Blog De Femeie on Roxana-Mălina Chirilă

Am aflat ce-i cu chick bonus

Thu, 17 Jul 2014 14:29:57 +0000

Acum ceva timp discutam cu un blogger care-mi spunea că o să am un trafic decent pe blog din cauza simplului fapt că sunt femeie – o chestie pe care el a denumit-o „chick bonus” (de la englezescul „chick” = gagică, evident, chiar dacă e tradus cu „puicuță” pe la noi din cauza faptul că chick mai înseamnă și pui de găină – dar n-are aceeași conotație). Discuția a mers în contradictoriu o vreme, pentru că nu vedeam exact în ce fel ar influența asta vizitatorii. Ori îi plictisesc, ori îi prind, și asta ține de ce scriu și nu de fizicul meu, mai ales că sunt tone de tipe care arată mai bine ca mine, și sunt tipe care arată mai mult ca mine (în funcție de gusturi).

Azi, în urma unui comentariu aruncat aiurea la Arhi pe blog, am aflat exact ce spunea, dat fiind faptul că m-am umplut de vizitatori care căutau poze cu mine (cei 18 sunt în 5 minute):

(Editare mai tardivă: la vreo câteva ore de la faza asta aveam vreo 290 de click-uri venite de la Arhi la faza asta)

Una peste alta, blogger-ul a avut dreptate. Chestie care momentan mă amuză la culme, pentru că oamenii au căutat, au dat peste toate pozele neclare și mișcate, peste poze din Turcia care nu-s foarte bune – și acum au găsit-o pe cea cu corsetul.

O să-i dau blogger-ului o bere tardivă pentru că nu l-am crezut. Eh, înapoi la treabă cu mine.

Uite așa mă zgârii pe ochi

Tue, 08 Jul 2014 08:49:52 +0000

Facebook îmi pune la dispoziție cele mai dubioase reclame. După ce l-am convins că nu vreau să fac videochat (mă încadram la sex + grupă de vârstă – hei, oare am depășit vârsta? :-O), i-am permis să-mi arate toți pantofii lui pește prăjit, toate hainele, reducerile la Altex și chestiile pentru creșterea copiilor. Că mai bine de atât n-o să ajungă.

Astăzi am dat peste o reclamă care mă face să mă zgârii pe ochi, însă. Am crezut că n-am citit bine, după care am crezut că e un banc, după care am dat pe Google și am aflat că e pe bune faza.

Cupe menstruale.

Practic, niște cupe pe care le bagi în vagin în timpul ciclului și îți colectează sângele menstrual. Pentru că cine n-ar vrea să aibă o cupă de sânge? Și care cupă, am aflat tot de pe Google, dacă nu e curățată corect, poate duce la probleme de sănătate.

…

T_T

Chestiile pe care le încearcă unele femei ca să scape de anumite probleme mă fac să mă ascund într-un colț și să tremur de frică. Știu sigur acum: nu sunt femeie, sunt șoarece. (mă refer în special la comentariile articolului, care conțin lucruri și mai dubioase)

Jocurile pe calculator IV: Femeile la tastatură

Sun, 18 May 2014 11:25:55 +0000

[][1]

Jucând Portal

M-am tot gândit și am ajuns la concluzia că habar n-am de ce nu s-ar juca femeile pe calculator, în afara faptului că „tradițional” nu se joacă.

Teoretic „se știe” că jucătoarele sunt la fel de rare ca perlele și la fel de neobișnuite ca șerpii cu două capete. Există legende că ar exista, dar cu puține excepții nu prea ai șanse să le vezi. Doar că de fapt statisticile nu confirmă miturile. Aproape deloc. 45%-47% din persoanele care se joacă pe calculator sunt femei, ceea ce înseamnă că bărbații au o majoritate „covârșitoare” de 53%-55%.

Și în viața reală știu tipe care se joacă. Poate că nu sunt la fel de prinse de jocurile de acțiune și de ultimele jocuri care au ieșit pe piață -- sunt singura tipă pe care o știu care împușcă tancuri cu multă încredere -- dar le prind jucând, discret, câte un joc de strategie, un joc de artă gen Botanicula, un Kingdom of Loathing. Când eram prin gimnaziu parcă jucam Age of Empires II și o prietenă făcea la fel și când mergeam în copilărie să stau peste noapte la amica R. jucam Wacky Wheels cu o dăruire extraordinară.

V-aș oferi statistici despre gamerițe în România și ce tipuri de jocuri preferă, dar n-am reușit să găsesc așa ceva. Am găsit, în schimb, tone de articole în care bărbații erau sfătuiți să nu le povestească femeilor ce jocuri joacă la prima întâlnire, articole despre femeia perfectă și înțelegătoare care știe că el se joacă și nu-i reproșează faptul, articole traduse și vorbind foarte relevant despre gamerițe din alte părți de parcă ar fi fost de la noi, un forum în care o tipă era extrem de supărată pe femeile jucătoare -- citez:

vi se pare normal ca o femeie sa se joace ore in sir (inculusiv week-end, servici) pe calculator jocuri din acelea de strategie, cu misiuni complicate, destinate in mare masura barbatilor? Mie personal mi se pare ca nu e o activitate pt o femeie,

...și tot așa. (bănuiesc că dacă un bărbat se joacă ca disperatul în detrimentul a orice altceva e mai ok?...) Stereotipuri da, informații nu. De ce nu mă miră?

Din experiența mea și uitându-mă la altele cum s-au apucat de jucat, e relativ simplu să convingi o femeie să pună mâna pe jocuri. Pentru că jocurile sunt faine, iar femeile nu sunt extraterestre ca să „nu înțeleagă” ceva. Totul e să găsești ceva care să-i placă, un joc cu o poveste solidă, destul de simplu ca să nu fie curba de învățare prea rapidă -- și în care să nu fie nevoie de o acuratețe deosebită în mișcări. Asta pentru că nu iei un începător, indiferent de sex, ca să-l faci lunetist într-un joc în cu împușcături, dar fără poveste, că n-o să nimerească nimic și o să se plictisească repede. E exact același lucru tautologic, dar se pare că nu și la mintea cocoșului, pe care-l spuneam și legat de cărți și filme: ca să ajungă să-ți placă un lucru, trebuie să găsești ceva plăcut la el. (și la experiență: nu cred că sunt prea mulți oameni cărora le place să fie luați de sus și bătuți la cap că nu fac ce trebuie, sau nu fac destul de repede, sau după 10 secunde nu au înțeles încă tot)

Jocuri bune pentru începători și începătoare sunt, cred, Amnesia, pentru cei cărora le plac filmele/poveștile de groază, sau Portal pentru cei cărora le place să găsească soluții și să se învârtă de colo-colo ca să găsească soluții ingenioase. Seria Monkey Island mi-a plăcut la vremea ei din cauza poveștii și a umorului. Pentru tipe aventuroase care au o înclinație mai mare spre acțiune și toate cele, ultimul Tomb Raider (2013) e bun. Și jocurile de strategie sunt mișto. Depinde de persoană ce înclinații are pentru că nu există răspunsuri universal-valabile. Există așa-numite „jocuri pentru femei”, care sunt de obicei niște chestii roz și sforăitoare pe care le evit ca pe sfeclă roșie și pe care nu le-aș recomanda.

În principiu: te gândești care sunt cele mai mișto chestii pe care le-ai jucat vreodată și le recomanzi pe alea, mai ales dacă sunt și pe direcția persoanei. Nu e mare filozofie decât, bineînțeles, dacă ești glumeț.

Cred că noi n-avem decât glumeți pe net. Alții au articole despre cum atragi pe cineva nou către jocuri care sunt scrise chiar cu intenția de a aduce pe cineva nou în lumea jocurilor, noi avem persoane care fac bancuri despre scăpat de gura ei și despre curățenie. O să fac la un moment dat câteva bancuri proaste în revers ca să demonstrez că sunt proaste, dar puțin mai încolo și nu în articolul ăsta.

Continuăm. Deci, femeile sunt prezente, dar destul de nevăzute – și nu e greu să atragi una către jocuri decât dacă e chiar supărată pe ele, n-are afinități absolut deloc, sau dacă ai feștelit experiența enervându-te că nu se prinde suficient de rapid.

Mai e o chestie legată de femei și jocuri, de care nu te ciocnești când te apuci de jucat, sau pe care poți să n-o prea remarci dacă te învârți doar în anumite cercuri: reprezentarea femeilor în jocuri, care e un subiect destul de disputat. O dată că statisticile spun că nu prea sunt personaje principale de sex feminin prin jocuri, și pe urmă pentru că femeile pot să ajungă să arate cam așa:

De ce nu joc cu îngerița din seria Sacred.

Nu e o chestie mereu valabilă – sunt jocuri în care femeile nu sunt bombe sexy (Alice: Madness Returns îmi sare în minte). Sunt jocuri, gen seria Tomb Raider, care au mai redus din lipsa de realism a formelor feminine (da, Lara Croft a ajuns la dimensiuni umane), sau care poate că nu mi s-au părut la fel de sexiste prin comparație cu vezi-poza-de-mai-sus.

Alte probleme? Uneori reclame stupide (și alt exemplu), alteori am auzit de probleme în comunitatea de gameri („jucător” și „misogin” nu sunt două chestii care se exclud una pe alta) și am înțeles că nici în companiile în care se produc jocuri nu e tocmai roz viața programatoarelor. Dar sunt persoane care încearcă în mod activ să facă lumea mai bună într-un fel pozitiv și creativ. Ceea ce e excelent.

E un subiect pe care nu mă simt în măsură să-l explorez în adâncime, pentru că nu joc foarte mult și nici foarte multe, nici nu sunt în comunități de gameri și n-am studiat nici industria în profunzime… dar e un subiect care există.

Până una-alta, mă duc să mai plimb un asasin printr-o Veneție care arată splendid.

