Bărbați on Roxana-Mălina Chirilă

Bărbații și absorbantele

Mon, 15 Aug 2016 16:39:11 +0000

Mi-a trecut azi prin fața ochilor cineva care comenta că nu știu cine e atât de nebărbat încât a ajuns să-i cumpere absorbante gagicii. Acuma, din punctul meu de vedere, absorbantele sunt cam ca hârtia igienică: le iei pentru că e nevoie, dar nu stai să te gândești la utilizări în momentul în care le pui în coș. În plus, nu există metodă mai clară pentru un tocilar să demonstreze că are o gagică acasă decât cumpăratul de absorbante. Prezervativele nu se pun, pentru că se cumpără și din exces de speranță.

Am stat să mă gândesc de ce ar avea bărbații probleme cu cumpăratul de absorbante. Sigur, există o problemă clară, de care m-am ciocnit și eu când m-a rugat el să-i cumpăr aftershave pentru că tocmai ieșeam la cumpărături: șah mat! De unde-mi dau seama care-i bun și care nu-i bun? N-am experiență în aftershave. Dar asta nu e o problemă enormă: dacă știu unde e raftul și care sunt marca și dimensiunea sticlei sunt șanse să mă întorc cu ce trebuie. Bănuiesc că și la ei e la fel. Deci, care e problema?

…și pe urmă mi-am amintit.

Problema absorbantelor e una cu adevărat spinoasă. Vedeți voi, ciclul menstrual este contagios. După ce cumperi o dată un pachet de absorbante, începi să creezi estrogen, vocea ți se subțiază, mărul lui Adam se face nevăzut, ți se dezvoltă sânii și, mai rău decât atât, începi să ai ciclu.

Așa ajung femeile la pubertate: până la 12-13 ani suntem androgine, apoi mergem să ne cumpărăm primul pachet de absorbante. Atunci intrăm în adolescență și începem să ne feminizăm. Din păcate, datorită reclamelor mincinoase la absorbante, care ne asigură că vom putea face gimnastică acrobatică după ce le cumpărăm, fetițele cumpără absorbante la vârste din ce în ce mai fragede, ceea ce duce la acea criză de feminizare prematură pe care o știm cu toții. Fir-ați voi, reclame la absorbante, Nadia Comăneci și Cătălina Ponor! Voi sunteți de vină pentru generația asta de fete!

Doar pe la 50 de ani vin bătrânele satului să ne spună marele secret: e un cerc vicios, de fapt. Cumpăratul de absorbante duce la noi cicluri menstruale, care duc la noi absorbante. Secretul e, desigur, cumpărarea lor din ce în ce mai rară, care declanșează din ce în ce mai rar efectele nedorite ale absorbantelor, până se ajunge la menopauză, „meno” fiind cuvântul grec pentru „absorbante” și „pauză” fiind cuvântul sârb pentru „nu mai cumpăr”.

De aceea, bărbații nu trebuie să cumpere niciodată absorbante, deoarece s-ar putea trezi într-o dimineață că li se pensează singure sprâncenele și toate cămășile și tricourile lor devin roz bonbon cu picățele.

Bănuiesc că tocmai de aceea nu trebuie nici să țină geanta unei doamne, indiferent câte chestii ar avea ea în mână, pentru că s-ar putea găsi un absorbant în ea și cine știe ce pocinog mai iese. Știam eu că e un motiv pentru care toate revistele de femei mi-au interzis să rog bărbații să-mi țină puțin catrafusele. Din păcate, eu le-am interpretat greșit sfatul și mi-am luat rucsac – iar la un moment dat i l-am dat prietenului meu timp de 5 secunde, cât îmi căutam cheile sau ceva de genul ăsta.

Noroc că n-a pățit nimic, pentru că dacă începea să citească unul dintre romanele mele de Barbara Cartland după, nu știu cum mă mai puteam uita în ochii mamei lui.

[][1]

O tipă care se pregătește să arunce un buștean în caber toss. Pentru că absorbantele te pot ajuta să faci orice-ți dorești.

P.S. Ceva mișto de citit (de data asta cu știință, nu cu trollingul meu). Mulțumesc, Vlad!

O criză de iubire, un atac de dor

Wed, 24 Sep 2014 08:26:03 +0000

Cred că e multă lume neiubită, sau sunt unii neiubiți cronic care caută și caută și caută iubirea atât de puternic încât adună în jurul lor rechini întreprinzători. Cert e că indiferent unde mă întorc, dau peste seminarii și workshopuri pentru oameni care simt nevoia de ceva mai sentimental în viața lor. Seminarii despre cupluri, despre cum să-ți găsești femeia interioară, despre cum să te iubești, cum să fii mai bun. Răni emoționale, vindecare emoțională, inteligență emoțională.

Andrew Barnes revine în România după un prim succes cu seminarul Orgasmul energetic. (sursa)

Și orgasme, ca să-ți demonstrezi că meriți și ca să prinzi drag de tine. Sau cel puțin așa interpretez eu chestia asta.

Blogurile de femei (+ vreo doi bărbați, știm noi care) sunt pline de dulcegării despre iubire, pe Facebook circulă citate și imagini dulci despre iubire și tot așa. Ce să înțeleg decât că e un mare gol de iubire prin lume? Și unde e un gol, apar inevitabil și cei care vor să-l umple. Cei mai șmecheri vor să-l umple pe bani.

Pe site-ul ăsta, în articolul pe care l-am citat puțin mai sus, am descoperit că omul cu orgasmele m-ar putea învăța să comunic mai bine și să nu repet la infinit aceleași modele de comportament – și aș putea să învăț să-mi dinamizez femininul MATUR, iar partenerul meu să-și dinamizeze masculinul MATUR. Din păcate n-o să particip, nu doar pentru că pot comunica, ci și pentru că privesc cu suspiciune oamenii care-mi promit că voi fi mai feminină – de obicei sunt aplicate niște formule standard, cu așteptări de reușită maxime și rezultate efective minime. Am avut câteva experiențe cu binevoitori, m-am trezit machiată, cu hainele schimbate și un cor de gagici care-mi spuneau să fiu drăgălașă, să mă pisicesc și să încep să văd rozul subtil al existenței, fluturașii și dragostea care ne înconjoară.

Logica lor e deseori că societatea actuală – și feminismul! – au transformat femeia într-o ființă împietrită, într-o femeie-bărbat care suferă din cauza faptului că trebuie să fie puternică și să aibă o carieră în care să se descurce, iar ea sărmana simte nevoia să fie vulnerabilă, iubită, să se îngrijească de alții și să trăiască o viață emoțională – deci tot neiubită e, din câte înțeleg, neiubită nici de sine, nici de alții. Luați un articol scris pe direcția asta:

În ultimii ani, mass-media ne prezintă din ce în ce mai insistent o colecţie de femei de succes, contribuind la crearea unui model social al femeii puternice, alimentat de frustrările feministe adunate în inconştientul colectiv timp de secole.

[..]

Cât de femei mai putem fi, între presiunea feminismului, care cere ca femeia să însemne ceva în plan social si să realizeze ceva prin ea însăşi şi presiunea feminităţii, care îşi cere şi ea dreptul la exprimare şi la manifestare, ca energie creatoare, care dă viaţă şi care asigură echilibrul în sânul familiei? Cât de dramatică poate fi, uneori, această scindare? Cum putem împăca ambele laturi, fără să negăm vreuna din ele, pentru că ambele pot contribui la împlinirea noastră ca persoane independente şi autentice, în plan personal si social?

Trist. Cu o mână îți oferă problema, cu cealaltă soluția – și oricât de des ai da soluția asta, nu e suficient. De exemplu, revistele de femei îți dau sfaturi despre cum să începi o relație, cum să continui o relație, cum să menții o relație, cum să reîmprospătezi o relație, când să termini o relație, ce să faci după relație. Ai spune că sunt suficiente câteva numere pe temele astea, dar nu, articolele pe tema asta sunt interminabile și repetitive, dacă ai citit câteva numere ai cam înțeles cum stă treaba. Am înțeles că în revistele de bărbați se vorbește mai mult despre sex (e adevărat, bărbații?), ceea ce nu spune decât că bărbații sunt mai preocupați de subiectul respectiv și că nu li se rezolvă stresurile cu un singur articol.

Cele mai „tari” sfaturi din direcția romantică pentru femei sunt cele tradiționale, care vin să confirme ce știai deja, fără nicio bază nouă, dar care te asigură că știai bine ce știai. Confirmarea asta costă și ea. Două gagici au făcut avere, au scos o carte în care îți spun să nu-l suni aproape niciodată, să nu-l abordezi tu, să fii specială ca să te dorească, să nu te culci cu el înainte de a x-a întâlnire, să-i dai papucii dacă nu-ți cumpără cadouri romantice. Și tot așa. Oferă și consiliere! Nu-ți spun aproape nimic nou, doar îți iau niște bani, iar când e vorba de originalitate o dau în bară: pe site-ul lor îți sugerează că dacă bărbatul visurilor îți trimite un mesaj vineri după-masa ca să te întrebe ce faci vineri seara, să-i răspunzi doar luni și să-i zici că erai ocupată. Chestia asta se numește în limbaj comun „nesimțire”.

