu șefa e postul de director adjunct.

Din păcate, Adevărul nu ne spune lucruri atât de imorale și totuși utile. În schimb, suntem repede puși în temă cu adevărata problemă:

Potrivit datelor furnizate de British Natsal, o organizaţie care are ca scop studiul comportamentului interuman şi al stilului de viaţă britanic, o personă din zece caută antidotul pentru o viaţă sexual împlinită.

După tone de articole despre cum să-ți îmbunătățești viața sexuală, Adevărul ne spune adevărul: e prea mult! Ne-am săturat, căutăm antidotul, vrem sex prost! Articolul ne va oferi puțină dezinformare și niște sfaturi proaste, deși ar fi fost mult mai simplu să ne zică: „Spuneți Dragă, adu-mi te rog o cafea nu înainte, nu după, ci în timp ce. Rezolvă problema brusc și pe o perioadă lungă.”

Sexologul britaniă subliniază faptul că inhibiţia sexuală începe să se instaleze din momentul în care partenerii uită sau evită să se mai sărute. Lipsa schimbului de salivă dintre parteneri împiedică transportul de testosteron, hormonul responsabil cu creşterea libidoului în cazul ambelor sexe.

Pentru că aici am rămas zen, am căutat pe net după cercetări din domeniu. După care am căutat sexologul cu pricina: Tracey Cox, care se pare că a studiat jurnalismul și psihologia. Nu-i nimic rău în asta, doar că n-am găsit cercetări care să demonstreze așa ceva. Oricum, un nou studiu al cercetătorilor britanici a descoperit că românii nu prea știu diferența dintre cercetători și alte grupuri sociale care-și dau cu părerea. 😉

sărutul trebuie practicat cu sfinţenie, cel puţin două minute pe zi, argumentează Cox.

Pentru detalii, mergeți la Patriarhie. (scuze! Nu m-am putut abține.)

Specialista britanică insistă ca perechile să experimenteze noi locuri de făcut amor. În bucătărie, în grădină sau în baie, pe maşina de spălat pusă în funcţiune.

În… grădină? Adică în zona aia unde ai trei pomi și vezi toate geamurile vecinilor? Care vecini văd și ei prin geamuri? Zona aia care de obicei e vizibilă din stradă? În fine, merge pentru exhibiționiști, persoane care au un căsoi cu curte interioară și cei care trăiesc la zece kilometri de civilizație.

Provocaţi-vă iubitul sau iubita să-şi aleagă un magnet, să-l pună pe frigider şi să-l mute zilnic, poziţia lui devenind astfel un barometru sexual. Partea de sus a frigiderului semnifică dorinţă intensă, partea de jos este asociată lipsei chefului de sex, iar zona de mijloc trădează un interes scăzut

Nu e un sfat așa de rău pentru cei care nu se pot exprima (ingineri?), dar necesită completări: în stânga e chef de perversiuni, în dreapta e dorința de sex normal. Unghiul de rotație dă ora la care vrei să se întâmple actul.

Cumpăraţi-vă o carte cu conţinut erotic şi daţi frâu liber inspiraţiei. Dacă vă temeţi de reacţia partenerului, citiţi în paralel şi marcaţi cu o culoare paginile care v-au atras atenţia. La sfârşit, puneţi în practică scenariile care au coincis.

:-O NU vandalizați cărțile, ffs! Cercetătoare britanică pe fenea, prima lege a cercetării e să nu mâzgălești cărțile dacă vrei să ai o viață lungă și fericită. Sau poate că tipa parte din trupa aia enervantă care a pus mâna pe cărțile din bibliotecă înaintea mea și le-a făcut imposibil de citit.

angajaţii trebuie să-şi „muleze“ comportamentul pe necesităţile companiei şi să vină la masa negocierilor întotdeauna cu soluţia-cheie. Publicaţia „Forbes“ a făcut publică o listă cu sfaturi pentru lucrătorii care, în 2014, vor să ia taurul de coarne şi să plece acasă cu “premiul cel mare”. Principala strategie este, spun editorii site-ului, anticiparea nevoilor departamentului, prin indentificarea şi valorificarea oportunităţilor de muncă.

E perfect să dai sfaturi despre muncă imediat după sfaturi despre sex. Posibilitățile de glume porcoase cu angajați care-și „mulează” comportamentul pe necesitățile companiei, iau taurul de coarne și anticipează nevoile departamentului devin nelimitate. Uite doar câteva sugestii:

bancuri despre „luatul taurului de coarne” în poziția cowgirl inversată (menționată în articol)
bancuri despre cum poți anticipa necesitățile întregului departament și un calcul estimativ al numărului necesar de prezervative și/sau vibratoare
identificarea și valorificarea oportunităților în contextul pixurilor căzute de pe birou

Vă las să vă distrați cu inventatul de bancuri. Nici Adevărul nu dă detalii, ci trece direct la secția de modă.

