Berlin on Roxana-Mălina Chirilă

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties”

Thu, 13 May 2021 18:57:14 +0000

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen.

Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood. Cu alte cuvinte, știam ce spune Hollywoodul despre romanul unui englez care povestește de Berlin. Cartea asta am luat-o mai mult din întâmplare decât din vreun interes pentru subiect – dar așa cum se întâmplă uneori, întâmplarea poate scoate la înaintare și ceva bun, nu numai lucruri rele.

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un fel de istorie a unei lumi de acum un secol – dar o istorie în care aproape că te poți scufunda. Volumul e artă. E o experiență care reușește să aducă la viață un moment strălucitor, artistic, plin de energie, glorios, dar în spatele căruia pândește umbra foamei, a extremismului și a disperării.

Nu ne spune o poveste în ordine cronologică, ci ne prezintă pe rând locuri, oameni și evenimente, excentrici, oameni de artă, oameni de știință, criminali și farsori care se perindă prin Berlin – cu bune și rele, cu reușite și eșecuri, dar mai ales, cu tot ceea ce i-a scos în evidență și i-a făcut nemuritori.

Iar textele sunt însoțite de ilustrații în mare parte în alb-negru, care sugerează o lume mai degrabă decât ne-o arată în detaliu.

Cum volumul e enorm_ _(23,5×37 cm), simți mult mai puternic impactul ilustrațiilor în momentul în care te apuci să citești decât uitându-te la pozele puse de mine pe ecran – dau o impresie de spațiu și de tangibil pe care mi-e greu s-o pun în cuvinte.

Mai mult decât atât, creează atmosfera unei lumi într-un fel în care fotografiile de epocă n-ar putea s-o facă. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” nu-și propune să facă o istorie simplă, așa că-și permite să încânte: acolo unde pozele ar spune un adevăr prozaic și concret, pe care l-am trece apoi prin percepțiile noastre de secol XXI, desenele încearcă să transmită un adevăr poetic și emoțional. Nu un „cum era”, ci „cum ai fi perceput”. Schițe de clădiri elegante, dansatori pe scenă prinși în mișcare, privirile flămânde ale săracilor mai degrabă evocă epoca și se pliază pe percepția din epocă, așa cum ne e povestită.

E o decizie inteligentă – nu ai cum să te uiți la un film al lui Marlene Dietrich la fel cum ar fi făcut-o un cinefil contemporan ei. Nu ai cum să vezi fotografiile locurilor faimoase percepându-le modernitatea, nu după o sută de ani. Experiența noastră despre lux, modernitate, cinematografie va interfera. Avem percepții diferite despre ce este atrăgător și ce nu, ce este modern și ce nu, ce este inovator și ce nu.

Câteodată, ca să transmiți o percepție despre frumos trebuie să te ferești să arăți spre el. Orfeu este cel mai mare cântăreț mitic care a existat vreodată nu pentru că știm ce muzică ar fi cântat, ci dimpotrivă: pentru că nu știm, dar poveștile ne spun că a făcut și Furiile să plângă cu muzica lui și că a putut intra în și pleca din tărâmul morților. Dacă l-am auzi cântând, probabil am fi dezamăgiți, majoritatea dintre noi. Elena din Troia, și ea, are un chip necunoscut, dar știm că e cea mai frumoasă femeie din lume pentru că o mie de corăbii au dus soldați la război pentru ea.

Pe coperta din spate a cărții e inserat elegant și un CD cu muzică din epocă (e aproape invizibil în ilustrație). Piesele sunt alese pe sprânceană și e o plăcere să le asculți cât citești – contribuie și ele la atmosferă. Mai mult, fiecare este cântată de cineva menționat în carte și poți să participi, într-un fel, la lumea lor.

[][4]

CD-ul e partea rotundă. E prins cu același sistem cu care ar fi într-o cutie de CD/DVD.