Alt rechin care profită de pe urma relației femei-bărbați e John Gray, individul care a scris cartea „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”. Tipul dă sfaturi gen „Ascult-o când vorbește, dă din cap și mai spune câte un cuvânt din când în când” – probabil având impresia că bărbații sunt ușor retardați și n-au mai văzut o conversație niciodată în viața lor. (știu un singur individ care are un astfel de retard conversațional)

Le spun rechini pentru că de fapt au scos din burtă chestii care se potrivesc cu idei auzite și mai demult, pe carele-au reformulat să sune extrem de bine – și acum merg pe val, pretinzând în continuare că fac ceva foarte util și revoluționar. Poate chiar cred ce spun, dar nu înseamnă că au descoperit cu adevărat un lucru profund, general-valabil, care să te ajute și pe tine.

Pentru cei care chiar simt nevoia de mai mult, apar variantele „învață cu profesor”, cu profesori apăruți ca ciupercile după ploaie, predând tot felul de chestii, de la coaching feminin, ca să integrezi ideile orientale despre feminitate în viața ta occidentală, la cursuri despre cum să-ți trezești energia feminină ca să ai succes, la un curs care promite: „Vei cuceri viața și barbații din realitatea ta” (?!), la un workshop despre tainele menstruației, ținut de o practicantă a respirației ovariene și un curs despre respirație ovariană și arhetipuri feminine.

Ce vând de fapt? Nu soluții, ci senzații, sentimente și lucruri prezentate ca revelații, care să-ți dea impresia că ai descoperit ceva. Dar pe moment te fac să te simți mai bine, după cum ne dau de înțeles tipele din clipul ăsta. Oferă un pic de ceva care să te facă să speri și să te simți mai special(ă), un mic placebo și cam atât.

Violență domestică împotriva femeilor/bărbaților

Mon, 04 Aug 2014 03:11:15 +0000

E vreun secret pentru cineva că la noi se traduc știri într-o veselie și că uneori chestiile sunt reprezentate aiurea în presă? Sper că nu e. Ce mi-a atras atenția de curând e o statistică interesantă care spune că 40% din victimele violenței domestice sunt bărbați. Am băgat un ochi pe net, se pare că știrea stă în picioare și așa e… dar nu la noi, ci în Marea Britanie.

Violența domestică ține în cele din urmă și de cultură. După cum spuneam de curând, situația femeilor din Turcia, de exemplu, nu e la fel cu situația femeilor de la noi (și nici situația bărbaților n-are cum să fie identică, în consecință). Și chiar dacă ai spune că britanicii seamănă mai mult cu noi pentru că nu suntem musulmani și femeile nu se îmbracă conform religiei în niciuna din țări și avem cu toții acces la educație și suntem de acord că fiecare om e o persoană care are dreptul la muncă… nu suntem chiar identici.

Luarea mot-a-mot a articolelor despre relații, familie, sex nu are cum să fie fără probleme. Cum ar fi, de exemplu, dacă v-aș spune că o treime din tinerii de sub 30 de ani n-au avut niciodată un iubit/o iubită, m-ați crede? Dacă v-aș zice că 45% din femeile de 18-24 de ani sunt neinteresate de sex – și că 25% din bărbați sunt și ei neinteresați, ce ați spune? E adevărat! Dar… în Japonia, nu la noi. Cam la fel e și cu statisticile despre violența domestică. Chiar dacă le iei de la o altă „țară civilizată”, sau de la o „societate asemănătoare” ai șanse s-o dai în bară – și contează mult și cum e făcut studiul, dar asta e altă poveste.

E greu să găsești date despre violența domestică România, dar dacă ai două ore de pierdut noaptea (ca mine) și te interesează subiectul (ca pe mine), poți afla câte ceva.

De exemplu, am dat peste un articol cu statistici făcute pe baza datelor obținute de serviciile sociale. Citez (îngroșările/sublinierile sunt ale mele):

Statisticile realizate de Agenţia Naţională de Protecţia Familiei până în 2009 şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în continuare, pe cazurile de violenţă în familie înregistrate în perioada 2004-2011 indică un număr de aproximativ 82.000 de cazuri; în aceeaşi perioadă au fost înregistrate 800 decese.

Distribuţia victimelor violenţei în familie în funcţie de sex şi vârstă, în perioada 2006– 2008, arată că procentul femeilor, majore, victimizate prin violenţă în familie fluctuează între 34,01% şi 40,76% din numărul total al victimelor cu sex şi vârstă precizată – adică între 3135 şi 3816 femei agresate anual au fost raportate Agenţiei Naţionale de Protecţia Familiei care răspundea de centralizarea datelor referitoare la violenţa în familie.

Procentul adulţilor de sex masculin victime ale violenţei în familie în aceşti 3 ani oscilează între 7,01% şi 7,73%.

Distribuţia în funcţie de relaţia cu agresorul pentru aceiaşi 3 ani arată că între 49,46 % (2007) şi 58,7% (2008) din cazuri s-au petrecut în relaţii parteneriale (căsătorie, logodnă, relaţii consensuale), în relaţii parentale incidenţa s-a plasat între 34 şi 44%.

Cu alte cuvinte, femeile au un procent de 5-6 ori mai mare decât al bărbaților, dar copiii o duc cel mai prost.

Alt studiu a fost făcut prin întrebarea unui eșantion de 1050 de persoane despre cazuri de violență domestică pe care le știu. Celor care spun „ce-i aia 1050?! E puțin!”, le reamintesc că în general sondajele sunt făcute cu eșantioane relativ mici și sunt surprinzător de exacte.

Citez (îngroșările sunt în original):

43,5% dintre români declară că “de la începutul acestui an (2013), au auzit printre cunoştinţe sau în zona în care locuiesc de situaţii de violenţă în familie”. 44,5% nu au auzit de astfel de cazuri în proximitatea lor anul acesta, în timp ce 12% au ales să nu răspundă. Întrebarea este un indicator victimologic tipic, iar faptul că peste 40% dintre români au auzit de cazuri de violenţă în familie în interiorul reţelelor sociale proprii demonstrează o prezenţă semnificativă a fenomenului.

In rândul celor care au declarat că au cunoştinţă de asemenea cazuri, 65,9% au precizat că în cazul despre care au auzit victima era o soţie, 37,9% că victima era un copil, 19,7% un bătrân, 4,4% un soţ.

Cred că e interesant sondajul: n-au întrebat direct „sunteți victimă?”, ci „ați auzit de victime?” Nu se bazează pe faptul că victima recunoaște că a fost abuzată, ci pe abilitatea persoanelor din jur de a-și da seama că victima e abuzată – uneori ceilalți se prind mai repede. E drept, alteori… nu. Dar e interesant oricum. (aveți aici și varianta grafică)

E o diferență față de statisticile obținute prin serviciile sociale, ceea ce mi se pare normal, dat fiind faptul că se punea problema în două moduri efective (persoane care au apelat la servicii vs. cunoscuți care știu).

Procentul legat de bărbații victime e, iar, mult mai mic decât cel legat de femeile victime. Să mă surprindă? Nu, nu mă surprinde. Suntem o societate per ansamblu mai tradițională – de-aia în care dacă bărbatul mai face și urât uneori, se înțelege, că-i bărbat, ce să-i faci. Și e un avantaj dacă „nu bea, nu mă bate…”

Acuma, o chestie interesantă legată de procentele din exterior: și ale alltora semănau mai tare cu ale noastre în trecut. În SUA, de exemplu, statisticile legate de infracțiuni spun că violența bărbaților împotriva femeilor a scăzut puternic (în 1993, 9.8 femei din 1000 erau agresate, în 2004 numărul era de 3.8), în timp ce violența femeilor împotriva bărbaților a scăzut mult mai puțin (de la 1.6 la 1.3). Înseamnă că, procentual (nu și numeric), violența împotriva bărbaților a crescut în raport cu cea împotriva femeilor. Numeric, per total, e mai puțină violență domestică (infracțională, cel puțin) acum decât mai demult.

Numărul de morți legate de violență domestică (din SUA, e vorba de același studiu) a scăzut și el, dar nu proporțional: în 1976 au fost uciși de parteneri de viață 1,357 de bărbați și 1,600 de femei, iar în 2001 au fost uciși 440 de bărbați și 1,247 de femei.

Sunt mai multe chestii de reținut din treaba asta:

după cum ziceam mai sus, nu toate statisticile luate din afară ni se potrivesc
programele anti-abuzuri împotriva femeilor au folosit la ceva
faptul că un număr e mai mic decât altul nu înseamnă că numărul respectiv e irelevant: procentul abuzurilor împotriva bărbaților a devenit mai semnificativ tocmai din cauza scăderii celorlalte
dincolo de concursul „cine e mai victimă, femeile sau bărbații?”, copiii sunt cei mai vulnerabili
și bătrânii sunt vulnerabili
dacă într-adevăr vrei să găsești date despre violența domestică la noi, se poate

Ce am învățat de la Zoso și Arhi

Mon, 16 Jun 2014 07:57:49 +0000

M-am pus pe studiat ce înseamnă bloguiala. Din adâncurile profunde ale ființei mele m-am chinuit să caut acel ceva, acel filon extraordinar care te face dintr-un simplu deținător de blog un blogger, un cineva care are jdemii de vizitatori și click-uri, care e pe buzele tuturor celor care îl citesc, care are prieteni și dușmani pe net (mai mulți ca mine) și reclame pe blog care funcționează (mai mult ca ale mele).

