Amintiri on Roxana-Mălina Chirilă

„Cu asta se ocupă universitatea noastră…” (tot Turcia)

Sat, 21 Sep 2013 08:50:16 +0000

Acum câteva zile au venit ca musafiri pe-aici doi profesori de la Universitatea de Artă și Design din Cluj Napoca. Și pentru că nu se putea rata ocazia, cei de la Universitatea din Karabuk le-au cerut să facă o prezentare și pentru studenții turci… zis și făcut. Cei doi profesori și-au selectat materialele (unul pe film/animație, celălalt pe foto) și au ieșit în fața unui amfiteatru plin-ochi.

No, după câteva cuvinte de prezentare traduse din română în engleză și din engleză în turcă, au început cu animația.

Țin să anunț că eram în primul rând.

Un stop-motion. O păpușă Barbie care se relaxează într-un decor luxos. Muzică rapidă, gălăgioasă, schimbări rapide de imagine. Animație ca-n filmele stop-motion, da? Sala: studenți și studente dintr-o cultură islamică. Jumătate din studente cu batic pe cap.

Imaginile se derulează rapid. Altă păpușă Barbie (dacă nu era aceeași), goală. Cu ea, un Ken gol. Imagini cât se poate de explicite pentru păpuși dezbrăcate – prima oară misionarul. Tăcerea lăsată printre studenți și puținii profesori de față e șocată, siderată. Apare din nou prima Barbie, tolănită.

Ken e lungit pe spate, capul lui Barbie se mișcă în sus și-n jos între picioarele lui. Efectiv simți că le stă tuturor inima-n piept, iar câțiva băieți încep să spună ceva în timp ce imaginile se derulează rapid, intercalate cu ecrane de dialog ca-n filmele mute. Replicile îmi par absurde, neclare, pe urmă mă prind că suntem într-un banc. Prima păpușă Barbie ne sfidează cu privirea de parcă ar fi scris 50 de romane gen 50 de umbre ale lui Grey.

Barbie e în patru labe, Ken o pocnește cu o paletă, eu râd și nu mă pot abține, iar studenții trec prin toate culorile feței. În Turcia, sexualitatea e tabu. Sunt subiecte despre care nu se discută.

Alte dialoguri, iar prima Barbie. Violență. Suc de roșii aruncat peste tot ca sânge. Barbie și Ken, morți.

„Good job, John!… What?! Sorry! Wrong number!”

Suntem într-un banc. Cel cu „John, ce face soția? Aaa, e cu domnul. Ia pușca și omoară-i! Cum adică i-ai aruncat în piscină? Noi n-avem piscină! Ah, scuze, am nimerit numărul greșit.”

Sala e în stare de șoc, eu sunt în stare de ilaritate de neoprit. Filmul se termină. Se schimbă. Urmează cele mai cuminți animații de pe planetă. Cu extratereștri, cineva care vrea să treacă un râu, un filmuleț cu pictat pe sticlă… și tot așa. Nimic șocant, dar nu mai contează.

Când se termină proiecția, sala nu e în rumoare – e în agitație, în vorbit, în comentat. Fotograful reușește cu chiu cu vai să-și înceapă propria proiecție. Are o poză superbă cu un nufăr și explică, spune cum în România după ‘90 se considera că e un kitsch să faci poze cu flori, dar când a văzut nufărul și-a dat seama că fotografia, fie că e cu flori, sau cu persoane, sau de care o fi, poate fi valoroasă dacă transmite ceva.

Și după chestia asta proiectează nuduri. Niște nuduri stilizate, editate, photomanipulations cum ar fi. Dar tot nuduri. Nu mai poți să te auzi de vocile studenților.

Când ieșim, fotograful îi spune celui de la animație: „Voiam să-ți spun: cum să proiectezi un film ca primul într-o țară musulmană? Ai înnebunit?… Dar când am văzut că-mi ia calculatorul tot folderul în ordine aleatorie și începe cu nudurile pe care nu voiam să le arăt, am zis că nu mai am dreptul să zic nimic.”

La care cel de la animație răspunde, „Păi ce, eu voiam?! Am zis că filmul ăla nu-l pun decât eventual la sfârșit, dacă văd că ar merge și e cazul. Dar când mi-a venit cel cu calculatorul și le-a băgat pe toate în playlist, ăla a ajuns primul. Ai de capul meu!”

