Armada on Roxana-Mălina Chirilă

Noi suntem Armada (în vizită pe la editura Nemira)

Wed, 24 Oct 2018 16:20:26 +0000

Mă distrează să merg în vizită pe unde muncesc alții, așa că atunci când se ivește ocazia să văd fabrica de la Covalact sau un șantier de prin Covasna, tind să merg. Iar dacă am putut să văd o editură, am făcut-o fără să stau pe gânduri.

Sediul Nemira e pe o stradă mică și liniștită din București și îl găsești ori știind de el, ori rătăcindu-te cu harta în mână (în apărarea mea, GPS-ul mă plasase la altă intersecție decât eram). Spre dezamăgirea mea, am văzut repede că n-au nici tipografie, nici depozit de cărți în incintă: e o casă cu parter și etaj și o curte mică, genul de loc în care ai putea visa să locuiești. Sau nu – e un loc _realist _în care să locuiești, pentru că de visat, poți visa multe.

Pe Alexandra Florescu, PR-ul editurii, o știu de câțiva ani buni, când niște cunoștințe comune și-au dat întâlnire după un târg de carte. În timp ce în jurul nostru se discuta de bula de IT din Cluj, ne-am împrietenit discutând de faptul că unele restaurante nu știu să taie frunzele de salată altfel decât lungi și subțiri, de trebuie să le mănânci ca pe spaghete. După care am intrat în panică că nu știam ce să mai zic, așa că am întrebat-o ce cărți avea de la târg și m-am mirat că-și cumpărase doar SF-uri – moment în care a reieșit că nu le cumpărase, ci le dădea; nu erau ale ei, ci ale altora; și nu erau un hobby, ci erau de la muncă.

Acum, e ghidul meu. Îmi deschide poarta în timp ce eu casc ochii în jur și mă întreb cât de mari sunt tiparnițele și dacă n-ascund totuși una pe acolo. (Nu. Cărțile nu sunt tipărite de ei – de fapt, tipografiile sunt trecute la începutul fiecărei cărți, deci aș fi putut să-mi dau seama.)

Sunt sedii de firmă în care intri doar cu ecusonul special și în care ai impresia că vei semna în sânge să nu divulgi secretele afacerii. Aici, în schimb, sunt mult mai informali – ai impresia că e genul de loc unde vin oameni din afară și sunt primiți ca oaspeți (…impresia doar se confirmă când vii din afară și ești primit ca oaspete).

Intarea în casă e la câțiva pași de poartă. Urci câteva trepte, deschizi ușa și dai de niște cristale _imense, _genul care arată de parcă cineva ar fi tăiat o bucată de mină și ar fi adus-o în casă.

„Ă,” zic eu, extrem de elocvent, și mă blochez în ușă. Am mai văzut eu cristale de-alea, de-obicei pe la oameni care vor să acceseze energiile oculte ale universului. Mă uit la cristale, mă uit la Alexa și mă întreb cum pot să formulez cât mai elegant întrebarea legată de preferințele oculte alte șefei.

„Domnul Nicolau, fondatorul editurii, era geofizician,” îmi zice Alexa, observându-mi perplexitatea. „Îi plăceau florile de mină. Încă le mai avem. Mai sunt lucruri aici care erau ale lui, personale.”

Florile de mină ale domnului Nicolau.

Flori de mină. Nu cristale și nici vorbă de energii ale universului – doar unul dintre lucrurile care-mi amintesc că Nemira e o afacere de familie. Poate că editura este una dintre cel mai cunoscute de pe piața actuală, dar nu e un colos intangibil și impersonal. Chiar dacă Valentin Nicolau a murit în 2015, amprenta lui e încă acolo.

Alexa mă conduce spre subsol, unde au bucătăria. E un loc micuț și sufocant, mai ales că i-am prins pe câțiva dintre Nemireni la prânz și sunt și-așa înghesuiți pe-acolo. Nu par surprinși că a venit cineva în vizită, de unde deduc că le trec mulți oameni pragul. De altfel, dacă stau să mă gândesc, editura are o armată de colaboratori din afară, dintre care bănuiesc că traducătorii și scriitorii sunt doar o parte.

Aș face poze, dar n-am avut niciodată nonșalanța fotografilor de a le face poze celorlalți direct sau de a-i ruga să mă lase să-i fotografiez. Accept o cafea, ne îndreptăm înapoi spre zona de editură unde se și lucrează. Pe drum, fac o poză cu florile de mină și regret puțin faptul că n-am un aparat foto la îndemână, doar telefonul (și că nu am învățat niciodată să fac poze bune, dar asta-i altă poveste).