Codul bunelor maniere, tradus în limbajul industrie modei, interzice cu desăvârşire femeilor să mai îmbrace în 2014 o fustă mini din jeans sau să iasă pe stradă în trening.Tot la categoria „Aşa nu“ intră şi tricourile cu inscripţii, cizmele cu bot ascuţit şi toc cui, pantofii cu botul exagerat de pătrăţos sau şapca împopoţonată cu paiete. Aceleaşi reguli de bun-simţ dizolvă grijile domnişoarelor vizavi de blugii mamei cu talie înaltă, ascunşi pe rafturile de sus, şi bentiţele din liceu, cu flori sau funde încrustate.

Femeilor li se interzice cu desăvârșire, dar bărbații au voie?
A te îmbrăca într-un tricou inscipționat e egal cu a-ți băga degetele în ciorba altuia? Sau doar cu scuipatul sâmburilor de măsline în pumn?
Blugii mei de la mama cu talie înaltă sunt disponibili în rafturile de jos, de unde-i iau din când în când. Codul bunelor îmbrăcăminți insistă să mi-i mut sus? Nu de alta, dar tot ce e sus e ori cu cărți, ori extrem de greu accesibil.

În zona roşie, de alertă, se află şi pantalonii de trening inscripţionaţi pe dos, relatează „Business Insider“. Mall-urile, străzile, buticurile de la colţul străzii şi, în general, toate spaţiile destinate comerţului au fost populate de faimoşii pantaloni sport inscripţionaţi pe spate cu mesajul „Juicy Couture“. În 2014, mesajul trebuie să dispară cu tot cu pantaloni.

Îmi place modul în care au interpretat faptul că compania Juicy Couture a fost vândută altcuiva care îi schimbă complet direcția. Foarte creativ.

Statisticile cititului din Adevărul (sau cum să induci lumea în eroare)

Fri, 23 Aug 2013 21:03:03 +0000

Am dat peste un articol din Adevărul (de Cristina Hermeziu) care cred că vrea să spună că în România nu prea se citește, deși la a doua-treia citire îți dai seama că jurnalista-scriitoare nu spune pe șleau așa ceva deși se folosește de retorica subiectului. Uite cum începe articolul:

„Mai mult de o treime dintre români nu cumpără cărţi. De asemenea, 22% dintre români nu citesc nicio carte şi o persoană din cinci ar citi un titlu pe an. ”

Aflu că în România ar fi scăzut dramatic consumul de cărţi. Cum stau lucrurile în Franţa? Te apucă ameţeala cînd compari potenţialul de circulaţie a unei cărţi în cele două ţări.

Vedeți accentul pe românii care nu cumpără și nu citesc? O singură persoană din cinci citește (o carte pe an)? E retorica lui „nu citim”, pe care o știu pe dinafară, așa că normal că am crezut inițial că asta zice și ea.

Așa. Aflăm că în Franța 60% din oameni citesc mai multe cărți pe an (în cazul a cam 35%, peste 10 cărți). Observați accentul pe pozitiv: francezii citesc! 60% citesc, 35% citesc mult.

Reiau situația de la noi: „Mai mult de o treime dintre români nu cumpără cărţi. De asemenea, 22% dintre români nu citesc nicio carte şi o persoană din cinci ar citi un titlu pe an.”

Prima oară sună grav. O treime! O persoană din 5! 22%! Faci socoteala mental, aduni aiurea și ajungi la concluzia că o grămadă de români de-abia dacă se ating de cărți. După care, dacă te paște curiozitatea și-ți dai seama că nu se adună numerele ca să-ți dea 100% din populație, faci socoteala.

Statistici Franța:

60% – mai mult de o carte/an, din care:
35% – mai mult de 10 cărți/an.
_____
40% – 0-1 cărți/an (pentru că, evident, 60% nu se adună cu 35%, ci acel 35% face parte din 60%)

Statistici România:

22% – 0 cărți/an.
20% – 1 carte/an. (1 din 5, da?)
_____
58% – mai mult de o carte/an?
42% – 0-1 cărți/an?

Procentele sunt cam același ca la francezi, ceea ce înseamnă că situația pare gravă doar pentru că problema e pusă negativ de partea românilor (sunt menționați cei care nu citesc) și pozitiv de partea francezilor (sunt menționați cei care citesc).

Autoarea continuă așa:

„Comparaţia procentelor nu este atît de prăpăstioasă precum ar părea la prima vedere.” – păi prima vedere e dată de modul în care au fost aranjate statisticile, mulțam fain.
„Pînă la urmă 39% dintre francezi declară că nu citesc nicio carte într-un an.”

