Adolescenti on Roxana-Mălina Chirilă

Dacă vrei un lucru, îndreaptă-te spre el

Fri, 26 Feb 2021 16:36:51 +0000

E o zi frumoasă în care dau de patriarhat. Frecam un pic netul la cafea înainte să mă apuc de treabă și am văzut postarea asta, în care o fată se întreabă cine ar fi în absența „patriarhatului” – practic, a oricăror prejudecăți despre femei. Și nu demult citeam articolul lui Dorin despre o fată de clasa a 12-a care a scris în DoR că e descurajată să fie inginer pentru că e fată.

Și am câteva Gânduri în legătură cu lucrurile astea.

1. Tinerii au nevoie de ajutor.

În primul rând, dacă o fată vine și zice că e descurajată să fie inginer și că simte că va trebui să renunțe la feminitate pentru treaba asta, tu, ca adult, știi că nu e adevărat. Poți să spui stop, și poți să-i zici că dracul nu e chiar așa de negru.

A fost tot de curând o postare virală a altei fete care spunea că-i e frică de viitor în România pentru că are senzația că poate fi abuzată sau violată la orice pas – și unele comentarii pe care le-am văzut la faza aia spuneau că „cerșește atenție”. Asta în condițiile în care fata scrisese anonim pe Reddit despre treaba respectivă și n-avea de unde să știe că urma să ajungă virală.

E clar că avem o problemă de comunicare cu tinerii. Nu știu cine e în măsură să ajute și să dea sfaturi, dar ar trebui să fie cineva care să le spună că nu e așa de rău. Și să le spună câte ceva despre viața reală – de la cum e o carieră, real, la greutățile din viață cu care te obișnuiești. Și da, majoritatea femeilor au povești mai mult sau mai puțin incomode, dar se întâmplă mai puțin rar decât pare când stă toată lumea la povești și-și amintește ce a fost în ultimii ani.

Apropo: Cine e adult și hărțuiește adolescenți pe net e mai imatur ca ei, pentru că are experiența de viață să-și dea seama că nu e bine ce face, dar n-are minte să se oprească.

**2. Există sexism în societate, dar nu-i așa de simplu**.

Sexismul e o treabă complicată, care se manifestă în mai multe feluri.

Uneori vine sub forma impresiei că fetele de liceu care nu sunt virgine nu pot avea note bune (de obicei discuția e mai voalată, dar la asta se rezumă). Alteori vine ca o presupunere că tu, ca femeie, vei fi întreținută (sau parțial întreținută) de un bărbat. Sau e ideea că bărbații trebuie automat să se priceapă la meșterit sau să se sacrifice în vreun fel sau altul pentru societate. Sau că fetele sunt mai degrab-… în fine, sunt multe variațiuni pe tot felul de teme.

Și da, înveți tot felul de lucruri despre cum să te porți și ce imagine să ai și cum să vorbești, iar astea-ți intră în sânge până aproape că uiți că tu nu poți să stai crăcănată pe scaun, deși ți-ar fi comod, pentru că ți s-a repetat de zece mii de ori la o vârstă fragedă că nu ai voie, fiind fată.

Sunt lucruri demne de discutat și studiat, de la probleme precum hărțuirea, până la prejudecăți și obiceiuri. Pe de altă parte, sexismul nu e singura problemă, iar să tragi o linie directă între „sunt fată” și „nu pot face inginerie” e prea simplist.

3. Sunt mulți factori care ne influențează parcursul în viață.

Ai sexul, clasa, mediul social. Ce e „de tine” și ce nu e „de tine” ține de astea. Poți să fii tu băiat cât vrei, dacă vii dintr-un mediu în care toată lumea dă la sapă sigur se crucește toată familia dacă află că vrei să fii fizician, să zicem. Ce STEM, nu mai bine te faci tu funcționar la poștă, ceva sigur, de care să aibă toată lumea nevoie?

La mine a fost cu un pic de scandal că am făcut facultatea de limbi străine, pentru că toată lumea era de părere că ar trebui să merg pe ceva cu matematică – sau pe farmacie. Pur și simplu vin dintr-o familie în care asta era așteptarea, să fiu programatoare ar fi fost de la sine înțeles. Dezleag-o pe asta prin feminism, dacă poți.

4. Dacă vrei un lucru, îndreaptă-te spre el.

Nu m-am prins din articolul fetei ce fel de inginer vrea să fie. Ba vrea să meargă în atelier să vadă cum se meșterește, ba se și vede diriginte de șantier. Vrea să fie constructor? Electronist? Inginer agronom? Software engineer?