„Ana nu e aici,” îmi zice Alexa. Îmi pare rău să aud, pentru că o știu pe Ana Nicolau doar din vedere; după ce am ascultat episodul de ICR podcast care o avea ca invitată, mi-ar fi plăcut să o cunosc pe bune. Pe de altă parte, habar n-aș ști ce să-i zic, deci tot răul spre bine. „Dar chiar și așa, putem merge la ea în birou.”

Rodica Ojog-Brașoveanu și Sven Hassel.

Biroul Anei e o cameră în care nu prea vezi pereții din cauza rafturilor. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mi-aș imagina biroul ei înainte să-l văd, m-aș fi gândit la un loc plin de cărți scoase la ei la editură, eventual în ordine cronologică, cel puțin câte un exemplar din fiecare ediție – un fel de bibliotecă-catalog. Însă m-aș fi înșelat. Sunt cărți de la Nemira acolo, dar văd și o serie de cărți în engleză, cărți de artă și o serie de volume vechi în germană, legate superb.

Joe Haldeman, Alastair Reynolds și nu numai -- variantele în engleză. Și o bufniță!

Bradbury, „The Encyclopedia of Science Fiction” și „The Once and Future King” de T.H. White, o poveste arthuriană pentru copii -- toate în engleză.

„Alea sunt cărțile domnului Nicolau,” îmi spune Alexa în timp ce eu fac poze cu cărțile care nu prea au nici în clin, nici în mânecă cu profilul Nemira și uit complet să fac o poză de ansamblu.

„Vreau și eu rafturi ca astea acasă…”

„N-ai și tu biblioteci?” râde ea de mine.

„Ba da, dar nu atâtea.”

Alexa așteaptă până sunt eu pierdută pentru omenire și pozez cărțile alea cu atâta pasiune de zici că-s nuduri.

Cărțile de artă ale domnului Nicolau.

Habar n-am ce sunt, dar mi-ar fi și frică să le deschid, așa că le admir de la (nu foarte mare) distanță.

Preț de câteva clipe, o invidiez pe Ana Nicolau. Invidiez totul, de la cărți la faptul că a moștenit o editură care are un portofoliu de cărți atât de impresionant, care traduce atâtea volume bune; au George R.R. Martin, au Stephen King și „Eleganța ariciului” și câte și mai câte. Să lucrezi aici pare un _vis _– să ai un club de carte, să inviți autori la interviuri prin Skype, să-ți creezi o comunitate de cititori, să știi că aduci tot felul de povești grozave și le împărtășești celor din jur. Ar fi _atâtea _lucruri mișto de făcut. Sigur, industria de carte din România nu e prea grozavă, dar chiar și-așa.

Atenția îmi e distrasă de faptul că văd un obiect ciudat ascuns într-un colț al camerei.

„Ăla e un acvariu?”

„Da.”

E oarecum ascuns într-un colț și nu-l vezi din prima din cauza biroului.

Cu părere de rău, mă las târâtă afară din biroul Anei – iar pe hol văd încă o bibliotecă mică.

„Alea-s cărțile noastre,” îmi zice Alexa. Văd „Outlander” de Diana Gabaldon pe acolo, de care știu că au tradus-o – idem și „Under the Dome” de Stephen King. Unele nu-mi par cunoscute, dar n-aș putea spune dacă e din cauză că nu le știu eu tot catalogul sau pentru că nu le-au scos ei încă.

Ne continuăm turul prin casă și urcăm la etaj. Când ajungem la capătul scărilor, atenția mi-e distrasă de două obiecte în ton cu aerul vechi al casei – o oglindă și un ceas mare de perete.

„Zici că a stat cineva aici și nu s-a mutat niciodată cu adevărat,” zic eu.

„Chiar a stat cineva aici,” îmi răspunde. „Asta era casa familiei Nicolau, aici a crescut Ana.”

Vreau s-o întreb când au făcut editura, când s-au mutat, dacă au fost vreodată acolo concomitent și casă, și editură, dacă au făcut modificări mari ale casei – dar mi-e teamă să nu primesc răspunsuri prozaice, pentru că m-a luat poezia. Îmi imaginez editura pornind firav din sufragerie, tot crescând ca o junglă prietenoasă și îmblânzită, extinzându-se din cameră în cameră până cucerește restul casei. Familia își transformă casa în acvariu (terariu? Editariu? Mă rog, într-un loc propice pentru creșterea editurilor) și se mută ca să-i lase loc să se extindă.

