Aventuri on Roxana-Mălina Chirilă

[18 feb] Cartea de azi: „Widdershins” de Jordan L. Hawk

Sun, 18 Feb 2018 14:54:43 +0000

De seria Whyborne & Griffin a lui Jordan L. Hawk am auzit de la o prietenă care m-a înștiințat că Aș Face Bine să iau primul volum de pe Amazon. După mai bine de jumătate de an în care eu citeam altceva și ea îmi povestea cât de grozavă e seria, am citit și eu prima carte. După care pe a doua. După care pe a treia.

Widdershins e un orășel american de pe malul mării și, fiind sfârșitul secolului 19, are o clară stratificare socială între familiile vechi și bogate și cele mai sărace. Whyborne s-a născut într-o familie pretențioasă și bogată, dar a fost mereu mai interesat de lingvistică și de limbi moarte decât de afacerile familiei, așa că a plecat să facă Universitatea Miskatonic și s-a întors apoi în Widdershins ca să lucreze în muzeul local, care e foarte mare și faimos, chit că se pare că a fost construit de un arhitect nebun și e aproape imposibil să te plimbi prin subsol fără să te rătăcești, iar bibliotecarii sunt peste măsură de ciudați.

Pentru cine se întreabă de ce-i sună cunoscută denumirea de Miskatonic – e o universitate imaginară din universul lui H.P. Lovecraft. Așa că bănuiesc că nu surprinde pe nimeni faptul că familiile bogate se ocupă cu magia și că tot felul de lucruri monstruoase se întâmplă în mod regulat în Widdershins, iar cei care se mută acolo, cum ar fi detectivul Griffin, ar face bine să se obișnuiască cu asta.

Aventuri, o poveste de dragoste frumoasă între Whyborne și Griffin (da, amândoi sunt tipi), o arheoloagă pasionată de Egipt și influențe lovecraftiene – dacă te prinde, e o serie care nu-ți mai dă drumul.

„Widdershins” nu e neapărat cea mai bună carte din serie, dar merge și pe cont propriu, iar povestea din Whyborne and Griffin devine din ce în ce mai complexă pe măsură ce trec volumele (care sunt destul de scurte de felul lor).

Cartea poate fi luată de aici, dar eu personal am mers pe pachetul cu primele trei cărți.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

În culisele trainerilor

Thu, 18 Dec 2014 15:11:05 +0000

Am povestit la un moment dat că am fost profă o perioadă scurtă. Și am povestit atunci legat de predare, acum o să povestesc legat de colaborarea cu compania, că sunt pe jos de râs pe aici și e prea mișto chestia ca să n-ajungă pe blog.

Deci, după cum mai spuneam înainte, eu am avut ideea fixă că aș vrea să predau – dar n-am avut ocazia până anul ăsta. Dar în toamna asta am predat pentru o Mare Companie de cursuri de limbi străine, care fusese preluată de o Splendidă Companie care are afaceri de milioane de euro. Și a fost o aventură lungă.

Blablageala de rigoare

Conferințele video cu HR-ul conțineau următoarele:

zahariseală generală
„Ce credeți că înseamnă planning?” „Planificare?” „Așa e, bravo!”
scheme gen „trainerul ideal își studiază cursantul, se organizează și pe urmă predă de-l dă pe spate pe cursant” (ar trebui să se ocupe de astrologie, textele astea vagi și generale sunt perfecte pentru așa ceva)
idee-forță: clientul trebuie impresionat! (nu trebuia neapărat să învețe extrem de multe, ci să fie impresionat)

Cel mai mișto lucru: la primul curs trebuia să le spun cursanților cum să se comporte: să asculte ce se discută cu atenție, să respecte opiniile celorlalți, să nu vorbească între ei. N-am făcut așa ceva, că eram trainer la o Firmă Locală și cursanții erau adulți în toată firea și mi-era jenă să-i dădăcesc.

Am zis că am nimerit printre persoane nu foarte profesioniste. Dar adevărul era mult, mult mai rău.