Eu până târziu am fost tare nehotărâtă în privința carierei, pentru că aveam mai multe pasiuni și nici măcar una dintre ele nu era extrem de puternică. Fata asta pare mult mai hotărâtă, e deja în clasa a doișpea, deci de ce nu reiese mai clar unde vrea să dea și ce vrea să facă?

Sunt două moduri în care poți da greș când vrei să faci ceva:

Nu te informezi cu privire la pașii de făcut – ca fata care acum un număr de ani a luat 10 pe linie la Bac, dar a picat la admitere la japoneză pentru că nu știa că se dă examen de admitere și din ce.
Faci pașii greșiți. Te iei cu altceva și nu mai ajungi la obiectivul inițial, sau pornești pe pista greșită sau…

Nu zic că e rea în sine pasiunea de a scrie despre feminism, ci că e bine să te asiguri că nu-ți dai cu stângu-n dreptul. Că nu te iei cu un lucru și uiți să faci ce voiai de fapt. Pentru că e ușor să te lași furat de peisaj și să te trezești că, deși voiai să scrii un roman, iar traduci un proiect mare (ce? proprie experiență? fugi de-aici).

Răspunsul care-i trebuie ei e cel de care ziceam mai sus: călăuzire ca să facă ce vrea în viață. Dar mai ales, o viziune care să n-o limiteze; nu una în care își face de acum griji legate de ce vor spune muncitorii de pe șantier dacă e ea diriginte și care s-o chinuie cu întrebări legate de ce obstacole i-ar putea ieși în cale, ci una care să-i permită să-și atingă scopurile. Dacă ne temem prea mult de drobul de sare, ajungem să nu mai facem nimic.

Adolescenții ăștia scandaloși…

Fri, 01 Aug 2014 17:16:18 +0000

Azi se întreba Zoso dacă e normal ca un copil de 15-16 ani să se machieze atâta:

(bine, Zoso mai spune: „cine plătește terapia după ce fetița asta e abuzată de unul convins că ea e femeia care vrea să pară cu atâta machiaj?”

….wtf? O_o Eu sunt femeia majoră care par a fi. Am trecut de vârsta de siguranță? Să-mi iau un spray paralizant?)

Răspunsul simplu e: da, e absolut normal să se machieze atât – în sensul de obișnuit, comun, pe toate drumurile. Nu, nu e un semn al decadenței din zilele noastre, nu e un semn al sexualizării excesive al adolescenților, nu vine Apocalipsa. Pur și simplu adolescența e o perioadă a experimentelor, a prostiilor, a exceselor de zel și de energie. În contextul ăsta nu mă surprinde că fetele care încep să folosească machiaj folosesc prea mult.

E normal să se machieze fata asta – și multe alte liceene, de altfel? Să țină cure de slăbire? Să vorbească de băieți? Să vrea petreceri? Da, e un fel de ritual de trecere al lumii sociale. Și, la fel cum adulții sunt capabili să aibă un loc de muncă și o viață personală în același timp, e destul de normal că și elevii sunt capabili să aibă școală și o viață personală în același timp. O viață personală autodistructivă uneori, o viață personală care e varză, haotică, în care apar relații „de dragoste” în care o dau în bară, iubiri neîmpărtășite și toate cele. E bine? Rareori. Dar e normal.

De exemplu. Când aveam 12-13 ani credeam că în momentul în care te îndrăgostești o să știi automat ce să faci în raport cu persoana pe care ți-a cășunat. Poate dacă ești babuin, dacă ești om pare să nu funcționeze așa. În liceu citeam revistele de fete/femei cu disperare, în speranța că urmau să-mi spună ceva util, orice, ceva, ca să aflu ce faci când îți place de cineva. Bună treabă, n-am aflat nimic. Revistele de femei au fost și continuă să fie de o inutilitate crasă, sunt un fel de ficțiune siropoasă de dimensiuni reduse cu pretenție de realitate și cu sfaturi care ori sunt evidente pentru oricine are doi neuroni, ori sunt imbecile. În viața vieților n-am reușit să aflu, de exemplu, pentru ce fel de reptilă mâncătoare de insecte sunt menite sfaturile gen „când îl săruți gâdilă-i cerul gurii cu vârful limbii”.