…jur că în capul meu asta e o imagine _grozavă _și plăcută. Nu un film horror.

La etaj vizitez biroul comun PR + marketing + social media + grafică. E o cameră nu foarte mare de la mansardă în care lucrează patru oameni. Au câteva tablouri pe pereți pentru culoare și câteva rafturi cu cărți.

Tablouri mai vesele la fața locului decât în poza mea.

Pe un raft, văd o grămadă de bufnițe și-mi aduc aminte că am văzut una și în biroul Anei – poate că nici nu e de mirare, sigla Nemi de pe cărțile pentru copii e o bufniță.

Nu știu cum le cheamă, eu le-am zis Neli, Nedi, Neti, Bufniță-Neni și Bonc.

La parter ar mai fi niște birouri (contabilitate, cred), dar ne ducem afară pentru că e vreme frumoasă și pentru că sunt hârțogăriofobă. Acesta fiind momentul în care recunosc că am fost la Nemira în vară și scriu articolul doar în octombrie. Dar am avut un motiv bun.

(Ok, am avut câteva motive proaste, printre care și că am tergiversat și am avut îngrozitor de mult de lucru și că am avut o perioadă mai sumbră în care tot ce scriam ajungea de o durere sfâșietoare, inclusiv articolul ăsta – dar de dragul aparențelor, o să pretind că era un motiv foarte bun.)

Nemira are o grădină surprinzător de bogată pentru un sediu de firmă, deci bănuiesc că cineva de acolo le are cu grădinăritul. Cât timp se iau niște scaune și lumea se învârte să pregătească locul de stat, mai fac câteva poze.

Urmează să fie aduse și scaunele.

Mi s-au zis numele unor plante, dar am uitat tot. Deci, în această poză vedeți... ăăă... iarbă și trandafiri? Mda.

Ne așezăm la masă și în curând apare și Laura Câlțea, care e redactor-șef la Nemi – adică e șefa pe partea de cărți de copii. Am auzit de ea pentru că are Blogul unei cititoare de cursă lungă și pentru că o mai urmăream pe net uneori. Acum, e prinsă în discuții la telefon legate de o carte de astronomie pentru copii.

Dacă tot sunt acolo, întreb de ce e vorba și aflu că e vorba de cartea „Ghidul micului astronom prin Univers” de Adrian Șonka, astronom și lector la Observatorul Astronomic din București (da, au scos ei cartea înainte să scriu eu articolul) și discută despre cum o să arate datele din carte – cele gen 6.000.000 î.e.n.

În timp ce Laura Câlțea dezbate problema cu autorul, încep să aud zgomote de sus. Ridic privirea ș nu văd nimic.

„Vin pisicile,” zice Alexa.

Într-adevăr, se preling de pe acoperiș în pom, apoi coboară cu acea lipsă de grație caracteristică tuturor mâțelor. Nu reușesc s-o prind decât pe una dintre ele în poză, după care mă prind ele pe mine și iar sunt pierdută pentru omenire.

Când îmi revin din transa pisicească, Alexa lucrează la Ceva Interesant. Se pregătesc de finalul Nautilus, care e partea de SF și fantasy din Nemira și 90% din motivul pentru care eram atât de încântată să fiu acolo. Însă înainte să apuc să mă îngrijorez, aflu că în loc de Nautilus se înființează Armada, noul imprint pentru SF, fantasy și thriller.

Se schimbă imaginea, se schimbă un pic stilul, se schimbă ideea. Pe undeva, mi se pare că are logică. Lumea de azi e foarte diferită de cea din ‘92, când s-a lansat Nautilus cu „Vânătorul de recompense”.
Iau un covrigel din rezerva de ronțăială a Alexei și las lumea să muncească în timp ce stau pe gânduri și aștept să se termine programul de lucru ca să-mi văd de restul lucrurilor pe care le mai am de făcut și care implică întâlnirea cu oameni care trebuie să plece de la birou.

Nautilus era submarinul căpitanului Nemo din „20.000 de leghe sub mări” de Jules Verne. Explora. Te ducea în lumi noi și necunoscute – și la începutul anilor ‘90, explorarea era în toi. Se deschisese România către lumea din afară, se importa mult, se descoperea mult. Jules Verne era în vogă. Dar era în mare parte o explorare singuratică sau cu un mic grup de prieteni (cât să încapă de un submarin), iar science fiction și fantasy erau genuri mai de nișă.

