Artă on Roxana-Mălina Chirilă

Bitcoinul ca formă de artă

Mon, 25 Dec 2017 22:45:27 +0000

Am un prieten care mi-a spus o chestie la mintea cocoșului: bitcoinul nu e o monedă reală, pentru că nu e susținută de nimic: nu se bazează pe o economie, nu se bazează pe resurse utilizabile. Plutește în aer, e speculă pură.

Nu e o monedă reală, nu poți fi plătit în bitcoin, nu-l poți folosi la piață. Iar monedele reale se bazează pe economie, pe faptul că sunt relativ stabile, iar schimbările lor depind de factori clari. Pică economia României? Pică și leul cu ea. bitcoinul nu se bazează pe nimic concret, nu există nimeni care să poată influența bitcoinul prin orice acțiune decât prin vânzarea sau cumpărarea lui.

Eu i-am răspuns: bitcoinul e o formă neintenționată de artă.

Tablourile sau sculpturile, de exemplu, nu au prețuri care să depindă strict de cât de mult material a intrat în ele, sau în funcție de cât de multă muncă a depus artistul pentru a le crea. Nu, prețul lor depinde de cât de mult își dorește cumpărătorul să le aibă, de cât de mult e dispus să dea pe ele. Cineva le creează, ne dau o stare, iar noi decidem dacă le vrem sau nu. Putem decide că un tablou are o valoare de o sută de dolari sau de un milion de dolari.

Aici, oamenii creează bitcoini, le dau o stare de bogăție (nu e același lucru cu bogăția reală, la fel cum faptul că plângi pentru că a murit un personaj favorit nu înseamnă că în mod real a murit cineva), iar valoarea bitcoinului depinde de cât suntem dispuși să dăm pe el.

Mai mult, dacă ar fi creat de un artist, bitcoinul s-ar încadra perfect în stilul de artă actual – genul de artă care te face să-ți pui întrebări, care are un scop mai degrabă filozofic și intelectual.

Aceasta nu este o monedă de schimb.

Sunt artiști care fac sculpturi din gunoaie, care desenează cu tuș chipul politicienilor pe bancnote pentru a vorbi de bani murdari, care preferă să se axeze pe idei, nu pe estetică. Bitcoinul e ca un fel de artă de același gen, dar creată neintenționat – structuri de date, aruncate pe internet, dorite pentru că sunt acolo, pentru că sunt greu de obținut (chiar dacă sunt fără valoare). Dacă ar exista un artist care să fi creat bitcoinul, ar putea spune:

Aceasta nu este o monedă de schimb. Aceasta este critica monedei pure. Este trădarea etichetelor, așa cum pipa lui Magritte era trădarea imaginilor. Cu Magritte, noi spuneam, „Aceasta este o pipă”, iar el zicea, „Nu, este o imagine. Nu o poți fuma.” Acum, noi vedem eticheta și o credem pe cuvânt la un nivel mai profund decât credeam imaginea; ne abandonăm în fața ei fără să judecăm. Trăim într-o lume virtuală, în care nu mai înțelegem conceptele de bază, așa că putem fi păcăliți când cineva pune etichete pe borcane goale.

Văd bitcoinul deci ca pe o formă de artă neintenționată, care momentan a ajuns din greșeală și cea mai valoroasă din lume. Pentru că în mod clar, nu e nimic în spatele ei, în afară de niște biți aranjați mai cu șpil.

Clubul doamnelor

Mon, 15 Dec 2014 13:10:31 +0000

Am dat peste imaginea de mai sus aici: sursa. E un articol despre afișe și imagini făcute împotriva sufragetelor, tipele din Anglia de la începutul secolului XX care voiau ca femeile să aibă dreptul să voteze. Sunt mai multe imagini acolo, dar asta îmi place la nebunie.

Ce vrea să spună e „Uite, ce oribil ar fi dacă femeile ar face la fel ca bărbații! Ar merge în club, ar fuma, ar sta la bar – nu e groaznic?!” Copiii ăia doi se presupune că ar fi ignorați de mama lor.

Cam cu o sută de ani mai târziu, mă gândesc că mi-ar plăcea enorm să intru într-un bar de genul. Arată mai degrabă de parcă niște doamne dure și extrem de elegante ar face afaceri la o tărie înainte să se ducă să facă cine știe ce fapte de vitejie.

