Arhitectură on Roxana-Mălina Chirilă

O poveste despre urbanism și cum am colorat odată planșe

Tue, 09 Feb 2021 08:12:03 +0000

A fost odată ca niciodată, pe când eram mică, dar nu mai țin minte cât de mică, un episod care mi-e tare drag și care nu s-ar mai putea petrece astăzi, pentru că tehnologia a evoluat prea mult.

Am crescut printre planșe de arhitectură și proiecte la care se lucra mai ales ziua, dar uneori și noaptea, iar weekendurile erau mai degrabă orientative decât bătute în cuie. Taică-meu era pasionat de orice ținea de tehnologie, așa că prin anii ‘90 făcea import de calculatoare din Ungaria și aveam și noi, și el câte un calculator acasă. Era atât de demult încât n-aveam Windows, ci DOS, iar ca să intri în programe trebuia să știi ce comenzi să-i dai calculatorului.

Ai mei au început, deci, relativ devreme să-și facă proiectele de arhitectură nu doar pe hârtie, cum se făcea clasic, ci pe calculator, deși încă erau prin jurul meu și instrumentele necesare pentru făcut treaba de mână, de la planșeta maică-mii, pe care o are și acum, la foițe de calc subțiri și transparente, ca să poți să-ți copiezi proiectul ușor pe curat de pe planșa de dedesubt, la veșnicele rotringuri cu care trăgeai linii în tuș – și, bineînțeles, tot felul de rigle și nu numai.

Dar era începutul perioadei calculatoristice și, chiar dacă aveau o imprimantă suficient de mare ca să poată tipări planșe enorme, nu era una color.

Eh, pe vremuri, când gândeai proiectul o dată și pe urmă trebuia să stai să-l copiezi de nu știu câte ori de mână, existau desenatori. Recunosc că niciodată nu mi-a fost clar exact care erau responsabilitățile complete ale desenatorului, pentru că eram prea mică pentru a mă întreba de fișa postului, dar știam că desenatorii desenează și _colorează _planșele arhitecților. O muncă fascinantă, mai ales dacă asta e tot ce vezi și înțelegi din ea, fiind copil.

Poate vă întrebați ce e de colorat, la arhitectură. Ei bine, pe lângă proiectele de clădiri de toate felurile cu care se ocupau de obicei ai mei, mai făceau și urbanism, care se ocupă cu planificarea localităților. Iar o parte din proiectele de urbanism (pe lângă romanele-fluviu care sunt părțile scrise) sunt hărțile împărțite în zone colorate în funcție de destinație – rezidențial, industrial etc.

Puteți intra aici ca să vedeți cum arată planșele respective. Sunt multe și se trebuie multiple exemplare din fiecare. Ca să le colorezi e ceva de lucru. De-aia – desenatori.

Ei bine, nu mai știu care a fost contextul. Poate că plecase în vacanță desenatoarea alor mei. Poate că pur și simplu erau prea încărcați. Poate că ai mei voiau să mă învețe ceva despre viață. Nu știu. Ideea e că mini-eu s-a oferit de vreo zece mii de ori să coloreze planșe, chit că nu mă omoram cu coloratul în general, iar până la urmă ai mei s-au îndurat, ba chiar mi-au zis că mă și plătesc pentru treaba asta.

Oho, păi dublu câștig pentru mine! Am primit creioanele colorate șmechere și un pic foarte subțire cu tuș roșu și m-am pus pe treabă. Țin minte și acum că proiectele alor mei marcau marginea localității cu o linie cu buline roșii. Din păcate, n-am acces la proiectele lor, dar reproduc în Paint:

[][2]

Buline roșii.