Și la fel cum eu aveam problemele mele pentru care stăteam în fața oglinzii dând din limbă cu stupefacție și cu sentimentul că cei de la Cosmopolitan și-au bătut joc de cititori și deci implicit de mine, alte persoane de aceeași vârstă aveau și au problemele și nedumeririle lor. Au și nebunii, cum să nu. E perioada din viață în care te machiezi, te tatuezi, te prostești în clasă, te îmbeți. Fiecare cu piticii – și nu sunt prima generație cu pitici pe creier. Doar că acum adolescenții sunt pe Facebook și pe Youtube, nu-i mai vezi doar cuminți, când sunt chemați la masă cu adulții ca să spună „săru-mâna lui tanti și nenea”, îi vezi în toată splendoarea lor buimacă. Unii devin mai moderați (majoritatea?), alții rămân blocați acolo.

Nu-mi fac griji cu privire la decăderea generațiilor tinere din perspectva machiajului sau a altor nebunii care pot foarte bine să fie doar temporare, sau care se pot dezvolta în niște hobby-uri sau chiar cariere. Mi se cam ridică părul în cap când mă gândesc câți fumători sunt printre elevi și studenți, dar modă? Machiaj? Dacă le fac cu cap și nu se gândesc doar la ele, care-i problema? E pictură pe față, e asortat de haine. Uneori sunt făcute prost, dar nu e o tragedie. Atâta timp cât nu sunt singura direcție pe care se dezvoltă omul – dar nu cred că lipsa acestor hobby-uri garantează succesul în viață. Cei de care nu se alege mare lucru după ce au fost copii cuminți sunt doar anonimi.

Când îmi fac griji, îmi fac din cauza nepăsării față de agramatism, din cauza rezultatelor de la Bac, care sunt cum sunt, din cauza faptului că este plin de oameni cu diplome de facultate care habar n-au ce fac și nici nu par foarte dispuși să se documenteze. Au ajuns acolo oare din cauza machiajului, a interesului pentru sexul opus – sau din cauză că profesorii sunt din ce în ce mai slabi, părinții sunt preocupați ca odraslele să treacă, nu să știe, și din cauză că „e important să ai o diplomă, nu contează ce”?

Ghidare? Da, au nevoie, mai ales unii (și nu mă refer la fata cu machiajul, pare să aibă habar ce face acolo, mult mai tare decât am eu când încerc să-mi pictez fața). Blamare? Nu neapărat.

Adolescenți! Urechile la mine

Thu, 17 Apr 2014 14:49:44 +0000

Am fost friend-uită azi pe facebook de cineva care era probabil un adolescent. Cu ocazia asta, am câteva lucruri pe care vreau să le comunic celor care sunt la vârsta asta și câteva recomandări de oferit pentru cei care vor să discute cu oameni pe care i-au găsit pe net. Asta în cazul în care n-au chef să fie blocați în maxim zece replici.

Pe cei de vârste adolescentine care știu deja tot ceea ce scriu: pe voi vă consider adulți mai tineri.

1. Învățați să scrieți.

Cât de simpatici sunteți depinde direct proporțional și de cât de ușor vă faceți înțeleși. Nu depinde doar de asta, normal, dar în momentul în care scrii „s vad s iți zic dk da sau nu” vreau să-ți trag două palme. A, îmi scrii pe facebook de pe telefon? Ce să vezi, și eu scriu deseori pe telefon. Scriu mail-uri, vorbesc pe messenger, îmi scriu notițe și alte prostii de genul ăsta. Nu-mi place să scriu pe telefon pentru că am o viteză mai mică și nu simt tastele la fel, dar nu consider că trebuie să-mi torturez interlocutorii din cauza asta.

Da, cei atenți observă diferența: de pe telefon nu folosesc diacritice, că e prea complicat. În conversații pe messenger scriu mereu cu literă mare la început de propoziție, chiar dacă de obicei scriu cu literă mică. Scriu (hug) în loc de >:D<. Dar ce să vezi? Când scriu eu e citibil pentru toată lumea.

Suntem în 2014. Majoritatea avem telefoane cu tastaturi confortabile. Dacă ai timp să încerci să legi o conversație pe messenger via telefon, încearcă să scrii citeț.

2. Învățați să începeți o conversație.

„Bună” e un început bun, dar continuarea „Kf?” („Ce faci?” în limbaj normal) nu e tocmai ok. Întrebarea mea neformulată după ce primesc un „bună” de la un necunoscut este „Cine ești și ce vrei de la mine?” Adică o prezentare cât de scurtă.

De exemplu, „Bună, [sunt Cutărescu] ți-am citit articolele despre țigăncile roabe, mi-a plăcut mult.” Ți-am citit articolele spune că sunt un cititor și mi-a plăcut spune că sunt acolo să te laud. Dacă toată conversația se petrece pe Facebook, numele sunt evidente pentru ambele părți, deci nu trebuie să te recomanzi cu numele.

