Assassin's Creed on Roxana-Mălina Chirilă

La ce e bun Assassin’s Creed Unity

Sat, 13 Jan 2018 18:07:43 +0000

Dorin s-a apucat să joace Assassin’s Creed din nou și am zărit un colț de Notre Dame dincolo de un acoperiș.

„Ăla e Parisul?” am întrebat.

„Da.”

„Poți să te plimbi un pic până unde-ți zic eu?”

„Da, sigur.”

„Ia-o spre Notre Dame. Nu, nu prin spate, treci prin fața lui. Așa, acum mergi mai jos, treci podul până pe partea cealaltă. Întoarce-te un pic să văd cât de departe e, mă interesează ceva de pe un colț de stradă de aici.”

El s-a uitat la colțul de stradă și s-a încruntat un pic, ca să-mi citească titlul franțuzesc.

„Asta?” m-a întrebat.

„Nu, mergi la următorul colț. Așa. Întoarce-te, uită-te iar spre Notre Dame. Da, cam aici. Pare perspectiva corectă, deși a trecut un pic de vreme.”

„Ce-i aici?”

Am tras aer în piept. „În Parisul de atunci, nimic , dar după ce trec vreo 200 de ani de la revoluția franceză, acolo va fi un restaurant. Iar în meniu va fi cea mai bună lasagna vegetariană pe care am mâncat-o vreodată!”

Are de ce să-ți pară rău, Arno, chiar dacă nu știi ce pierzi.

Assassin’s Creed: Renaissance, o carte mai proastă decât jocul

Wed, 03 Jun 2015 04:01:14 +0000

Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă.

De fapt, în carte se întâmplă _exact _același lucru, pentru că îți spune exact ce ai vedea pe ecran dacă te-ai peste umărul cuiva care joacă jocul. Ceea ce e plictisitor cu spume.

Fiecare mediu artistic are modurile lui de exprimare și e foarte în regulă că e așa. Jocurile vor să te implici, să butonezi, să faci lucruri care sunt de obicei repetitive pentru privitori, dar interesante pentru tine. Dacă nu faci decât să te uiți la ecran și să mai dai câte un clic din când în când, nu prea mai e joc, e un fel de film cu clicuri. Așa că îți dau posibilitatea să înveți mecanici, să eșuezi. O mai omori pe Lara Croft de câteva ori încercând s-o ții în viață, mai pici cu Ezio Auditore de pe clădire, dar ideea e că rămâi în priză prin _acțiune: _atât prin acțiunea ta de a butona, cât și prin acțiunea de pe ecran, în care simți un pic de adrenalină.

Cărțile au cu totul alte modalități de a te prinde. Intră în pielea personajului, îți descriu impresii, trăiri, decizii interioare. Îți descriu lumea, fac observații asupra ei. Din păcate, însă, Assassin’s Creed: Renaissance vrea să se folosească de tehnicile jocului, nu de cele ale literaturii, așa că e plină de bătăi, urmăriri și asasinate descrise, cum ziceam, de parcă cineva ți-ar povesti ce se întâmplă pe ecran. Ezio aleargă, Ezio lovește, Ezio barează, Ezio face un contra-atac și înjunghie pe cineva în coaste, Ezio e ușor rănit, Ezio se vindecă, Ezio lovește, Ezio fuge, Ezio se apără, Ezio înjunghie, Ezio sare, Ezio barează, Ezio vede o ușă, Ezio deschide ușa, Ezio intră pe ușă, Ezio vede că e un dușman după ușă, Ezio omoară dușmanul, Ezio…

Ați înțeles ideea, sper. Cartea asta e varianta literară a amicului enervant care se întâlnește cu tine la o bere și începe brusc să-ți povestească toate detaliile unui joc pe care nu-l știi, fără să încerce să te pună întâi în problemă. Bine, din când în când AC: Renaissance mai menționează ceva care nu e în joc sau schimbă câte ceva care este, însă asta se întâmplă rar de tot – ceea ce e păcat, pentru că și decorul, și personajele aveau multe de oferit.