Îmi plăcea cel mai mult să fac bulinele roșii pentru că erau mici și migăloase. În plus, dădeau foarte bine pe proiectul încă alb-negru. Îmi plăcea și să fac râul cu albastru, și parcă erau și parcuri cu verde. Dar galbenul, care reprezenta zona rezidențială, era interminabil. Dumnezeule, cât pot să locuiască oamenii. Oioioioioi. Locuiau cât vezi cu ochii și pe urmă și mai mult. Noroc că galbenul era suficient de deschis la culoare încât nu se vedea prea tare când schimbai stilul de colorat – nu mai știu cine îmi zisese să fac cerculețe mici, nu liniuțe, probabil desenatoarea alor mei, dar nu puteam să le fac mereu identice.

Am întrebat-o recent pe maică-mea dacă mai știe ce proiect era – mi-a spus că nu știe sigur, aveau mai multe similare în perioada aia, dar e posibil să fi fost satul Malnaș. Uitându-mă la forma arcuită a satului și la Oltul care curge pe lângă el, e posibil. Îmi pare cunoscut. Dar pe de altă parte, am văzut multe planuri urbanistice generale de-a lungul timpului și nu mai știu sigur de unde mi se par cunoscute unele.

Eu țin minte că la final nu prea mai aveam răbdare și chef să fac planșe (să fi fost 40? Eu țin minte că erau vreo 40, dar nu știu dacă nu umflă memoria mea numărul), așa că m-a mai ajutat și maică-mea (scăzând din banii care urmau să-mi revină). Maică-mea, în schimb, ține minte că am făcut pe Tom Sawyer și le-am permis unor colege să coloreze și ele pe o planșă – eu nu țin minte, dar tot ce e posibil.

A fost primul și ultimul PUG la care am colaborat și eu. De la atâta frecat de pagină, mi se tocise degetul mic acolo unde se atingea de hârtie. După un număr de ani, taică-meu a cumpărat o imprimantă color și a început să hașureze planșele cu linii colorate care erau mai mult decât suficiente ca să te prinzi despre ce era vorba și care nu consumau foarte mult tuș. Desenatoarea alor mei era suficient de în vârstă, așa că s-a pensionat.

Iar eu? Cu banii de colorat mi-am cumpărat un skateboard, pentru că skateboardurile sunt Mișto. După care mi-a fost foarte jenă să învăț să-l folosesc în public și mi-era frică să încerc să fac figuri, așa că a stat mai mult nefolosit. Dacă n-o fi fost aruncat sau dat, atunci mai există undeva și astăzi, ca o amintire a faptului că nici dacă dai bani munciți pe un lucru pe care ți-l dorești nu e sigur că îl vei folosi.

Dar ce mi-aș dori acum, după atâția ani, ar fi o carte de colorat pentru adulți cu PUG-uri, așa, de dragul vremurilor de demult. Aș mai colora un Malnaș mic, ba eventual chiar și un Dobârlău.

Cum recunoști un arhitect

Tue, 21 Feb 2017 09:27:05 +0000

Când ești într-un mall și vrea să meargă la baie, te întreabă unde sunt grupurile sanitare.
Dacă spui „pompieri” sau „ISU”, capătă o privire bântuită.
Dacă îi spui că cineva are expertiză tehnică în construcții, înțelege că respectivul are un document care atestă starea tehnică a unei clădiri. În niciun caz nu înțelege că respectivul ar fi vreun expert.
Dacă-l inviți acasă la tine, îți spune dintr-o privire în care pereți poți să bați cuie și în care nu. Mai ales dacă locuiești într-un bloc comunist.
Când remarci ceva despre cum arată casele sau despre cât de aiurea e amenajat parcul, îți spune pe scurt chestii interesante despre subiect – dar pe un ton ușor plictisit, de parcă ți-ar recita meniul de la McDonald’s.
Știe cum să repare o grămadă de chestii cu scotch 1adică cu o bandă transparentă cu lipici, nu cu un pahar de băutură, că aia știu și alții.
Estimează corect suprafața unei camere, chiar dacă o măsoară doar ochiometric.
Când face schița unui apartament sau a unei case, nimerește proporțiile excelent din prima. Și desenează pereții cu două linii paralele.
Cunoaște o grămadă de personalități locale, mai ales primari de sate, chiar dacă nu se implică niciodată în politică.
Dacă e femeie, poate umbla pe tocuri prin cele mai dificile locuri – pentru că are antrenament de pe șantier.
Chiar dacă insistă cu tărie că nu se pricepe la artă/desen/de-astea, poate crea chestii artistice mai mișto decât toți prietenii tăi care nu sunt artiști de meserie.
Cunoaște Muzeul Satului și-ți poate servi drept ghid când mergi în vizită acolo. Dar sunt șanse să pară foarte plictisit când o face.
Astfel de pățanii îi sunt cât se poate de familiare, ba chiar știe unele și mai și.
Dacă întrebi „cât costă un desen de casă”, începe să scrâșnească din dinți. Sau, dacă e mai glumeț, îți spune că desenul e gratis, proiectul costă.