Ce vor femeile

Tue, 08 Apr 2014 13:04:30 +0000

Am avut o sclipire de geniu. Multă lume e foarte confuză cu privire la ce vor femeile, nu? Din Evul Mediu la Freud și până în ziua de azi, e plin de tot felul de articole, postări pe blog, workshop-uri, cărți, prostii, toate pe tema femeilor: ce vor ele, cum sunt ele. Și indiferent ce faci, tot nu-i bine. Nu?

Uite care e revelația mea:

Motivul pentru care femeile sunt paradoxale
Motivul pentru care pare că nu ne decidem ce vrem
Motivul pentru care suntem atât de iraționale – azi vrem una, mâine vrem alta
Motivul pentru care spunem că vrem ceva și pe urmă ne enervăm când vedem că primim fix ce am zis că vrem

…e că unii n-au observat încă faptul că nu suntem toate una și aceeași persoană.

După ce descoperi această revelație de geniu și începi să faci diferența între roșcata cu ochi verzi, fața ovală și statura medie și șatena cu ochi căprui, fața rotundă și statura micuță și îți dai seama că n-au doar corpuri diferite, ci sunt și persoane diferite, lucrurile încep să se clarifice puțin.

Bine, e plin netul de generalizări despre ce vor femeile. Dar alea-s scrise tot de câte o persoană. Soluția e următoarea: adaugi la începutul fiecărui paragraf, ca din partea autoarei sau a autorului, „Părerea mea proprie și personală, pe care au confirmat-o câteva din prietenele mele, niște reviste pentru femei și eventual niște romane/filme, dar numai cele care-mi convin pentru că le-am ignorat pe celelalte, e că…” și te-ai scos.

Da, chestia asta îți va îngreuna mult citirea respectivelor articole, dar nu cred că-i mare pagubă.

Trandafiri nedoriți? Nu-i nimic, sunt comestibili

Sat, 08 Mar 2014 11:33:41 +0000

O dată la 2-3 ani e drăguț să primesc flori, dar în general nu prea mă interesează. Chestie pe care o zic din când în când. Cu toate astea, pentru că bărbații preferă să asculte sfaturile din reviste și cele date de alți bărbați (pentru că evident că eu, fiind femeie, nu știu ce vreau), am primit mai mulți trandafiri până acum decât aveam vreodată intenția să primesc.

Ok, dacă e pe așa, dacă aveți aceleași probleme că nu știți ce să faceți cu florile, cereți trandafiri care n-au fost stropiți cu pesticide. De-ăia ieftini, probabil de la țigănci, care n-au fost stropiți cu nimic. Preferabil din curtea bunicii, dacă se poate. Trandafiri bio, organici – oricum ar fi, __nestropiți. De ce?…

Pentru că se pot mânca.

Se smulg petalele, se rup bucățelele mai albe de jos (că nu-s așa bune). Se sparge un ou, se amestecă albușul cu puțină apă, se pictează fiecare petală cu albuș diluat, apoi se presară cu zahăr pudră.

Se lasă la uscat pe o hârtie de copt. Voila! Chestii numai bune de decorat dulciuri (sau înghețată, sau…)

Rețetă luată de aici (click pe poză):

Pentru profesoare, femei extrem de curtate și alte persoane care primesc cantități florărești de trandafiri, am înțeles că există rețete de dulceață de trandafiri și apă de trandafiri. Probabil că merită încercate, dar eu n-am avut ocazia.

De asemenea, nu cred că există fază mai tare decât cea în care începi să ronțăi flori pentru degustare, cu un aer de prințesă Disney picată din lună.

Să ne iubim în trafic… sau cum să faci campanii stupide

Thu, 06 Mar 2014 15:07:01 +0000

O campanie atât de stupidă încât am crezut că e parodie: „Să ne iubim în trafic”. Hai să vă arăt clipul lor:

Apare pe acolo și Florin Călinescu, fost Floriiiiiiiiiiiiiiiin Călinescu, în rolul șoferului care strigă „parașuto!” Sincer, îl înțeleg: tipa încurcă traficul ca toanta. Bine, „parașută” are o conotație sexuală pe care un „Bă tâmpito!” n-ar avea-o și pe care am putea discuta mai îndelung despre sexism etc., dar altfel sincer că și pe mine m-ar enerva gagica. Cum și-o fi luat carnetul, nu știu.

Colac peste pupăză, clipul se termină cu „Nu fi violent! Femeia trebuie sărutată, iubită și dusă la altar! Eventual!”

Exaaaaaact, pentru că asta e tot ce vreau de la viață. Să mă ia toți necunoscuții de pe stradă să mă sărute și să mă iubească. Cred că aș ieși afară numai în travesti.

Mie, personal, clipul mi se pare o prostie de la un capăt la altul. Nu sunt de acord cu el deloc, nici cu tipa incompetentă, nici cu mesajele pe care le scoate pe geam (eventual aș fi de acord cu ăla cu „nimeni nu e perfect”, dar să-l scoți pe geam?… ehhhhh…), nici cu concluzia finală cu iubirea, nici cu faptul că neaveniții care au făcut clipul o să încurce traficul în București ca să continue o campanie stupidă.

L-au mai comentat și alții, zicând chestii gen:

Femeile vor egalitate peste tot, fac simpozioane şi conferinţe unde se referă la ”lumea bărbaţilor” ca fiind discriminatoare şi alte inepţii sexiste, dar la volan când merg cu 30 la oră pe banda de viteză şi nu se simt nici când le dai faruri şi eşti nevoit să le depăşeşti pe dreapta, trebuie respectate şi tratate cu delicateţe, dom’le, că acuşi se smiorcăie din poziţia lor de femei puternice şi independente şi trebuie să le aduci sărurile.

Nu! Nu femeile! Nici măcar femeile care vor egalitate! Doar anumite persoane au așa ceva în cap. Și nu cele care vor egalitate!

Și eu, ca femeie, consider că există o notă de sexism și discriminare în lumea de azi, mai ales în anumite domenii, în anumite situații și cu anumite persoane. Putem discuta despre asta la un moment dat, dacă sunt oameni interesați (cu exemple clare și situații concrete), dar nu acum.

Deci. Din perspectiva unei femei care e pentru egalitate, citește bloguri feministe din când în când și e de acord cu anumite acțiuni împotriva sexismului, vă spun că acest clip nu e unul feminist, nici nu are tente feministe, nici nu are legătură cu feministele (adevărate). Chiar deloc. N-are legătură cu drepturi egale, cu combaterea discriminării, cu promovarea femeilor ca ființe capabile. Dacă ar fi să mă exprim în termeni feminiști, clipul ăsta promovează patriarhia (nu aia ortodoxă, aia feministă). De ce? Ne spune că femeile sunt incompetente. Ne spune că au în cap doar floricele („Îmi plac lalelele”? Zău?). Ne spune că trebuie puse pe piedestal pentru că au cromozomi XX. Ne spune că vor iubire și căsătorie și că trebuie protejate de bărbații care trebuie să le ia sub aripa lor protectoare atât de caldă și drăgăstoasă și paternă.

Nu sunt de acord cu acest clip. Consider că femeile trebuie încurajate să fie competente și să stea pe cele două picioare pe care le au. Să conducă bine și să-i respecte pe ceilalți în trafic. Să nu scoată pancarte pe fereastră când ar trebui să apese pedala. Hei, consider că o femeie ar trebui să fie educată, să aibă aptitudinile necesare pentru a-și construi o carieră pe merit, să își ia singură poșetele și pantofii pe care și-i dorește. Ăsta e feminism.

Clipul nu este despre feminism, ci despre femeile de modă veche, descendentele domnițelor care leșinau când vedeau sânge și aveau nevoie de însoțitori, cavaleri și apărători ai onoarei. Feministele de obicei vor să accepți că se descurcă, mersi fain, și eventual să nu te mai legi de sexualitatea lor când le înjuri, că e o chestie mai neplăcută decât crezi (nici ele nu se reped să-ți comenteze impotența, în fond). Ok? Ok.

Între feministe și fete de modă veche există însă și cele de care vorbește cel care a dat citatul de mai sus: profitoarele. Vor tot ce e mai bun, preferabil fără să trebuiască să se ridice la standarde prea înalte. Nu-mi plac femeile care gândesc așa, nu-mi plac femeile care vor și piedestalul, și egalitatea, în funcție de cum le convine în momentul respectiv.

Normal că există și ele. La fel cum există și bărbați întreținuți care consideră că e rolul femeii să aibă grijă de gospodărie chiar dacă ea muncește și el nu. Sau bărbați care consideră că dacă și el, și ea muncesc egal, făcutul curățeniei e doar și doar treaba ei. E un egoism care vrea totul, dacă se poate, și nu ține de sex. Ține efectiv de faptul că anumiți oameni sunt niște lipitori care vor să sugă ce-i mai bun, de preferință stând cu burta la soare (dacă are careva chef să facă bancuri cu politicieni corupți, ăsta e momentul).

Nu vă place clipul? Ghinion. Nici mie. Consider că promovează niște idei proaste, că le încurajează pe profitoare să insiste că merită mai mult, că sugerează că femeile în general au anumite trăsături care nu sunt deloc generale. Reclamă proastă pentru femei în general, idei proaste de rezolvare a conflictelor în trafic – o să zică cineva, „Ia să nu-l înjur pe ăla, că poate nu e dobitoc” după ce vede clipul?

Și per ansamblu sunt enervante generalizările care se nasc dintr-o campanie de genul ăsta. Femeile vor să… dar în același timp și să… Nu, femeile sunt diferite. Faptul că unele/unii fac ceva în numele întregului sex nu înseamnă că suntem toate de acord. Ne-am înțeles?