Bun! Integrăm asta în statisticile Franței, pentru o imagine mai concretă:

Statistici Franța:

60% – mai mult de o carte/an, din care:
35% – mai mult de 10 cărți/an.
39% – 0 cărți/an
_____
1% – 1 carte/an (oare cum au făcut sondajul ăsta? Ceva e dubios)

Jurnalista continuă:

Te apucă ameţeala însă cînd compari potenţialul de circulaţie a unei cărţi în România şi în Franţa. Ce şansă are o carte, odată tipărită, să ajungă în mîinile şi sub privirile unui cititor? Tirajul mediu al unei cărţi în România este de 1500 de exemplare pe când tirajul de ponire în Franţa este de 4000-5000 de exemplare. Ce înseamnă în cifre un bestseller? Un succes de librărie presupune în România 7000-10000 de exemplare vîndute; în Franţa vorbim despre sute de mii.

Deci, să reluăm. Procentul de cititori români e mai mare decât cel de cititori francezi (la o carte pe an), sau cam egal (pentru mai multe cărți pe an). Raportul de populație România:Franța e 1:3. Raportul de tiraj e 1:10 (aproximativ, e greu să-ți dai seama când compari mere cu pere). Faci socoteala și vezi că, per ansamblu, un francez cumpără de cel puțin 3 ori mai multe cărți decât un român (cărți noi, că alea contează la tiraj).

Hm. Păi de unde citesc, atunci? Împrumuturi? Piratat? Copii xerox? Cărți vechi de pe vremea bunicii? Anticariat? Kindle și cărți străine? Probabil că toate. Concluzia pe care o trag e că suntem mai săraci/mai puțin dispuși să cumpărăm cărți. Cred că o fi din cauză că stăm așa de prost la capitolul „salarii”.

Ceea ce mă surprinde e faptul că atât de mulți români citesc, în ciuda ideilor populare că n-o fac.

Dar, de parcă n-ar observa că discrepanța Franța-România în ce privește cititul (nu cumpăratul de cărți) e mică, autoarea articolului continuă prin a face elogiul Franței și a lăuda copiii francezi de grădiniță și școală care citesc; termină apoteotic: „Lumea era însă atît de largă. Azi ea încape în dreptunghiul unui ecran. Românii sunt printre cei mai mari consumatori de internet din Europa.” De parcă internetul, săracul, te-ar opri să citești cărți (Gutenberg, Amira, Torquere, Big World Network, etc.etc.etc.)

Mă întreb dacă a dat intenționat tenta asta articolului? Sau intenția a fost prost expusă și neclară și articolul doar a ajuns să semene a critică la adresa „românilor necititori”? Sau pur și simplu nu și-a dat seama că statisticile ei demonstrează altceva?

Jocul de-a știrile românești

Mon, 15 Jul 2013 09:17:05 +0000

Acest joc se poate juca în orice moment din zi sau din noapte. Limita minimă de jucători: doi. Limita maximă: necunoscută. Spațiul: real sau virtual. Se poate juca pe viu, la telefon, prin skype, pe messenger sau chiar și prin scrisori (deși atunci foarte lent). Oricum se poate comunica, se poate juca. Datorită simplității regulilor, jocul poate fi reluat într-o clipă, fără a necesita în prealabil o propunere de joc.

Cum se joacă:

Primul jucător citește un titlu de știre pe monitor. Monitorul nu le este vizibil celorlalți jucători.
Ceilalți jucători trebuie să ghicească dacă știrea e din Adevărul, Cancan sau Times New Roman – la nevoie, cele trei opțiuni se pot înlocui cu alte ziare din categoriile „serios”, „de scandal” și „pamflet”.

Exemplu:

A: Regiunea Autonomă Nicuşor Constantinescu. Preşedintele CJ Constanţa interzice de trei ani Curţii de Conturi să-l controleze.
B: Times New Roman.
A: Adevărul.

A: Basarabia, prima Euroregiune Funcţională a României!
B: Times New Roman.
A: Adevărul.
B: Iar?!

A: După trei ani fără nici o comandă, fabrica de anvelope de tramvai din Caracal s-a închis
B: Zi-mi te rog că e Times New Roman. Te rog mult. De data asta.
A: Da.

A: EXCLUSIV Nu se mai feresc să îşi arate sentimentele. Antonia şi Alex Velea locuiesc deja împreună?
B: Cancan.
A: Adevărul. Preluată de pe Click.ro.
B: Ai trișat! N-ai voie cu preluări!
A: E din Adevărul, sau nu-i din Adevărul?! De la ei e. Așa că gura.

A: Traian Băsescu a câştigat procesul intentat lui Dinu Patriciu
B: Adevărul.
A: Tee-hee. Cancan.

Distracție plăcută!