Analfabetism Funcțional on Roxana-Mălina Chirilă

Olimpiada „Lectura ca abilitate de viață” și necitiții ei

Sat, 13 Dec 2014 11:09:37 +0000

Există o nouă olimpiadă numită „Lectura ca abilitate de viață”. Recunosc că eram sceptică în privința ei de când i-am auzit titlul. În primul rând, simt o suspiciune profundă când aud cuvântul „lectură” spus cu seriozitate, cam la fel cum aș simți o suspiciune profundă când cineva mi-ar zice că se duce să măture omătul și neaua din grădină.

Apoi, partea cu „abilitate de viață” îmi mai bagă un plus de suspiciune. Ceva sună nenatural. Socotitul e o „abilitate de viață”, dacă nu mă înșel, dar olimpiada e de „matematică”. Cititul e o „abilitate de viață”, dar aș fi putut să jur că olimpiada e de „limba și literatura română”.

Am căutat o descriere a evenimentului și am găsit următoarele cuvinte despre subiect pe un site dedicat olimpiadei naționale de „Lectură ca abilitate de viață”:

Reconsiderarea lecturii în termeni de competență cheie capabilă să dezvolte elevilor abilități de viață prin care aceștia să se ancoreze în concretul imediat, să se regăsească, să comunice și să relaționeze corect reprezintă o pledoarie pentru formarea unor cetățeni activi, adaptați societății și timpului lor.

(spusă de prof. CAMELIA TABĂRĂ, inspector școlar general)

Deci, am dedus eu, olimpiada de română e cea care se ocupă cu cititul de romane și cu înțelesul semnificațiilor profunde. Olimpiada de „lectură ca abilitate de viață” se ocupă cu snobismul faptului de a citi – și continuă prin impunerea aceluiași snobism asupra tuturor celor care intră în contact cu ea.

Nu mă credeți? Următoarele cuvinte există pe pagina din care am citat mai sus, și descriu părerile lor despre lectură:

Lectura şi cele şase niveluri ale ei pot fi simbolizate de spirală ca formă primordială: cu fiecare nivel, cu fiecare cerc, se adaugă o nouă achiziţie, iar aceasta înseamnă o nouă înţelegere a lumii/a lumilor. Când citeşti, de fapt te citeşti, te deschizi apoi spre celălalt, trasezi, cu creta, o linie între tine şi tine, între tine şi viaţă. Linia curbă (pe care spirala o cheamă) este o reprezentare idealizată a realităţii, mişcare şi sugestie a mişcării interioare, amprenta colorată a stărilor noastre afective. Cititorul de acum este îmblânzitorul modern de semne, devine el însuşi amprenta-spirală a lumii pe care o locuieşte şi care îl locuieşte, la rândul ei.

Pentru că sunt o persoană citită, înțeleg fiecare cuvânt de acolo – și sunt pe jos de râs. Cititorul, îmblânzitorul modern de semne! :)) Tare asta, demnă de comedie, o piesă de un nou Caragiale, despre lumea celor culți.

Faza cea mai tare e că nu doar că omoară orice pasiune pentru citit, ci în ciuda poveștilor lungi despre cât de importantă e abilitatea de a lectura, cei care organizează olimpiada sunt străini de „semnele” tipice „lumii pe care o locuiesc și care îi locuiește, la rândul ei” (ca să parafrazez). Adică habar n-au cum să citească niște chestii pe care generația asta digitală oribilă le reperează rapid.

Subiectul olimpiadei sus-numite, pentru clasa a 12-a din 6 decembrie 2014, conține un text despre benzi desenate și supereroi, pe care i-l atribuie lui Răvan Firescu, poate pentru că e pe blogul lui Răzvan Firescu. Textul începe așa:

Supereroul este în principiu un nene cu superputeri care umblă în izmene și pocnește oameni care-și văd de treaba lor. Norocul face ca acea treabă să fie, de obicei, destul de infamă. Zic în principiu pentru că nu asta vreau să tratez. Subiectul intrării de față este protagonistul benzii cu supereroi, ceea este un gen distinct al benzii desenate, iar respectivul personaj nu trebuie obligatoriu să umble în izmene și să pocnească oameni care își cam văd de treaba lor.

(Bine, continuă și cu părți dintr-un articol ulterior)

Însă pe articol scrie, dacă ești atent: „Posted on noiembrie 7, 2011 by Alin”. Hopa, Alin nu prea seamănă cu „Răzvan”. Dai un Google mic, descoperi același text pe webcomics.ro, unde e scris tot de un Alin, care de data asta are și biografie. 1

E greu cu cititul numelui autorului, cu înțelesul convențiilor scrisului digital din ziua de azi. Și e nasol, foarte nasol, să faci subiectele pentru „lectura ca abilitate de viață” și să demonstrezi că n-ai abilitatea de a lectura cum trebuie nici măcar tu.

Să reformulez, ca să înțeleagă și ei ce vreau să spun. Dificultatea conștientizării problemei lecturii neînțelese crește într-o legătură indubitabilă cu importanța de sine a organizatorilor evenimentului pentru promovarea culturii, dar în ciuda acestui fapt, necesitatea de a vedea ignoranța absconsă ce există în membrii forului superior este enormă.

Notă de subsol 1: Și poți face toate astea și dacă nu-l cunoști pe autor, ca în cazul meu.

Umanisme și realisme

Wed, 10 Dec 2014 10:04:05 +0000

Discutam acum nu foarte mult timp cu Dorin despre analfabetismul funcțional: oamenii citesc, oamenii rețin, oamenii nu pricep ce au reținut. Unde e mai trist să ai astfel de analfabeți? În domeniul științelor exacte, al informaticii? În domeniul literaturii și al culturii? În domeniul lui, sau în domeniul meu?