Copiii ăia, din cu totul alt meci… Femeia își ia geanta, îi ușuie cu ea: „Hai, valea, ăsta nu-i un loc de joacă.”

„Dar doamna, nu vă supărați! Părinții noștri au fost furați de androizi și vor fi duși pe Andromeda2! Ajutați-ne, doamna!”

Gagica cealaltă, de la aceeași masă, cea întoarsă cu spatele: „De parcă n-ar avea nimeni nimic mai bun de făcut decât să ajute niște orfani.”

„Nu suntem orfani!”

Aia se apleacă înainte și zice, aproape satisfăcut: „O să fiți.”

Arborele lingvistic – desenat ca un arbore

Fri, 24 Oct 2014 12:58:20 +0000

Am dat peste una dintre cele mai frumoase reprezentări ale arborelui limbilor, cu ramuri din care se desprinde fiecare grup, fiecare limbă…

Bine, nu se văd influențele, ci doar rădăcinile limbilor, dar chiar și așa mi-a luat ochii arborele. Nu e complet (în sensul în care nu conține toate limbile pământului), ci se referă doar la acele familii de limbi care apar într-o bandă desenată a autoarei, Minna Sundberg, care bandă desenată e pe net, aici. N-am citit-o, dar brusc vreau s-o citesc.

Click pe imagine ca să ajungeți la articolul original.

Artă interesantă, găsită pe net III

Sun, 09 Mar 2014 19:13:59 +0000

În ultima vreme n-am prea stat să mă uit ce mai fac grupurile de artiști pe care le știu, dar am găsit câteva chestii.

1. Fotografii de Lauren Simonutti. Fără manipulări digitale.

2. Benzi desenate NSFW (de obicei).

Am dat peste Oglaf penru că m-am învârtit suficient prin cercurile greșite. Sunt benzi desenate săptămânale, cu umor în general explicit sexual (excepții fac săptămâni ca asta, când nu există niciun organ sexual nicăieri în imagine).

3. Shaenon K. Garrity, Perils of the Lady Gamer.

O bandă desenată despre femei și jocuri. Nu vreau să pun thumbnail, că atunci când spun „bandă desenată” mă refer la o chestie care se întinde pe vreun metru. E aici.

Artă interesantă, găsită pe net II

Wed, 11 Dec 2013 16:42:33 +0000

Data trecută n-am specificat destul de clar: chiar găsesc chestiile astea pe ici, pe colo, printre multe chestii de toate felurile, făcute de artiști din tot felul de părți.

Laura-Anca Adăscăliței, care face ilustrații de cărți pentru copii… și altele:

Am niște cărți de joc și semne de carte cu desenele ei. Și niște felicitări.

Pe urmă, din capitolul „I had a class on environment design and made this”:

Un tip care face benzi desenate bazate pe Harry Potter. Da, de amorul artei:

Prima pagină e aici. Majoritatea paginilor sunt mai puțin șlefuite și colorate, dar din când în când…

Pentru că s-a plâns lumea că nu postez decât necunoscuți (ceea ce e adevărat, pentru că în general stau să mă uit ce fac artiștii prin diverse locuri, nu caut albume de artă), hai să postez și un clasic în viață: Banksy. Care face graffiti.

Hai să vă pun un link și cu niște acrobați din Cuba, Liosvel și Diosmani, care au ajuns la Festivalul Internațional de Circ:

Și pentru cei care în continuare ar scuipa pe imaginile de aici (sau pe acrobați), am ceva care ar trebui să-i facă mai fericiți:

Avertisment: Aceasta este o pictură atât de mare și atât de Artă Adevărată încât dacă dați click s-ar putea să vi se blocheze calculatorul.

Artă interesantă, găsită pe net

Wed, 04 Dec 2013 11:06:01 +0000

Bănuiesc că nu sunt singura căreia îi place să se uite la poze mișto, la picturi mișto, la desene mișto șamd.

Click ca să și puteți vedea ceva, evident.

Încep cu blogul unui brașovean, „rdln’s blog„. Are tot felul de poze faine, câte ceva pentru fiecare. Mie-mi plac mai mult peisajele, dar găsești și portrete, motociclete, mașini, hochei, Brașov, avioane… Niște thumbnail-uri de la el:

E câte ceva pentru toți pe acolo.