S-au agitat și au râs puțin și pe urmă a apărut și mătușă-mea (zâmbind larg și râzând pe sub mustață) să le spună că în Turcia Nu Se Face Așa Ceva, pentru că Unele Subiecte Sunt Tabu. Când a aflat că a fost cu accident, nu cu intenție, ne-a povestit cum reacționau studenții, că se stătuse în picioare să-i vadă mai bine.

Și uite așa le-am povestit cum era cu batonul de ciocolată. Deși acolo era chiar dorința artistului să expună sala povestirii respective.

L.E. Cine a făcut vraiște verbele din articolul ăsta? Io, io, io! Dar nu le mai corectez.

Povestea batonului de ciocolată și a singurei plângeri

Tue, 17 Sep 2013 17:28:44 +0000

Acum 6-7 ani eram într-o tabără de artă (evident, la secția de literatură). Coordonatoarea dispăruse în ceață și rămăsese în București, cealaltă persoană înscrisă era prezentă tot în spirit și mai eram și eu. Tema impusă de coordonatoare? Erotism.

Buuun. Ce să scriu, ce să scriu? N-aveam chef de chestii tradițional-erotice, așa că am scris o povestire pe direcția de umor/psihologie, „În jurul patului”. Amu, povestirea e de pe vremea când nu prea editam, așa că astăzi pot mai mult. Dar pentru vremea respectivă era ok. I-am dat-o unui actor (superbului Ioan Batinaș, de la grupul „Vouă”), care a scos din ea atâta savoare încât îmi pare rău și azi că n-am înregistrarea cu el. Publicul a aplaudat și încă mă trezeam cu persoana care-și aminteau de povestea asta prin 2010-2011 (de asta e aici pe blog, imperfectă cum e).

Bun. Coordonatoarea a trimis și ea o poveste în tabără. Pe ultima sută de metri. A sunat un actor din tabără, l-a rugat s-o citească, s-a rățoit la mine că nu m-am dat peste cap de trei ori ca să-i aduc povestea din cel mai apropiat oraș până în sat (eram cu capul în altă parte, taică-meu tocmai avusese accident cu motocicleta). În fine, s-a făcut luntre, ne-a făcut punte și povestirea aia a ajuns la un actor ok, care n-a apucat s-o citească nici măcar o singură dată înainte să o citească în fața publicului.

S-a apucat omul, după povestirea mea care a rămas antologică datorită interpretării superbe a lui Batinaș, să citească tot în cheie semi-comică. O tipă care merge pe peron, urcă în tren. Pe tren, niște bucăți de metal se ciocnesc sugestiv. Un cal încalecă o iapă, care ridică capul spre cer în extaz. Mai încolo, trenul are o defecțiune și tipa rămâne singură la o haltă cu un negru.

Urmează o scenă de „erotism” în care nici măcar o dată nu s-a folosit cuvântul „pulă”, sau „penis”. În schimb, femeia i-a luat în mână falusul, i-a gustat batonul de ciocolată și mă opresc aici că deh. Era o scenă explicită-explicită de sex oral, plină de eufemisme în loc de nume comune, dar explicită-explicită.

Fața actorului era o poveste în sine. Începuse oarecum timid, pentru că nu știa povestea. S-a aventurat apoi cutezător, convins că a înțeles. A încercat pe comic, ca apoi să-și dea seama că nu asta era ideea. A fost puțin confuzat de simbolismul cailor. Și apoi, într-o oroare crescândă, a citit o lungă scenă explicită… din perspectiva persoanei a treia, dar persoanei feminine. Vedeai cum încep să curgă apele pe el, cum continuă din pur profesionalism, cum nu-i vine să creadă că citește chestia asta în public cu tot felul de personalități locale în auditoriu.

Când a venit finalul, nu mai știu dacă s-a scurs din fața noastră, sau dacă a pășit drept înainte ca un artist care știe cum să înghită situații nasoale (îmi cer scuze pentru jocul de cuvinte).

Am sunat-o pe coordonatoare după, să o întreb care era ideea bombardării publicului cu pornografie.