Considerente subiective despre două tipuri de bărbați

Thu, 30 Jan 2014 13:38:23 +0000

Discutam cu cineva nu demult că dacă e vorba de bărbați care vor ceva de la o femeie, cred că un Casanova îi e superior unui individ cu înclinații religioase/spirituale. Cu un Casanova știi exact unde stai și ce vrea de la tine. Un Casanova te sună și zice „Salut, trec pe la tine diseară?” Și tu zici da sau nu, după cum ai chef, dispoziție, statut relațional etc. Oricum ar fi, un Casanova nu-ți încurcă viața mai mult de câteva zile, hai săptămâni dacă ai făcut imprudența să crezi că totuși ar putea rezulta o relație, după care gata și la revedere. E o bătaie de cap scurtă.

Însă cu un tip religios căruia i se aprind călcâiele stă altfel treaba: trebuie să te modeleze, să te transforme, să-ți salveze sufletul, să te îndrume, să te facă mai bună. Ca să-l meriți. E genul de om care nu te dorește sexual, ci te iubește etern, așa că trebuie să corespunzi cerințelor lui. Spre deosebire de un Casanova, care știe că ești o persoană, dar e interesat cu precădere de aspectul sexual al persoanei respectiv, un tip religios știe că ești o persoană și vrea să fii altă persoană. Chestia asta cică nu se numește „tiranie”, ci „altruism”.

Desigur, dacă e să mă iau din poveștile din căminele studențești, studenții de la seminarul de teologie reușesc să aparțină ambelor categorii, ori pe rând, ori deodată. Poate că de-aia aveau interdicție în diverse camere din partea studentelor.

Postarea semi-obligatorie despre bărbatul ideal.

Thu, 05 Dec 2013 18:34:14 +0000

Am observat o chestie pe blogurile scrise de femei: de obicei conțin o postare (sau mai multe) despre bărbatul ideal și iubirea ideală.

Citez:

Bărbatul potrivit trebuie să vă respecte, să vă înțeleagă, să aibă timp pentru a vă asculta, să aibă timp pentru o plimbare, să vă surprindă cu un trandafir într-o zi normală, să vă sărute fruntea, să vă fie iubit, prieten și frate. (sursa)

Știți stilul, da? Dacă nu, vedeți aici două liste, de la alte tipe.

Pe viu nu știu tipe care spun chestii de genul de mai sus. Decât dacă le spun tangențial. De obicei e ceva de genul: „…și să aibă mâinile mari, știi? Că e așa fain să le simți.” Mai ia o gură de băutură, ce-o fi ea, alcool, cafea, suc, nu contează. „Și umor. M-am săturat de ăștia care-s prea serioși. Și să nu fie retardat. Mamă, și așa-mi plac ochii verzi, nu ce mișto sunt ochii vezi? Auzi, mă, da’ de ce-s atâția tâmpiți pe lumea asta? Iar s-a luat unul de mine pe stradă. A, dar ți-am zis că șeful s-a cuplat cu una? Eh, normal, că nu știe ce-i bun. A pus laba pe el o ștoarfă de-aia care poartă machiaj de trei straturi ca să nu se vadă ce-i dedesubt…”

Pe bloguri și facebook ajung în schimb astea cu trandafirii, sărutatul frunții, și textele gen „bărbatul ideal te face să fii mai bună”.

Mă gândesc așa: e câte o tipă care începe dintr-o explozie de sinceritate. Poate îi place de un tip, e îndrăgostită, îi vine s-o urle de pe blocuri. Sau poate a ciupit-o de fund un idiot de pe stradă a n-a oară și e furioasă că i s-a întâmplat rahatul ăsta, care a pus capac la toate rahaturile (nu știu prea multe tipe care să nu fi fost ciupite pe stradă, sunate de dubioși, urmărite etc.). Sau poate i s-a terminat aiurea o relație. Ceva de genul.

Deci. O tipă începe dintr-o explozie de sinceritate. Dar pe măsură ce descrie bărbatul ideal își dă seama că personajul din poveste se aseamănă cam tare cu un anumit personaj real și că o să-și dea lumea seama. Schimbă macazul, se bagă la chestii mai generale. „E înalt, inteligent, are umor, are mâini mari, știe limbi străine, e cult și simpatic și mă ține în brațe până adorm.” După care se gândește: ce trăsături mai are bărbatul ideal? Păi, mai una, mai alta, mai să fie bun la pat.

Da, dar „bun la pat” e o chestie destul de vagă. Ce-i place uneia nu-i place alteia. Se apucă să descrie în mare (frecvență, tehnici preferate) și își dă seama că nu poate spune așa ceva în public. În plus, își aduce aminte că e absolut ok să te îndrăgostești de nasul sau de bărbia unui tip, dar dacă te îndrăgostești de felul în care e în intimitate se cheamă că ești superficială. O lasă la „bun la pat”, dar apoi își dă seama că și partea aia e prea intimă și o șterge. Oricum se subînțelege că e bun la pat. Nu? Doar e ideal. Deci se subînțelege.

Aia e prima chestie care dispare, dar nu e ultima. Dacă ea scrie despre el cam orice trăsături fizice, știe că un potențial pretendent o să se compare cu ce a scris ea. Și no, poate că idealul ei are părul șaten, dar dacă e un tip fain, acceptă și blond. Poate chiar o să înceapă să-i placă blonzii. Dar ea o să rămână mereu cu postarea aia care spune că ei îi plac cei cu părul șaten și blondul ei o să știe în eternitate că nu se ridică la standardele ei, că ea a făcut un compromis.

Până la urmă tipa noastră șterge toate trăsăturile fizice. Rămâne cu cele de personalitate. Dar iar, dacă e ceva prea specific legat de personalitatea lui, o să intimideze pretendenții, sau o să facă potențiala iubire a vieții ei să se simtă nasol. Dispar „să-l amuze pisicile”, „să-i placă să se uite la F.R.I.E.N.D.S. în fiecare sâmbătă”, „să fie entuziast când e vorba de rochiile mele”, sau ce doleanțe or fi având tipele în ziua de azi. Așa că din trăsături clare, ajunge la trăsături vagi (poate nu-i plac pisicile, sau poate preferă să se uite la filme de dragoste, sau cine știe). De la plusuri, tipa care scrie articolul ajunge la absența minusurilor: bărbatul ideal nu e dobitoc, bărbatul ideal nu e bădăran, bărbatul ideal nu e libidinos, bărbatul ideal nu o trimite la bucătărie, bărbatul ideal nu o oprește să-și trăiască viața. Și adevărul e că sunt destui care nu corespund nici la astea.

Așa că de la specific, ajunge la vag. Un tip normal la cap și politicos poate să tot citească descrierea aia, că n-o să-i zică nimic concret. Dar n-o mai șterge, că s-a gândit mult ce să scrie. Mai corectează puțin textul și constată că e destul de neutru ca să se potrivească aproape oricui care ar putea-o interesa. Ba chiar are ceva nobil în el. E o femeie care se respectă. E o femeie care spune ceva important, general uman, quasi-filozofic. Merge.

Postează.

Peste câteva zile, alte tipe văd, dau mai departe, că sunt de acord (descrierea bărbatului ideal e ca un horoscop zilnic bine făcut: are dreptate pentru că se potrivește oricui). Unele poate că vor să schimbe generalitățile cu alte generalități, pentru că primele generalități nu se potrivesc specificităților care le interesează cel mai mult pe ele, deși generalitățile dintâi nu sunt chiar așa de rele. Doar puțin… incomplete. Sau nu sunt focalizate unde trebuie. Așa că postează și ele pe aceeași temă. Pentru că ele sunt mai sincere. Sau mai profunde. Sau au altceva de zis. (dar se ciocnesc de aceleași probleme)

Cel puțin așa-mi explic eu fenomenul postărilor în masă despre bărbatul ideal.

Scepticism în fața feminității

Fri, 18 Oct 2013 11:09:43 +0000

După ce au făcut mișto de Otravă, Dorin și Vali Petcu au link-uit către un articol despre greșelile femeilor în relații. Ceea ce e ok, dar la fel cum ei au antene speciale pentru captarea bullshitului masculin generator de lacrimi și ațâțător de sentimentalism, am și eu antene speciale pentru captarea bullshitului feminin generator de hotărâre de a-ți schimba viața și a deveni mai bun/ă.

Faza cu articolul respectiv e că are în mare parte dreptate, doar că greșește cam în aceeași măsură. Spune „femeile așa-și-pe-dincolo.” Și informațiile din „așa-și-pe-dincolo” sunt în general corecte, dar implică lucruri care nu sunt neapărat la fel de valabile.

O întrebare peste care am dat într-o carte de chestii budiste acum prea mult timp ca să-i mai știu sursa:

Doi prieteni mergeau pe stradă. Niciunul nu avea umbrelă. Unul dintre ei nu a fost udat de ploaie. Cum e posibil?

Auzi o grămadă de răspunsuri la întrebarea asta: că unul a mers pe sub streșini, celălalt nu. Unul avea pelerină de ploaie, celălalt nu. Etc. Nu prea apare nimeni care să zică „Nu ploua; faptul că unul n-a fost udat nu înseamnă că celălalt s-a udat.” E un răspuns destul de stupid, pentru că știm cu toții că dacă celălalt nu s-ar fi udat formularea ar fi fost diferită. Dar merită ținut minte skepsisul pentru situația de acum.

Faptul că un grup restrâns are o proprietate nu înseamnă că un grup mai larg nu are aceeași proprietate. Faptul că primim informații doar despre grupul restrâns nu spune nimic despre grupul mai larg.

1. Diferența majoră dintre bărbați și femei e că folosim termeni diferiți

a. Femeia care nu vorbește

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand crede cu tarie ca telepatia chiar functioneaza si se asteapta ca el sa o inteleaga fara ca ea sa comunice deschis, direct, fara invaluiri mesterite sau manipulari lacrimogene.