„Nu e nicio greșeală, Roxana…”

Când a venit timpul să predau efectiv, am primit cu CC un mail trimis tuturor viitorilor mei cursanți, în care era inclusă și prezentarea mea ca trainer. Cuprindea următoarele paragrafe care păsămite mă descriau pe mine:

A livrat peste 600 de ore de Training Limba Engleză în cadrul proiectelor de English Communication Courses organizate pentru participanți din companiile Mare1, Mare2;
A susţinut cursuri de limba engleză generală și business pentru cursanți middle -management la nivelurile A1-B2;

Nu știați că am făcut așa ceva? Nici eu!

Am scris în secunda doi un mail către HR în care am zis că „s-a strecurat o greșeală”. Am fost sunată înapoi de la HR:

„Nu e nicio greșeală, Roxana,” mi-a zis. „Știi, clienții noștri n-au încredere în traineri începători, așa că noi vrem să vă oferim puțin ajutor, să le sporim încrederea. Așa că spunem că aveți experiență…”

„Poftim?…” am zis, fără să-mi vină să cred.

„Da, de fapt noi căutăm traineri cu experiență, dar cum unii nu au, nu vrem ca ei să fie dezavantajați atunci când ajung în fața cursanților…”

„Eu am un blog,” am zis eu, lent. „E public. Pe numele meu. Lumea vede că vorbesc de traduceri. Vorbesc de scris. N-am vorbit niciodată de predat. Nu am predat. E clar ca lumina zilei că nu am predat!”

„Ei, lasă, că poate ai predat fără să spui că ai predat…”

Și am început eu, Cavalerul Justiției și al Dreptății, să fac dreptate în lume.

„N-am predat fără să spun! Nu e în regulă, nu e în regulă, nu e ok să fie mințiți clienții!”

Aproape că urlam, dacă nu urlam deja. E ceva, după ce spui adevărul despre tot felul de chestii neplăcute, să se trezească un angajator de doi lei să te facă mincinos fără știrea sau acordul tău.

Până la urmă mi-au rescris biografia – cu realizări reale, înflorite frumos, dar fără minciuni pe față. Și așa am știut că n-o să mai colaborez cu ei în veci pururi.

Piratare în scopuri de predate

Discutam despre cursuri cu HR-ul vieții și am spus că voiam să le recomand cursanților cartea audio cu Sherlock Holmes.

„Vai, ce idee bună!” mi-a zis tipa. „Eventual recomandă-le și biografia lui Steve Jobs, că e vorba despre companii și e pe direcție.”

„N-o fi pe bani?”

„Aaaa, păi cred că e pe torrente.”

… 😐

„Nu cred că e în regulă să le recomandăm cursanților torrente,” am zis eu, precaut, liniștit, fără să mă enervez iar.

„Așa-i,” mi-a răspuns. Peste o zi sau două mi-a trimis prin transfer varianta piratată a cărții, să o dau mai departe.

Nu m-am obosit să o downloadez, dar cum manualele pe care le primisem erau toate în format digital, scanate, am întrebat dacă existau pe hârtie în întreaga Mare Companie.

„La biblioteca sediului din București,” mi-a răspuns tipa de la HR.

Oy vey. Ăștia predau în toată țara – mii de cursuri, predate probabil cu un singur set de manuale.

Cursanții nu trebuie evaluați prea favorabil

La final a trebuit să fac evaluările cursanților. Erau o grupă mixtă, unii știau multe, alții nu prea știau nimic. Eu am primit de la sediu formulare pentru evaluare pentru începători. Normal, toți cei care știau mai multă engleză aveau note de 9 și 10 în ele, că n-aveam ce le face: știau să construiască fraze cu „și”, știau să povestească inteligibil despre ce făcuseră în ziua respectivă și alte finețuri de-astea.

Am fost sunată de cineva de la Marea Companie – de data asta nu de gagica de la HR, că sărmana nu e vinovată de toate relele din lume.

„Roxana, văd că sunt niște note foarte mari pentru cursanții X, Y și Z.”

„Da,” am aprobat și am explicat situația.

„Dar dacă dai notele astea, Firma Locală înțelege că ei nu mai au nevoie de cursuri de limbă și nu mai au nevoie de noi.”

„Păi, oamenii ăștia nu mai sunt începători de ceva vreme…”

„Mai scade te rog din note.”