„Cuuuum?” mi-a zis. „Povestirea mea nu e pornografică! N-o să găsești cuvinte cu „p” în ea!” (evident, nu era o referire la „pentru”, „peron”, „pe” sau „pace”)

„Dar tu crezi că falusul e mai bun?” am întrebat. „Sau… sau batonul de ciocolată?!”

Mi-a explicat că da. Că de fapt era o povestire înălțătoare despre erosul sublim. Nu m-am prins din faptul că la faza cu caii, iapa se cabra înspre cer? I-am explicat că nu. Că la mine, ca și la alții, se vedea doar faza aia explicită rău. Aia cu batonul de ciocolată pe care-l tot gusta tipa, dacă știți ce vreau să spun. (n-am comentat că probabil și negrii s-or fi săturat să fie obiectificați în direcția batoanelor lor de ciocolată, de care fac unii caz că nu-s Snickers, ci Toblerone; dar mai lasă-le, dom’le, ciocolata în pace)

Și a zis atunci o chestie pe care n-o s-o uit, „Tu ești singura care s-a plâns.” Poate nu erau exact cuvintele, dar asta era ideea: o sală întreagă, toți au auzit aceeași poveste, un număr de o știau și vreo câțiva o știau mai bine ca mine.

Prima mea reacție a fost să-i spun femeii că a ieșit prost. Ceilalți au tăcut sau au zis că a fost bine, sau…

Părerea mea e asta: dacă ai un prieten pe care-l vezi că o dă în bară în stil mare, îi zici. O să te înjure, dar asta e. Nu îi spui, „Da, bă, e bine ce faci. Tot înainte! Da, X, Y, Z, sau chiar întreaga lume te maltratează, dar eu țin cu tine.” Dacă vezi că face ceva aiurea, spui. Discuți. Explici. Nu îl faci să se simtă bine în astea 10 minute, ca să-l lași să o sfeclească în următoarele 3 zile. Treaba ta de prieten e să te asiguri că ăluia îi e bine, nu că te place 100% din timp. Desigur, nu insiști la nesfârșit, dar dacă-l vezi că poartă adidași la nuntă sau trimite o povestire explicită, erotică și aproape vulgară la o adunare de artă deschisă publicului larg, zici.

Subtitrări și dublări

Tue, 30 Jul 2013 09:01:27 +0000

Circulă pe net o piesă nouă de la Taxi, „Subtitrarea la români”. Care e foarte mișto.

Și care, în combinație cu faptul că ascult acum soundtrackul de la Cabaret (cu Liza Minnelli) destul de mult, mi-aduce aminte de o variantă dublată a filmului. Mai exact, scena asta:

În engleză:

Tipul: SCREW Maximilian!
Tipa: I do.
Tipul: So do I.

În română era ceva de genul:

Tipul: Du-te și culcă-te cu Maximilian!
Tipa: Așa fac.
Tipul: Îmi bag picioarele în el.

…………..

Și încă o fază. Dacă ajungi la o piesă de teatru proastă, cel mai bine e să n-o înțelegi. De preferință, bunghești ceva din limbă, dar nu prea multe. Mai demult, când taică-meu nu prea le avea cu maghiara, a fost la o piesă de teatru în ungurește care a fost destul de nicicum… dacă îi ascultai pe ceilalți. Ceva chestie lălăită, în care unii aveau niște probleme neinteresante. Conform lui taică-meu, însă, fusese o chestie mișto, ușor polițistă, cu multă intrigă și poate ceva activități criminale. Normal, versiunea lui era mult mai interesantă.

Dacă nu merge – știi prea bine limba – cel mai bine e să înțelegi complet greșit ideea piesei. Cred că am fost singura acum X ani care a văzut o piesă de teatru a unor americani („Unbuckled” de Bryan Reynolds) și a fost încântată de ea. Era vorba de ceva triunghi amoros cu un american și un englez, sau ceva de genul. Pentru mine toată piesa a fost un comentariu asupra stereotipurilor americane/britanice, o critică ironică, satirică a societății actuale, cu o ușoară notă absurdă care lua în derâdere și sitcomurile, și pasiunea oamenilor pentru sexualitatea extravagantă a altora.

Am aflat după că era de fapt o piesă destul de proastă și vulgară despre trei persoane într-o relație. Ah. Am înțeles greșit. C’est la vie.