Nu vreau să vă stric surpriza, dar iarba e mai verde la celălalt în curte. În cazul meu, iarba e mai verde în curtea informaticienilor.

Partea interesantă e următoarea: ambele tabere au parte de rebuturile lor. La informatică se duc rebuturile care vor un salariu bun, chiar dacă sunt mediocri. La filologie se duc rebuturile care vor o facultate ușoară și să-și treacă examenele fără probleme. În ambele cazuri ai parte de oameni de calitate care ies pe piața muncii – și de persoane care sunt varză.

Ba mai mult: rebuturile ajung și în domeniul academic. La informatică se pot face profesori pentru că deseori cei mai buni din domeniu se duc să lucreze pe la companii mari pe salarii frumoase (sau cel puțin asta-și doresc), iar specimenele rămân pe loc pentru că se poate. La filologie se pot face profesori pentru că cerințele sunt de așa natură încât calitatea cercetării lor contează și nu prea, iar vocile critice nu spun chestii gen „Omul acesta e prea idiot ca să trăiască printre noi, afară cu el”.

Nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă: am avut parte de specimene și în anul meu de informatică, și în cei cinci ani de bătut coridoarele facultății de limbi și literaturi străine. Unul dintre specimenele de informatică părea să fie o nebună de legat, care preda n cursuri și seminarii doar la grupa mea și cine știe cât în rest – și nu era prea capabilă să explice cu ce i se mănâncă materia, oricare din ele.

La filologie cineva din conducere a decis, probabil dintr-o criză de nebunie care s-a acutizat brusc, că cei doi ani de la masterat pot fi combinați într-unul singur, ca să nu mai aibă profesorii atât de multe ore. Așa că am făcut întâi anul 2 de masterat și pe urmă anul 1. Ca să nu mai punem la socoteală și faptul că profesorii erau trimiși să predea altceva decât materiile în care se specializaseră (ceea ce nu era vina lor) sau decideau să predea altceva decât materiile în care se specializaseră și erau prinși la cotitură de studenți că vorbesc prostii (ceea ce era absolut vina lor).

În ambele părți, normal, sunt oameni valoroși care predau și activează în domeniu. Poți să găsești un geniu și opusul lui unul lângă celălalt, în aceeași cancelarie.

Părerea mea o să-i facă pe informaticieni să mă bombăne, dar cred că analfabeții funcționali sunt mai suportabili în domeniile reale și verificabile. Un program fie funcționează, fie nu funcționează. Nu poți să iei o chestie care-ți pică la fiecare trei secunde și-ți face treaba la anul și la mulți ani și să spui că e „Viziunea artistului despre inutilitatea progresului contemporan, cu o referință subtilă către teoriile marxiste aplicate în domeniul tehnologiei”. În domeniul umanist, însă, papagalul poate să te salveze de la eșec. „Aaaa, păi traducerea asta literară e un fel de a reda mai exact stilul exotic de exprimare al autorilor japonezi, de fapt e genială” – mai exact, „Nu e un bug, e un feature” poate merge mult mai departe..

În cercetare e și mai rău: nu știu cum băsmesc sau nu băsmesc informaticienii în cărțile lor care inovează lumea și le asigură un post universitar, dar umaniștii vin cu cele mai trăznite teorii, care nici nu stau în picioare, nici nu pică, ci plutesc într-un domeniu irelevant și într-o lume paralelă fără legătură cu realitatea efectivă. Și pentru că nu poți să cunoști absolut tot ce e de cunoscut vreodată în acel domeniu, de multe ori criticile sunt foarte voalate, sau încep laudele nesincere. O singură dată am auzit, de la un coleg de masterat, o chestie pe care o gândeam și eu: „Tot eseul ăsta parcă a fost scris un un generator de idei luate la întâmplare.”

În rest, am avut un curs întreg despre „naționalism” care discuta de parcă fiecare persoană dintr-o țară ar face o preocupare constantă din studierea buricului național. Ce să zic? Că nu-mi pasă? Că oamenii fac parte din o mie de grupuri și că unele sunt mai importante pentru ei decât altele și că naționalitatea poate fi o chestie tangențială? Lasă. Am învățat subiectul într-un mod mai sceptic și nu foarte interesat.

Umaniștii suferă mai mult de pe urma analfabeților funcționali pentru că obiectele lor de studiu sunt mai puțin ancorate în lumea reală – și am senzația că uneori nu le pasă dacă teoriile lor nu mai sunt deloc ancorate în realitate. Câte o teorie majoră (marxismul, de exemplu, care apărea din nou și din nou) pătrunde peste tot, reinterpretează totul, chiar și unde cine-i normal la cap vede că nu ar fi cazul s-o facă. Dar dacă întinzi destul de mult explicațiile, dacă te sucești și te învârtești cu destul talent, poți să vii cu idei care sunt greu de infirmat, unde e greu să indici exact care-i problema. Ar fi nevoie de niște persoane cu limpezime nu să facă ordine (ordinea e temporară), ci să găsească ceva metodă prin care să se poată face ordine într-un mod mai obiectiv.

P.S. Filologia e inutilă dacă doar treci examenele, filologia e inutilă dacă doar treci examenele, filologia e inutilă dacă doar treci examenele. Poți să ajungi profesor, dar probabil că ești mai câștigat dacă te angajezi ca paznic la școală, e mai puțin de lucru, competiția e mai mică și salariul, din câte am auzit, mai mare.