Corect. Uite o mostră de discuție:

A: Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști de ce am nevoie.
B: Tu crezi că eu citesc ce e în capul tău? Vorbește și vedem dacă pot rezolva.
A: Ar trebui să poți să-ți dai tu seama.
B: De unde? Gândim diferit, tu știi mai bine ce vrei tu. Încearcă să te prinzi, îmi zici și…

Dacă zicem că A e femeie și B e bărbat, e clar că A e femeia neînțeleasă care nu știe ce vrea și B e bărbatul rațional care încearcă să rezolve problemele prin gândire. B ar trebui să ghicească ca dovadă a iubirii.

Întâmplător, B sunt eu și A e un ex care mi-a mâncat nervii pe pâine. Eu trebuia să mă prind datorită „intuiției mele feminine” și a inteligenței mele emoționale superioare. El nu trebuia să vorbească pentru că toată lumea știe că bărbații nu comunică foarte mult și au dorințe simple și clar de înțeles.

Avem cuvinte diferite pentru același fenomen. Bărbații trebuie să „deducă” ce vor femeile, femeile trebuie să „intuiască” ce vor bărbații. Femeile nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu rațiunea și logica, bărbații nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu comunicarea și cu înțelegerea propriilor nevoi.

Vă bateți joc de mine. E aceeași chestie. Cine nu vorbește și nu explică riscă să fie neînțeles, asta e tot. Cine te cunoaște și/sau seamănă cu tine ca structură poate să ghicească ce-i cu tine din câteva gesturi sau reacții.

Reformulăm din articol: Bărbatul greșește într-o relație când se bazează prea tare pe intuiția femeii și se așteaptă ca ea să-l înțeleagă fără ca el să comunice deschis, direct, fără ca el să explice.

Da, bărbații folosesc mai rar manipulările lacrimogene. Cultura din care facem parte îi învață să nu explice pentru că femeile nu sunt interesate de chestii tehnice sau sporturi și nu percep diverse aspecte ale bucuriilor masculine. Rezultat?… Îmhî.

b. Femeia care vrea să fie slujită.

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie presupunand ca el exista in viata ei pentru a-i rezolva ei problemele.

Corect. Și bărbatul greșește într-o relație presupunând că ea o să-i curețe toată casa și o să gătească, că femeile sunt moarte după așa ceva. Și apoi o să-l susțină mereu când are probleme la servici, când suferă, când are un conflict cu cineva.

Ambele direcții, doar că iar îi spunem altfel.

c. Femeia care speră și iartă

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand exagereaza cu speranta si cu iertarea.

Pentru că niciodată nu s-a întâmplat ca o femeie să-l înșele, să-i toace banii, să-i promită că nu mai face și să o ia de la capăt. Sunt oameni care au prea multă răbdare și oameni care au prea puțină. Educăm fetele și băieții în stiluri diferite, să accepte chestii diferite și să ignore chestii diferite. Și între anumite limite lumea iartă și speră.

d. Femeia care se teme de vulnerabilitate

Femeia greseste intr-o relatie refuzand sa negocieze nevoile ei reale, pentru ca ii este teama de ridicol si de penibil, si de fapt, pentru ca ii este teama de vulnerabilitate.

Ceea ce bineînțeles nu se întâmplă niciodată la bărbați. Bărbații nu se tem să fie vulnerabili. Își exprimă cele mai ascunse și ciudate dorințe din prima clipă pentru că nu au nicio problemă să fie ridicoli sau penibili.

2. Scepticismul meu în fața feminității

În momentul în care aud de „inteligență emoțională superioară” și de „roluri diferite, daturi biologice si psihice diferite”, încep să mă sustrag din zonă.

Oamenii nu sunt rigizi, ci se adaptează la mediu, își învață comportamentul de la ceilalți, sunt educați într-o direcție sau alta. Cei care susțin „rolurile diferite” și „daturile biologice diferite” sunt cei care-mi spun că sunt chestii care trebuie lăsate pentru „băiețași”, pentru că noi suntem „fetițe” și nu ne ocupăm de așa ceva. De exemplu de calculatoare, jocuri, știință, logică, reparat chestii prin casă. „Fetițele” învață să coasă și să gătească, au grijă de copilași, iubesc bebelușii etc.

Eu vin din altă lume, în care chestiile astea nu sunt un dat de la natură. Maică-mea repară și meșterește la 60% din chestiile din casă cu scotch (pentru că e arhitect). A învățat cum să facă asta de la tatăl ei, care făcea tot felul de chestii cu leucoplast (pentru că era doctor). Dacă ai talent la științe exacte, te ocupi de ele. Dacă ești pe direcția umanistă, faci chestii umaniste. Când vrei ceva, vorbești. Nu am crescut cu ideea că o femeie trebuie să X, Y, Z, sau că un bărbat trebuie să C, B, A. Când mama era mică, familia mânca în mod regulat la cantină pentru că bunicul era de părere că dacă poate să o scutească pe bunica de o grijă în plus, de ce să n-o facă?

Femeia greseste intr-o relatie neintelegand ca femeia si barbatul nu sunt egali.

Femeia și bărbatul sunt egali. Faptul că eu nu am nicio tragere de inimă să spăl vase nu cântărește mai puțin decât faptul că tu nu ai nicio tragere de inimă să speli vase. Chiar dacă eu sunt femeie și tu nu. Nevoia ta de singurătate nu cântărește mai mult decât nevoia mea, chiar dacă tu ești tip și stereotipul zice că ai nevoie de spațiu.

A, că nu sunt identici. Păi, eh, normal. Într-o relație de orice fel n-o să găsești persoane cu aceleași cerințe și necesități. Și între prieteni, unul vrea ceva, celălalt vrea altceva. Până la urmă te pui de acord ce și cum. Unul simte nevoia să asculte, celălalt să vorbească. Unii te duc să faci tot felul de chestii interesante, alții vor să stai cu ei prin cafenele. Avem nevoi diferite ca oameni, stiluri diferite, abordări diferite. Nu pentru că suntem sexe diferite, ci pentru că suntem oameni diferiți.

Adeptele „feminității” vor să reducă totul la o mare scindare între femei și bărbați, când de fapt scindarea există, doar că nu e atât de clară și imuabilă; și nu e o chestie declarat biologică cât e una culturală și educațională.

Adeptele astea alea „feminității” (și reversul masculin al medaliei) sunt unul dintre motivele pentru care cele două sexe comunică ca naiba. Pentru că diferența e întreținută, hrănită, ațățată cu chestii gen „cele două sexe sunt diferite și au necesități diferite”. În loc să comunici cu celălalt de parcă ar fi o persoană adevărată, activezi stereotipul. Nu mai asculți ce zice, ci „știi tu” ce și cum. Te uiți la dovezile pro-stereotip, sau chiar le cauți, fără să bagi în seamă ce nu prea bate.

După care te miri că ești nemulțumit.

Femeile să nu-i ispitească pe bărbați…

Fri, 20 Sep 2013 10:44:12 +0000

Mă uitam pe Zelist.ro care sunt cele mai comentate articole de azi de pe bloguri – printre care e unul de pe blogul lui Saccsiv. Și cu ocazia asta am ajuns la concluzia că Saccsiv e genul de om pe care dacă l-aș întâlni, l-aș ține la distanță de vreo două prăjini (vreo 11-13 metri) și i-aș zice că o fac ca să nu-l seduc accidental.

Ce zice articolul? Păi, pe scurt, că femeile n-ar trebui să poarte pantaloni, pentru că femeile din timpuri biblice nu purtau așa ceva. Între noi fie vorba, nici bărbații din timpuri biblice nu purtau așa ceva. Dar motivația e superbă. Dau două citate:

Primul: femeia ispitește purtând pantaloni, prin frumusețea ei fizică.

În principiu, femeia ispitește și fără să vrea, prin hainele sale, prin corpul său, prin frumusețea fizică ce o posedă, de aceea nu este îngăduit femeilor să intre în Biserică în pantaloni, cu haine strâmte pe corp, cu capul descoperit, cu farduri, machiaj, vopsele, bijuterii sau parfumuri.

Doi: femeia cu pantaloni e respingătoare și urâtă.

Și pe deasupra, să vezi o femeie îmbrăcată în pantaloni, este un lucru chiar urât, care o face să-și piardă din feminitate.

Mno. Deșteaptă treabă! Păi care e: e mai frumoasă sau mai urâtă cu pantaloni? Atrage sau respinge? Sau sărmanul bărbat se uită la o femeie în pantaloni și zice, „Bleah, ce m-aș culca cu urâta asta!”

Acuma, restul articolului continuă cu ispitirea și cu faptul că femeile trebuie să fie modeste în îmbrăcăminte, să-și plece ochii dacă sunt frumoși, să se tot chinuie să nu ispitească. Aiiii de capul meu. Dacă cineva spune că purtarea pantalonilor face în așa fel încât un bărbat „îți păstrează amintirea ta în inimă, și deși are soție și trăiește cu ea, e tot cu gândul la tine”, problema nu e la pantalonii mei. Problema e în capul lui. Înseamnă că ar trebui să mă plimb toată-n voaluri și pânze, ca musulmanele alea cărora nu li se văd decât ochi. Ba chiar și atunci, ochii văd, mintea își imaginează! Undeva, pe sub pânzele alea, el ar putea să-și imagineze ce forme vrea și ce forme-l atrag, are putea în capul lui să-mi atașeze un corp de 10 ori mai atrăgător decât cel pe care-l posed. Și să turbeze de dorință în continuare, dublată de curiozitate.

Pentru sărmanul bărbat care tună și fulgeră împotriva femeilor nu cred că există scăpare! Trimite-l pe o insulă pustie și o să viseze doar cadâne. Închide-l în casă și o să audă în capul lui gemete de plăcere când bagă cheia-n ușă. Spune-i să facă un duș și o să-ți zică că în perversitatea ta vrei să-l dezbraci. Grea soartă!

Prefer să stau cu tipii care întorc privirea pe stradă cele trei secunde și îmi șoptesc, „Uite o roșcată mișto!” Sunt mai normali la cap. Ne uităm împreună la roșcata cea mișto, eventual și la tipul cu părul lung (ce? am și eu preferințele mele) și pe urmă ne vedem în continuare de viețile noastre în care avem prea multe chestii interesante de făcut ca să ne luptăm cu ispite la fiecare pas și să fim frustrați că ele tot apar.