Însă Oliver Bowden reușește să ia o poveste închegată, să fure carnea de pe ea și s-o lase sub formă de schelet. Cel mult scoate la înaintare câte o frază gen „Leonardo da Vinci era homosexual”, pentru că dintre toate informațiile posibile despre lumea Italiei renascentiste, asta pare să i se fi părut cea mai interesantă.

AC: Renaissance ar fi putut fi o carte care să completeze jocul, care să ne aducă în lumea lui Ezio, care să ne spună multe despre Italia, Renaștere și oamenii care și-au pus amprenta asupra lumii în care trăiau. În schimb, e o carte de acțiune interminabilă în care se lovește cu sabia, se aleargă și se fac misiunile secundare din joc.

Nu știu dacă să dau vina pe autor sau pe Ubisoft, dar cert e că ieși mult mai câștigat dacă joci jocul decât dacă citești cartea – și asta pur și simplu din cauza abordării. Dacă ar fi făcut din ea o carte pe bune, ar fi fost mult mai câștigați.

P.S. Între timp, cartea a fost publicată și la noi de Editura Paladin, probabil pentru că românii duc lipsă de maculatură.

Despre Assassin’s Creed (primul)

Wed, 21 Jan 2015 15:17:04 +0000

Inițial mă apucasem să scriu despre Assassin’s Creed II, că pe II l-am terminat de curând dar mi-am dat seama că inevitabil trebuia să vorbesc de primul AC dacă voiam să zic de al doilea. E o singură poveste care se termină în coadă de pește la final de joc, ca să aștepți continuarea cu sufletul la gură.

Ce noroc pe mine că m-am apucat să mă joc când deja sunt pe piață o tonă de jocuri din seria asta, nu? 😀

Începe așa: un individ, Desmond Miles, a fost răpit de corporația Abstergo – de fapt, nu sunt sigură că e corporație, dar sună mai malefic, așa că o să-i zic corporație. Corporatiștii cei malefici vor să scoată niște informații de la el, singura problemă fiind că Desmond e barman, n-a făcut nimic impresionant în viața lui.

Așa că maleficul de serviciu îi explică un lucru de care Desmond știa, dar n-avea chef să discute: că se trage dintr-un lung șir de asasini, că strămoșii lui au fost asasini și că deci amintirile lor sunt accesibile în codul lui genetic dacă ai un aparat super high-tech cu care să ajungi la ele. Și ce să vezi? Abstergo are așa ceva. Desmond se lăsase de asasinat pentru cariera prin baruri de care vorbeam mai sus, dar asta e altă poveste.

Așa că e pus să se bage în aparat și se trezește în pielea strămoșului lui, Altair, arab de pe vremea celei de-a treia cruciade, asasin talentat din vârful ierarhiei asasinilor. Mai asasin ca el nu e decât maestrul ordinului de asasini, Al Mualim. Singura problemă cu Altair e că e tare mândru și sigur pe sine, așa că atunci când încearcă să ducă la îndeplinire o misiune împotriva templierilor, dușmanii de moarte ai asasinilor, încalcă toate regulile ordinului și e retrogradat la rangul de novice.

Dintr-un motiv sau altul, uită tot ce știe ca maestru asasin și trebuie să i se explice cum să se ascundă, cum să se lupte, cum să sară de pe clădiri și cum să fure documente importante, ceea ce îți permite ție ca jucător să înveți controalele și mecanica jocului.

Ești trimis în tot felul de misiuni de asasinare, destul de repetitive de felul lor: mergi în orașul x (unul din trei), culegi informații din trei surse (furi documente, bați pe cineva ca să afli secrete sau tragi cu urechea la ce vorbesc diverși), după care asasinezi persoana pe care ai fost trimis s-o asasinezi. E repetitiv și deși fiecare tură de asasinate e mai dificilă decât precedenta, cu mai multe gărzi care-ți stau în cale și mai mulți enervanți care-ți blochează calea, ar fi cam plictisitoare progresia… dacă n-ar fi povestea.