O ilustrație foarte mișto care a pornit de la Ivanhoe, romanul lui Walter Scott. Nu știu dacă l-ați citit, oricum, e o fază în care Rebecca, frumoasa și culta evreică, îl îngrijește pe cavalerul nobil – și evident, rănit – Ivanhoe. Ilustrația, plină de detalii, a dus povestea puțin mai departe, a mutat-o în epoca ciumei bubonice. Sus, Rebecca cu Ivanhoe, jos, un doctor din vremea ciumei, îmbrăcat ca pe vremurile respective, aplicând lipitori.

Foarte faine detaliile.

O pictură care-mi spune ceva, dar încă nu știu ce:

Ultima: poză cu păsări în zbor.

Poze

Sun, 07 Apr 2013 21:42:55 +0000

Am luat o pauză de la diverse cursuri azi ca să mă distrez cu niște poze mai vechi.

Una din Herăstrău, iarna:

[][1]

Copaci în iarnă

Trei copaci, în iarnă.

Din nou în Herăstrău, altă periodă a anului:

[][2]

Păunul

Un păun, doi păuni…

Apoi un pisoi nu doar elegant, dar care pare să vrea să-ți vândă noua lui marcă de parfum, Le Chat:

[][3]

Le Chat

„Too purry for you.”

Alt parc, alt anotimp. Un bătrânel se asortează cu florile.

[][4]

Flori și bătrânel

Și o ultimă poză, care m-a distrat pe mine, dar altora nu le place, e tot din Herăstrău. Toamna. Frunze roșii căzute într-o parte, în cealaltă verdele pune stăpânire pe o rămășiță dispărută de lac.

[][5]

Herăstrău în culori

Artă, MISA și inițieri – partea II

Fri, 21 Sep 2012 11:14:24 +0000

Inițierea în artă care se dă în cadrul taberelor Siddhaarta seamănă ca idee cu un fel de ritual: e vorba de un fel de proces etapizat pe care-l faci în vreo oră (poate mai puțin) și al cărui efect durează 24 de ore.

Teoretic ritualul ăsta e perfect secret și n-ai voie să-i spui nimănui nimic de el. Practic vorbind nu mai țin minte exact cât dura fiecare etapă, așa că oricum nu-l puteți face. Unde mai pui că nici nu sunt peeeerfect sigură că n-am uitat afară vreun detaliu.

Că tot veni vorba, în careva din primele etape, nu mai știu în care, era o chestie care se făcea cu o sticlă de apă (sticlă de sticlă, nu de plastic). Se umple sticla cu apă la prima execuție a tehnicii pentru o anumită creație și se încarcă cu energia începutului. La următoarele execuții ale tehnicii pentru aceeași creație, toți participanții beau puțin din apa aia ca să se încarce cu energia începutului. Ca să nu se golească niciodată sticla, pui niște apă nouă peste aia veche și aia nouă se încarcă și ea cu aceeași energie a începutului pe principiul homeopatic.

Etapa zero: Consacrarea. Toată chestia îi e făcută cadou lui Dumnezeu.

Etapa unu: Etapa intenției. Ai intenția să creezi o anumită operă de artă și meditezi cu intenția asta. Acuma, spune Gregorian Bivolaru, intenția e compusă din trei elemente: alegerea, dorința și voința. Alegi ce vrei să faci, îți dorești să faci acel lucru și vrei să faci acel lucru. Vă rog să observați din chiar acest punct: ideea e ca artistul să se impună asupra operei de artă. El decide ce și cum de la bun început – e un proces aproape științific, pentru că cică ar fi o artă creată conștient, obiectiv, după anumite principii, nu ca arta obișnuită care e creată subiectiv.

Etapa doi: Alegerea arhetipului (și meditația cu el, evident). Aici deja încep să apară niscaiva probleme – dacă n-au apărut deja la etapa unu. Bun, dacă ești actor poți zice că joci un William Wallace și ești arhetipul Eroului. Dacă ești dansator zici că ești arhetipul Dansatorului Divin sau ceva de genul. Dar ce faci dacă ești scriitor, sau dacă faci un film? Care e arhetipul filmului Casablanca, să zicem? Care e arhetipul unui roman psihologic? Lucrurile se pot complica și mai tare: poate că sunt actor, dar trebuie să joc un personaj care e erou la început, dar ajunge mentor pe parcurs, dar manifestă tot felul de alte tendințe?…Pe de o parte poți zice că te centrezi pe arhetip, dar pe de alta poți să pierzi detalii și finețuri.