„Știi ce?” am zis eu – era al n-lea telefon din partea lor că mai trebuia ceva, începusem să mă întreb dacă să-i taxez pe tarifele mele reale la oră, să-i usture puțin. „Scade tu unde vrei.”

„…Zău?”

„Zău,” am zis, cu sarcasm picurând pe peste tot.

Aventuri bănești

Am predat eu prin septembrie și octombrie și știam că o să le ia o groază de vreme să proceseze plata. Dar s-a făcut noiembrie, s-a terminat noimebrie, a început decembrie – și până la urmă am trimis ieri un mail la vestitul HR. Da, ieri, 17 decembrie, să le cad în cap aproape de sărbători. Da, sunt sadică uneori.

Bună,

<p class="yiv3116314208MsoNormal">
  <span id="yui_3_16_0_1_1418829990359_37270"> </span>Nu mai țin minte exact: când se primesc banii pe cursurile pe care le-am predat în septembrie-octombrie?
</p>

<p class="yiv3116314208MsoNormal">
  Roxana Chirilă
</p>

Mail înapoi de la HR, telefon de la alt departament: aaaa, păi trebuiau să-ți intre banii, dar știi, a fost o chestie, că eu nu știam că tu ai predat acolo și n-am primit situația și nu ți-am trimis și [...]

„Îmhî,” am răspuns, elegant.

„E ok dacă ți-i trimit prin curier mâine? Și ajung la tine atunci sâmbătă dimineața.”

XD Bani... prin... curier.

„Bun, deci 8 ședințe ori n lei, asta face atâta, da?”

„Nu,” am zis și deja începea să se audă că râdeam. „Aia ar fi suma pentru 9 ședințe, 8*n face atâta, cât ai zis tu e 9*n.”

„A...” zice ea. „Da, ai dreptate. Deci... ah... îți trimit banii prin curier, cu plicul sigilat, da?”

„Haha... Pardon! Dada, e ok.”

Și așa s-a încheiat o colaborare care nu va mai fi reluată în veci pururi.

Oi fi pe cale să devin stafidă?

Tue, 04 Feb 2014 12:54:31 +0000

Îmi pun căștile cu microfon să înregistrez. „Flight from Hell, season three…” Mă opresc brusc. Parcă mi s-a uscat gura, jur că mi s-a lipit limba de cerul gurii puțin. Încerc iar. „Flight from Hell, season three…” Gâtul mi se face ca deșertul.

Iau o gură de apă. „Flight…”

Iau trei guri de apă. „Flight from Hell, season three…”

Beau paharul până la fund, duc partea cu „written and read by” până la capăt. Mă duc la bucătărie, iau sticla de apă, o aduc, îmi torn, beau paharul. „The woman had long, black hair drawn back in a wild bun barely kept together by shiny, dark brown hair pins.” Sun ca un om chinuit în Sahara.

Limba mi se lipește iar de cerul gurii. După încă două pahare simt că mi se usucă buzele și mâinile. Încep să-mi pun problema că ori mi s-au stricat glandele salivare, ori sunt victima unui blestem biblic (doar că alea de obicei parcă sunt cu o foame imposibilă, nu cu o sete imposibilă).

“Hanako,” Sara said, încep iar. Parcă-mi stau cuvintele în gât, vocea nu face ce vreau eu să facă. Fiecare inspirație pe gură pare să evapore instant orice fel de umezeală intrabucală. Beau încă un pahar cu apă, în dimineața asta am băut deja o cafea, un pahar de apă minerală și un litru de apă plată.

Îmi fac un ceai de mentă cu miere că n-are ce să strice (și m-am săturat de apă). Mă dau cu cremă pe mâini până nu mai simt că mi se strânge pielea.

Și, încet, încet, cred că încep să-mi revin. Deși e foarte dubioasă chestia. O_o Wtf. Eventual mai corectez la o traducere înainte să reîncerc să înregistrez.

„Menționez că nu mai vreau să beneficiez de factură.”