Nirvana și fizică

Fri, 05 Apr 2013 13:00:56 +0000

M-am trezit de dimineață cu două melodii care mi se învârteau prin cap ca doi dragoni hiperactivi: tema din „The Godfather” și „Thunderstruck” de AC/DC, dar cu „Thunder” înlocuit, din nu se știe ce motive, cu „Hunger”.

Așa că destul de repede am zis că trebuie înlocuite, că mă distrag. Cu ce? Nirvana, de ex.

„I like it, I’m not gonna crack
I miss you, I’m not gonna crack
I love you, I’m not gonna crack”

Întotdeauna când aud melodia, e ca și dublată de o voce feminină, care îmi plăcea mai mult în liceu decât cea a lui Kurt Cobain.

O auzeam la olimpiada de fizică, olimpiada de matematică – Aralda, geniu, cu un mini-casetofon, două sau trei casete, cea mai folosită fiind cea cu Nirvana, cântând fiecare vers împreună cu Kurt. O parte din distracție era să mergem pe străzile orașelor care ne găzduiam (Drobeta, Sibiu, Târgoviște) cu muzică dată relativ tare, explorând orașul.

Mai erau și alții prin grupuri (dar grupul era de obicei restrâns; Covasna e un județ mic oricum, și pe deasupra ungurii și românii tind să se separe pe motive de limbă odată ce ajung în orașul-țintă), dar pe Aralda o țin minte cel mai bine. Bună la orice ține de numere, formule, logică, științe exacte. Și cu un spirit puternic, hotărât.

…și pe Anda. Anda, mai introvertită, de o blândețe și bunătate naturale, alt geniu – și mai pusă pe treabă decât noi. Uneori aveam senzația că știe orice și că e chitită să exceleze în orice domeniu. Am dat-o pe Google de curând – a fost studentă la o universitate din străinătate, unde s-a descurcat splendid. Premii, burse. Biochimie, neuroștiință – femeie extraordinară. Bănuiesc că se bagă/s-a băgat deja în cercetare.

Sunt unii oameni cu care am avut de-a face în special în anumite contexte. Ne-am înțeles bine, dar pe urmă pur și simplu fiecare s-a luat cu propriile treburi. Și totuși mi-au rămas în amintire mai clar decât colegi de clasă pe care i-am văzut de luni până vineri timp de patru ani de liceu.

Din nefasta lume universitară (din anumite zone de la noi, cel puțin) – masterate și parole

Sun, 27 Jan 2013 15:29:05 +0000

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am o colegă care nu și-a dat dizertația în vară, când mi-am dat-o eu. Așa că și-o dă acum, în vreo două zile. M-a sunat azi să-mi spună că a vorbit cu profesoara ei coordonatoare (care a fost, de altfel, și a mea):
-N. spune că e bine ce-am scris, îmi zice colega, dar că trebuie să mai citez o carte.
-Ce carte? am întrebat.
-Una de Bourdieu. Mi-a dat-o acum.

Acuma, partea interesantă e că ea își face dizertația cam pe același lucru pe care mi-am făcut-o și eu: fanfiction; ficțiune scrisă de fani. Putem discuta despre subiectul ăsta la un moment dat, o să scriu despre el pe blog, dar acum țin să precizez atât: că știu cam care sunt scriitorii de pe direcția de fancition. Marele Henry Jenkins, Camille Bacon-Smith – Matt Hills, de ce nu? Dacă vrei poți s-o adaptezi pe Linda Hutcheon, cu „Teoria Adaptării”, la subiectul tău. Dar Bourdieu?… Mi-a luat puțin timp să-mi aduc aminte cine e Bourdieu și ce vrea.

-De ce? am întrebat-o.
-Pentru că are mai multă trecere în fața comisiei decât Jenkins sau ceilalți. N-are legătură cu ce zic eu, dar dacă pot să bag un citat o să fie în regulă.

Criteriul după care iei o notă mai mare sau mai mică la dizertație e, se pare, nu cât de bine îți faci treaba, nu cât de tare ți-ai studiat domeniul, nu ce aduci nou. E vorba de autorii al căror nume îl scapi din colțul buzelor pentru că știi că așa trebuie. E un nepotism al surselor citate, o scurtătură șireată prin care noi ne facem că facem și ei se fac că notează.