După un studiu aprofundat, de mare angajament și extrem de științific pentru care am trudit aproximativ 22,56 secunde, am descoperit acea caracteristică comună dulce, atrăgătoare și rafinată a celor care scriu pentru publicul din ce în ce mai larg.

Aici la Zoso. Aici la Arhi.

Astăzi voi face, deci, ca ei! M-am scufundat profund în adâncimile abisurilor bloggingului și am bloguit ca o profesionistă.

Băieții buni…

Tue, 27 May 2014 16:36:25 +0000

Din când în când apare câte un tip la orizont cu o poveste sfâșietoare. E refuzat de femeie după femeie, e friendzone-uit cu nonșalanță: tipele vor vagabonzi, băieți răi, tipi cu bani, fraieri, bărbați neadevărați, brute sau artiști. Femeile nu-l vor pe el pentru că e un băiat bun, un băiat drăguț, un băiat de treabă. Sau e un bărbat adevărat, un bărbat alfa, dar nu mai e apreciat în lumea de azi în care non-masculii cuceresc inimă de fraieră după inimă de fraieră.

De ce nu vor femeile băieți buni, așa ca el? Bărbați adevărați, așa ca el?

Păi, exceptând acele cazuri de ghinioniști în serie, puțin retrași și introvertiți care au defecte fizice sau alte alea… Nice Guys, aka băieții buni, aka cei auto-descriși ca fiind de treabă nu sunt de obicei de treabă. Tipii cu adevărat de treabă își găsesc alte caracteristici cu care să se descrie și nu prea se lamentează, nu prea se milogesc și, din puținele exemple de tipi de treabă neimplicați în relații pe care i-am cunoscut, sunt ușor resemnați cu situația și chiar dacă-ți explică diverse despre viața lor personală, viața lor romantică sau corpul lor care este remarcabil în varii privințe, nu-ți sugerează că tu sau altcineva are datoria sfântă de a le face pe plac.

Foarte mulți oameni cred în adâncul sufletelor lor că sunt buni. Au scăpări (în care sunt agasanți, violenți, slabi, naivi, proști etc.), dar sunt în principiu buni. Dacă nu sunt torturați ca în romanele ruse, dacă n-au conștiința pătată de o tragedie care le-a schimbat viața, oamenii în general se cred buni.

Inclusiv acesta:

A trecut un an de cand nu mai suntem impreuna.
Viata a fost buna cu mine si mi-a dat o alta iubita frumoasa si devreme acasa- cum se spune. [..] Inauntrul meu nu se amesteca sentimentele ce simt pt tine nu are legatura cu cealalta… sti asta …fiecare este pe primul loc in inima mea fara conparatii, fara judecati…. te iubesc si iubirea asta imi este deajuns, te port in mine si asta imi trezeste mai mult sufletul. Lipsa ta ma invata sa iubesc pur si simplu fara sa astept ceva, fara dorinta, fara ceva concret din partea ta. As minti sa spun ca nu vreau sa ma vad cu tine, sa facem amor si toate cele, da din moment ce nu se poate este bine asa cum eeee. Iubire si atat …

Iubește, deci are dreptate.

Sau alta, simpatică: o tipă pe care o știu avea ceva treabă într-un oraș, trebuia să ajungă la niște chestii destul de oficiale, prezentări, chestii, și nu știa sigur dacă i se rezolvase cu cazarea. Teoretic da, practic dulcele stil românesc e dulce, nu primise confirmare.

A sunat un prieten mai vechi, i-a explicat situația și l-a întrebat dacă-i oferă un acoperiș deasupra cazului în caz de necesitate. O noapte sau două, nu mai mult, și oricum nu urma să-l incomodeze prea tare, că trebuia să fie la prezentări și alte alea toată ziua. Prietenul vechi, în ciuda avertismentelor că ea nu venea pentru el în oraș și că nu urma să aibă timp, a sărit în sus, și-a luat liber de la muncă, i-a făcut program cu turul orașului și toate cele… și pe urmă s-a trezit că tipa-i spune că totuși i se rezolvase cu hotelul/hostelul/ce era.

Nasol momentul. Până la urmă tipa s-a întâlnit cu prietenul, dacă tot era în oraș – și tipul supărat rău, că el își luase liber, că îi pregătise camera, că voia să-i facă și să-i dreagă, dar ea nimic. Ea i-a mai explicat o dată că venise pentru chestiile alea oficiale, dar n-avea cu cine vorbi. Prietenul vechi insista și insista, ca un adevărat buric al pământului ce se afla. A început s-o întrebe de iubit, s-o roage să-i dea și lui o șansă, pentru că o merită și e băiat bun, și de treabă… (pentru că, evident, în clipa în care el era disponibil și amorezat, tipa trebuia să renunțe la relația pe care o avea deja și care e din câte știu una fericită)

În dulcele stil românesc, fata a rămas fără cazare. Și a apelat la altcineva, mult mai necunoscut, pentru un acoperiș deasupra capului timp de o noapte, că omul ăla era mai de treabă după standardele celorlalți, nu ale lui proprii. Iar sărmanul prieten vechi plânge și azi că e neglijat pe nedrept.

Și de aceea, când mi se spune că un băiat bun nu-și găsește prietenă, întrebarea mea e: bun după standardele cui?

Stereotipuri masculine

Sun, 11 May 2014 19:51:59 +0000

Uneori oamenii au auzit niște basme când erau mici și țin morțiș să-ți povestească despre ele, transpunându-te într-un rol principal în care nu prea te potrivești, dar hai că mai tăiem o mână, mai lungim un picior și poate-poate se leagă ceva. De exemplu, uneori sunt anunțată nitam-nisam că nu pot să înțeleg anumite lucruri, că-s femeie: tehnologie, jocuri, sport, logică, hărți. Sau sunt întrebată dacă faptul că sunt nervoasă e din cauză că-s la ciclu și nu, să zicem, a faptului că-s obosită și m-am certat cu cineva.

Așa că într-o zi, când luam o pauză ca să nu fac chestii regretabile cu cel mai recent băsmuitor, m-am întors spre un tip și l-am întrebat care sunt stereotipurile masculine cele mai enervante cu care s-a confruntat. Că pe ale mele le știu.

După o scurtă discuție în care am căzut de acord că Radu F. Otravă și acoliții nu sunt stereotipi, chiar dacă sunt tipi pe care-i auzi stereo și de la femei aprobatoare, și de la femei și bărbați care-i șuieră printre dinți, am aflat o listă de stereotipuri care l-au enervat pe el. De unele știam.

Ordine aleatorie. Ce e cu bold e lista lui, ce e fără bold sunt comentariile mele.

Ești tip deci ai mai multe avantaje în viață.
Ești mai bun la [inserează carieră „masculină” aici] fiindcă ești tip. De parcă nu contează că am muncit din greu pentru asta. – Reparații? Matematică? Programare? Bărbații au câte un cromozom rezervat pentru toate.
Ești tip deci te descurci, ne doare-n cot de tine.
Ești tip deci nu poți să înțelegi sentimente. – unul dintre stereotipurile despre bărbați pe care nu prea pot să le înghit. Cred că face parte din motivul pentru care Tudor Chirilă și alți „sensibili” sunt atât de populari: se crede în general că bărbații n-ar fi capabili să priceapă. Doar că eu n-am reușit să întâlnesc specimenul care să confirme inepția asta de idee. Sunt capabili, dar există câte unul care n-are chef să-și bată capul că oricum femeile sunt „iraționale”, alții pricep dar nu le pasă, alții nu știu cum să reacționeze și de aici încolo e plin de persoane de ambele sexe care nu prea își bat capul să încerce barem să comunice.
Ești tip deci nu poți să înțelegi femeile. – același comentariu de mai sus. Dacă tratezi femeia din fața ta ca pe o persoană și pui trei-cinci-zece întrebări, devine extrem de inteligibilă.
Dacă stai prea mult de vorbă cu un singur tip, adică ai un prieten foarte bun, s-ar putea să fii homosexual. – XD Un stereotip pe care nu-l știam. La femei e invers, până la proba contrarie o să cred în principiu că tipele alea care se pupă pe buze când se văd, se țin de mână și sunt mereu una după alta sunt prietene din copilărie.
Dacă n-ai o iubită s-ar putea să fii homosexual. – îmi imaginez că asta e o bucurie totală.
Dacă îi zic unei fete că e frumoasă e clar că vreau să fac sex cu ea. – vine la pachet cu următoarea:
Și e clar că vreau să fac sex cu ea și să o folosesc ca pe un obiect. – aș spune mai degrabă că bărbații sunt văzuți ca hipersexuali în general, ca niște ființe care uită complet de ei când e vorba de sex. „Se știe” că s-ar culca cu oricine. „Se știe” că nu pot schimba trei cuvinte cu o tipă fără s-o dorească. „Se știe” că… ce? Stereotipul ăsta poate fi tradus și așa: „bărbații sunt curve”. E foarte enervant pentru că știu suficient de mulți bărbați care nu sunt cu limba pe dinafară, morți după orice fustă. Și, pe aceeași direcție, e enervant și când sunt anunțată că sunt naivă pentru că „nu mi-am dat seama” că un oarecare tip „vrea să mi-o pună”. 1: Nu e cazul mereu, că nu sunt femeia ideală a omenirii. 2: În general când un tip e atras de mine o știu repede, dar nu mi se pare relevant să scot informația la suprafață. Chiar dacă e atras, nu înseamnă că neapărat s-ar și culca cu mine (uimitor, dar adevărat). Pe urmă, în ciuda atracției, mulți bărbați care au ceva în cap sunt capabili să gândească și să aibă discuții și relații non-sexuale normale (din ce în ce mai uimitor, știu). Și în cele din urmă, atracția unui bărbat nu mă intimidează și nu mă face să reacționez în vreun fel aparte – la fel cum nici atracția mea pentru un bărbat nu prea îmi dă bătăi de cap și n-ar trebui să-i dea nici lui. Se întâmplă, dar e irelevantă până când decide măcar unul dintre noi că e relevantă.

