Bancuri on Roxana-Mălina Chirilă

Cum traduci intraductibilul

Fri, 22 Feb 2019 19:59:19 +0000

E plin internetul de liste, articole și postări pe net despre cuvinte „intraductibile”, începând de la cuvântul românesc „dor” (eu îl traduc cu „longing” în engleză, de obicei) și ajungând până la cuvinte din tot felul de limbi care par exotice până în momentul în care le studiezi și dispare mirajul.

Eh, toate bune și frumoase, până când vrei să-ți traducă cineva un text și ultimul lucru pe care vrei să-l auzi e „nu se poate”. Atunci parcă dispare sentimentul de fascinație în fața exotismului și-și face apariția frustrarea.

Am o veste bună și una proastă. Vestea bună e că orice se poate traduce, pentru o valoare dată a putinței. Vestea proastă e că diferențele de nuanță și conotație vor exista mereu. Unele lucruri nu vor fi niciodată la fel. Sau poate nimic nu va fi niciodată la fel.

Să luăm următoarea propoziție: „Maria merge la piață.” Simplu, nu? Pe de o parte, da, e o idee simplă, iar cuvântul pentru „piață” tinde să existe în cam toate limbile. Pe de altă parte, există o încărcătură a cuvintelor. Una era să merg la piață când eram mică, când piața era singurul loc de unde puteam cumpăra fructe și legume, dar unde exista și o alimentară, care făcea parte din piață. Puteam merge la piață să iau bureți de vase și chipsuri. Acum, când zic „piață”, mă gândesc la un loc plin de tarabe unde țăranii vând fructe și legume – e partea de piață efectivă din piața copilăriei mele.

Când am ajuns în Piața Amzei în 2004, am dat peste tarabe cu fructe exotice aranjate frumos, ca la supermarket. Nici nu se punea problema să fie cultivate de vânzători locali, ci era evident că fuseseră cumpărate de la alții și erau vândute acolo. Era aceea o piață în adevăratul sens al cuvântului? Sau era mai degrabă o alee de minimarketuri cu fructe exotice, deschise în aer liber?

O piață e o piață și ne așteptăm să cumpărăm lucruri de la tarabe de acolo – dar ce lucruri și cum arată piața, asta depinde de contextul nostru.

Va fi mereu o diferență în funcție de cine citește textul. Dacă-l traduci în altă limbă și cuvintele au un pic alt sens, diferența va fi și mai mare. E un gând cu care te împaci, până la urmă. Dar există și soluții.

Uneori, Maria merge la piață și nu contează ce piață e și cum arată. Alteori, _acuratețea _e pe primul loc – să zicem că traduci „Odiseea” pentru o editură universitară și un public pentru care e important să înțeleagă subtilitățile originalului. Atunci, folosești note de subsol și introduceri, explici de ce ai făcut anumite alegeri și nu altele, explici referințe care sunt obscure în ziua de azi, dacă nu ești în temă.

Sau să zicem că traduci un roman în care _acuratețea _e mai puțin importantă decât cum sună totalul – atunci adaptezi un pic, cât să fie lucrurile și cât de cât clare, și foarte citibile. În fond, un copil nu vrea să afle toate nuanțele alegerilor lingvistice ale lui J.K. Rowling în „Harry Potter”, vrea să citească cartea.

Sunt și cazuri în care exactitatea e mult mai puțin importantă decât scopul. Dacă ai o descriere simpatică a unui produs, nu vrei ca publicul să priceapă exact cât de simpatic era textul tău în original, ci vrei să citească o descriere simpatică și, pe cât posibil, să-ți cumpere produsul.

Atunci, cea mai bună idee e să adaptezi puternic (lucru care se numește transcreare, deși cred că unii colegi de breaslă mi-ar da în cap cu definiția simplistă). Poate schimbi cuvinte, poate că sensul literal e altul, dar obții ceva similar ca scop. Nu o iei pe câmpii, dar te uiți ce efect voia să obțină autorul și încerci să-l reproduci. Nu traduci cuvântul, traduci intenția.

Hai să vă spun un banc în engleză.

The future, the past and the present walked into a bar. Things got a little tense.