La început e absolut clar și evident că asasinii sunt cei buni, templierii sunt cei răi (iar cerșetoarele și nebunii de pe străzi sunt cei enervanți – dar de care scapi cel mai simplu trăgându-le un pumn, cât să-i sperii). Însă încetul cu încetul Altair descoperă că templierii nu sunt chiar răul întruchipat și dacă stai să te uiți la informațiile pe care le culegi, vezi că lucrurile sunt complicate și dificile și că punctul de vedere al lui Al Mualim nu e singurul care pare valabil.

Între timp, în exteriorul mașinăriei super hight-tech au loc secvențe scurte în care te convingi că Desmond e cam în rahat cu Abstergo, în general vorbind, dar povestea lui nu se grăbește prea tare să ajungă la final.

Una peste alta, e plin de subtilități morale și de finețuri de povestire, care nu sunt acolo doar de decor, fiecare informație nouă (pe care ai aproape mereu opțiunea să n-o obții) mai schimbă puțin datele problemei.

Dar ca să nu laud povestea din Assassin’s Creed prea tare, ca să nu vă zic ce frumos e construită există și cât de bine închegată e, există și o fază care să-mi aducă aminte că, deh, socoteala de acasă cu moralitatea e una și situația din târg a jocului e alta. E un moment în care Altair încearcă să asasineze un templier, dar descoperă că de fapt aproape-victima lui e o femeie îmbrăcată în armura omului și refuză s-o omoare. De ce? Că nu omoară decât persoanele pe care trebuie să le omoare: cele de pe lista lui Al Muadin. Acuma, e adevărat că asasinii nu omoară civili și că jocul nu-ți permite să încalci regula asta (prea tare), dar nu e nicio problemă să omori gărzi sau templieri care se plimbă și ei pe stradă. Ori e eroare de logică, ori l-a apucat amețeala pe Altair când a văzut o tipă în armură și a început să vrăjească frumos. Înclin să cred că e a doua variantă.

Una peste alta, o poveste interesantă, poate puțin cam simplă și repetitivă, dar cu chichițele ei simpatice. Recomand jocul.

Jocuri pe calculator: repetiția e cheia pasiunii constante

Mon, 08 Dec 2014 10:13:44 +0000

[][1]

Kayle, din League of Legends

Unele jocuri au o poveste lungă pe care se bazează: în Assassin’s Creed (primul joc), de exemplu, ești Altair, un asasin din secolul 12 care luptă împotriva cavalerilor templieri. Ești un discipol al lui Al Mualim, un personaj istoric pe care l-am întâlnit spre surprinderea mea și în Baudolino de Umberto Eco. Te plimbi prin Ierusalim, Damasc și Acra, afli tot felul de secrete despre templieri, te cațeri pe clădiri și, dacă ești atent la poveste, desoperi că moralitatea e toată în nuanțe de gri, că deși faci „ce e bine” nu e deloc clar dacă nu faci de fapt rău.

Assassin’s Creed are un început și un sfârșit. Te apuci, îl joci, eventual îl rejoci de plăcere la fel cum te uiți din nou la un film. Însă jocurile care te țin pe lângă ele cu lunile sunt cele simple, repetitive, dar în care o decizie sau alta îți influențează puternic rezultatul. Ca să fie mai clar: în Assassin’s Creed poți juca așa cum joacă unii, furișându-se de colo-colo și eliminând strategic câte un dușman, ascunzându-te prin mulțimi ca să-ți pierzi urma… sau poți juca așa cum joc eu: ups, am fost reperată, omor fiecare individ care se apropie de mine cu o sabie. În ambele cazuri treci prin aceeași poveste, cu același rezultat.