Mai aveți altele?

Site diliu despre femei, bărbați și relații

Sun, 06 Apr 2014 09:01:59 +0000

Cineva mi-a dat un link către un site cu sfaturi și analize despre relații în care nu cred că există idei bune sau inteligente decât dintr-un pur accident. Site-ul se numește fiiconstient.ro. E bun de citit ca banc, sau ca să te minunezi de nebunia umană.

Câteva citate:

Sexul in grup este mediul destinat sa scoata la lumina … toata mizeria interioara a oricaruia dintre noi.

Si in general ceea ce numim dragoste si respect in relatii este … exact preocuparea pentru acel cadru de relationare in care … mizeria sa nu fie rascolita, … pentru a o putea acoperi cu aparente de bun simt, iubire, etc.

Din articolul Va temeti de o experienta erotica de grup? Aveti si de ce!, în care ideea principală e că dacă n-o vrei în grup, e clar că ai o problemă. Cuplurile sunt pentru lași! Acest articol are 270 de like-uri pe Facebook (deși, după cum ziceam mai demult, e posibil să nu aibă atâtea).

Un alt articol deplânge situația actuală a bărbaților, care nu știu ce vor:

De ce le trebuie barbatilor, pentru relatii ”serioase”, doar femei ”cuminti” (reprimate sexual), desi se plictisesc repede de ele?

[…]

Barbatii nu au fost niciodata atrasi de fetele ”cuminti” si aproape nimeni nu a facut dragoste cu o fata cuminte sau cu o nevasta.
Doar s-a folosit ea sa-si descarce tensiunile sexuale … cu ceva teatru, cat inca noutatea o facea sa para interesanta.

Din alt articol, care s-ar părea că susține și mai mult că măritișul e nașpet, iar adevăratele femei sunt alea care se culcă cu mulți bărbați. 149 de like-uri (sau alte activități) pe Facebook.

Revenind la subiect, urăsc să văd oameni care-si reprimă sexualitatea !
(să ne înțelegem: nu oamenii, ci situația mă enervează)

Să dezvolt: urăsc să văd că oamenii se autoînvinovățesc, le e rușine, le e frică sau sunt prea “mândri” în raport cu sexualitatea.

Si cum femeile au o sexualitate de minim 5 ori (asta in cel mai rau caz) mai puternică decât a bărbaților (dacă luăm în considerare numărul de bărbați la care ar face față o singură femeie)…

…ele sunt cele mai predispuse la comportamentele alea care mă enervează.

Alt articol, de alt autor. Ce avem, mă? Sexualitate de (minim!) 5 ori mai puternică decât a bărbaților?! Cum o fi măsurat-o, cum o fi decis-o, din care burtă o fi scos statistica, habar n-am. Oricum, articolul continuă să explice că femeile sunt agresive, fițoase și nesimțite pentru că nu recunosc că vor să facă sex. (99 de like-uri și alte activități pe Facebook)

Citez mai departe din acest articol atât de pro-femei și feminitate încât Radu F. Otravă și alții vor muri de ciudă în fața acestei poezii:

Dar nuuuuuuuuuu, nuuu…(dacă aș fi fată) eu mă invonovățesc
pentru că simt că-mi VREAU si îmi PLACE, iar în loc la această asumare aleg să ma port ca o vacă, să fiu nesimțită si agresivă cu ceilalți
si asta doar pentru ca NU STIU CE SA MAI FAC ca să primesc o PULĂ – dar nu recunosc asta NICIODATĂ.

Si culmea că nu doar că se învinovățește pe sine, dar sar și la gâtu lu alealalte…de parca toate “îs curve nespălate care sug pula” și ea e singura “Sfântă” de pe planeta asta.

Tot site-ul e o perlă completă, în care bărbații-autori își strigă agramat și plin de puncte-puncte ideile despre sex pe net. Ideile sunt simple: femei cât mai multe, pe cât posibil cât mai multe în același timp, ahtiate după sex, dar care să creadă că totuși ăștia sunt bărbați sensibili care le iubesc și le respectă așa cum sunt, chiar dacă le zic curve – și chiar dacă le scuipă în cap pe altele, cele care n-au chef să fie cum le pohtește lor inimioara (sau alt organ).

Uf, uf, uf. Bărbații ăștia, îs varză sărăcuții.

(Nu mă refer la bărbați în general când zic „bărbații ăștia”, mă refer strict la cei câțiva autori ai articolelor)

(Și înainte să vă plângeți că bărbații nu mai sunt ce au fost odinioară, așa cred și ei. Doar că problema e, evident, că nu-s mai mulți bărbați ca ei.)

Studiu!!! Bărbaților le scade încrederea în ei când…

Tue, 25 Mar 2014 10:27:48 +0000

Cică s-a făcut un studiu în care s-a descoperit că bărbaților le scade încrederea în ei dacă cineva le ține ușa deschisă ca să poată trece. Articole despre subiect menite publicului larg găsiți aici și aici, studiul în sine e aici.

Din experiență personală, pot să spun că dacă te oferi să plătești tu nota e semi-dezastru pentru unii bărbați (unii, nu toți). M-am trezit și în situația pe cât de stupidă, pe atât de amuzantă, de a-i pasa tipului banii ca să se facă el că plătește. Pentru că, evident, gestul ăsta n-are absolut nimic penibil în el, așa că e mai ok să îi dau banii pe sub masă ca să-i întindă el.

Mentalitățile unora sunt pur și simplu prea fascinant de îmbârligate ca să nu le dai bobârnace și să vezi cum reacționează.

______

LE: Dacă vă uitați cu atenție pe studiul respectiv, varianta științifică, o să fie destul de clar că datele nu sunt așa de clare și explicite cum sunt prezentate în articole. Nu e vorba că toți bărbații pățesc chestia asta, ci că s-a constatat o tendință către o încredere mai scăzută în grupul de bărbați ajutați decât în grupul de bărbați neajutați. Cu alte cuvinte, nu e vorba de indivizi, ci de grupuri. Nu e foarte clar dacă unui procent redus de bărbați le-a scăzut puternic încrederea, sau unui procent mare le-a scăzut puțin.

În general, orice articol care începe cu „s-a făcut un studiu care…” și continuă cu descrieri ale comportamentului uman fără să folosească despre date concrete face generalizări și trebuie luat ca atare.

E vorba inclusiv de acest articol.

Sunt bărbat, mi-am descoperit vaginul spiritual

Thu, 06 Feb 2014 17:40:46 +0000

Am descoperit un articol fascinant de pe site-ul oficial al grupării MISA în care un bărbat își împărtășește trăirile spirituale cu restul omenirii. Se pare că după vreo 5 ore de trimis energia lui Dumnezeu la toată lumea, inclusiv lui însuși, omul s-a simțit puțin obosit și deprimat. Dar în loc să se odihnească, a continuat să energizeze tot ce prindea.

Așa că Dumnezeu i-a trimis tot felul de experiențe. Unele și la cerere. Citez:

Apoi, am fost inspirat să cer trăirea unor stări specific feminine, precum starea de orgasm clitoridian, starea de orgasm vaginal, starea de orgasm cervico-uterin, starea de orgasm anal, starea de orgasm urinar – acesta din urmă existând însă şi la bărbaţi. Au fost stări incredibile! Cel mai puternic am resimţit-o pe cea de orgasm cervico-uterin, ca un fel de căldură pasională în întreaga zonă abdominală, ce avea modulaţii ca un fel de unde staţionare în întreaga zonă pelviană şi abdominală, dar nu explozive ci lente şi profunde. De asemeni, mi-a plăcut orgasmul clitoridian şi am putut sesiza diferenţele între acesta şi orgasmul vaginal. Ceea ce trăieşte o femeie în timpul actului amoros este minunat!