Trebuie să existe un motiv pentru care vorbești cu persoana. Chiar dacă doar te afli în treabă și cauți prieteni, voila! un motiv. Dă-l, ca să știe omul ce-i cu tine în viața lui.

3. Fără întrebări personale, irelevante sau stupide; și fără cerințe de tot felul.

Sunt o persoană deschisă și comunicativă pe net, dar acestea fiind zise, n-am niciun chef să mă dau peste cap să satisfac curiozități legate de stilul meu de viață, de activitățile mele curente, de părerile mele despre vreme. Cu atât mai puțin o să fie alții.

Nu e cazul nici să ceri poze cu persoana în primele cinci minute ale primei conversații.

Dacă te apuci să descoși pe cineva, nu te mira când se debarasează de tine și începe să te ignore. Ah, aveai intenții bune? Au fost contracarate de cât de agasant ai fost.

4. Respect. E necesar.

Respectul nu înseamnă să iei pe toată lumea cu „dumneavoastră” și „sărumâna”. Înseamnă să înțelegi și să iei în considerare faptul că ceilalți pot fi ocupați, că au o viață, că nu-ți datorează nimic. Nu îți datorează să-ți descifreze scrisul, să te vadă ca pe o persoană bună pe care merită s-o cunoască, să fie recunoscători că i-ai ales tocmai pe ei. Nu-ți datorează răspunsuri, ajutor, înțelegere.

Nu poți să pierzi vremea cuiva, să-l atragi în discuții interminabile care nu duc nicăieri, să socializezi doar de dragul de a socializa – nu cu o persoană pe care n-o știi și care poate n-are niciun chef de tine. Fă-o cu prietenii, cărora poate le pasă.

Dacă oamenii vorbesc cu tine, o fac din politețe și bunăvoință, chiar dacă nu gândesc în termenii ăștia. În clipa în care abordezi pe cineva, iar acela îți răspunde, el îți acordă puțin timp și puțină atenție fără ca tu să fi făcut ceva să le meriți. Dacă n-o să le meriți în continuare șansa ta se încheie acolo, chiar dacă ți se pare că „nu-i corect”. Lumea nu e plină de oameni care vor să fie prietenii tăi, ci de oameni care au viața lor și treaba lor. Consecința lipsei tale de respect pentru ceilalți e că o să zbori din viața lor la fel de rapid pe cât ai intrat.
Cu plăcere, acum valea.

„Nimeni nu mă înțelege.”

Mon, 12 Aug 2013 17:28:33 +0000

Adolescenții ar trebui să fie strânși din sălile școlilor și duși în amfiteatre ca să afle câteva lucruri – genul de chestii pe care nu ți le predă nimeni la matematică sau fizică și pe care diriga n-o să le spună. Chestia asta se face ca să le spună adolescenților că drogurile sunt rele, că regulile de circulație există și că fetele că au ciclu (ca să nu cumva să aibă vreuna un șoc când începe să-i curgă sânge dintre picioare și să omoare pe toată lumea dintr-un atac de panică combinat cu telekinezie).

Ar trebui să se facă și pentru „Nimeni nu mă înțelege”. Dar nu se face. Așa că lumea e plină de oameni care strigă că-s neînțeleși.

Uite care-i chestia, dragi adolescenți: nu sunteți enervanți pentru că toată lumea crede că de fapt vă înțelege. Sunteți enervanți pentru că strigați ca din gură de șarpe un adevăr general valabil. Sunt foarte rare cazurile în care nimerești pe cineva care să priceapă ce gândești și de ce gândești așa.

Îți dai seama de poziția ta de neînțeles doar în adolescență pentru că atunci scoți capul destul de tare din găoace ca să nu mai presupui că ai tăi îți citesc gândurile deși nu ți-au zis-o niciodată. Din păcate, însă, încă mai funcționezi în inerția în care crezi că totuși lumea ar trebui să funcționeze prin telepatie. Uite însă că n-o face.

De cele mai multe oamenilor nu le pasă cine ești sau au idei preconcepute, așa că vorbesc cu o persoană care seamănă cu tine și vorbește ca tine, dar e în capul lor. Sau poate tu nu dai detalii și atunci n-au de unde să știe că tu ești așa și pe dincolo. Uneori găsești un om care să te asculte întâi și să-și facă o idee despre tine după – dacă te și acceptă, poți să spui că ți-e prieten. Dacă nu rămâne supărat pe tine pentru rahaturi, ți-e prieten apropiat.

Deci: te simți neînțeles? Felicitări! Ai descoperit universul. La fel ca toată lumea.