Who the fuck is Bourdieu, din punctul de vedere al literaturii scrise de fani? Al unui curent interesant care există azi pe internet, care se dezvoltă în feluri nebănuite, care revolționează tăcut și modest bucăți din literatură?… Vorbim de tehnologie, de comunități, de probleme legale și reapariții al unor practici vechi în literatură, vorbim despre idei care se transmit ca „meme”-urile lui Richard Dawkins, despre intetextualitate și adaptare, despre… atât de multe lucruri. Dar ce să facem, dacă trebuie vom vorbi și despre Bourdieu și ne vom preface că asta voiam să spunem. Vom vorbi capitalul cultural al fanilor – care nu produc bani, nu produc nimic economic, dar din perspectiva artei produc niște texte post-moderne, cu puternice nuanțe meta-textuale care au o valoare în interiorul grupului chiar dacă nu este recunoscută în exteriorul lui etc.etc.etc.

Am terminat facultatea asta, știu ce cuvinte să folosesc. Dar oare facultății îi pasă ce am de spus în spatele cuvintelor? Îi pasă că poliloghia de mai sus e general-valabilă pentru un număr de grupuri și nu e specifică grupului meu?…

E interesant că Bourdieu a criticat lumea academică pentru rigorile uneori exagerate pe care le are în locuri în care ar trebui să fie mai relaxată. În domeniul vocabularului, de exemplu. Și tocmai el trebuie băgat într-o dizertație – pentru că va crește o notă. Va fi semnul secret între colega mea și profesori: ea se face că discută despre Bourdieu și ei se fac că îi dau notă pentru ideile ei. Bourdieu a fost tăiat în bucățele, mâncat și înglobat în marea lume a universităților: critica lui și-a pierdut tăișul, a ajuns o pictură teoretizată pe un perete care nu ne interesează. Acum, student X! Indică peretele!

…

Cred că nu surprind pe nimeni dacă spun că lucrările de licență strâng praful degeaba, necitite. „Pentru că sunt atât de slabe”, ar spune unii. Da, așa e. Sunt slabe! Am și eu una, pot să v-o arăt. E slabă. Am citit-o eu, a citit-o profesoara mea coordonatoare și e posibil să fi aruncat un ochi ceilalți din comisie – după care a ajuns să fie citită de alții și alții, dar nu din universitatea mea. Există atâtea și atâtea lucrări de licență predate în fiecare an, doar n-o să le citească cineva pe toate.

Dar nu-i nimic, dizertațiile de masterat sunt citite, nu?…

Nu. Vă spun sigur-sigur, pentru că am scris o dizertație și știu cum merge treaba. Eu am adus lucrarea cu mine în ziua prezentării. La 11 am intrat în sală și am vorbit, la 2 aveam nota finală. 80 de pagini, din care 70 lucrarea în sine, restul de 10 cuprins și bibliografie. Au frunzărit broșura, m-au ascultat pe mine și cam atât.
-Eu nu scriu lucrarea asta pentru ai noști, i-am spus unei colege în săptămâna de dinainte de predare. Pentru că aș înnebuni să știu că lucrez atâta pentru nimic. Eu o scriu pentru cei care o vor citi după – pentru că știu că am ceva de zis.

În ziua examenului, ziua Plagiatului lui Ponta, am intrat în sală sigură cu mine, cu dizertația sub braț. Eram încrezătoare nu numai pentru că îmi știam subiectul din scoarță în scoarță, și pentru că știam că o am pe Linda Hutcheon în bilbiografie – micul meu nepotism al surselor citate. Eu mă fac că-mi pasă de Hutcheon în contextul dat, ei se prefac că mă ascultă. Nu e vorba de valoare, e vorba de impresie generală, număr de pagini și semnal secret: Hutcheon, Bourdieu. Foucault?

Eu voiam să vorbesc despre modul în care e revoluționată literatura sub nasurile noastre, fără să ne dăm seama. Romane scrise și postate capitol cu capitol, o ineracțiune puternică între scriitori și cititori – în stilul secolului 19. Genul romantic, adus cu picioarele pe pământ, sexualizat, introdus în romane de acțiune, sau în romane psihologice, sau în alte tipuri de narațiuni…. Ideile post-modernismului, cu jocuri metatextuale, puse în pagină ușor, glumeț, ironic, citibil – în literatură populară! Femei care scriu și citesc pornografie la scară largă, dar în secret! Crearea unei lumi a textului dincolo de textul efectiv!