Mi-e milă de creștinii ăștia care trebuie să se tot ferească și să reziste tentațiilor. Par foarte stresați.

Sfaturi sexuale din reviste de femei

Wed, 28 Aug 2013 12:03:36 +0000

Recomand călduros lectura lor tuturor femeilor și bărbaților. Nu pentru că învățați ceva nou, ci pe post de pagină de umor. Ok, nu întotdeauna, se întâmplă uneori ca articolele să nu fie scrise de fete de 19 ani care vor să aștepte până la căsătorie ca să afle direct cum sexul, și nici de tipe de 50 de ani care tocmai au ieșit de la mănăstire, dar uneori am senzația că revistele chiar preferă sfaturile tembele.

De ex, revista Elle, care a decis să înșire niște lucruri pe care orice femeie ar trebui să le știe despre sex (pe bune, ăsta e titlul).

Vă prezint o mostră de umor involuntar, probabil:

4. Cum pot face ca prietenul meu sa nu-si piarda erectia in timp ce-si pune prezervativul?

Uf! Neplacuta chestie, nu? Taman cind sa treci la lucruri adevarate, toata distractia se duce de ripa din cauza unui balonas de cauciuc. Pai, ideea e sa faceti din acest moment o parte a distractiei si nu o pauza utilitara. Psihologic vorbind, o atitudine de genul „Uite-l ce haios e asa cu gluguta!“ destinde atmosfera si alunga inhibitiile.

„Uite-l ce haios e așa cu gluguță”?!?!?! După cum spune Linda lângă mine, probabil că asta e cea mai bună metodă contraceptivă. Sigur, să faci mișto de ** omului e o idee genială ca să destinzi atmosfera.

Criteriul de triere al relațiilor

Sun, 11 Aug 2013 06:43:16 +0000

Sunt tot felul de liste interminabile din care păsămite îți dai seama dacă te iubește sau nu. Te sărută după ce-ai mâncat ceapă sau usturoi? Îți face surprize mici? Îți zâmbește? Îți spune că te adoră? Îți acordă atenție, se poartă frumos? Etc.etc.

Bun, bravo. Te iubește. Super. Înseamnă neapărat că ești într-o relație mișto? Nu. Poate te enervează, poate nu-ți spune nimic ca persoană, poate iubește o iluzie și crede că ești tu, poate e abuziv, sau poate doar nu e compatibil cu tine. Poate vă iubiți unul pe celălalt și vă faceți viețile amare pentru că sunteți tăntălăi. Cine știe.

Mi se pare că singurul criteriu bun prin care să-ți dai seama că merită să continui relația așa cum e e următorul: dacă per ansamblu ți-e mai bine cu celălalt decât fără celălalt.

Simți nevoia să ascunzi cam tot ce faci pentru că „nu e de acord”?… Poate ar trebui să te gândești din nou cât de bine ți-e. Ai o stare continuă de stres în jurul lui/ei?… Poate că e o problemă acolo. Simți că nu te înțelege?… Hm. Nu aveți puncte comune și suferiți pe chestia asta?… Hmmm. Te disprețuiește/ia de sus?… Nu știu de ce nu-mi sună a bine. Dacă nu prevezi un viitor fericit fără schimbarea personalității celuilalt, cred că ți-e mai bine fără. Dacă te enervează la culme niște chestii, poate ar trebui discutate. Nu cu mine, cu el/ea. Zic și io.

Din păcate, criteriul ăsta mișto de evaluare și triere a relațiilor tinde să pice în nas pentru că poporul român e plin de martiri care au ceva de demonstrat. La noi lucrurile nu se negociază, nu se repară, ci se suferă.

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):

Femeia e o creatură superioară

Wed, 10 Jul 2013 13:41:00 +0000

Femeia e o creatură superioară. Dă dovadă de empatie şi de înţelegere, de blândeţe şi bunătate, uneori chiar de înţelepciune şi iubire. Femeia poate însă să şi mintă, să înşele, să manipuleze şi să se răzbune şi să facă câte şi mai câte alte astfel de răutăţi.

Cam ca bărbatul, de altfel, care e şi el o creatură la fel de superioară pentru că face parte din fix aceeaşi specie. În comparaţie cu cimpanzeii şi delfinii, oamenii sunt uniformi şi greu de distins, în comparaţie cu paramecii e aproape absurd să vorbeşti de diferenţe importante între oameni.

Aşa că dintr-o perspectivă a umanităţii în general, sunt prea puţin impresionată de chestiile despre femei pe care le întâlnesc pe toate drumurile. Sunt chiar cinică. Sunt cinică în ce priveşte trecutul la cratiţă (deşi mă descurc chiar bine la cratiţă, graţie unei pasiuni pentru mâncare şi a necesităţii de a mi-o face singură), cinică în ce priveşte capacităţile superioare ale femeii în ale cusutului sau ale curăţeniei (prietenii ştiu de ce) şi cinică şi în ce priveşte splendidele calităţi ale femeilor.

Femeile sunt, în general, ceea ce se fac. Te naşti pe lume cu nişte atribute, cu nişte ocazii şi pe urmă te clădeşti ca om – cum poţi, dar şi cum vrei. Nu ar fi fost de exemplu totalmente exclus la nivel de posibilităţi să-mi folosesc calităţile pentru marketing (cum mi-a sugerat maică-mea vitregă), pentru a preda în şcoală (am talent, am înclinaţie, dar n-am chef de sistem) sau să-mi folosesc un cu totul alt set de calităţi pentru a convinge bărbaţii să mă întreţină (am avut şi exemplul pe viu „Vai, dragă, nu-mi iei şi mie o poşetuţă Gucci, că eşti singurul care a primit ceva azi noapte”, dar recunosc că cel mai tare m-a perplexat faptul că tipa ştia ce primiseră cei din jur; nu sunt sigură că exemplul nu m-ar fi putut determina să-mi folosesc un alt set de calităţi ca să mă fac Jane Bond).

Citate gen „Femeile sunt un izvor de înţelepciune a inimii” nu mă dau pe spate pentru că denotă o generalizare menită să te facă să te simţi bine fără să mişti un deget. Dacă femeile sunt aşa de superbe şi tu eşti femeie, atunci… Atunci poţi să te relaxezi pe plajă cu un mojito. Nu trebuie să faci ceva cu viaţa ta, nu trebuie să vrei mai mult, să te străduieşti să atingi ceva pentru tine. E destul să fii femeie.

Piedestalul celor care cred în feminitate ca adevăr, ca superioritate feminină nu e un loc de unde să tronezi ca o femeie superioară. E o închisoare personală, e un premiu de consolare, e o chestie pe care ţi-o spui când n-ai altceva mai bun de care să te bucuri. Uneori poate chestiile de genul ăsta prind bine (nu ştiu, poate ai vrut să-ţi repari calculatorul, ai eşuat lamentabil şi ai nevoie de un substituent de ciocolată care să nu îngraşe), dar de cele mai multe ori nu sunt nici pe departe folositoare. Pentru că nu mai faci altceva. Pentru că în loc să obţii ceea ce vrei preferi să te faci că ai deja tot ce-ţi trebuie.

Sunt acuzată uneori de feminism şi de supărare pe valorile tradiţionale feminine – mai ales când râd pe sub mustaţă de femeia dătătoare de dragoste, de mama al cărei scop în viaţă e iubirea de copii a citatelor răs-citate. Prefer să mă gândesc că sunt cineva care crede că merită să-ţi faci viaţa cum o vrei tu – nu cum ar fi mai simplu să o laşi, nu cum o văd alţii şi poate că ar fi bine.

Şi, mă rog, ok. Prefer să mă gândesc la femei ca fiind capabile de mai mult decât complacere în citate pentru că fac parte din aceeaşi specie cu bărbaţii. Cea umană. Care poate face destul de multe.

6 greșeli de neiertat în dormitor/pentru spioni

Fri, 05 Jul 2013 08:07:20 +0000

Dintr-un instinct masochist deosebit de rafinat, citesc cărți gen „50 de umbre” sau „Amurg” și sunt abonată la newsletter-ul Cosmopolitan.

Am primit un mail azi în care apărea titlul unui articol, „6 greșeli de neiertat în dormitor”. Așa că am dat click, din curiozitate – să văd și eu ce consideră Cosmo de neiertat în dormitor. Să-i spui unui bărbat că are organul „atât de mic și drăgălaș!”, sau să-i admiri stomacul mare și rotund unei femei?

Hahaha. Nu. Cele șase greșeli sunt:

Uitatul la TV/vorbitul la telefon în timp ce. „Asta îl va face pe iubitul tău să creadă că nu mai eşti atrasă de el şi va trebui să lămureşti cumva situaţia.” (Îmi imaginez scena: „Iubitule, mai încet, că nu văd ce face Julia Roberts!)
Să pleci la mijlocul partidei.
Să aștepți ca celălalt să facă tot. (una din puținele chestii care au ceva logică)
Să strigi numele greșit. (i se întâmplă cu adevărat vreodată cuiva? O_o FĂRĂ să-și dea seama că e o problemă?! Că sincer, bancurile noastre românești spun destule despre situație)
Aducerea unui vibrator în pat pe nepusă masă. (ok, nici asta nu e chiar atât de lipsită de logică, poate tipul e vibratorofob)
Să simulezi. (asta n-aș zice că e o greșeală de neiertat. Eventual dacă *încerci* să simulezi și ești prinsă. Altfel n-o să știe că n-ar trebui să te ierte. Logic vorbind.)