Și ce lume! Strălucitoare, atractivă, o capitală a artiștilor și a filmului, un loc șocant în care atât de mulți vor să reușească pe scenă și atât de puțini o fac, o lume a inflației galopante (și, în cele din urmă, a ieșirii din inflație), un loc al creativității, al libertinajului, al cocainei. Iar în timp ce o parte din populație se pierde în distracții și în viața de noapte, o altă parte face foamea pe străzi mizere, în timp ce dictatura se apropie din umbră. Dar acoperind urâtul cu decadență, ai oameni excepționali, figuri impunătoare, carismatice, un talent exploziv care se manifestă opulent. Nu poți să nu vrei să fi văzut Berlinul atunci, deși îi înțelegi căderea.

E o carte, dar e și o experiență.

Iar în ce privește realizarea fizică, volumul e, ca toate cele de la Taschen de altfel, făcut cu multă grijă. Paginile sunt legate în așa fel încât poți să vezi ilustrațiile întinse pe două pagini complet și fără efort (cine s-a chinuit vreodată cu volume cu desene până la cotor, trăgând de foi, știe de ce spun asta). Coperta e realizată din material textil plăcut la atingere. CD-ul e adăugat în așa fel încât nici nu simți că e acolo, dar nici nu riști să-l pierzi.

Nu am văzut decât acum, uitându-mă la ei pe site mai atent la carte, că a luat un întreg cârd de premii pentru design (și poate nu numai), ceea ce nu mă miră (adică – ba da, dar mă miră pentru că nu știam că există atâtea premii pentru design de carte). Dar îmi place faptul că nu au simțit deloc nevoia să-mi bage faptul ăsta sub nas.

Și se pare că au și un trailer pentru cartea asta, unde o puteți vedea un pic mai bine.

[Adăugire ulterioară, pentru că cineva întreba cum se poate comanda: se poate comanda din România, direct de pe site-ul editurii Taschen. Livrările se fac prin curier. Comenzile de peste 50 de euro au livrare gratuită. Așa ajung eu să cumpăr câte un pachet de cărți de la ei pe an.]

Poziția copilului [Recenzie]

Sat, 13 Apr 2013 08:12:13 +0000

Am fost aseară să văd cel mai în vogă film românesc de astăzi, Poziția copilului. Unde? În orașul meu natal, Sfântu Gheorghe. Cum? Pe un bilet în plus al cuiva care n-a mai avut chef să meargă.

Ca idee, mărețul oraș Sfântu Gheorghe, inima Transilvaniei, duce o lipsă acută de cinematograf. Mai demult (adică în preistoria copilăriei mele) erau două – Cinema Lux (o chestie prăpădită și vai de capul ei) și Cinema Arta, care era decent. După ceva timp, Cinema Arta a devenit Disco Discret, unde ziua se proiectau filme și noaptea era discotecă. Un loc mișto, de altfel, cu scaune comode, bar, mese. Ce mai, fain – doar că a dat faliment parcă înainte să ajung eu la facultate.

Deci ideea de film în Sfântu Gheorghe e una foarte specială de felul ei – unde să-l proiectezi?… Păi, la teatru. Acel loc superb unde am decis că urăsc teatrul pentru că nimeream doar chestii post-moderniste, întunecate și stranii. Un loc unde panta sălii e atât de mică încât poți vedea bine doar dacă ești în primu rând, la balcon, pe scenă sau dacă sunt doar pigmei în rândurile din fața ta.

Ieri, sala plină, cu scaune aduse în plus ca să se facă un rând nou pe unul din culoare. Aveam bilet, dar nu l-a verificat nimeni. Nici la intrarea la teatru, nici la intrarea în sală, nicăieri. S-a mers pe încredere, bănuiesc. Pe scenă au urcat mai mulți, care s-au invitat unii pe alții să vorbească. Așa am aflat că s-au împlinit ieri 26 de ani de la înființarea teatrului respectiv, că Emil Pantelimon, fost coleg de școală, s-a ocupat de punerea pe picioare a evenimentului (momentan e prin politică, pe partea de cultură și se descurcă mișto; el dădea semne de pus lumea la cale în sensul bun încă de când era în consiliul elevilor, de altfel). Și că Ursul de Aur era în Sfântu Gheorghe, disponibil celor care voiau să se zgâiască la el ca la urs sau să-și facă poze cu el. Careva din actori era și el pe acolo.