Azi, suntem mulți fani ai genurilor, iar comunitățile sunt mai, deschise, accesibile. E ușor să ajungi printre cei ca tine și să simți că nu ești singur, ci sunteți mulți. Nu un submarin de exploratori, ci o întreagă armadă, în care încape și Nautilusul celor care au crescut cu Jules Verne, și navele spațiale și corăbiile fanilor SF și F vechi și noi. Noi suntem Armada.

Sau poate că doar m-a luat iar imaginația pe dinainte și nu asta voiau să spună. Dar fac parte din noua generație de fani, care iubesc ce citesc, apoi creează pe marginea ideilor care le-au rămas în minte și care-i fac să viseze, iar acum Armada devine un pic și a mea. Mă face să mă simt inclusă – și nu doar pentru că aflu de chestia asta cu mult înainte să devină publică.

…Bine, după cum ziceam, atât m-am lungit cu scrisul încât până și schimbarea asta a devenit publică. Tot răul spre bine, altfel trebuia să păstrez secretul și nu mă pricep la așa ceva. Acum au și o listă cu ce cărți publică anul ăsta și în 2019, așa că puteți să aflați tot felul de lucruri de la ei.

Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Mon, 11 Sep 2017 19:45:19 +0000

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

După cum spuneam mai demult, „Ready Player one” e o carte despre o lume din viitorul apropiat, în care realitatea virtuală a cucerit lumea. Iar cel care a creat realitatea virtuală era un tocilar asocial și lipsit de familie, care a murit și a lăsat totul moștenire persoanei care reușește să dezlege o serie de ghicitori și jocuri axate pe cultura populară din anii ‘80. Doar că, după mulți ani de încercări, nimeni n-a reușit să afle nici măcar răspunsul la _prima _ghicitoare. Personajul principal e un puști care știe tot în materie de anii ‘80, e mare fan de jocuri și e prieten cu alții care-i seamănă, toți prinși în cursa după avere și obsedați de vânătoarea de comori a fondatorului lumii virtuale. O mare parte din farmecul cărții e că e plină-ochi de tot felul de referințe culturale din anii ‘80.

Eh, „Armada” e o carte despre un puști care știe o grămadă de chestii despre cultura anilor ‘80, e mare fan de jocuri și are prieteni care-i seamănă. Toată cartea e înțesată de referințe la cultura populară americană din alte decade. Serios. Uite un pasaj aleatoriu de pe la începutul cărții:

Mă simțisem precum Clark Kent pregătindu-se să afle în sfârșit adevărul despre originea sa de la fantoma holografică a propriului tată, mort de mult timp. Acum însă mă gândeam la Luke Skywalker, tânăr candidat Jedi, care privea intrarea peșterii de pe Dagobah

Pentru context, tipul ăsta vorbește așa când vrea să urce în podul casei. În plus, își repetă replicile lui Yoda când are ceva de făcut. Face referințe la HAL-9000. Recunoaște dintr-o privire clădiri din filme SF. Când vorbește de maică-sa, o compară cu Sarah Connor. Iar eu, tot citind, semănam cu căpitanul Picard.

Partea amuzantă e că fix tonele de referințe mi se păreau interesante și exotice în „Ready Player One” m-au exasperat în „Armada”. M-aș întreba retoric de ce, dar știu.

Universurile imaginare trebuie să aibă o logică internă. De exemplu, poți să accepți premisa că există o lume în care clasa conducătoare e formată din corbi, iar restul claselor din ființe umane, dar nu prea poți accepta în cazul ăsta ca un cerșetor uman să fie fiul secret al regelui, pentru că dacă ar fi, ar avea pene și ar zbura.

Ei, în „Ready Player One”, premisa era că toți oamenii sunt conectați la realitatea virtuală, dar doar cei care știu extrem de bine filmele, muzica și jocurile din anii ‘80, care trăiesc și respiră doar filmele, muzica și jocurile astea, sunt capabili să găsească răspunsul la ghicitori, să treacă probele și să obțină averea tipului care a creat lumea virtuală. În condițiile astea, e absolut normal ca toate personajele importante să facă zece milioane de referințe și să interacționeze cu cine știe câte lumi recreate după jocurile și filmele decadei. Iar Wade, personajul principal, cu atât mai mult. Totul se leagă.