Jocuri simple și repetitive pe care le-a jucat mai toată lumea și care rămân în memoria colectivă ca fiind cele pe care le joci la nesfârșit, sau cineva din jurul tău le joacă la nesfârșit: Tetris și variațiuni; Jewels și variațiuni (Candy Crush Saga, Puzzle Quest, orice în care trebuie să pui trei chestii de același fel pe o linie); jocurile de cărți de pe Windows, prietenele bugetarilor și ale elevilor plictisiți din laboratoarele de info din toată țara.

Jocuri simple, repetitive, dar în care deciziile pe care le iei contează mai mult și în care poți ajunge la performanțe interesante: World of Tanks, League of Legends, Sid Meier’s Civilization – de fapt, cam tot ce ține de strategie și/sau bătăi cu alți jucători. Sunt la fel de rejucabile ca cele de dinainte, dar mult mai interesante.

Sid Meier’s Civilization e o serie, de fapt, nu doar un joc, dar sunt făcute pe același calapod, care te face să rămâi pierdut acolo. Am jucat de curând Civilization V și conceptul e simplu: se dă o hartă a lumii. Ai niște războinici și niște indivizi care vor întemeia un oraș. Îți faci capitala unde vrei tu cu indivizii ăia, după care te apuci să exploatezi ce e de exploatat prin zonă (mâncare, minerit, lemne, chestii) și avansezi încet de-a lungul civilizației, descoperind noi și noi tehnologii, construind tot felul de clădiri, bătându-te cu invadatori sau cucerind alte orașe și imperii, chestii de-astea. Rămâi mereu să mai faci încă ceva, pe urmă încă ceva. Și poți începe din nou pe o altă hartă, care va fi diferită, apoi alta, apoi alta.

World of Tanks și League of Legends sunt cu totul alt gen de joc. Se dă o hartă mică, pe care tu ai una bucată chestie cu care joci (în World of Tanks e vorba de un tanc; în League of Legends e vorba de un campion, un individ). Te învârți pe acolo, îți găsești poziții strategice, îți cumperi obiecte care te ajută la ce vrei tu – și scopul e să acționezi rapid, cu cap, și să-ți învingi dușmanul.

Jocurile de genul ăsta par mai plictisitoare din afară: conceptul de „te plimbi pe o hartă și ataci chestii” nu pare prea interesant – până în momentul în care ești acolo, la tastatură, încercând să te prinzi ce merge și cum, făcând calcule mentale despre cât de puternici îți sunt adversarii, cât de puternic ești tu, ce trebuie să faci ca să avansezi mai rapid, ce îți aduce o victorie și ce te face să pierzi, cum îți poți folosi abilitățile cel mai bine și mai eficient.

Reacționezi din ce în ce mai rapid, începi să ai o viziune de ansamblu asupra situației, să înțelegi numerele la nivel intuitiv, să îți dai seama când e mai eficient să alegi ceva rapid și bun, chiar dacă nu faci cea mai bună alegere, decât să pierzi vremea încercând să te decizi ce poți face mai bine. (în Civilization poți să stai oricât să te gândești ce să faci și jocul te așteaptă, dar nu merită să stai să te gândești atât; în League of Legends așteptatul costă)

Sunt unii care insistă că jocurile sunt bune ca antrenament pentru viața reală. Cred că la genul ăsta de jocuri se referă, pentru că observ că anumite abilități rămân – și o anumită gândire strategică.

Uneori apare dependența. Am avut momente în care mă întorceam obsesiv la World of Tanks sau League of Legends, hotărâtă să-mi îmbunătățesc stilul, să copiez ce văzusem la alții, să îmbunătățesc ce făceam eu. Nu știu alții cum sunt, mie-mi trece în câteva zile nebunia de a intra acum, musai, acum în joc. Bine, mai iau o pauză, mai citesc ceva, mă mut mental pe alte lucruri și îmi amintesc cât am de lucru.

Dar plăcerea de a juca rămâne – și poate dura foarte mult din exact aceleași motive pentru care jocul creează dependența de care ziceam: e mereu cam la fel, dar întotdeauna poți să-l faci diferit, să obții alte rezultate, să ai un joc bun sau unul prost. Și revii și azi, și mâine, și peste trei luni, și peste un an, constant, semi-constant, ocazional, dar poți să revii.