Așa, despre film efectiv – Poziția copilului e un film românesc. Nu doar în sensul în care a fost făcut de români în România, ci în sensul în care respectă normele nescrise după care se fac azi filmele românești. Imaginea? Mai întunecată la culoare, de parcă atunci când intri în țara asta chiar și soarele o ia mai ușor cu strălucitul. Imaginea mereu mișcată, pentru a crea tensiune – nu știu dacă s-a folosit vreun trepied undeva în film. Stilul realist, reprezentând o realitate realistă a României, pe care știm că românii o trăiesc pe bune, chiar dacă noi, personal, n-o trăim. Suntem un popor oropsit, corupt, care face pauze lungi și semnificative în conversații.

Prima scenă: Cornelia (aka Mama, aka personajul principal) îi povestește pe lung unei prietene că fiul (aka Barbu, aka copilul) a înjurat-o în fel și chip. Ceea ce e inadmisibil. Destul de repede ne prindem că ea e genul de mamă care ar vrea să se bage în toate, Barbu nu prea are chef de ea. E ziua ei și el s-a cărat pe altundeva.

În curând, în timpul unei opero-piese de teatru (habar n-am ce era exact), Cornelia primește un telefon că Barbu a avut un accident de mașină și a omorât un copil dintr-o familie săracă. Pe stilul românesc-corupt, Cornelia și soțul Relu fac tot ce pot să-l scoată nevinovat pe Barbu. Barbu e un fel de băiat tipic. Tipic pentru ce?… Nu știu exact. Doar tipic. Bidimensional. Supărat pe mama. Morocănos. Nu prea zice mare lucru. Singura lui calitate pare să fie că nu bea. Singurele defecte că o înjură pe mama, că e laș, impulsiv și conduce prea repede. Habar n-am ce-i cu el, pentru că filmul mi-l arată doar cam atât. Ce slujbă are? Habar n-am. Cum e în general? Habar n-am. Doar înjură pe toată lumea și e nemulțumit. Ok, e un fel de Supărăciosus Ex Machina.

Cornelia încearcă de toate ca să-l scoată nevinovat și să nu intre la pușcărie. Se duce la poliție și-l pune să-și schimbe declarația, să spună că a mers cu viteza maximă legală, nu cu 30 km/h peste viteza respectivă – poliția îi spune să nu se bage. Vrea să vorbească cu unii-alții. Soțul Relu îi spune să nu se bage. La un moment dat Barbu îi spune să nu se mai bage. Uneori aveam senzația că lumea o ia pe Cornelia ca pe un copil de 5 ani, care vrea să facă, dar nu poate – „Cornelia, nu te mai băga”. În ciuda faptului că totuși nu pare bătută în cap și că ceilalți încearcă să rezolve situația în moduri la fel de corupte. Și că totuși Cornelia pare să ajungă undeva. Wtf.

Sunt două scene care m-au făcut să mă întreb care e logica lor. În prima, Cornelia se duce să discute cu un martor, un tip pe care încerca Barbu să-l depășească atunci când s-a produs accidentul. Tipul, care pare să aibă un morcov înfipt în fund, îi explică ceva gen: viteza legală în localitate e 50 km/h. Barbu voia să-l depășească. Tipul i-a făcut semn că ok. Dar tocmai ieșeau din localitate. Așa că tipul a accelerat brusc la viteza legală în afara localității, 110 km/h. Iar Barbu a accelerat în consecință – până la 140 la oră. Deci… vorbește să se afle în treabă? Vrea să demonstreze că e un dobitoc? Vrea să demonstreze că e un dobitoc legal? Habar n-am ce vrea. Nici Cornelia nu știe, dar îl roagă să spună că mergea cu 90 la oră, ca Barbu să poată spune că mergea legal, cu 110 la oră.