Dar. Arhetipurile sunt ușor de înțeles, toată lumea le cunoaște din o grămadă de alte povești care au fost spuse sub o formă sau alta. Arhetipurile au o întreagă tradiție în spatele lor. Nu sunt cu totul rele – și uneori pot avea o forță.

Numai că au fost și explicate prost. E drept, aici nu e vina lui Grieg, ci a celor care țineau conferințele. În primul an în care s-a dat inițierea, când am fost eu acolo, mulți trăiau cu impresia că Dumnezeu Tatăl e arhetip. Și cu ocazia asta, dacă e vreunul dintre ei care citește ce scriu eu aici, vreau să-i spun: nu. Un arhetip e un tipar. Un arhetip e o formă goală peste care torni ceva, un arhetip e un model – dacă nu ai mai multe chestii de acel gen, toate unite prin arhetip și diferite altfel, înseamnă că nu e arhetip. Deci dacă vă gândiți la multitudinea de Dumnezeu Tatăl care a fost reprezentată în artă, atunci acela e un arhetip. Dar dacă vă gândiți la Dumnezeu Tatăl ca fiind unul, acela nu e un arhetip pentru că e o chestie reală. Un pom nu este un arhetip de pom. Este un pom. Arhetipul nu există în lumea reală: e o idee.

Etapa trei: Sinteza dintre intenție și arhetip. Dacă vi se pare ciudată ideea asta, la fel ni s-a părut și nouă în sală. Cum poți să sintetizezi o intenție și un arhetip?… Dar din câte am înțeles până la urmă, treaba ar fi cam ala: știi ce vrei să faci, ce arhetip vrei să folosești, și intenționezi să-l folosești. Ceva de genul.

Etapa patru: Starea de minunare. Adică un fel de meditație în care te minunezi de opera de artă care-ți iese. Amu, eu nu știu alții cum sunt, dar eu cred că Gregorian Bivolaru nu e artist și habar n-are cum e să fii artist. Dacă trebuie să te focalizezi ca să te minunezi pe ceea ce faci timp de x minute înainte să te apuci de treabă, ești varză. Mai bine lasă-te de meserie. Ești ca un matematician care se concentrează acum pentru problema pe care o va rezolva mai încolo. Arta nu e o chestie care se face în momente prestabilite și în rest nu – e o chestie care-ți stă în minte și în restul timpului. Speli vase și-ți vin idei. Uneori te simți inspirat și ești perfect încântat, alteori nu. Dacă trebuie să meditezi ca să ți se pară că ce faci e minunat, nu ești artist. Ești un farsor care se păcălește singur.

Etapa cinci: Meditație cu ideea forță a operei. Aici începe cu adevărat distracția, pentru că Gregorian Bivolaru nu e nici artist, nu e nici în temă cu arta. Ideea forță a operei e o idee pe care tu o bagi în acea operă de artă și pe care publicul o va percepe subtil (adică nu i-o spui direct). Și e plin de idei forță de tot felul, care mai de care mai pompoase.

Problema unu: o pictură, un roman, o piesă de teatru etc. au de obicei mai multe idei, nu una.

Problema doi: fiecare trece orice prin prisma proprie, indiferent ce ar fi acel lucru. Poate fi vorba de realitate cu multiplele ei interpretări (gândiți-vă la câte neînțelegeri există), poate fi vorba efectiv de felul în care eu percep un anumit lucru și în care îl percepi tu (un bărbat e probabil să nu se identifice prea tare cu o femeie pe care o silesc părinții să se mărite cu cineva, nu?), poate fi vorba de gusturi (eu nu suport jazz-ul și îmi place rock-ul, alții sunt invers), poate fi vorba de codurile artistice pe care le cunoaștem (noi ca europeni suntem mai pregătiți să înțelegem o piesă de teatru a lui Shakespeare decât una Noh), poate fi vorba de o grămadă de lucruri.