Desen de casă.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      adică cu o bandă transparentă cu lipici, nu cu un pahar de băutură, că aia știu și alții
    </td>
  </tr>
</table>

Chinul construirii casei

Fri, 27 Mar 2015 06:53:38 +0000

Citeam acum articolul lui Zoso despre motivele pentru care nu-și construiește o casă. Am râs una bună când am citit primul motiv.

Dintre toate, partea cea mai groaznică e aia cu întinsul mult peste plapumă, de aceea spun că nu am destui bani. Ah, dacă tot ne facem casă, hai să facem și două dormitoare de oaspeți, o uscătorie, un dressing, 4 băi, beci, pod, o debara mare, un garaj pentru două mașini si încălzit și naiba mai știe ce. Și știu că așa se va întâmpla pentru că am văzut asta la oameni care păreau normali și care porniseră la drum cu un scop simplu: dormitor pentru noi, dormitor pentru ăla micu, dormitor mic de oaspeți, baie sus, baie jos, birou mic pentru tine, living, bucătărie, debara și gata. Și au ajuns la 200mp parter, 200mp etaj.

Sincer, nu am nervi și nici bani pentru așa ceva.

Cred că aud pentru prima oară de cineva care recunoaște sincer că e incapabil să nu modifice proiectul după ce s-a apucat de construit și pe care-l mănâncă palmele să adauge tot felul de îmbunătățiri de care n-are nevoie.

Altfel, dacă s-ar ține lumea de planul inițial, n-ar fi atât de mare chinul – ți se poate spune cam cât costă ce vrei, ca să nu te întinzi mult peste posibilități. Și nu doar în Germania sunt oameni capabili să-ți calculeze câte cărămizi și cât beton îți trebuie, ca să nu cumperi tone de materiale în plus. Doar că pe la noi nu se poartă planurile făcute cu cap, ci chinuiala de după, cu tot felul de peticiri, cu sfaturi de la cunoștințe ale unor prieteni, nu de la experți, și cu lucruri făcute la ochiul meșterului, nu la specificațiile inginerului.

Patru chestii legate de construcții

Wed, 06 Aug 2014 16:49:02 +0000

Ca fiică de arhitecți aud aceleași povești de ani de zile. Trei din punctele de mai jos le țin minte încă de când mă jucam cu mașinuțe prin casă, al patrulea n-a existat până acum câțiva ani. Toate afectează un număr mare de persoane care vor să-și construiască diverse chestii, ori o casă pentru ei, ori ceva pentru un business.

1. Construcția costă mai mult decât crezi.

Dacă nu cumva ești unul dintre puținii oameni extrem de pesimiști și/sau unul dintre cei care au lucrat în businessul construcțiilor de hăt demult, șansele sunt să crezi că dacă ți se spune că o casă iese la 60.000 euro, tu să crezi că e o exagerare. Nu e. Arhitecții lucrează de mult timp în domeniu și au cam prins mișcarea.