Bărbatul mai continuă să-și explice experiențele și trăirile non-sexuale, iar apoi termină apoteotic:

Doresc să împărtăşesc celor care merită, cuprins de un mister insondabil, această taină copleşitoare a Graţiei Supreme a lui DUMNEZEU, care ne poate transforma într-o singură zi mai mult decât ne-am transforma în câteva vieţi, fără ea. Doresc să afle şi alţii despre această revelaţie, pentru ca împreună să putem aduce SATYA YUGA şi să putem realiza destinul spiritual al ROMÂNIEI.

Numai la MISA.

De ce se tem bărbații în pat (aflăm chestii noi)

Thu, 06 Feb 2014 11:12:03 +0000

Mi-au picat ochii azi pe un articol cu 10 lucruri despre sex pe care bărbații își doresc ca femeile să le știe. Am crezut că o să aflu chestii pe care le știa și bunica, dar spre surprinderea mea am aflat chestii noi.Bărbații se tem deci de intimidate. Îmi imaginez că discuțiile sunt ceva de genul:

El: Draga mea, spune-mi te rog. Te intimidez?
Ea: Da.
El: Atunci: AAAAAAAAAH! NUUUUU! Mi-e frică! Mi-e frică!

Considerente subiective despre două tipuri de bărbați

Thu, 30 Jan 2014 13:38:23 +0000

Discutam cu cineva nu demult că dacă e vorba de bărbați care vor ceva de la o femeie, cred că un Casanova îi e superior unui individ cu înclinații religioase/spirituale. Cu un Casanova știi exact unde stai și ce vrea de la tine. Un Casanova te sună și zice „Salut, trec pe la tine diseară?” Și tu zici da sau nu, după cum ai chef, dispoziție, statut relațional etc. Oricum ar fi, un Casanova nu-ți încurcă viața mai mult de câteva zile, hai săptămâni dacă ai făcut imprudența să crezi că totuși ar putea rezulta o relație, după care gata și la revedere. E o bătaie de cap scurtă.

Însă cu un tip religios căruia i se aprind călcâiele stă altfel treaba: trebuie să te modeleze, să te transforme, să-ți salveze sufletul, să te îndrume, să te facă mai bună. Ca să-l meriți. E genul de om care nu te dorește sexual, ci te iubește etern, așa că trebuie să corespunzi cerințelor lui. Spre deosebire de un Casanova, care știe că ești o persoană, dar e interesat cu precădere de aspectul sexual al persoanei respectiv, un tip religios știe că ești o persoană și vrea să fii altă persoană. Chestia asta cică nu se numește „tiranie”, ci „altruism”.

Desigur, dacă e să mă iau din poveștile din căminele studențești, studenții de la seminarul de teologie reușesc să aparțină ambelor categorii, ori pe rând, ori deodată. Poate că de-aia aveau interdicție în diverse camere din partea studentelor.

„Salut, păpușa, nu-mi dai numărul tău de telefon?”

Mon, 16 Dec 2013 11:05:06 +0000

Azi mă uitam la Laci Green, care are niște filmulețe mișto la „Sex+”. Uite aici:

Într-adevăr, nu știu nicio tipă de care să nu se fi luat niciodată un bărbat pe stradă. Indiferent cu ce era îmbrăcată. Țin minte că la un moment dat eram într-un trening destul de ponosit, cu un rucsac în spate și s-a apropiat de mine un moș pe la vreo 70 de ani, probabil beat. M-am oprit să văd ce vrea (respectăm bătrânii, chestii de-astea) și a bâguit ceva despre sex și paturi și eu și el.

Pe urmă sunt tipi care te opresc pe stradă să-ți pună întrebări: de unde ești, ce faci, cu ce te ocupi, dă-mi numărul tău de telefon, tipi din construcții care te fluieră.

„E ceva în atitudinea ta,” mi-a spus un „prieten” odată, „eu nu pățesc nimic nici dacă mă întorc seara pe străzi, dar și cutăreasca mi-a zis că pățește, probabil că pe undeva cheamă chestiile astea.”

Îmhî. Nu. E o chestie așa de obișnuită că nici măcar n-o mai menționăm în marea parte a timpului. Numai că bărbaților nu li se întâmplă pentru că homosexualii sunt mai discreți. Și nu se întâmplă de față cu bărbații pentru că idioții se intimidează. Dacă bărbații vor să afle cum e, să-și imagineze că vine o babă la ei, îi fluieră, și zice, lasciv: „Hei păpușule, cum merge treaba? Vrei să-ți bag ceva în fund diseară? Eu cred că vreeeei.” După care îi urmărește până acasă.

Din păcate pentru tipii ok, idioții ăștia afectează imaginea bărbaților în general. Recunosc că prima mea reacție când vrea un necunoscut să intre în vorbă e destul de sceptică și rece. Indiferent de subiect. Nu de alta, dar am ajuns și în situația în care am ascultat un tip pe care de-abia îl știam povestind încântat de iubita lui… ca după jumătate de oră să-mi propună să mă culc cu el și să mă prindă de mână și să nu-mi mai dea drumul. (până la urmă am reușit să-l hușuiesc, în caz că nu era clar)

În rest, câteva completări la ce a zis Laci, pentru cazuri mai nasoale:

Dacă te simți amenințată, vorbește la telefon. Îi ignori cu un motiv clar și în plus pare că ai putea să și faci ceva cu telefonul ăla. De exemplu să spui unde ești și să urli să trimită poliția dacă ești atacată.
Dacă te urmărește cineva, mergi către zonele aglomerate. Dacă ți-ai parcat mașina departe, într-un loc părăsit și întunecat, las-o naibii. Poți s-o iei mâine. Ia un taxi dintr-o zonă unde mai sunt și alți oameni.
Nu te baza pe faptul că fugi mai repede și nu te grăbi spre ușa blocului. Șansele cele mai mari sunt să nu poți să descui ușa înainte să te ajungă din urmă. Încearcă să scapi de el în mulțime/urcându-te într-un autobuz înainte să apuce să se suie în el/fentând o urcare sau coborâre din metrou.
Dacă vrei ajutor din partea celor din jur, alege un om la care să mergi. În momentul în care spui „cineva să mă ajute”, responsabilitatea căzută pe fiecare individ e mai mică și fiecare o să se gândească că e datoria altcuiva să te ajute. Cruda realitate.

P.S. O prietenă mi-a spus că în momentul în care un dubios îi cere numărul de telefon, îl dă nonșalant pe cel de la secția de poliție. Bună idee. Am reținut-o 😀

Postarea semi-obligatorie despre bărbatul ideal.

Thu, 05 Dec 2013 18:34:14 +0000

Am observat o chestie pe blogurile scrise de femei: de obicei conțin o postare (sau mai multe) despre bărbatul ideal și iubirea ideală.

Citez:

Bărbatul potrivit trebuie să vă respecte, să vă înțeleagă, să aibă timp pentru a vă asculta, să aibă timp pentru o plimbare, să vă surprindă cu un trandafir într-o zi normală, să vă sărute fruntea, să vă fie iubit, prieten și frate. (sursa)

Știți stilul, da? Dacă nu, vedeți aici două liste, de la alte tipe.

Pe viu nu știu tipe care spun chestii de genul de mai sus. Decât dacă le spun tangențial. De obicei e ceva de genul: „…și să aibă mâinile mari, știi? Că e așa fain să le simți.” Mai ia o gură de băutură, ce-o fi ea, alcool, cafea, suc, nu contează. „Și umor. M-am săturat de ăștia care-s prea serioși. Și să nu fie retardat. Mamă, și așa-mi plac ochii verzi, nu ce mișto sunt ochii vezi? Auzi, mă, da’ de ce-s atâția tâmpiți pe lumea asta? Iar s-a luat unul de mine pe stradă. A, dar ți-am zis că șeful s-a cuplat cu una? Eh, normal, că nu știe ce-i bun. A pus laba pe el o ștoarfă de-aia care poartă machiaj de trei straturi ca să nu se vadă ce-i dedesubt…”

Pe bloguri și facebook ajung în schimb astea cu trandafirii, sărutatul frunții, și textele gen „bărbatul ideal te face să fii mai bună”.

Mă gândesc așa: e câte o tipă care începe dintr-o explozie de sinceritate. Poate îi place de un tip, e îndrăgostită, îi vine s-o urle de pe blocuri. Sau poate a ciupit-o de fund un idiot de pe stradă a n-a oară și e furioasă că i s-a întâmplat rahatul ăsta, care a pus capac la toate rahaturile (nu știu prea multe tipe care să nu fi fost ciupite pe stradă, sunate de dubioși, urmărite etc.). Sau poate i s-a terminat aiurea o relație. Ceva de genul.

Deci. O tipă începe dintr-o explozie de sinceritate. Dar pe măsură ce descrie bărbatul ideal își dă seama că personajul din poveste se aseamănă cam tare cu un anumit personaj real și că o să-și dea lumea seama. Schimbă macazul, se bagă la chestii mai generale. „E înalt, inteligent, are umor, are mâini mari, știe limbi străine, e cult și simpatic și mă ține în brațe până adorm.” După care se gândește: ce trăsături mai are bărbatul ideal? Păi, mai una, mai alta, mai să fie bun la pat.