Bancul ăsta se bazează pe un joc de cuvinte. Mai exact, cuvântul „tense” din a doua propoziție poate să însemne și „tensionat”, și „timp verbal”. Secundar, „things” are sensul de „lucruri”, dar are și un sens mai general, de „situație” – cam cum e și la noi când zicem „uite cum stau lucrurile” și e evident că nu ne referim la niște cutii.

Bancul poate fi tradus cuvânt cu cuvânt în două moduri:

Viitorul, trecutul și prezentul au intrat într-un bar. Lucrurile au primit un mic timp verbal.

Și:

Viitorul, trecutul și prezentul au intrat într-un bar. Situația a devenit un pic tensionată.

Evident că niciuna dintre cele două variante nu pușcă în română, pentru că se pierde jocul de cuvinte. Tradus, bancul nu mai e banc. Traducând _sensul _exact, pierzi fix esența de glumă despre timpuri verbale care intră într-un bar și se bazează pe un joc de cuvinte.

Dar:

Trecutul, prezentul și viitorul intră într-un bar. Acolo beau tot timpul.

E fix același banc, cuvânt cu cuvânt? Nu, dar funcționează ca banc. Dacă e gluma cu care un lingvist și-a deschis articolul despre timpuri verbale, vrei să fie o glumă, nu o chestie care face cititorii să plângă de la bun început. (Poate plâng până la final, oricum, pentru că lingvistica e un domeniu capabil să-i facă pe mulți să-și smulgă părul din cap; dar măcar nu va fi din cauza traducerii.)

Cam același lucru se poate face și în poezie, când cauți variații pe aceeași temă până când rimează (am tradus poezii care încă au rimă, pentru că de obicei nu le traduc pe ale poeților de avangardă, ci pe ale celor angajați la firmele de gaming). Sau când traduci titluri, replici care e important să sune mișto, glume ale oamenilor care scriu articole despre cine știe ce noutăți pe care le lansează sau chestii tehnice pe care le-au făcut șamd.

E drept că uneori lucrurile nu pot să sune și bine în română, și să și fie fix ca-n altă limbă, dar e ok. Uneori nici nu trebuie să fie perfect identice, ci trebuie să fie mișto pentru noi, ca și cum ar fi scrise direct pentru noi.

Cum afli dacă e caniculă

Mon, 20 Jul 2015 12:06:02 +0000

E foarte cald.
Toată lumea se plânge că e foarte cald.
Ziarele s-au plictisit să anunțe că e foarte cald și acum te ajută să descoperi pepenele verde.
Începe să te intrige ideea de înghețată prăjită.
Dai drumul la duș la apă rece și până ajunge la tine e caldă.
Te uiți la blocurile din jur și nu vezi nici măcar un singur bătrân care stă la geam sau pe balcon să se uite cum merge lumea pe stradă.

Vedeți? Nici aici nu sunt bătrâni. Că e prea cald.

Despre începuturile umorului în istoria mea personală

Wed, 27 May 2015 08:26:56 +0000

Când eram mică citeam bancuri într-o veselie. Îmi plăceau la nebunie, erau ca benzile desenate: scurte, la obiect, aveai o lume întreagă în câteva paragrafe. Bancuri cu nebuni, bancuri cu olteni, bancuri cu blonde, bancuri cu Ștefan cel Mare sau alte figuri istorice, bancuri cu Făt-Frumos și încă o mie de alte tipuri de bancuri.

Problema fiind că le citeam în clasele primare, pe la vreo 6-8 ani, sau când m-a apucat pe mine. Mie-mi plăceau pentru poveste, că în jumătate din cazuri habar n-aveam despre ce e vorba. Mai ales că citeam fără probleme și bancurile fără perdea, chiar dacă nu înțelegeam de ce și-a uitat Făt-Frumos chiloții cu elice la Ileana Cosânzeana și nu-mi puneam problema de ce s-a dezbrăcat la ea acasă înaintea venirii zmeului.

Într-o bună zi, m-am trezit spunându-i un banc cu olteni unei femei din județul Hunedoara și pentru prima oară în viața mea m-a încercat o neliniște: nu știam unde e Oltenia nici să mă bați, dar nu voiam s-o jignesc. Am stat gata să încep să-mi cer scuze și să spun că e doar un banc – dar din faptul că nu s-a simțit jignită am aflat pentru prima oară în viață unde NU se află o regiune geografică, iar faptul mi-a rămas întipărit în minte, asociat cu un oftat de ușurare.