Da, să spunem că ai aranjamentele tale. Ai cărămida la jumătate de preț, muncitorii ieftini și alte chestii de genul. Nu o să economisești cât crezi că economisești. În plus, nu te costă atât de mult să torni betoanele și să pui cărămizile pe cât ai crede. Da, te uiți cum îți crește casa văzând cu ochii și totul merge bine… până încep finisajele. Țevi. Gresie. Faianță. Chestiile alea care se pun sub ferestre, glafuri, sau cum le zice. S-ar putea să vrei să vopsești pereții în interior. Și în exterior. Toate chestiile astea te mai costă încă o dată cât casa, sau mai bine, în funcție de ce anume vrei.

Am întrebat-o pe maică-mea, estimativ, cât costă o casă nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mi-a răspuns că vreo 500 euro/metru pătrat, dar depinde puternic de ce anume vrei să bagi în ea. Dacă vrei încălzire prin pardoseală și gresie scumpă, sare repede..

Pe urmă, avizele, adică hârțogăraia cu aprobările de la instituțiile statului, te costă și ele. Cât? „Cel de la mediu 100 lei sigur,” mi-a zis. „Poate mai mult, dacă e într-o zonă mai problematică.”

„Bine,” am întrebat-o. „Și în total? Cam între ce sume ne învârtim?”

Diferențele de la proiect la proiect sunt atât de mari încât nu mi-a putut da un răspuns nici măcar aproximativ. Dacă ești într-o zonă de monumente, îți trebuie hârtie de la monumente care costă un anumit procent din valoarea investiției. Dacă nu, nu. Dacă ești într-o zonă inundabilă, ai nevoie de aviz de la SGA (ăia cu apele), care e și el scump. O grămadă de avize mici, de care s-ar putea să ai nevoie sau nu. Pentru case particulare nu e cazul, dar pentru alte construcții ai nevoie de aviz de la Pompieri. Unele avize costă sub 100 lei. Altele costă mai mult. Când te duci să încerci să obții autorizația, te anunță cei de acolo de ce ai nevoie. Și, dacă ai super-noroc și vrei să construiești într-o zonă nereglementată, ai nevoie de un Plan Urbanistic Zonal care să decreteze la nivel de zonă ce și cum se poate sau nu se poate construi, să pună drumurile, șamd. (apropo: poți pierde din suprafața terenului cumpărat dacă e musai să treacă un drum pe acolo; nu, nu pot ocoli doar lotul tău că e al tău, și ceilalți au loturi)

Dacă decizi să construiești în ilegalitate și ești prins, s-ar putea să nu te dărâme, dar o să te plimbe de colo-colo pentru toate hârtiile, plus amenzi. Dacă ai ghinion, o să pățești că te mai și trimit de colo-colo și te zăpăcesc până dai mult mai mulți bani în plus decât ar fi fost cazul, cu un sadism remarcabil.

Deci: construcțiile costă. Dacă arhitectul spune că te costă, răspunsul nu e „ba nu”. Dar poate merită niște întrebări: se poate mai ieftin? Cât mai ieftin? Și ce înseamnă dacă fac mai ieftin? (pentru că ieftineala are și ea un cost, chiar dacă nu în bani)

2. Indecizia costă. La fel și ambiția.

Sunt mulți care zic: fă tu proiectul așa, că dacă mă răzgândesc schimbăm după. Cazul clasic e cel al oamenilor care vor să-și facă un hotel. Sau un complex. Sau orice fel de loc care se presupune că-ți aduce un profit cu atât mai mare, cu cât clădirea e mai mare. Vor un hotelaș de 15 camere. Zis și făcut, arhitectul face planurile și hotelul arată într-un fel. Deodată, clientul decide: ba nu, hotelașul va avea 25 de camere! S-a socotit, sunt bani. Arhitectul modifică proiectul. Și, în cele din urmă, clientul spune: de fapt, 40 de camere e perfect!