Dacă Cosmo ar scrie sfaturi pentru femei-spion, probabil că greșelile de neiertat ar fi sunat așa:

Să-ți folosești pixul cu laser pentru a deschide conserve. S-ar putea ca alții să se întrebe de ce-l ai.
Să declari că n-ai chef de ședința asta super-importantă de punere a cale a lumii și să te duci la carnavalul de la Rio în locul ei.
Să aștepți să-ți dea ceilalți informații fără niciun fel de efort din partea ta.
Să te recomanzi ca fiind „Bond. Jane Bond.”
Să încerci să seduci un șef de țară pe nepusă masă. Cine știe, poate nu te place și pe urmă să vezi distracție.
Să le spui tuturor că ești competentă în o grămadă de domenii în care nu ești, în speranța că te vor pune în posturi din care poți spiona mai bine. Cineva o să se prindă până la urmă!

„Iubirea mea, zâmbește-mi! Și desfă picioarele.”

Thu, 06 Jun 2013 16:48:02 +0000

Am câteva hobby-uri mai șui, printre care cititul de articole și texte siropoase despre femei și relații. În fond, ca deținătoare de doi cromozomi X, simt deseori necesitatea să fiu la curent cu credințele și ideile ~~religioase~~ exprimate clar, concis și plin de dragoste în domeniu. Ca să știu cam care mai sunt curentele. Mai un Cosmo, mai o Unica, mai un Google pe domeniu. Nu prea des, ci când frec menta.

Am dat azi de o superbă postare pe un blog, adresată de un iubit iubitei. Textul original îl găsiți, fără întreruperile mele, aici. Punctul 9, „Draga mea iubita”. Spre durerea mea sufletească în ce privește nivelul unor editori, se pare că textul e un fragment din cartea „Draga mea iubită” de David Deida. Și postat de proprietara blogului, care evident a crezut că e un text sensibil, sau ceva de genul.

Ideea generală, pe scurt, e „Dragostea mea divină, te iubesc enorm (dacă nu ma deranjezi), așa că desfă picioarele” – ceea ce un prieten denumește „filosofie grobiană”. Și, bineînțeles, articolul de pe blog e decorat cu imagini cu femei în ipostaze senzuale sau sexuale.

Nu mă pot abține să nu vă prezint acest text superb, cu comentariile mele pe lângă. Vă avertizez că nu sunt tocmai în limitele decenței (comentariile mele).

Draga mea iubita,

Ori de cate ori iti simt deschiderea inimii, imi dau seama cat de inchis am fost pana acum in fata iubirii.

Moliciunea trupului tau ma invita sa ma relaxez si sa ma pun la unison cu tine. Atunci cand o fac, profunzimea iubirii tale trezeste in mine profunzimea dorintei mele pentru tine. Doresc atunci sa patrund in tine atat de adanc si de pasional cat isi doreste inima ta, si doresc sa te deschid inca si mai mult, prin iubirea mea.

Începe superb. După cum se știe, femeile iubesc să atragă doar prin moliciunea corpului și să le trezească apetitul bărbaților – prin iubire. E un schimb reciproc perfect: ea se dăruiește, el o pătrunde adânc și pasional. Și vrea să o „deschidă”, un termen ambiguu în context, cu conotații tot sexuale. Că deh.

Dacă un tip ar veni la mine să-mi spună cuvintele astea, i-aș spune că inima mea își dorește să-l pătrundă și să-l deschidă întâi pe el, dacă tot e așa de închis, dar dornic de deschidere.

Daca inima ta se ascunde insa in spatele zidului tensionat al trupului tau, atunci imi este mai usor sa uit de iubire si imi vad de ale mele, sa ma indrept cu atentia mea doar spre indatoririle, sarcinile pe care mi le-am propus, sau sa raman singur, fara tine.

În traducere liberă: dacă ești într-o pasă proastă, o să te ignor și o să fie doar vina ta.

Nu mai pot atunci sa vad lumina inimii tale dincolo de comportamentul tau dur.
Nu mai simt atunci aspiratia inimii tale catre iubire, ci doar dorinta ta de a termina odata. Presupun ca iti doresti sa fii lasata in pace, ca sa poti face ceea ce doresti sa faci. De aceea, nu-ti mai ating trupul grabit si nu mai incerc sa te retin prin iubirea mea sa faci ce ai de facut…

Uite, asta înțelege un „bărbat adevărat”, care mai scrie și scrisori pseudo-poetice către dragostea lui: că dacă el simte din partea ei doar dorința de a termina odată, pentru că are treabă, el are dreptul să îi reproșeze că nu e toată trup și suflet acolo. Pentru că femeia trebuie să fie perfectă, iar apoi el îi va face onoarea de a se simți atras de ea. Ăsta e genul de bărbat care te dă pe spate cu talentele lui sexuale, parol. Dacă-mi permiteți răutatea.

Am invatat ca sunt momente in care, desi nu-mi arati deschis acest lucru, inima ta isi doreste totusi in mod sincer sa fie atinsa de iubirea mea, dincolo de actiunile tale incapatanate. De aceea, am invatat, cand imi dau seama de aceasta, sa imi incetinesc ritmul si sa iau o pauza alaturi de tine, atunci cand intuiesc ca acest lucru este necesar.

Dragi prieteni, ne aflăm în fața nașterii unui extraordinar amant. Câtă subtilitate are! Uneori încetinește. Deși femeia aia tot nu face ce trebuie și e încăpățânată. Uite ce darnic e. Și intuitiv.

Uneori iti daruiesc iti daruiesc cu indraznealat iubirea mea,trecand peste zidurile tale si daramandu-le cu prezenta mea intensa, insistenta si iubitoare, pana cand cedezi si iti deschizi inima, dupa care ne putem continua amandoi activitatile specifice, insa fara a mai fi inchisi in fata iubirii. La randul tau, ai invatat sa faci acelasi lucru pentru mine, iubita mea draga.

Nu știu altele cum sunt, dar când cineva îmi povestește despre prezența lui intensă, insistentă și iubitoare, în timp ce îmi spune cum ar trebui să fiu mereu iubitoare, plăcută, moale, deschisă, plină de aspirație și topită, îl întreb dacă putem experimenta puțin. Oare aș simți-o dacă el ar fi în exteriorul casei mele? Hai să vedem. Dar dacă dau muzica tare și îl ignor?…

Mă întreb însă ce înseamnă „acțiuni specifice”, în contextul dat? Câtă poezie răzbate din sufletul acestui neînțeles.

Ma intreb insa daca esti constienta cat de mult imi afecteaza dispozitiile tale schimbatoare dorinta inimii mele de a patrunde in tine si dorinta trupului meu de a te atinge plin de iubire…

„Pentru că iubirea mea față de tine e un cort. Un cort mic, dar totuși mare, care poate fi văzut de cei care au ochi să vadă. E un cort care crește din pânzele întinse asupra corpului meu, atunci când te privesc. Dar când îți schimbi dispoziția, iubirea mea sub formă de cort scade. Înțelegi tu oare ce înseamnă aceasta?”

Inima ta plina de iubire trezeste o profunzime nebanuita in fiinta mea preocupata de activitatile mele curente si ma invita sa iti constientizez aspiratia profunda de a iubi, trezindu-mi astfel dorinta de a ma deschide impreuna cu tine in bratele iubirii.
In lipsa ei, uit uneori cat de frumoasa esti..

Deci, rezumat, dacă nu v-ați prins până acum: ea trebuie să fie mereu plină de iubire, că altfel el uită că e frumoasă și se ia cu altele. Și uite cine rămâne fără cortul de iubire!

Daca in mod repetat nu iti simt decat trupul tensionat, compania ta devine uneori mult prea stresanta, asa ca prefer atunci sa nu am de-a face cu tine, pentru ca nu mai sunt in iubire.

Ah, tu, iubire eternă, care rezistă vremii și durerilor, suferințelor și încercărilor!… sau nu. Că doar e bătaia de cap prea mare. În fond iubita asta pare să aibă două calități: trupul și dăruirea. Dacă e tensionată, n-are chef și e obosită, atunci el nu va avea chef de ea. Pentru că devine nașpetă.

Surorile mele zăpăcite. Urechile la mine! Eu mă aștept la mai mult și din partea unui amic. Vorba aia, când vezi că cineva cu care ești prieten are o zi (sau mai multe) proaste, încerci să-l faci să se simtă bine. Un ceai, o bere, o tărie, o cafea, o ciocolată caldă. Ce-o fi. Două vorbe pe mess, un telefon, un mail de „hai că nu-i dracul așa de negru”.

Dacă aș avea un deadline sau o perioadă de deprimare și un iubit ar avea tupeul să-mi spună că preferă să „n-aibă de-a face cu mine” pentru că „nu e în iubire”, l-aș da afară din casă în două șuturi. Nu pentru că trebuie să fie fericit cu siutația – dacă n-are chef de mine nervoasă, n-o să-i reproșez că-și găsește ceva de făcut altundeva (poate și pentru că prefer să fiu singură când sunt nervoasă). Ci pentru că nu prea suport șantajul emoțional și implicațiile nepoliticoase că eu ar trebui să creez circumstanțe perfecte indiferent cum arată viața mea în acel moment.

Un profitor care nu stă prin zonă decât când e totul frumos și cald, iar atunci când te ia viața mai din greu te șantajează cu texte despre iubire și cu indicații că te-ar putea neglija, uita sau chiar părăsi nu e de încredere. Și nu merită efortul.

Desi m-am angajat sa te deschid cat de mult pot prin iubirea mea, oricat de inchisa ai fi, profunzimea dorintei mele pasionale pentru tine nu se trezeste decat atunci cand simte plenitudinea aspiratiei din inima ta, pe care o arati clipa de clipa prin abandonarea plina de incredere a trupului tau in fata iubirii.

Încep să rămân fără cuvinte. E responsabilitatea ei, ca de obicei, să facă tot posibilul ca lui să-i pese destul încât s-o deschidă. Ce înseamnă deschisul, nu se știe. Dar oare merită acest individ efortul ei?…

Mm. Nu cred.