Problema trei: Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Chiar și presupunând că un film de 2 minute ar avea o singură idee și că toți cei din sală ar împărtăși o viziune aproximativ identică prin care să privească acel film, simplul fapt că eu mi-am propus să transmit ceva prin el nu înseamnă că am și reușit.

De fapt, nimic din toată tehnica asta, revelație proprie a lui Gregorian Bivolaru, nu învață pe nimeni să facă artă mai bună. Toată tehnica încearcă să-i învețe pe cei care deja sunt artiști să încerce să fie subtili când izbesc publicul cu anumite idei. Nu e vorba de artă – e o politică a artei, baza se pune pe spectatori și ce simt și înțeleg ei, nu efectiv pe opera în sine.

Etapa șase: Structurarea egregorului. Acuma, cred că toți cei care au trecut pe la MISA au auzit de egregor. E chestia aia subtilă care e un fel de spirit colectiv creat când se strânge mai multă lume în jurul unei chestii (idei etc.) Se meditează cu muzică aici, e și o meditație cu Tripura Sundari… Și din egregorul ăsta face parte și publicul.

Grieg spune că artistul trebuie să își controleze perfect opera – dar ce propune el e cu totul altceva. Artistul trebuie să-și controleze perfect publicul, din punctul de vedere al tehnicii ăsteia. Trebuie să perceapă o anumită idee, trebuie să aibă anumite reacții, ba trebuie chiar și să aibă egregorul structurat după cum vrea artistul!

Etapa șapte: Mesajul. E exact același lucru ca ideea forță, doar că mai pe larg. Din nou, publicul trebuie să-l înțeleagă clar.

Etapa opt: Artistul meditează că devine releu prin care curg energiile și că opera asta de artă se integrează în câmpul planetei, că va influența lumea la nivel planetar. (mda)

Etapa nouă: Aici lucrezi. Și aici apare feedbackul! Da, în aceeași etapă, etapa nouă, care are loc la vreo oră după ce ai început tehnica și se termină după încă 23. Feedbackul ăsta nu înseamnă că primești recenzii favorabile – înseamnă că lucrurile se aranjează așa cum trebuie ca să creezi tu cum vrei, cică…

Etapa zece: Meditația de recunoștință către Dumnezeu.

Comentarii: Deci, ce e tehnica asta? E un fel de a arunca arta asta pe anumite tipare. Nu e vorba de a construi un schelet, ci de a o silui ca să faci din ea un instrument care să-ți transmită ideile. Asta înseamnă din punctul de vedere al lui Gregorian Bivolaru „artă obiectivă”, o artă în care toate detaliile sunt aranjate după cum vrea artistul. O artă în care artistul controlează totul în mod divin.

De fapt, e o încercare de a controla publicul. Idee forță, mesaj, egregor… Chestiile astea n-au legătură cu ceea ce creezi tu, ci cu ceea ce se percepe.

Gregorian Bivolaru spune că artiștii știu anumite tehnici prin care pot face pe toată lumea să simtă același lucru, dar nu precizează care ar fi alea. În schimb aruncă vreo câteva idei despre ce-și imaginează el că ar putea face un artist, pornind de la critica literară care se face prin liceele patriei. Ei bine, creația în sine arată puțin altfel.

Completare:

O altă persoană care a primit inițierea în artă, Carmenaș, a punctat câteva aspecte dintr-o altă perspectivă aici.

Meditația cu starea de minunare există pentru a-i ajuta pe artiști să conștientizeze faptul că ar trebui să fie mereu încântați de ceea ce fac.
O operă are mai multe idei, dar una singură este cea principală. (deci, completez eu, punctul respectiv nu e inutil dacă te aliniezi ideii ăsteia)
Structurarea egregorului nu are legătură cu publicul, ci este o integrare a tuturor artiștilor care lucrează la respectiva operă într-un singur grup.

Artă, MISA și inițieri – partea I

Thu, 20 Sep 2012 23:11:23 +0000

Am primit azi pe mail o înștiințare cum că va avea loc o „tabără de artă divină inițiatică” în octombrie la Herculane (12-18 octombrie 2012). Acuma, șansele să mă duc pe acolo sunt destul de slabe, că pe lângă faptul că m-am lăsat de curs nici nu sunt în țară în perioada respectivă. Dar o s-o iau ca pe o ocazie să povestesc puțin despre artă, viziunea lui Gregorian Bivolaru asupra artei și despre inițierea în artă pe care o promit aceștia participanților.