Indecizia costă: costă timp și efort. Uneori costă banii tăi. Dacă știi de la început că vrei 40 de camere, se face lucrul bine de la bun început. Merge mai repede, merge mai ușor. Dacă modifici, depinde de moment cât de tare plătești: plătești toată echipa de proiectare în plus că i-ai pus la treabă și proiectul era gata deja? Plătești cu aspectul clădirii, pentru că era gândită într-un fel și acum e cârpită și e ok, dar neinteresantă? Plătești cu muncitori și materiale în plus pentru că scara pe care urcă și coboară oamenii e prea mică pentru saltul dimensiunii clădirii și trebuie s-o refaci cu totul?

E valabil și la casele particulare. Arhitectul nu e omul care-ți face desenul. E omul care gândește cum arată și funcționează casa ta, înăuntru și afară, și o face utilă și frumoasă (dacă-și știe meseria). Sigur, poți să ai idei. Dar omul ăla e specialist în problema asta. Diferența e cea dintre a merge la magazin să-ți iei haine de marcă și a merge la croitor cu un sul de material și niște idei despre cum ai vrea să te îmbraci. S-ar putea să-ți iasă sau nu.

3. Planurile de construcție se încep toamna.

Nu, mint. Planurile de construcție se încep în mod obișnuit primăvara, când omul ar vrea să construiască brusc. Atunci. În clipa aia, dacă se poate. Că tocmai e potrivită vremea. Aflat în criză de timp, pentru că primăvara trece, încearcă să facă totul mai repede și constată că avizele vin greu și că procesul aprobărilor de peste tot durează. Intrat în disperare, vede că se apropie vara cu pași repezi și începe să strige că acum e momentul și mașinăria birocratică și cea de proiectare trebuie să lucreze în supratimp pentru el. În ciuda șpăgilor (care uneori îl încurcă, am auzit de cazuri absolut fascinante în care cel șpăguit a creat haos încercând să „dreagă” aiurea…), nimic nu merge.

Toamna are în sfârșit proiectul, dar nu mai are vremea potrivită pentru construcții.

În schimb, dacă ar începe procesul mai devreme, să zicem toamna, în primăvară ar putea să se apuce liniștit de treabă.

4. Proiectele din fonduri europene nu-s ca cele românești.

Adică-s complicate, că-s ca la carte. Românii nu-s obișnuiți cu așa ceva. Ei vor proiectul pentru ca să obțină autorizația de construcție, după care „se descurcă”. Ce fel de becuri pun? Se descurcă. Ce fel de gresie pun? Se descurcă. Ce materiale folosesc, unde pun prizele, ce fel de geamuri? Se descurcă…

Teoretic vorbind – teoretic, da? – proiectul e o chestie extrem de exactă. Am auzit o legendă care spune că inginerii chinezi de pe vremea înălțării Zidului Chinezesc erau atât de pricepuți încât au calculat de câte cărămizi aveau nevoie pentru Zid – fix! Numărul exact! Chestia e că în vremea de astăzi aceasta e tot o legendă, dar în alt sens: se pot calcula numărul de cărămizi necesare, cantitatea fixă de materiale și o grămadă de costuri cât se poate de exact… dar n-o cere nimeni. N-o vrea nimeni.

În afară de fondurile europene. Ăia vor să știe exact ce intră în proiect. Câte cărămizi, câte bucăți de țeavă, câtă gresie, ce fel de gresie și așa mai departe. Fix, fix. Ca la carte. Doar că românul nostru descurcăreț nu prea se descurcă la faza asta. E greu să decizi de la început tot ce vrei, să faci calculele, să ai o variantă finală și pe urmă s-o execuți perfect. Sunt mulți care s-au poticnit, și-au spart capul și au trebuit să renunțe.