Wed, 04 Sep 2013 13:32:14 +0000

Am fostt în vizită la taică-meu la firmă și am aflat povestea asta: acum câteva luni a renunțat la serviciile Romtelecom ca să treacă pe Digi (cu telefoane, internet, toate cele). Imediat după schimbare a constatat că nu mai are site și nu mai are e-mail, pentru că le avea prin Romtelecom și i-au fost tăiate odată cu internetul.

Ok, nasol momentul, că nu se gândise la aspectul ăsta. Și-a urcat site-ul din altă parte, a rezolvat cu adresa de mail și și-a văzut de treabă.

Trei luni mai târziu, a primit o factură pentru „servicii de internet” (pe toate cele 3 luni, evident). Normal, a pus mâna pe telefon și a spus, „Bine, bine, factura a venit, dar eu servicii nu mai am de luni de zile și nici nu le vreau.” La care i s-a explicat că trebuie să le adreseze o scrisorică oficială că vrea să renunțe la orice de la Romtelecom. Telefonul e insuficient. Logica elementară e insuficientă.

Așa că le-a scris frumos o scrisorică oficială, pe care le-a trimis-o pe mail. Le-a explicat situația, de la cap la coadă, trecând și prin telefonul cu angajatul și cu ce i-a explicat omul, că trebuie să le scrie oficial. Și în încheiere: „Menționez că nu mai vreau să beneficiez de sau să plătesc factura Romtelecom.”

Pentru că, evident, altceva nu mai avea de la ei la care să renunțe.

Aventuri prin Brașov cu oaspeți de departe

Sat, 24 Aug 2013 19:52:54 +0000

Cu multă, multă plănuială și amânări și toate cele, amica Linda, fostă colegă de facultate și de masterat, prietenă scriitoare și în general persoană mișto, a decis că vine în vizită la Sf. Gheorghe/Brașov ca să mai scape de căldura moldoveană și de non-cheful de pe acasă.

După multe verificări de trenuri (ca să ajungi din Suceava în Brașov trebuie să schimbi în București sau în alte locații nu mai puțin bulversante) și căutat de variante de transport, Linda mi-a spus că vine cu autobuzul. Până în Brașov. Am zis ok și i-am zis să dea un semn când are detalii.

Acum vreo două săptămâni zicea că vine pe 20-21, vineri zicea că vine pe joi, duminică era la Suceava la festivalul medieval, luni era în drum spre alt oraș moldovean (sorry, Linda, nu mai știu care) și nu la mult timp după mi-a zis că a avut o săptămână aiurea și că a aflat (târziu) că exista un autobuz care pleca din Suceava și ajungea direct în Sf. Gheorghe. Doar că, evident, nu se mai întorcea în Suceava. Avusese o săptămână aiurea, cu insolație (sau ceva asemănător), un autobuz ratat din Suceava în celălalt oraș moldovean, multe bagaje de făcut și alte porcării.

Până la urmă, pe marți, mi-a zis că vine sâmbătă, pe la două, și ajunge la Kaufland.

Azi e sâmbătă, da?

M-am trezit de dimineață, am stat la o șuetă cu cineva așteptând să se facă ora două, am returnat Politice de Patapievici, am mâncat ceva și apoi am primit un mesaj de la Linda că mai are 35 km și că tot drumul a fost încântată că vede munți. Buuuun. Am mai stat puțin, după care am plecat după ea.

Am ajuns la Kaufland, cu o ușoară întârziere. Unde am constatat că n-o văd pe Linda. Dar, na, zona e mare, probabil că nu era chiar, chiar la Kaufland. Am sunat-o.

Eu: Băi, deci, nu te văd. Unde ești? La Kaufland?

Ea: Aproape. E o stație de autobuz lângă.

M-am uitat în jur. Nu vedeam stația. Am întrebat-o dacă vede un bloc mare, verde, unul portocaliu după, unul roz mai departe. Mi-a zis că da – aproximativ. Și ceva în construcție. Și o clădire delapidată.