[…]Detensioneaza-ti trupul, astfel incat inima ta sa se poata deschide activ (cu ajutorul respiratiei) fata de momentul prezent. Acest moment exista ca iubire. Simte pulsatia vietii acestui moment care se manifesta prin tine, care ia forma ta, dar si a tuturor celorlaltor fiinte si lucruri din jurul tau. Momentul prezent este viu si este sinonim cu iubirea, sau cu deschiderea interioara.

Inima se deschide activ, cu ajutorul respirației. Am trăit să o aud și pe asta. Mă duc să întreb pe cineva care a terminat medicina cum e cu faza asta. Sau poate pe Casanova. Îmi imaginez conversația:
-Hei, Casanova, trebuia să deschizi inimile femeilor cu ajutorul respirației?
-Poftim?
-Vreau să spun, trebuiau iubitele tale să respire ca să le seduci?
-…Normal. Iubiții tăi nu… respiră?
O pauză nefastă în conversație, cât ne gândim amândoi la implicații. Apoi eu îmi dreg vocea.
-…Voiam să zic, să respire într-un anumit fel. Sau știi ce? Mai bine lasă. N-am nicio întrebare.

Esti capabila sa receptezi extazul divin al acestui moment prezent cu intregul tau trup scaldat in iubire, mergand pana la degetele de la picioare? Iti oferi tu intregul trup ca pe un dar sacru? Iti oferi tu intreaga inima, pentru a fi posedata de intruparea terestra a iubirii?

Nu-l mai întreb pe Casanova cum e cu extazul divin al prezentului resimțit în degetele de la picioare. Dar întreb și eu de ce femeia asta ar trebui să se ofere ca ofrandă? Și de când e bărbătușul ăsta umflat în pene întruparea terestră a iubirii?

Daca doresti sa atragi catre tine un barbat cu o inima profunda, trezind in el intreaga sa plenitudine a constiintei, daca doresti ca iubitul tau sa fie cu totul prezent langa tine, profund indragostit de tine,va trebui sa te relaxezi, sa te deschizi si sa iti oferi mai intai propriul trup si propria inima iubirii.

Și mai ales va trebui, draga mea, să găsești unul mai normal la cap. Care să nu-ți ceară toate bazaconiile ca să-i fie lui bine. Și care să nu-ți tot bage apropouri sexuale în discuții despre iubire și dragoste și sacru, că nu e decât un libidinos care a învățat cum să vrăjească.

….

E incredibil, incredibil, incredibil că există femei care pun botul la dulcegării de genul celei de mai sus, care sunt pline de misoginism dacă te uiți mai atent la ele. Și totuși văd fete încântate de „sensibilitatea” câte unui farsor ordinar care le manipulează prin cuvinte gen „iubire”, prin laude, care se dă mare și tare cu cât de mult iubește el.

Farsorul de mai sus ce vrea? Vrea să-i fie bine lui. Iar dacă îi e bine, se va comporta într-un mod nedefinit în scrisoare, care va reprezenta „iubirea lui” – e o promisiune că va face în așa fel încât ei să-i fie bine, dacă ea îndeplinește toate condițiile. În fond, omul și încetinește când e nevoie!…

Poate știe că e profitor. Poate se minte și pe sine că e superior, superb și iubitor. Dar dacă-l miros bine, e genul care va justifica mereu cerințele lui, care va trebui să fie înțeles (pentru că e viața grea) și adorat. Iar dacă nu, vina ei, vina ei.

Unde sunt bărbații adevărați?!

Fri, 03 May 2013 16:14:47 +0000

Unde or fi acești bărbați adevărați pe care-i caută atâta amar de lume? Unele femei spun că ei nu sunt de găsit. Am auzit bărbați spun că nu mai sunt de găsit. Sau că sunt rari. Într-o lume de efeminați și de oameni slabi, de valori pierdute ale masculinității, unde, unde mai poți găsi oare bărbații adevărați?

…ok. Hai să facem un pas înapoi.

Bărbați adevărați, femei adevărate

Conceptul de „bărbat adevărat” mă frapează cam în aceeași măsură în care mă frapează cel de „femeie adevărată”. Înseamnă că printre noi există niște farsori ordinari care reușesc să nu aparțină niciunui sex, dar se prefac oricum. Nu vorbesc de transvestiți și transsexuali – ci de toți aceia dintre noi care nu suntem „bărbați adevărați” și nici „femei adevărate”. Suntem niște ființe obscure, sexual vorbind, aparținând unui sex neutru, pierdut la mijloc, care se preface (degeaba) că ar fi ori bărbați, ori femei. Dar toți știu că nu suntem bărbați adevărați sau femei adevărate, ci niște produse ale societății actuale care ne fac pe toți una cu pământul.

Eu, cel puțin, mă declar oficial o neutră cu doi cromozomi X și cu libertatea socială de a purta fustă, dar nu și cu libertatea socială de a-mi băga verbal diverse organe sexuale atârnătoare în cei care mă enervează („băga-mi-aș sânii în tine” ar fi o înjurătură extrem de confuză, cred). Nu mă identific cu standardele din partea F, care spun că ar trebui să fiu preocupată de măritiș, că ar trebui să fiu înamorată de copii și (conform unui număr de anime-uri japoneze) că ar trebui să pot ajuta la o naștere. Nici nu țin neapărat să fur privirile admiratorilor dintr-o cameră, sau să dau gata bărbații. Nu mă identific nici cu standardele din partea B, care spun că o persoană de tip B se pricepe la reparații prin casă, știe mărci de mașini, aparate foto și alte chestii tehnice. Nici nu țin neapărat să am un număr mare de cuceriri printre persoane extrem de atrăgătoare și dorite.

În schimb, în conformitate cu standardele F, îmi place să gătesc, mi-e groază de gâze, îmi place să vorbesc mult și mă amuză (uneori) romanele/filmele de dragoste. Am abilități pe partea umanistă (scris, că la desen sunt varză) și ies cu prietenele. Îmi plac corsetele și uneori (rareori) mă distrează să mă îmbrac super. În conformitate cu standardele B, îmi plac jucăriile tehnice, nu știu să cos un nasture, dacă mi se umple de praf calcul îl deschid și-l aspir, am nevoie de spațiu și sunt uneori rece în relații. Îmi plac filmele de acțiune și anime-urile cu bătăi. Am abilități în direcția reală (matematică, fizică, ceva programare) și uneori (rareori) mă joc pe calculator. De cele mai multe ori mă îmbrac pentru confort și libertate de mișcare.

Voi n-aveți calități și-și? N-aveți părți care sunt „oficial” masculine, sau „oficial” feminine, când voi sunteți de celălalt sex? N-aveți „scăpări” în care nu corespundeți sexului înscris pe cartea de identitate?

Avem standarde de masculinitate și feminitate care ne permit să discutăm despre „bărbați adevărați” și „femei adevărate”, dar cea mai amuzantă parte e că deseori folosim denumirile astea ca să ne referim la cu totul altceva.

Niște bărbați de diverse tipuri (nu prea multe)

Mai jos, niște bărbați. Uitați-vă la poze, alegeți bărbatul adevărat (n-am chef să vorbesc azi de femei adevărate, deși se aplică același principiu).

Eu bărbat. Tu... nu bărbat.

Acest specimen masculin mi-a fost recomandat ca fiind un „bărbat adevărat” de un bărbat (nu știu dacă era bărbat adevărat sau nu, dar de unde mă uitam eu părea să aibă cel puțin unul din lucrurile necesare pentru a îndeplini criteriul de „masculin”. (CNP-ul, am văzut clar, îi începea cu 1)).

Jucător de rugby. Chabal ceva?… Nu mai știu.

Bărbat de modă veche

Acesta este un bărbat de modă veche. Toți cei care spun „azi nu mai găsești bărbați adevărați”, ceea ce implică fapul că ieri ai fi putut să-i găsești, se pot uita la această poză.

Ca să o parafrazez pe profesoara mea de literatură victoriană (cel din stânga e Robert Browning), ce frunte masculină! Ce barbă deasă! Ce profil cu adevărat bărbătesc!

Bărbat. Complet bărbat.

Sean Connery, căruia prin 1999 i se spunea cel mai sexy bărbat al secolului, îl joacă pe James Bond, cel mai sexy spion din conștiința populară. Se îmbracă la costum, se luptă în toate felurile, dă femeile pe spate mai ceva decât un tsunami neavenit.

Esență de bărbat. Scuturată bine, deloc amestecată cu altceva.

Eleganță, rafinament și sabie.

La stânga, Kuchiki Byakuya. Dacă tot suntem la capitolul de războinici. (pentru youtube, aici). Rece, distant, elegant, dintr-o familie nobilă. Cu o ciudățenie de chestie în păr. Surprinzător de dur.

The face which launched a worrying ship.

Q din James Bond. Q cel nou, vreau să zic. Inteligent, axat pe tehnică și cunoaștere. Dacă acceptăm premisa că viitorul va fi din ce în ce mai tehnologic, el e cel mai bine adaptat pentru supraviețuire.

Tatăl familiei. Cel mai familial reverend.

Recunoașteți individul din stânga? E reverendul din „Al Șaptelea Cer”, serialul ăla pe care ni-l puneau într-o veselie acum ceva timp la televizor. 7 copii, o nevastă care la un moment dat a rămas însărcinată cu gemeni.

E cap de familie, de-aia care are o casă veselă și în care toată lumea se înțelege cu toată lumea.

Masculinitatea absolută, viziunea hindusă.

Și ultimul, dar nu cel din urmă: reprezentarea simbolică a masculinității absolute, universale, în viziunea hindușilor. Marele Zeu Shiva, Distrugătorul Lumii, adorat ca zeitate masculină până în străfundurile străfundurilor.

Sau, după cum i-a spus odată mama, „Cine e tipa asta?”