Ca mic „teaser” o să vă spun că inițierea în artă presupune ca artistul să-și controleze publicul. Pe deasupra, artistul crează „conștient” într-un mod care ucide arta din fașă – cel puțin în ce privește un număr de artiști pe care-i cunosc, tehnica lui Grieg e imposibil de urmat cu rezultate bune. De ce? Pentru că Gregorian Bivolaru nu e nici artist, nici nu le are cu istoria sau teoria artei, dar dă impresia că știe care e faza.

Mail-ul spune așa:

Tabăra de Artă Divină Iniţiatică
SiddhaArta
România, Băile Herculane, 12 octombrie 2012 – 18 octombrie 2012

Tematica din cadrul taberei: Arta Divină, o modalitate înţeleaptă a revelării Sinelui, prin punerea într-o inspirată şi deplină rezonanţă cu giganticele sfere dumnezeieşti de forţă ale iubirii, frumuseţii, binelui şi armoniei universale.
Tabăra este structurată pe DOUĂ MODULE:
– MODULUL I: în perioada 12 octombrie – 14 octombrie, în care se va primi tehnica iniţiatică în arte, oferită în cadrul taberelor de artă divină iniţiatică SiddhaArta de la Oradea.
– MODULUI II: în perioada 15 octombrie – 17 octombrie, în care se va primi o nouă iniţiere, la care vor avea acces doar cei care au primit prima iniţiere în arte, atât în acest an cât şi în anii anteriori.
– APLICAŢII SPIRITUAL-ARTISTICE în data de 18 octombrie 2012.
PROGRAMUL taberei va cuprinde:
– Iniţieri spirituale, chei esenţiale care vor da o nouă orientare în artă la nivel planetar – iniţieri oferite de către ghidul nostru spiritual;
– Exemplificări spirituale realizate cu susţinerea ghidului nostru spiritual;
– Tehnici şi inedite jocuri de grup pentru dinamizarea creativităţii;
– Program de creaţie artistică;
– Conferinţe pe specific artistic şi spiritual etc;
Pentru mai multe detalii va rugam accesati:
http://www.artediem.org/siddhaarta/

Am tot vrut să le spun colegilor de la curs care erau artiști că sunt diverse zone în care socoteala MISA de acasă nu bate cu cea din târg – adică nu prea bate cu realitatea. Sunt tot felul de chestii care trebuie privite în perspectivă. Perspectiva e cea în care chiar știi ce e în artă la ora actuală, chiar știi ce a fost în artă în trecut și chiar știi cu ce se mănâncă diverse treburi. Eu zic că nu degeaba am terminat frumoasa facultate de limbi și literaturi străine: am căpătat o perspectivă asupra literaturii britanice (ok, și japoneze). Am mai și corectat tot felul de cărți pentru Proiectul Gutenberg. Și pe deasupra, citesc, citesc, citesc. N-am citit toate cărțile importante din lume și mă îndoiesc că voi apuca vreodată să le citesc, dar am o oarecare idee cu ce se mănâncă subiectul.

Așa că atunci când am auzit niște bazaconii legate de artă am încercat să-i conving pe colegii mei din cadrul cursului de yoga că merită să bage un ochi și pe o altă perspectivă. Din păcate, asta se întâmpla pe la Tabăra Siddhaarta no. 1, când eu aveam sugestii și idei, dar organizatorii n-aveau timp de nimic altceva decât de ce pregătise Gregorian Bivolaru (ah, Grieg, Grieg, cum ne mănânci tu tot timpul și nici măcar nu ești prezent să-ți putem spune în față obiecțiile noastre).

Mi s-a promis că voi putea comenta legat de diverse aspecte pe site-ul de artă spirituală Siddhaarta, când va apărea, dar eu nu am reușit până la urmă să dau de site-ul respectiv. Discutasem la vremea aia cu George Adamescu, care avea planuri mărețe, despre dezbateri și evenimente pe acolo, pentru că el urma să fie conducătorul de proiect al site-ului. Însă nu s-a întâmplat nimic și chiar dacă îmi pregătisem niște articole despre istoria artei și despre istoria teoriei artei, n-am mai avut unde să le arăt.