Da, dar „bun la pat” e o chestie destul de vagă. Ce-i place uneia nu-i place alteia. Se apucă să descrie în mare (frecvență, tehnici preferate) și își dă seama că nu poate spune așa ceva în public. În plus, își aduce aminte că e absolut ok să te îndrăgostești de nasul sau de bărbia unui tip, dar dacă te îndrăgostești de felul în care e în intimitate se cheamă că ești superficială. O lasă la „bun la pat”, dar apoi își dă seama că și partea aia e prea intimă și o șterge. Oricum se subînțelege că e bun la pat. Nu? Doar e ideal. Deci se subînțelege.

Aia e prima chestie care dispare, dar nu e ultima. Dacă ea scrie despre el cam orice trăsături fizice, știe că un potențial pretendent o să se compare cu ce a scris ea. Și no, poate că idealul ei are părul șaten, dar dacă e un tip fain, acceptă și blond. Poate chiar o să înceapă să-i placă blonzii. Dar ea o să rămână mereu cu postarea aia care spune că ei îi plac cei cu părul șaten și blondul ei o să știe în eternitate că nu se ridică la standardele ei, că ea a făcut un compromis.

Până la urmă tipa noastră șterge toate trăsăturile fizice. Rămâne cu cele de personalitate. Dar iar, dacă e ceva prea specific legat de personalitatea lui, o să intimideze pretendenții, sau o să facă potențiala iubire a vieții ei să se simtă nasol. Dispar „să-l amuze pisicile”, „să-i placă să se uite la F.R.I.E.N.D.S. în fiecare sâmbătă”, „să fie entuziast când e vorba de rochiile mele”, sau ce doleanțe or fi având tipele în ziua de azi. Așa că din trăsături clare, ajunge la trăsături vagi (poate nu-i plac pisicile, sau poate preferă să se uite la filme de dragoste, sau cine știe). De la plusuri, tipa care scrie articolul ajunge la absența minusurilor: bărbatul ideal nu e dobitoc, bărbatul ideal nu e bădăran, bărbatul ideal nu e libidinos, bărbatul ideal nu o trimite la bucătărie, bărbatul ideal nu o oprește să-și trăiască viața. Și adevărul e că sunt destui care nu corespund nici la astea.

Așa că de la specific, ajunge la vag. Un tip normal la cap și politicos poate să tot citească descrierea aia, că n-o să-i zică nimic concret. Dar n-o mai șterge, că s-a gândit mult ce să scrie. Mai corectează puțin textul și constată că e destul de neutru ca să se potrivească aproape oricui care ar putea-o interesa. Ba chiar are ceva nobil în el. E o femeie care se respectă. E o femeie care spune ceva important, general uman, quasi-filozofic. Merge.

Postează.

Peste câteva zile, alte tipe văd, dau mai departe, că sunt de acord (descrierea bărbatului ideal e ca un horoscop zilnic bine făcut: are dreptate pentru că se potrivește oricui). Unele poate că vor să schimbe generalitățile cu alte generalități, pentru că primele generalități nu se potrivesc specificităților care le interesează cel mai mult pe ele, deși generalitățile dintâi nu sunt chiar așa de rele. Doar puțin… incomplete. Sau nu sunt focalizate unde trebuie. Așa că postează și ele pe aceeași temă. Pentru că ele sunt mai sincere. Sau mai profunde. Sau au altceva de zis. (dar se ciocnesc de aceleași probleme)

Cel puțin așa-mi explic eu fenomenul postărilor în masă despre bărbatul ideal.

Bărbați încurcați, ING și marketing.

Wed, 20 Nov 2013 08:44:29 +0000

Ghidul homofobului pentru supraviețuire

Sat, 02 Nov 2013 06:37:09 +0000

[Articol dedicat celor care sunt oripilați de chestii pe care femeile nici nu le mai remarcă. Și celor care se întreabă de ce femeile privesc străinii cu suspiciune. Da, chestiile astea mi se întâmplă și în ziua de azi.]

Am avut șansa să cunosc câțiva bărbați absolut oripilați de homosexualitate și homosexuali. Din nou și din nou, aceși oameni au întrebat retoric în prezența mea: „Eu ce fac dacă se dă un bărbat la mine?”

Mi-am dat seama destul de devreme că am o experiență amplă în acest domeniu și că pot să le explic cum să evite sau să amelioreze avansurile masculine nedorite. Deoarece bărbații sunt mult mai neajutorați în relația cu tipii libidinoși decât femeile, neavând o educație timpurie în respingerea lor, consider necesar acest articol în care voi explica cu exemple concrete cum te poți feri de persoane pe care nu vrei să le vezi nici semi-dezbrăcate, darămite nude în patul tău.

În primul rând, țin să atenționez bărbații care sunt proaspeți în arta respingerii masculilor că cea mai bună cale de a evita problemele e să ignori avansurile. Pe cât posibil.

În momentul în care ești strigat pe stradă cu apelative gen „frumușelule”, „drăguțelule”, „băiețaș” etc., te poți preface cam întotdeauna că nu auzi. Masculii din construcții, măturătorii de stradă și alte asemenea persoane încearcă de obicei o abordare cantitativă, nu calitativă. Strigă pe cine apucă și speră să le pice ceva. Când cineva nu reacționează, e prea mare efortul să mai încerce.
Dacă ai intrat în conversație pe stradă cu cineva și discuția a luat o întorsătură nefastă pentru tine, refuză să dai date personale și găsește calea cea mai rapidă pentru a termina conversația. Nu te certa, nu te ofensa, pentru că îți faci mai mult de lucru decât scapi.

Exemple de conversații, luate din arhiva personală:

– Cât e ceasul?
– Cinci fără un sfert.
– Ai un număr de telefon?
– Da.
– Mi-l dai și mie?
– Nu. [n. Poți începe să faci pași de la întrebarea cu numărul de telefon, până la „nu” o să fii departe]

– Ești din oraș?
– Dintr-unul din ele.
– Care?
– Tu din care ești?
– Eu sunt din Ploiești.
– Eu nu sunt de acolo și n-am fost acolo niciodată. La revedere.

În cazuri majore de propuneri fățișe, se poate invoca clauza „am prieten/ă” – care la tine poate fi și „sunt heterosexual”. Norocosule! Eu nu pot să invoc „sunt lesbiană”, că e mai rău.

– Hai cu mine, uite ce mașină mișto am.
– Am prieten.
– Dă-i papucii și vino cu mine.
– Nu pot, la revedere.

Indiferent cât de mare e insulta sau ce porcării presupune masculul despre tine, indiferent cât de libidinoase, stupide, neplăcute sau pur enervante sunt replicile lui, e indicat să nu te enervezi. Și să nu arunci cu insulte directe, respingeri prea înfierbântate, înjurături. Ține minte: ~~un bărbat tinde să aibă o forță fizică mai mare ca tine, așa că dacă lucrurile iau o turnură foarte nasoală, poți să ieși extrem de prost din treaba asta.~~ E mai bine să nu te cerți ca chiorul cu scandalagii.

Propunerile indecente din partea bătrânilor care s-au afumat pot fi ignorate liniștit. Bătrânii de vreo 70-70+ ani destul de amețiți de băutură care ți-ar putea vorbi sunt destul de inofensivi, din câte am văzut.
Evită grupurile de bărbați mai tineri care sunt clar băuți, însă. E mai sigur. Deși probabil că nu pe tine te vânează.
Pentru tineri: dacă un bărbat mai în vârstă te urmărește insistent și îți spune „îngerașul” și „copilașul”, ai de-a face cu un tip dubios care și-o merită. Eu am încercat o atitudine extrem de inocentă și propunerea de a-i face lipeala cu mama. Tu, ca bărbat, poți să îi spui că tu ești cu cineva, dar tatăl „care n-are burta chiar așa de mare, doar uite atât” e disponibil. Dacă un astfel de comentariu nu-l va îndepărta de tine, poți să începi să ceri ajutor de la alții, cred eu. Până în faza asta n-am ajuns.
În cazul în care masculul e insistent, îți dă telefoane, te agasează pe messenger etc., taie comunicațiile cu el. Nu-i răspunde. În general se potolesc. Dacă n-o fac, sugestia feminină venită de la grupul meu de prietene e „du-te la poliție”.
Dacă te urmărește cineva pe stradă, stai în locuri populate. Urcă-te în mijloace de transport în ultimul moment, ca să nu se poată lua după tine. Încearcă să-l pierzi fără să pierzi protecția mulțimii. (verificată pe pielea proprie)
Prietenul care se dă la tine. Cu toatele am avut așa ceva și fiecare are o metodă de respingere diferită. Ideea e asta: nu-l încuraja, nu sări în sus. Încearcă să-l descurajezi ușor. Vorbitul intens despre o a treia persoană care ți se pare atrăgătoare poate să-l facă să dea înapoi.