Tipul e de acord – pentru 80.000 euro – dar Cornelia n-are banii. Tipul schimbă placa – peste două săptămâni va schimba declarația, până atunci ori are 80.000 euro în bancă, ori o sumă simbolică. 100 de euro. Sau Cornelia poate să-i plătească o băutură la barul la care sunt.

Da fuq. Ce vrea omul, până la urmă? I s-a făcut milă? Își bate joc de ea? Se presupune că sunt nedumerită, sau se presupune că m-am dumirit? Ce vrea scena asta de la mine?… Ce vrea regizorul de la mine? CARE E FAZA, FILMULE?! Nu știu, pentru că scena se termină brusc. De fapt, o serie de scene se termină brusc.

A doua scenă e Barbu + Cornelia. Barbu o ia pe maică-sa deoparte, că are ceva important de spus și Cornelia trebuie să asculte – nu să înțeleagă, să asculte. Pentru că ea nu se poate schimba, el i-a spus asta acum 10 ani și acum 5 ani. Că ea nu se poate schimba.

Cornelia + eu: Hă?!

Deci, Barbu vrea spațiu. Barbu vrea să o respecte. Dar nu poate. Ea trebuie să-l lase în pace. Pentru că trebuie să vină el spre ea. El trebuie să facă primul pas. Ea să aștepte. Pentru că trebuie. Ca el să poate s-o respecte. Pentru că dacă nu, situația va rămâne la fel. Deci, poate va dura o lună, sau un an, sau șase luni. Nu știe.

Da fuq. Te pomenești că o fi mâncat o carte de pseudo-psihologie și acum o regurgitează în scena aia. Afirmațiile sunt atât de generale încât nu-mi spun nimic. Și au zero legătură cu problema zilei (respectiv faptul că a omorât un copil). Barbu pare picat din lună cu totul.

Totuși, filmul are părțile lui bune:
– E destul de rapid ca să fie interesant.
– Cornelia atinge un echilibru interesant între o persoană enervantă la culme și una cu care ai vrea să ai de-a face, devenind o persoană enervantă la culme cu care ai vrea să ai de-a face.
– În ciuda realismului, are câteva note care într-adevăr reflectă realitatea.
– O scenă lipsită de credibilitate, în care iubita lui Barbu, Carmen, îi povestește Corneliei că se despart pentru că Barbu e un laș etc. are un factor wtf destul de mare încât n-o mai iei ca nerealistă, ci ca nerealism adus la rang de artă. Carmen îi povestește Corneliei viața ei sexuală, cu prezervative rupte și toate cele XD
– Are câteva poante chiar mișto. Barbu, către tatăl lui: „Ești o cârpă, ea face cu tine ce vrea ea.” – apoi pleacă val-vârtej. Tatăl se uită consternat la Cornelia. Cornelia: „De ce te uiți așa? Are dreptate.” Carmen, descriind prezervativul rupt și panica lui Barbu în direcția aia: „Poate vrei să iei o lanternă să te uiți mai bine înăuntru?”
– Cornelia nu e românul oropsit de rând în lumea a treia a României filmelor noastre fascinate de mizeria condiției românești.
– Se termină extrem de brusc atunci când te întrebi „Oare mai durează mult?”

Părți proaste:
– Exagerări care duc la nerealism.
– Cameră mișcată la fiecare pas.
– Faptul că nu știi exact unde merge filmul.
– Faptul că filmul, de fapt, nu merge nicăieri. Se termină atât de brusc încât nu ai nici măcar o vagă idee care era ideea. Povestea cu Barbu și dosarul penal: nerezolvată. Conflictul lui Barbu cu Cornelia: nerezolvat. Conflictul interior al Corneliei: destul de neclar ca să nu-mi dau seama dacă e rezolvat sau nu.

Interesant pentru o seară, nu mi se pare că are un impact prea puternic în general și nu cred că merita un mare premiu pe undeva, cum ar fi Ursul ăla de aur de la Berlin.