Nu-i nimic, am blog. Pot să scriu aici, deși e mai puțin oficial, mai puțin cunoscut – dar poate ajută pe cineva.

În primul rând, arta contemporană e văzută cu ochi răi la MISA – e decăzută, e nespirituală, e susținută de secta satanică a masonilor și tot așa mai departe. Țin minte că Grieg spunea odată că dacă intri într-o librărie de la metroul din Paris (sau ceva de genul ăsta) găsești tone și tone de benzi desenate porno, de exemplu (amu, nu știu la ce librărie mergea el, la Cărtureștii noștri din București și la librăriile decente eu n-am văzut așa ceva, dar deh, fiecare frecventează ce are chef după gust). Sau muzica rock, e demonică rău și e promovată pentru că se promovează non-cultura. E plin de cărți urâte și de desene mizerabile, de filme proaste și de piese de teatru abjecte care nici nu merită numele de artă – și acestea ar fi create de artiști contemporani, secătuiți de idei, care se îmbată și se droghează ca să aibă o umbră de inspirație, cât o fi ea de rea.

Acuma, imaginea asta e falsă. Există într-adevăr artiști care fac exact ce a spus Gregorian Bivolaru – dar majoritatea celor apreciați nu fac deloc ce a spus Grieg. El s-a uitat la scursurile lumii artistice, le-a arătat cu degetul și a spus „uitați-i, mizerabilii!” Și în același timp spune că în vremurile vechi arta era de calitate…

Să lămurim un lucru: arta nu e niciodată complet superbă în nicio eră. Există o grămadă de prostii, fiecare aiurea în spiritul epocii respective. Dacă citești din literatura britanică a epocii victoriene (cea proastă, nu Dickens șamd), dai peste niște chestii foarte naive. Dacă citești romane sentimentale din Franța, care au fost pe acolo înainte victorienilor naivi, dai de niște sentimente înflăcărate și care acum ne sună cam fals. Unele piese de teatru de prin secolul 15 erau atât de explicite în ideile alegorice pe care le expuneau încât azi sunt cam greu de digerat.

De fapt, dacă stau să mă gândesc la unele piese și filme pe care le-am văzut făcute de diverși cursanți ai școlii de yoga MISA, cred că lor le-ar plăcea exact acel gen de piese. Le recomand, de exemplu, Everyman, piesa din secolul 15.

În general ce ne-a rămas din artă sunt vârfurile – cu cât a trecut mai mult timp, cu atât s-a pierdut mai mult. Ce e prost se pierde mai ușor decât ce e bun. Dar bineînțeles, azi avem parte de toată arta de azi – și bună, și rea. Încă nu s-a pierdut mare lucru. Așa că normal că avem și prostii – dar avem un Marquez, un John Fowles, un Mario Vargas Llosa… și mai mulți artști talentați decât pot număra pe degete – de la Dali, la ilustratori ca Charles Vess, la persoane care fac graffiti ca Banksy. E o lume plină de talent, plină de artă frumoasă. Normal că sunt și multe urâțenii, dar ele există în toate epocile. Dacă nu mă credeți, căutați artă din orice secol – și căutați peste 100, 200 de lucrări. E infim față de cât produce de fapt un secol, dar căutați și veți găsi tot felul de aberații. E normal ca ele să existe – nu toți artiștii sunt niște genii.

Însă viziunea MISA spune o chestie cu care nu sunt de acord din principiu: că există o așa-numită artă obiectivă, artă creată conștient, de care vorbea și George Gurdjieff, care evocă mereu aceleași trăiri în toți oamenii. Că astfel de opere de artă pot fi create de artiști inițiați, care știu exact ce fac, spre deosebire de majoritatea celor de azi, care creează artă subiectivă, inconștientă.

Eu nu pot fi de acord cu treaba asta: arta nu poate fi niciodată obiectivă. Arta e un sistem de semne prin care artistul le transmite ceva spectatorilor. Hai s-o luăm așa:

古池や
蛙飛込む
水の音

Acesta este un haiku. În japoneză. În primul rând, ca să-l înțelegeți, trebuie să știți să citiți în japoneză:

Furu ike ya
kawazu tobikomu
mizu no oto

Apoi trebuie să știți și japoneza:

Vechiul heleșteu
Broasca se aruncă-n el
Sunetul apei

Deja pare mai ușor de înțeles, nu? E un haiku (faimos, de altfel) de Matsuo Basho. Dar are o cultură în spate: perfecțiunea stă atât în formă (5-7-5 „silabe”, dintr-o lipsă de cuvânt mai bun, o diviziune între două părți care se contrazic și un cuvânt care să indice anotimpul), cât și în conținut. Pentru cineva care are o cultură japoneză poate da senzația de primăvară, de contrast între tăcere și sunet, poate să amintească de zen.