În „Armada”, Zack e un băiat dintr-o lume asemănătoare cu a noastră din 2017. Tatăl lui era tocilar pasionat de jocurile, muzica și filmele SF din anii ‘80 și ‘90, așa că a început și el să fie pasionat de aceleași lucruri, într-un fel de încercare de a se apropia de taică-su. Iar Zack e, întâmplător, și extrem de bun la un joc numit Armada, în care se luptă împotriva invaziilor extraterestre. Totul e ok până aici, cineva poate avea accidental trăsăturile astea. Problema e că și cei din jur îi seamănă ca stil, astfel încât aproape fiecare dialog e un fel de amestec de replici luate din alte părți și replici originale care să explice un pic contextul curent.

Zack află repede că Armada nu e doar un joc, ci un program secret de instruire a populației în manevrarea unor drone, iar invazia extraterestră nu e o ficțiune, ci o realitate. Iar în momentul în care e luat cu o navă spațială și dus la baza militară, stilul adolescentin, cu referințe și jocuri și luat lucrurile un pic la mișto începe să fie enervant. Omenirea e pe cale să fie distrusă, iar el citează din filme. Extratereștrii vin să atace, dar ofițerii sunt glumeți și fac bancuri și referințe.

La un moment dat, jocul menționărilor devine absurd și distruge forța dramatică a conflictului – dacă personajele nu iau foarte în serios amenințarea cu extincția rasei umane, de ce aș lua-o eu? Iar Cline nu crede nici el în seriozitatea atacului, ceea ce se simte și la nivel narativ: personajele ba se grăbesc spre pozițiile de luptă pentru că le suflă inamicul în ceafă, ba se opresc din drum ca să mai schimbe trei replici din Star Wars.

Nici firul narativ nu ajută. Dacă scoți toate referințele, rămâi cu o poveste destul de clasică despre conspirații și personaje plate care se sacrifică eroic pentru a salva lumea.

Mă mai iau de un aspect: universul jocurilor pe calculator.

În „Ready Player One”, acțiunea se petrece în 2040, într-o lume a cărei istorie paralelă e destul de bine explicată. În „Armada”, acțiunea se petrece acum, iar în afară de jocurile cu extratereștri inventate special pentru carte, nu sunt pomenite detalii care să sugereze că lumea ar fi complet diferită de a noastră. Asemănarea e imensă.

Însă, pentru o carte despre jocuri pe calculator în ziua de azi, are tot felul de ciudățenii. Poate că le remarc pentru că mă joc acum, iar Cline pare că a rămas cu mintea la jocurile de atunci. În „Armada”, tehnologia și grafica au evoluat până au ajuns în punctul în care sunt azi (ba chiar au luat-o un pic înainte), dar stilul de joc a rămas înțepenit în perioada de dinainte ca generația mea să ajungă la școală.

Zack, de exemplu, este al șaselea jucător de Armada la nivel mondial, conform scorului. Iar asta nu însemna nimic în lumea reală, maică-sa îi zice să-și găsească ceva de lucru. Eh, în ziua de azi, dacă ești un jucător de talie mondială, poți ajunge pe scena asta:

Sau, dacă nu, măcar faci streaming și ghiduri pe Youtube, explicându-ți strategiile, și tot câștigi un ban.

Apoi, rare sunt jocurile cu un punctaj care înseamnă ceva deosebit de important. Se măsoară tot felul de lucruri, unele inutile pentru a-ți da seama cât de bun e jucătorul (numărul de animale vânate în Assassin’s Creed), altele care spun ceva, dar nu totul (raportul asasinate/morți/participări la asasinate din meciurile de League of Legends). Lucrurile au devenit mult mai complexe și e greu să creezi un clasament chiar și cât de cât stabil, clar și unanim acceptat.

Asta deoarece conceptul de joc competitiv s-a schimbat enorm. Iar, dacă e să iei la bani mărunți ideea că armata antrenează pe furiș milioane de oameni ca să poată lupta contra extratereștrilor cu ajutorul unui joc, îți dai seama repede că ar trebui să încurajezi puternic lupta în echipă, ca să se acopere unii pe alții, dar asta nu se întâmplă în cartea lui Cline, unde fiecare soldat e pe cont propriu.

„Armada” mi-a lăsat o impresie destul de proastă per ansamblu. Prea mult haos, personaje prea plate, referințe inutile în fiecare minut, faptul că nu reușea să redea o atmosferă tensionată (deși părea să și-o dorească) și că seamănă mai degrabă cu un colaj decât cu o poveste.

Dacă vreți să mă contraziceți, puteți cumpăra „Armada” de pe site-ul Nemira. Sau, dacă vreți ceva mai bun, „Ready Player One” e și el acolo. Sunt și pe eMag, dar acolo sunt momentan cu vreo 15 lei mai scumpe. Și sunt și prin librării, desigur.