Ceea ce a dat naștere la următoarea discuție dintre mine și maică-mea, despre League of Legends și Assassin’s Creed și jocuri în general:

„Cred că-i multă muncă la jocuri,” a zis maică-mea. „Când am văzut documentarul ăla despre Assassin’s Secret era o echipă din București și fiecare se ocupa de bucățica lui și erau o grămadă și o grămadă de oameni care lucrau din greu acolo.”

În momentul în care a zis de Assassin’s Secret, mi l-am imaginat pe Altair, săracul, lansând o gamă nouă de haine cu glugă, un fel de Victoria’s Secret pentru asasini.

[][4]

Assassin's Secret, colecția toamnă-iarnă

„Assassin’s Creed,” am corectat, zâmbind cu gura până la urechi și imaginându-mi-l pe Altair pe podium, fâțâindu-se de colo-colo și apoi cățărându-se pe pereți la ieșirea din sală.

I-am povestit maică-mii de League of Legends, că tot eram pe la jocuri. Nu mai știu exact ce a zis, dar era ceva de genul că „poate or să aibă și ăștia succes și or să crească”. Mi-a sclipit un beculeț.

„Auzi, dar tu câți oameni crezi că joacă League of Legends în fiecare zi?” am întrebat-o. „Adică, nu oameni care joacă zilnic, dar zilnic câți oameni joacă. Așa, cum am eu pe blog un număr de vizitatori pe zi.”

„Nu știu. 200?” a aruncat ea un număr, acolo. M-am gândit cum să reacționez.

„Nu doar în România,” am zis până la urmă, că n-aveam alte idei mai breze, deși știam că sunt mult mai mulți români jucători, date fiind serverele dedicate pentru nord-estul europei, unde nimeresc români și polonezi cu duiumul. „În lume.”

A stat puțin, s-a gândit. „20 de mii?” a sugerat.

„Mai adaugă.”

„50 de mii?!”

La un moment dat cineva care avea legătură cu industria laptelui mi-a zis că ceva jurnalist îi luase un interviu unuia de la Albalact – se lansau cu un brand nou de lapte și jurnalistul scria entuziast că aveau o producție mare, de câteva mii de litri pe lună. Cea care-mi spunea povestea râdea: era vorba de câteva mii de litri pe zi, dar jurnalistul nu era în temă și i se păruse că era o cantitate foarte mare – ce-nseamnă să nu fii în temă.

„Mmm,” am zis și am luat wikipedia, ca să mă asigur că știam ceva cifre. „27 de milioane, conform wiki.” Și numărul m-a luat și pe mine prin surprindere. Mă așteptam la mai puține milioane, chiar și fiind în temă.

„Câââât?! Cât România și diaspora împreună?!”

I-am povestit atunci de concursuri mondiale de League of Legends, care sunt ca sporturile, doar că pe net. Și-mi place comparația cu sporturile normale, pentru că și acelea sunt tot repetiții pe aceeași temă simplistă, dar cu îmbunătățiri de strategie și de abilități care creează diferențe enorme – ceea ce mi se pare că face conceptul de World of Tanks sau LoL mai clar. Civilization nu intră în categoria asta, pentru că merge lent, ai timp de gândire, e implicată mai multă strategie. Mai puțin ca fotbalul, mai mult ca șahul.

Ei bine, concursul mondial de LoL a avut comentatori de profesie, fani care strigă încântați când se întâmplă ceva măreț în joc, un milion de dolari pentru echipa câștigătoare a mondialelor…

„CÂT?!?”

…ceea ce nu-i rău deloc și demonstrează cât de tare te poate prinde ceva care te face să-ți pui mintea și viteza de reacție la contribuție.

League of Legends la mondiale, cu comentariu:

[youtube http://youtu.be/TF6pvV7-ZN8?t=7m10s]