M-am învârtit în jur până am găsit stația de autobuz (ditamai chestioiul), clădirea delapidată și chestia în construcție. Până la urmă, tot căutând-o pe Linda care nu apărea, am întrebat-o cât de înaltă e clădirea delapidată. Mi-a zis că are un etaj. A mea avea mai multe. Moment în care am întrebat-o de macara – și mi-a zis că nu era nicio macara în zona de construcție. Acuma, nu vreau să fiu rea, dar prima chestie care mi-a trecut prin minte a fost, „Mă, fata are ochelari, poate n-a văzut-o de la distanță. Sau poate era prea aproape de ea și n-a remarcat-o, că se întâmplă.”

Moment în care am întrebat și eu ca tot omul care nu știe ce reper mai mare și clar să caute:

Eu: Dar munții îi vezi?

Ea: Aproximativ.

Eu mă uit în jur – ditamai masivele, știi? Cu vârfuri în nori, pline de ceață care se rostogolea amenințător, a ploaie, în jos pe versanții împăduriți. Cum naiba să vezi „aproximativ” munții?!

Eu: Adică, aproximativ?!

Ea: Păi îi acoperă Kauflandul.

Eu mă uit și văd că, într-adevăr, Kauflandul acoperă și la mine gigantismele muntoase. Fata o fi vrând să fie cât de exactă posibil – nu veții munții de Kaufland. Corect. Dar în cazul ăsta, mai trebuie să fie și la dreapta un șir de munți.

Eu: Dar în ce părți îi vezi?

Ea: În toate părțile.

E adevărată și asta – ai senzația că sunt peste tot munții ăia. Așa că m-am apucat să menționez puncte cardinale, dar era o cauză pierdută oricum. În disperare de cauză zic că poate am ajuns la Kauflandul greșit. O mai fi vreunul prin Bartolomeu, sau naiba știe. Îi zic să aștepte puțin, sun un brașovean mai brașovean ca mine. Unul de le știe pe toate, de la istoric la orientare urbană.

Eu: *explic repede situația* Sunt la Kaufland, Linda e la Kaufland și nu știu ce să fac! N-o găsesc pe fata asta nicăieri! Câte Kauflanduri sunt în Brașov?

El: Unul singur.

Eu: Mă, nu știu! N-o văd, n-o găsesc, zona corespunde și nu prea.

El: Dă-mi numărul ei de telefon.

I-l dau și aștept. După câteva minute mă sună el înapoi.

El: Ei, e la celălalt Kaufland.

Eu: No, vezi?! *disperată* Unde?!

El: În Sfântu Gheorghe.

……………………………………………….BASZD MEG!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

El începe să râdă de mine în hohote, eu încep să anunț că spânzur pe toată lumea, începând cu Linda și terminând cu mine.

Bun, la naiba. Ea – în celălalt oraș. Eu – în celălalt capăt de oraș față de microbuzul care putea să mă ducă în celălalt oraș. Calculam deja distanțe în minte, încercam să mă prind cât de repede ajung și cât timp îmi ia să o strâng pe Linda din stația de autobuz din Sfântu-fucking-Gheorghe, unde putea ajunge la mine acasă mai repede mergând într-un picior și vânând pisici ca să-i târască bagajele.

Îmi calc peste mândrie și-o sun pe mama.

Eu: Auzi, nu-mi faci o favoare mare, mare, mare, mare, mare, mare de tot?

Ea: (cu suspiciunea tipică a cuiva căruia i se cere să facă o favoare mare, mare, mare, mare, mare, mare de tot) Ce anume?

Eu: Poți s-o iei pe Linda de la Kaufland? Că eu sunt în Brașov și ea e în Sf. Gh.

Ea: (fără să se mire absolut deloc, fără să pună întrebări suplimentare, cu o ușoară dezamăgire gen „hm, tipic”) Nu, că am băut un pahar de bere.

Eu: !!!!!!!!!!!!

Ea: Hai că rog pe altcineva.

Eu: Mersi mult. Hai că apar și eu în curând.

Ea: Ok. Avem sufleu de conopidă la cuptor.

Așa că uite-mă-s în Se-Fe Ge-Haș. Cu Linda. Și cu roșii cherry la ghiveci, ținute în grădină. Și doar pe microbuz, la jumătatea drumului încoace, mi-am pus problema cheie, legată de acel element complet derutant: ce munți vedea Linda în Sfântu Gheorghe?!