Dacă nu știi nimic despre Japonia, vezi un lac și o broască și cam atât.

În trecut „lumea” era limitată mai mult la cercurile intelectuale în care se învârteau artiștii. Da Vinci, Michelangelo n-aveau de-a face cu japonezii, indienii americani, nici chiar cu indienii din India. Și nici măcar cu popoarele scandinave sau cu cele slavice. Lumea era mai mică. Puteai învăța tot ce era de știut, puteai face parte dintr-o comunitate restrânsă, care vedea totul la fel. Dacă toți au aceeași cultură în spate, poți să te folosești de elementele culturii ca să transmiți același lucru oricui te ascultă. Dar încearcă numai să mergi ca european la o piesă de teatru Noh, sau ca indian din India să stai să te uiți la seriale americane. Ceva nu se pupă. E o diferență culturală. Pur și simplu nu vorbim aceeași limbă din punct de vedere cultural.

Și aici apare altă problemă: arta de azi cică ar fi decăzută și deplasată. Păi, care artă, stimabile Gregorian Bivolaru? Că multe porcării am văzut și eu la viața mea – dar și multe lucruri frumoase. Cineva din MISA îmi spunea: „E vorba de ce se promovează.” De ce se vinde, poate. Adevărul e că Marquez se vinde. Harry Potter se vinde. Twilight se vinde. Dan Brown se vinde. 50 Shades of Grey se vinde. Paulo Coelho se vinde. Stieg Larsson se vinde. Se vând tot felul – oare ce au în comun?…

Ceva nou și ceva bun, ceva care te face să vrei să citești. Ceva care strânge oamenii. Nu e vorba de ce e bun, ci de ce avem în comun. Marquez e Marquez, jos pălăria, cred că nici Grieg n-are nimic de zis despre el. Harry Potter a fost o serie bine scrisă care le-a permis multora să viseze. Twilight a fost romanul de dragoste, reinventat. Dan Brown a avut o carte decent scrisă cu un scandal în jurul ei – scandalul a făcut banii pentru că a găsit omul o temă care să enerveze lumea. 50 Shades of Grey e romanul pornografic de dragoste, adică exact ce lipsea de pe piața largă. Paulo Coelho e pastila de înțelepciune, bine spusă.

E vorba de puțin noroc, ceva idei și Dumnezeu știe mai ce. Dar n-aș spune că e promovare – și publicul n-a fost chiar așa de încântat de Twilight și 50 Shades e o carte pe care unii au citit-o pentru că au auzit că e și proastă. Promovare?… Doar context. Dorința de a citi romane de dragoste n-a dispărut când romanele de dragoste au fost considerate prea neinteresante de noua generație, așa că Twilight a umplut golul. Dorința de a citi pornografie nu e inexistentă doar pentru că există filme pornografice… e context. Peste 100 de ani, poate se va trezi un nou Gregorian Bivolaru să spună că în zilele noastre totul era superb pentru că îi aveam pe Marquez și Salman Rushdie, pe Arundhati Roy și, de ce nu, pe Susanna Clarke.

E vorba de istorie și context. „Artiștii erau cu adevărat respectați în trecut!” am auzit la MISA. Dar marii dramaturgi ai Greciei Antice nu erau chiar așa de respectați și Eschil a preferat ca pe mormânt să i se scrie că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. În renaștere scriitorii inistau cât puteau că ce făceau ei era bine. În Japonia multă vreme proza a fost neinteresantă. Gusturile se schimbă, situațiile se schimbă. E bine să avem un context înainte să ne spună cineva povești despre cum era arta și cum este ea acum – dacă lucrurile par prea simple și pare prea clar că ce s-a întâmplat e greșit, atunci ceva nu e tocmai în regulă și trebuie să mai cercetăm situația puțin.