Spuneam bancuri des oricui mă asculta, chiar dacă eu nu le înțelegeam. Era suficient că oamenii râd, că povestea e spusă. Și de aceea zic oricând cu mâna pe inimă că homofobii n-au de ce să se teamă că prichindeii lor ar putea să se întrebe ce-i cu bărbații care sunt „într-o relație”: prichindeii habar n-au ce-i aia relație nici să-i pici cu ceară, viziunea lor despre lume e complet diferită de cea a adulților. N-au conceptul. Freud îi dă înainte cu natura Oedipiană a relației părinte-copil, dar asta pentru că e prost: copilul vrea atenție și copilul e atașat de familie. Dacă o copilă de 5 ani zice „când mă fac mare mă căsătoresc cu tata”, nu e pentru că are nu știu ce drac de dorințe ciudate incipiente, ci pentru că ta-su e probabil cel mai ok bărbat adult pe care-l cunoaște și a văzut că e hiper-necesar să locuiești cu cineva ca adult (o chestie numită „căsătorie”), așa că a ales varianta în care n-o să dispară pe mâna străinilor ciudați.

Dar inocența copiilor are termen de expirare. La un moment dat am început să percep că anumite subiecte, povești și bancuri erau cu probleme. Nu știam de ce, dar începeam să pricep că sunt cu chestii tabu, pe care n-ar trebui să le spună copiii. Am început în disperare să tai bancuri din repertoriu ca să-l curăț, având ideea vagă că mă făceam de râsul lumii.

Uite un banc pe care l-am eliminat din repertoriu în disperarea de a nu cădea prost fără să știu de ce:

Albă-ca-Zăpada s-a dus să facă baie și piticii s-au suit unul peste celălalt. Cel de sus se uita pe gaura cheii și îi povestea celui de sub el ce se întâmplă, iar el repeta și pentru ceilalți:
– Se dezbracă, a zis primul.
– Se dezbracă…
– Se dezbracă…
– Se dezbracă…
– Se săpunește, a zis primul.
– Se săpunește…
– Se săpunește…
– Se săpunește…
– Se clătește, a spus primul.
– Se clătește…
– Se clătește…
– Se clătește…
– Se scoală, a zis primul.
– Și mie…
– Și mie…
– Și mie…

Habar n-aveam exact care-i faza cu sculatul ăla, decât că greșeau piticii la transmitere, dar am scos bancul, pentru că primeam priviri jenat-mustrătoare când îl spuneam. Și am scos multe altele și până la urmă am ajuns la următorul:

Sherlock Holmes și Watson erau într-o excursie cu cortul, când Sherlock l-a trezit pe Watson:
– Ce vezi, Watson?
– Carul Mare.
– Și?
– Și Carul Mic.
– Și?
– Și luna, și restul stelelor.
– Și?
– Și nu știu, Sherlock, spune-mi tu.
– Watson, prostule, ăștia ne-au furat cortul.

Există versiuni mai bune ale bancului, dar eu pe asta o știam. Am stat mult să mă gândesc dacă „Sherlock, Watson și cortul” ar trebui scos din repertoriu sau nu, dar da, până la urmă am încetat să-l mai spun. Pentru că, în fond, ce făceau Sherlock și Watson în același cort?! Cum ajunseseră acolo, de ce dormeau împreună? Adevărul e că, dacă stai să te gândești, e o întrebare destul de bună.

La un moment dat am și început să înțeleg care-i faza în anumite bancuri – mai ales cele pe care le scosesem din repertoriul uzual – și, în cele din urmă, a trecut moda bancurilor cu totul. Sau poate am depășit noi vârsta. După cum zicea maestrul Eftimie, anumite arte străvechi practicate în școli încă mai există pe undeva: Macao lives!

Cred cu tărie în faptul că disperarea cu care am stat în copilărie să întorc bancurile pe toate părțile a pus bazele capacității mele de analiză pe text și de studiere a unei probleme din cât mai multe unghiuri, cât mai obsesiv posibil. Și câți oameni pot spune că puterea lor de introspecție se datorează în parte bancurilor fără perdea?… Eeeexact.

[][2]

Bancuri elementare, dragă Watson.