Un sediu de firmă simpatic

Mon, 11 Nov 2013 14:21:01 +0000

Îmi place să trec pe la ai mei pe la firmă din în când că nu știi niciodată ce găsești pe acolo. Uneori găsești o bicicletă, o cască de motocicletă, hărți, cărți, imprimante, un iepure de jucărie, pietre semi-prețioase, un aparat de făcut lapte de soia, roșii de balcon în ghivece puse pe balcon, componente de calculatoare, afine, un trepied (uneori nu-l găsești, chiar dacă-l cauți), creioane colorate, un bloc de desen, un colaborator adormit pe un fotoliu etc. Și cu toate astea, în general sediul e ordonat. Iepurele de jucărie stă cuminte pe boxele de jumătate de metru care sunt puse pe biblioteca unde găsești cărțile de Linux și C.

Ai mei sunt arhitecți, dar se pare că meseria lor le lasă suficient spațiu pe rafturi, pe pereți și în depozit ca să percoleze acolo tot felul de obiecte interesante. Au un sediu de firmă la comun într-un apartament de bloc cu patru camere (cinci, de fapt, că au transformat și bucătăria în cameră). Liber-profesioniști, semi-artiști, au zis că dacă tot stau pe acolo toată ziua, își fac sediul confortabil și mișto.

Mă obișnuisem că baia e cel mai neimpresionant loc din firmă, dar acum am dat pe acolo și am văzut chestia asta:

Normal că am întrebat care e chestia.

„A,” a zis maică-mea, „Istvan al nostru a hotărât să ia un aparat de săpun cu senzor de mișcare.” (Istvan e unicul non-arhitect din zonă, a terța persoană din sediul de firmă, și e angajatul lui taică-meu)

Taică-meu mi-a spus că e numai pentru VIP-uri, că aruncă cu săpun și dacă vrei, și dacă nu vrei. De exemplu, dacă-ți pui cheile sub el, le umple de săpun. Și când le iei ca să le speli de săpun, iar aruncă cu săpun, și pe tine, și pe ele. A pățit-o el. De atunci încoace, dispensorul automat a rămas pentru VIP-uri.

L-am folosit și eu. Mi-a aruncat atâta săpun în palme că m-am chinuit să-l dau jos vreo zece minute. Rămân și eu normal user.

Asta e o poză făcută în camera mare, cea în care ajung de obicei clienții, unde e masa pe care se pun proiectele după tipărire, unde sunt imprimantele, xeroxul și, ocazional, aparatul de făcut lapte de soia (care e chiar mișto, în altă ordine de idei).

Se văd cele două fotolii negre și comode (pe care poți uneori găsi colaboratori adormiți), două frunze dintr-un palmier bananier în stânga (într-un an a făcut niște mini-banane), o crăciuniță într-un ghiveci (planta mare) și ardei iuți care cresc în alt ghiveci (planta mică).

Pe panou se pot vedea: una bucată poză cu un fulg de zăpadă (de la Masaru Emoto, bănuiesc), o poză cu o motocicletă pe care și-a dorit-o taică-meu (și pe care și-a și cumpărat-o la un moment dat), planul urbanistic general al Comandăului (chestia aia colorată), harta județului Covasna (harta mai puțin colorată), tarifele de xeroxare și plotare, lista actelor necesare pentru ceva chestii de arhitectură și o diplomă pe care a primit-o mama de la Coursera pentru un curs de fizică.

Chestiile serioase (proiecte, desene, toate cele) sunt stocate pe serverul firmei, un calculator cu monitorul de obicei închis, care dacă nu mă înșel e pe Linux. Poate fi accesat și de la distanță, dacă e nevoie (mai demult via Gbridge, acum nu mai știu). Taică-meu e pasionat de calculatoare și mai vine cu câte o idee de îmbunătățire din când în când.

E loc destul să mai schimbi decorul și să pui post-it-uri din loc în loc.

References
↑1