Mă bucur enorm că experiența mea cu bărbații problematici poate să le fie de ajutor sărmanilor neajutorați care n-au trebuit să respingă niciodată un avans și nu au învățat cum se face. Esența e unică: răceală + ignorare, chiar dacă se manifestă în tot felul de modalități.

Îmi dau seama cum trebuie să fie să ajungi bărbat în toată firea și să-ți dai seama că-ți lipsește educația în acest domeniu care ne este absolut esențial nouă femeilor și care ne-a intrat în sânge. Din fericire pentru voi, șansele de a fi amenințați fizic scad și dacă cineva vă hărțuiește n-o să auziți „Nu spun că merita să fie hărțuit, dar și-a cerut-o.” Sau: „Ce treabă avea să meargă pe stradă la costum? Nu știe că unii au fetișuri pentru costume?”

Știu, știu. N-ați vrea să trăiți într-o lume în care să fiți incomodați de întrebări indecente, de bărbați care se dau la voi aiurea, de inebriați care ar vrea să vă dea pantalonii jos, de tipi nespălați care urlă apelative după voi.

Nici eu.

Scepticism în fața feminității

Fri, 18 Oct 2013 11:09:43 +0000

După ce au făcut mișto de Otravă, Dorin și Vali Petcu au link-uit către un articol despre greșelile femeilor în relații. Ceea ce e ok, dar la fel cum ei au antene speciale pentru captarea bullshitului masculin generator de lacrimi și ațâțător de sentimentalism, am și eu antene speciale pentru captarea bullshitului feminin generator de hotărâre de a-ți schimba viața și a deveni mai bun/ă.

Faza cu articolul respectiv e că are în mare parte dreptate, doar că greșește cam în aceeași măsură. Spune „femeile așa-și-pe-dincolo.” Și informațiile din „așa-și-pe-dincolo” sunt în general corecte, dar implică lucruri care nu sunt neapărat la fel de valabile.

O întrebare peste care am dat într-o carte de chestii budiste acum prea mult timp ca să-i mai știu sursa:

Doi prieteni mergeau pe stradă. Niciunul nu avea umbrelă. Unul dintre ei nu a fost udat de ploaie. Cum e posibil?

Auzi o grămadă de răspunsuri la întrebarea asta: că unul a mers pe sub streșini, celălalt nu. Unul avea pelerină de ploaie, celălalt nu. Etc. Nu prea apare nimeni care să zică „Nu ploua; faptul că unul n-a fost udat nu înseamnă că celălalt s-a udat.” E un răspuns destul de stupid, pentru că știm cu toții că dacă celălalt nu s-ar fi udat formularea ar fi fost diferită. Dar merită ținut minte skepsisul pentru situația de acum.

Faptul că un grup restrâns are o proprietate nu înseamnă că un grup mai larg nu are aceeași proprietate. Faptul că primim informații doar despre grupul restrâns nu spune nimic despre grupul mai larg.

1. Diferența majoră dintre bărbați și femei e că folosim termeni diferiți

a. Femeia care nu vorbește

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand crede cu tarie ca telepatia chiar functioneaza si se asteapta ca el sa o inteleaga fara ca ea sa comunice deschis, direct, fara invaluiri mesterite sau manipulari lacrimogene.

Corect. Uite o mostră de discuție:

A: Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști de ce am nevoie.
B: Tu crezi că eu citesc ce e în capul tău? Vorbește și vedem dacă pot rezolva.
A: Ar trebui să poți să-ți dai tu seama.
B: De unde? Gândim diferit, tu știi mai bine ce vrei tu. Încearcă să te prinzi, îmi zici și…

Dacă zicem că A e femeie și B e bărbat, e clar că A e femeia neînțeleasă care nu știe ce vrea și B e bărbatul rațional care încearcă să rezolve problemele prin gândire. B ar trebui să ghicească ca dovadă a iubirii.

Întâmplător, B sunt eu și A e un ex care mi-a mâncat nervii pe pâine. Eu trebuia să mă prind datorită „intuiției mele feminine” și a inteligenței mele emoționale superioare. El nu trebuia să vorbească pentru că toată lumea știe că bărbații nu comunică foarte mult și au dorințe simple și clar de înțeles.

Avem cuvinte diferite pentru același fenomen. Bărbații trebuie să „deducă” ce vor femeile, femeile trebuie să „intuiască” ce vor bărbații. Femeile nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu rațiunea și logica, bărbații nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu comunicarea și cu înțelegerea propriilor nevoi.

Vă bateți joc de mine. E aceeași chestie. Cine nu vorbește și nu explică riscă să fie neînțeles, asta e tot. Cine te cunoaște și/sau seamănă cu tine ca structură poate să ghicească ce-i cu tine din câteva gesturi sau reacții.

Reformulăm din articol: Bărbatul greșește într-o relație când se bazează prea tare pe intuiția femeii și se așteaptă ca ea să-l înțeleagă fără ca el să comunice deschis, direct, fără ca el să explice.

Da, bărbații folosesc mai rar manipulările lacrimogene. Cultura din care facem parte îi învață să nu explice pentru că femeile nu sunt interesate de chestii tehnice sau sporturi și nu percep diverse aspecte ale bucuriilor masculine. Rezultat?… Îmhî.

b. Femeia care vrea să fie slujită.

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie presupunand ca el exista in viata ei pentru a-i rezolva ei problemele.

Corect. Și bărbatul greșește într-o relație presupunând că ea o să-i curețe toată casa și o să gătească, că femeile sunt moarte după așa ceva. Și apoi o să-l susțină mereu când are probleme la servici, când suferă, când are un conflict cu cineva.

Ambele direcții, doar că iar îi spunem altfel.

c. Femeia care speră și iartă

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand exagereaza cu speranta si cu iertarea.

Pentru că niciodată nu s-a întâmplat ca o femeie să-l înșele, să-i toace banii, să-i promită că nu mai face și să o ia de la capăt. Sunt oameni care au prea multă răbdare și oameni care au prea puțină. Educăm fetele și băieții în stiluri diferite, să accepte chestii diferite și să ignore chestii diferite. Și între anumite limite lumea iartă și speră.

d. Femeia care se teme de vulnerabilitate

Femeia greseste intr-o relatie refuzand sa negocieze nevoile ei reale, pentru ca ii este teama de ridicol si de penibil, si de fapt, pentru ca ii este teama de vulnerabilitate.

Ceea ce bineînțeles nu se întâmplă niciodată la bărbați. Bărbații nu se tem să fie vulnerabili. Își exprimă cele mai ascunse și ciudate dorințe din prima clipă pentru că nu au nicio problemă să fie ridicoli sau penibili.

2. Scepticismul meu în fața feminității

În momentul în care aud de „inteligență emoțională superioară” și de „roluri diferite, daturi biologice si psihice diferite”, încep să mă sustrag din zonă.

Oamenii nu sunt rigizi, ci se adaptează la mediu, își învață comportamentul de la ceilalți, sunt educați într-o direcție sau alta. Cei care susțin „rolurile diferite” și „daturile biologice diferite” sunt cei care-mi spun că sunt chestii care trebuie lăsate pentru „băiețași”, pentru că noi suntem „fetițe” și nu ne ocupăm de așa ceva. De exemplu de calculatoare, jocuri, știință, logică, reparat chestii prin casă. „Fetițele” învață să coasă și să gătească, au grijă de copilași, iubesc bebelușii etc.

Eu vin din altă lume, în care chestiile astea nu sunt un dat de la natură. Maică-mea repară și meșterește la 60% din chestiile din casă cu scotch (pentru că e arhitect). A învățat cum să facă asta de la tatăl ei, care făcea tot felul de chestii cu leucoplast (pentru că era doctor). Dacă ai talent la științe exacte, te ocupi de ele. Dacă ești pe direcția umanistă, faci chestii umaniste. Când vrei ceva, vorbești. Nu am crescut cu ideea că o femeie trebuie să X, Y, Z, sau că un bărbat trebuie să C, B, A. Când mama era mică, familia mânca în mod regulat la cantină pentru că bunicul era de părere că dacă poate să o scutească pe bunica de o grijă în plus, de ce să n-o facă?

Femeia greseste intr-o relatie neintelegand ca femeia si barbatul nu sunt egali.

Femeia și bărbatul sunt egali. Faptul că eu nu am nicio tragere de inimă să spăl vase nu cântărește mai puțin decât faptul că tu nu ai nicio tragere de inimă să speli vase. Chiar dacă eu sunt femeie și tu nu. Nevoia ta de singurătate nu cântărește mai mult decât nevoia mea, chiar dacă tu ești tip și stereotipul zice că ai nevoie de spațiu.

A, că nu sunt identici. Păi, eh, normal. Într-o relație de orice fel n-o să găsești persoane cu aceleași cerințe și necesități. Și între prieteni, unul vrea ceva, celălalt vrea altceva. Până la urmă te pui de acord ce și cum. Unul simte nevoia să asculte, celălalt să vorbească. Unii te duc să faci tot felul de chestii interesante, alții vor să stai cu ei prin cafenele. Avem nevoi diferite ca oameni, stiluri diferite, abordări diferite. Nu pentru că suntem sexe diferite, ci pentru că suntem oameni diferiți.