Dar era ziua Plagiatului lui Ponta și profesorii stăteau să vadă știrile – pe Mediafax, probabil – în timp ce îmi puneau întrebări. Și și eu știu cum stă treaba. N-aveam de gând să mă las înfrântă de o inconveniență minoră, gen o sală de profesori preocupați de altceva.
-Fanii, am zis calculat, au obiceiul foarte larg răspândit de a spune că textul original la care fac referire e al altcuiva și nu le aparține.
-Uite, până și fanii de pe internet știu! a strigat șefa masteratului, cu nasul în calculator.

Felicitări mie. Am prins din zbor noul semnal secret: plagiat. M-am pus pe mine și am pus subiectul meu de partea corectă a baricadei. Noi nu facem așa ceva. E timpul să vă placă de noi, pentru că suntem de aceeași parte. Sunteți neatenți, așa că vă voi manipula emoțional ca să-mi dați ce e al meu pentru ce am făcut mental. Nu e o bătălie a logicii și a argumentelor, ci a psihologiei.

Normal, am zis de Hutcheon și mi-am asigurat pământul sub picioare. Am zâmbit și am vorbit tare și rar, clar și frumos. Mi s-au pus întrebări legate de cenzură, de site-uri cu astfel de literatură. Am aflat că un romantism cu picioarele pe pământ e „cinic”. Și mă gândeam, nu fără ironie, că în febrilitatea lor de a-și exclama dezaprobarea pentru Ponta nu-și dădeau seama că ar fi putut să treacă zece plagiate pe lângă ei fără ca ei să observe că e vreo neregulă. Aș fi putut să vin cu ceva care să schimbe lumea, dar nu m-ar fi auzit. Din coada ochiului, eram o studentă bună, cu o lucrare inedită, care radia de încredere în sine și era de partea lor.

Aș fi vrut să primesc nota pe merit. Aș fi vrut să conteze pentru mine că oamenii de la masă au considerat că am o dizertație de 10. Dar în cele din urmă e vorba doar de atât: de cuvântul cheie pe care-l dai, de parola după care te recunosc. În rest, ții spatele drept, vorbești sigur pe tine și dacă ți se pune o întrebare care n-are nici în clin nici în mânecă cu subiectul tău, îți dai cu părerea – dar o faci cu o voce sigură și fără semnul întrebării la capăt. Trebuie să știi câte ceva, normal, trebuie să te descurci cu subiectul pe care ți l-ai ales. Dar în cele din urmă te confrunți cu mizeria faptului că nimănui nu-i pasă de ce ai făcut.

-Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi, ne-a spus șefa de master la un curs.

Tu ca student ce mai poți să spui la așa ceva?…

LE:

Am discutat cu colega.
-Nu-i nimic, mi-a zis, pe Bourdieu pot să-l folosesc ca să discut ierarhizarea fanfic-urilor în cadrul grupurilor de fani.
Am stat puțin să mă gândesc. Ierharhizarea fanfic-urilor!… Ierarhizare în funcție de ce? De elemente distinctive, de valoare, de părerea cititorilor, de numărul de cititori, de link-uri către poveste, de povești sau desene create pe marginea poveștii, ce fel de ierarhizare?
-Mai ești acolo? m-a întrebat.
-Există așa ceva? Există ierarhizare când vine vorba de fanfiction?
-Nu.
-Aha. Ți-a zis profa să scrii pe subiectul ăsta, nu?
-Da. Și așa o să fac. Am renunțat demult să-mi bat capul cu WTF-ul dizertației.

Poză de prin 2007

Tue, 15 Jan 2013 09:46:51 +0000

Am dat azi de o poză pe care mi-am făcut-o prin 2007. Nici nu știam că o mai am 😛

A se remarca:
– planta gigantică din fundal. Până la urmă a murit, după ce aproape a reușit să acapareze bucătăria.
– săbiuța pe care o purtam la gât. Una dintre puținele bijuterii pe care le purtam tot timpul… Până când mi-a pierdut-o exul la o filmare, deși i-am zis că ar face bine să aibă grijă de ea. (dacă a văzut careva o săbiuță de genul, cumpăr)