Direcții masculine generale

Probabil că mai sunt și alte exemple, dar hai să ne limităm pe aici, pentru că sunt oarecum reprezentative. Bărbații pe care i-am întrebat ar tinde să spună că Chabal și James Bond sunt mai aproape de bărbații adevărați. Dau cu testosteronul în tine. (eu personal i-aș trage una în fluierul piciorului lui Connery-Bond dacă s-ar da la mine în stilul specific; mi se pare un agasant care n-a fost refuzat destul)

Reverendul e probabil cea mai potrivită persoană pentru rolul de soț și tată. E o figură paternă, genul care nu te abandonează la greu, înțelegător și pașnic. Probabil că dacă ai o fărâmă de aventură în tine o să plângi de plictiseală toată viața, dar hei. E capul familiei. Un bărbat adevărat și, conform diverselor studii și idei de economie sexuală, ar fi cam ce-și doresc femeile adevărate! Cineva care să aibă grijă de ele… pentru ca să aibă acces la sexualitatea lor.

…Paranteză. Urăsc ideea de „economie sexuală”. Urăsc felul în care sugerează că femeile vor în cele din urmă mariaj și relații stabile, iar bărbații fug de ele ca dracul de tămâie și vor doar sex. Urăsc faptul că sunt unii care spun, „dacă femeile ar face sex mai puțin, bărbații s-ar da mai tare peste cap pentru ele și toate femeile ar avea de câștigat”. Din punctul meu de vedere, dacă se egalizează „piața” și oricine poate relativ ușor să aibă sex, o să trebuiască să ne străduim mai tare să fim oameni interesanți și mișto în alte direcții, ca să ne atragem unii pe alții. Și de ce ar fi rău?… Am încheiat paranteza.

Byakuya și Q ar fi probabil „ne-bărbații” la care se uită unii deranjați. Există exemple și mai în extremă, dar ei mi-au sărit în minte. Părul lung. Subțiri. Q are ochelari și pare genul îngrijit. La cum îi stă părul, probabil că știe să-și aleagă șamponul și să-și dea cu fixativ. N-aș fi surprinsă dacă ar putea fi convins să se uite la filme de dragoste. Byakuya e și mai în extremă. Părul extrem de lung, degete lungi și delicate (aici nu se văd), poartă mereu un fular elegant la gât și decorațiuni în păr. E o poveste mai lungă, dar atunci când luptă sabia i se transformă într-o mie de „petale” subțiri de oțel, roz precum petalele florilor de cireș japonez.

Și aici o să spun următoarele: Byakuya este exact idealul masculin despre care se scria în vechime la curtea Japoniei. De la eleganță la artă, de la delicatețe la aerul de sensibilitate. Ceea ce noi asociem momentan cu feminitatea era odată parte din bunul gust al tuturor membrilor clasei de sus. Cu excepția faptului că e un războinic desăvârșit, care nu era necesar atunci.

De fapt, încă un bărbat „efeminat” la greu e Shiva, din ultima imagine. Timp de mii de ani, acela a fost reprezentatul suprem al idealului masculin, nu? Singurul lucru care-l distinge la prima vedere de consoarta sa e pielea albastră. De fiecare dată când aud comentarii despre cum sexele se apropie din ce în ce mai tare și polaritatea „dispare”, mă gândesc la cuplul Shiva-Shakti.

Chiar și azi, idealurile diferă. Sunt fete care preferă un Q, altele care preferă un Byakuya, altele care preferă un Bond. Care au dreptate în ce caută? Care caută ce trebuie? Care caută bărbatul cu adevărat adevărat? Și care caută o brută, sau un dandy cam gay, sau un slăbănog incapabil să se bată pentru onoarea iubitei lui, sau un papă-lapte cu șapte copii?

Mai trebuie să continui ca să se vadă absurditatea?…

Și cum rămâne cu adevărații?

Din punctul meu de vedere, „adevăratul” bărbat și „adevărata” femeie ar implica un fel de adevăr absolut în care anumite trăsături aparțin unui sex sau altul în mod clar și irevocabil. Desigur, nașterea e o chestie destul de clar feminină (pentru specia noastră). Și necesitatea de a se proteja între picioare e o chestie destul de clar masculină (în cazul speciei noastre). În afară de asta?…

Sunt unii care spun că trăsăturile „tipice”, „tradiționale” sunt înscrise în chiar natura noastră, într-un fel sau altul. Poate sunt genetice (bărbații erau vânători, femeile păzeau focul), poate sunt spirituale (principiul masculin, yang, e activ, principiul feminin, yin, e pasiv), poate sunt un fel de idee vagă care plutește prin aer fără să știm de unde.

Mă uit la mine. Mă uit în jur. Mama organizează, ordonează, conduce și se impune. Eu am nevoie de o listă de formule (că nu le mai țin minte) și-ți calculez ce vrei la termodinamică. Dacă bate vântul cum trebuie, mă bag să scriu cod (rudimentar, la nivel de anul I de facultate, ce-i drept). Am un prieten care își cumpără haine scumpe, poartă cercei, își aranjează părul în fiecare dimineață și-și ia geluri de duș dintre cele mai mișto – el spune că e „narcisist”, iar eu spun că arată bine.

Adevărul, din punctul meu de vedere, e că suntem variați în toate direcțiile. Din când în când cineva trage o linie și spune „de aici până aici sunt caracteristici masculine, de aici până aici sunt caracteristici feminine”. Azi linia e asta, mâine diferă puțin, la noi e așa, la alții e altfel. Dar în cele din urmă, calitățile cu care se laudă un sex în clipa și locul de față nu le fac rușine celor din sexul celălalt care le au. Nu e un lucru rău să știi să repari ceva prin casă, fie că e vorba de un mâner desprins sau de un nasture rupt. Nu e un lucru rău să știi cum să te aranjezi ca să te pui în valoare, sau cum să te impui în fața unor persoane. Nu e rău să ai un simț estetic dezvoltat și nici să poți să vezi cum funcționează logic și matematic lucrurile. De ce facem atâta tam-tam că nu găsim femei adevărate și bărbați adevărați?…

Poate pentru că asta ni s-a zis că trebuie să căutăm. Ceea ce e o prostie, pentru că ajungem la concluzii gen „bărbații/femeile nu (mai) sunt ce trebuie”. Nu. Chiar nu. Există persoane care au calitățile care ne plac și persoane care nu le au. Din punctul meu de vedere, șirul de caracteristici de dorit la un posibil partener sună așa: [inteligență] [bunăvoință] [umor] [bărbat]. Nu sună așa: bărbat [inteligent, binevoitor, cu umor]. Diferența e că începi să-ți dai seama că problema nu e că majoritatea bărbaților sunt [porci], ci că în general în jurul tău s-ar putea să te trezești cu persoane [de o calitate morală dubioasă]. Că nu mai vezi [bărbat] ca fiind chestia primă, ci ca fiind o trăsătură ca oricare alta. Nu mai vezi [femeie] ca fiind categoria primară, care ar trebui să le cuprindă pe celelalte (de ce nu o face?!), ci ca fiind o categorie ca oricare alta.

Până la urmă bărbații adevărați (și femeile adevărate) sunt acele persoane pe care le hotărâm noi ca fiind așa. Nu e nimic foarte obiectiv în asta. Nu e nici măcar nimic foarte concret, sau exact, sau universal perceput într-un anumit fel, sau o idee pe care măcar noi s-o păstrăm pentru totdeauna. E un fel de a zice, „Asta îmi place, asta mă bucură pe mine”. Și cam atât.

Astăzi, sensibilitatea mea…

Fri, 19 Apr 2013 17:59:25 +0000

Inspirată de atâtea și atâtea și atâtea bloguri scrise de femei, pentru femei, cu femei, despre femei și [alte prepoziții] femei, mi-am dat seama ce lipsește de pe blogul meu!

Lipsesc:

Rețetele culinare. Am menționat doar un sushi cu somon, pentru că e sushi cu somon, fir-ar el să fie. E și sushi, are și somon. Ce poți să vrei mai mult de la o mâncare?!
Chestiile legate de cosmetice și machiaj. E drept, nu vreți să vă dau eu sfaturi legate de astea. Pot să număr pe degete dățile în care m-am machiat și singurul meu avantaj în lumea cosmeticelor e că știu ce înseamnă „exfoliant” și că o cremă de noapte intră mai greu în piele. În rest, geluri, loțiuni etc… Ar trebui să caut pe bloguri.
Modă/haine. Cine mă știe, știe de ce nu. Cine nu mă știe… pentru că mă îmbrac după toanele în care sunt. De cele mai multe ori, toanele mele insistă să nu-mi bat capul. Foarte rar insistă altceva.
Chestii despre iubire. Ok, hai să nu zicem că n-am spus chestii despre iubire: iubirea e chestia aia care se întâmplă între două, mai multe, sau mai puține persoane, și conduce la un comportament modificat față de comportamentul inițial. Detaliile depind de la caz la caz, precum și definiția cuvântului, ceea ce în general creează multă confuzie și multe dezamăgiri. Din păcate, generează și multe inepții.
Despre sex și modul în care feminitatea mea manifestă sexualitatea. De multe ori femeile care-și dau numele folosesc cuvinte mai voalate, dar eu sunt mai pe șleau. Filozofia mea personală a sexului: ceea ce altuia îi place, fă-i – în limitele legalității, fizicii și moralității (pentru o valoare dată de moralitate și legalitate). The end.
Despre diverse chestii, care sunt menite să arate sensibilitatea, eleganța și drăgălășenia autoarei. Hmm. Nix. N-am ce să scot din mine. Sau stai. Îmi plac pisicile, se pune la socoteală?
Despre cum femeile nu știu să fie femei. Mă tem că am o problemă conceptuală aici: ce e, în cele din urmă, feminitatea? Am întrebat odată un bărbat, care mi-a răspuns, „Feminitatea e acea caracteristică de a fi feminină.” Și cam acolo am rămas cu definiția. Așa că nu am păreri aici.

Am ratat ceva?