Adeptele „feminității” vor să reducă totul la o mare scindare între femei și bărbați, când de fapt scindarea există, doar că nu e atât de clară și imuabilă; și nu e o chestie declarat biologică cât e una culturală și educațională.

Adeptele astea alea „feminității” (și reversul masculin al medaliei) sunt unul dintre motivele pentru care cele două sexe comunică ca naiba. Pentru că diferența e întreținută, hrănită, ațățată cu chestii gen „cele două sexe sunt diferite și au necesități diferite”. În loc să comunici cu celălalt de parcă ar fi o persoană adevărată, activezi stereotipul. Nu mai asculți ce zice, ci „știi tu” ce și cum. Te uiți la dovezile pro-stereotip, sau chiar le cauți, fără să bagi în seamă ce nu prea bate.

După care te miri că ești nemulțumit.

Încă niște conversații cu Linda (rochii masculine, fuste și kilturi)

Wed, 28 Aug 2013 21:06:46 +0000

(de ce nu ni se permite mie și Lindei să stăm prea mult împreună? Poate din cauza ideilor crețe)

În urma comentariului cu Ionuț despre Asociația Familiilor, am zis să mai bag un ochi pe careva din site-urile Alianțelor/Asociațiilor Familiilor din România, care au toate ca scop promovarea „familiei puternice, întemeiate prin căsătoria între un bărbat şi o femeie, ca normă validată istoric în societatea umană.”

Desigur, eu sunt destul de neîncrezătoare în ce privește „normele validate istoric”, pentru că și „bărbatul trebuie să fie doar puțin mai urât ca dracul/mai înșeală/mai lovește femeia” e o chestie la fel de validată istoric. Just sayin'.

Din una în alta, am ajuns la un articol despre propaganda homosexuală prin școli/instituții de învățământ, moment în care am aflat că ambasadele diverselor țări promovează perversiuni (nu, zău! citez: „Ambasade ca ale Olandei, Cehiei, Franţei şi Marii Britanii sunt promotoare active ale perversiunilor în ţara noastră, încât până şi ambasadorii lor participă la respingătoarele parade stradale”). Nu pot decât să-mi imaginez ambasadorii Franței invitând lumea la o orgie în toată regula, ambasadorii Marii Britanii promovând scandaluri liniștite, dar foarte scandaloase, ambasadorii Olandei scoțând studentele la olandeză și secretarele la vitrină și ambasadorii Cehiei… Ok, habar n-am ce stereotipuri sexuale există legate de Cehia.

Și, spre final, am aflat vestea îngrozitoare: „la o grădiniţă din ţară un părinte reacţiona prompt faţă de ideea perversă a unei educatoare de a-i invita pe cei mici să vină a doua zi îmbrăcaţi potrivit sexului opus. Educatoarea respectivă a declarat că iniţiativa a fost mai mult o glumă”.

Ideea perversă de a veni îmbrăcați potrivit sexului opus… XD Dacă un tip (suficient de slab, e drept) s-ar îmbrăca în hainele mele de zi cu zi, cred că nu v-ați da seama prea repede că e ceva ciudat. Și dacă eu m-aș îmbrăca în hainele unui tip (e drept, mai pe măsura mea), nici voi nu v-ați da seama. Unisex. Și! Tipele sunt sexy în haine masculine, de obicei. Sorry, dar. E adevărat.

Moment în care i-am zis Lindei: Știi, problema cu rochiile la bărbați e că de fapt nu li se potrivesc. Nu-s făcute după măsurile lor, pentru că dacă ar fi făcute…

Linda: Dar se fac!

Eu: Pe bune?

O scurtă căutare pe Google mai încolo, mi-am dat seama de un adevăr terifiant: preoții se îmbracă în rochii. Nu, tipul din dreapta nu e în sutană, e în fustă. Dar mamă ce seamănă.

Linda: Acuma înțelegi de ce-mi plac bărbații în kilt?

Eu: Îmmmmmhî.

Linda: Dă pe Google „utility kilt” sau „work kilt”. Sunt mișto. Sunt cele mai tari chestii inventate vreodată.

Și nu pot să zic decât că sunt aproximativ de acord cu ea XD Mai ales după ce am găsit o poză cu un utility kilt , un tip mișto și o pisică neagră. (kittyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyyy!)

Sau un tip mare, negru, plin de mușchi și care pare să fie mai samurai decât toți soții de la Alianța Familiilor împreună.

E foarte amuzant că persoanele care merg la Biserică și ascultă ce spune un tip în rochie sar în sus când copiii lor fac chestia asta puțin la mișto (deși, e drept, poate subminează autoritatea preoțească)

Și cu ocazia asta am fost convinsă (mai ales cu o Linda lângă mine care zice „Kilts are aaawwwweeesome”): kilturile sunt tari. Da. Se pot face fuste/rochii pentru tipi care să le stea bine. Doar că nu se prea obosește nimeni.

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):

Femeia e o creatură superioară

Wed, 10 Jul 2013 13:41:00 +0000

Femeia e o creatură superioară. Dă dovadă de empatie şi de înţelegere, de blândeţe şi bunătate, uneori chiar de înţelepciune şi iubire. Femeia poate însă să şi mintă, să înşele, să manipuleze şi să se răzbune şi să facă câte şi mai câte alte astfel de răutăţi.

Cam ca bărbatul, de altfel, care e şi el o creatură la fel de superioară pentru că face parte din fix aceeaşi specie. În comparaţie cu cimpanzeii şi delfinii, oamenii sunt uniformi şi greu de distins, în comparaţie cu paramecii e aproape absurd să vorbeşti de diferenţe importante între oameni.

Aşa că dintr-o perspectivă a umanităţii în general, sunt prea puţin impresionată de chestiile despre femei pe care le întâlnesc pe toate drumurile. Sunt chiar cinică. Sunt cinică în ce priveşte trecutul la cratiţă (deşi mă descurc chiar bine la cratiţă, graţie unei pasiuni pentru mâncare şi a necesităţii de a mi-o face singură), cinică în ce priveşte capacităţile superioare ale femeii în ale cusutului sau ale curăţeniei (prietenii ştiu de ce) şi cinică şi în ce priveşte splendidele calităţi ale femeilor.

Femeile sunt, în general, ceea ce se fac. Te naşti pe lume cu nişte atribute, cu nişte ocazii şi pe urmă te clădeşti ca om – cum poţi, dar şi cum vrei. Nu ar fi fost de exemplu totalmente exclus la nivel de posibilităţi să-mi folosesc calităţile pentru marketing (cum mi-a sugerat maică-mea vitregă), pentru a preda în şcoală (am talent, am înclinaţie, dar n-am chef de sistem) sau să-mi folosesc un cu totul alt set de calităţi pentru a convinge bărbaţii să mă întreţină (am avut şi exemplul pe viu „Vai, dragă, nu-mi iei şi mie o poşetuţă Gucci, că eşti singurul care a primit ceva azi noapte”, dar recunosc că cel mai tare m-a perplexat faptul că tipa ştia ce primiseră cei din jur; nu sunt sigură că exemplul nu m-ar fi putut determina să-mi folosesc un alt set de calităţi ca să mă fac Jane Bond).

Citate gen „Femeile sunt un izvor de înţelepciune a inimii” nu mă dau pe spate pentru că denotă o generalizare menită să te facă să te simţi bine fără să mişti un deget. Dacă femeile sunt aşa de superbe şi tu eşti femeie, atunci… Atunci poţi să te relaxezi pe plajă cu un mojito. Nu trebuie să faci ceva cu viaţa ta, nu trebuie să vrei mai mult, să te străduieşti să atingi ceva pentru tine. E destul să fii femeie.

Piedestalul celor care cred în feminitate ca adevăr, ca superioritate feminină nu e un loc de unde să tronezi ca o femeie superioară. E o închisoare personală, e un premiu de consolare, e o chestie pe care ţi-o spui când n-ai altceva mai bun de care să te bucuri. Uneori poate chestiile de genul ăsta prind bine (nu ştiu, poate ai vrut să-ţi repari calculatorul, ai eşuat lamentabil şi ai nevoie de un substituent de ciocolată care să nu îngraşe), dar de cele mai multe ori nu sunt nici pe departe folositoare. Pentru că nu mai faci altceva. Pentru că în loc să obţii ceea ce vrei preferi să te faci că ai deja tot ce-ţi trebuie.

Sunt acuzată uneori de feminism şi de supărare pe valorile tradiţionale feminine – mai ales când râd pe sub mustaţă de femeia dătătoare de dragoste, de mama al cărei scop în viaţă e iubirea de copii a citatelor răs-citate. Prefer să mă gândesc că sunt cineva care crede că merită să-ţi faci viaţa cum o vrei tu – nu cum ar fi mai simplu să o laşi, nu cum o văd alţii şi poate că ar fi bine.

Şi, mă rog, ok. Prefer să mă gândesc la femei ca fiind capabile de mai mult decât complacere în citate pentru că fac parte din aceeaşi specie cu bărbaţii. Cea umană. Care poate face destul de multe.