Blog on Roxana-Mălina Chirilă

Ce-a pățit blogul? Unde sunt comentariile?

Sat, 19 Feb 2022 10:32:00 +0200

Vreme trece, vreme vine. Probabil că vizitatorii mai frecvenți ai blogului văd niște schimbări pe aici. În primul rând, s-a modificat tema (și e posibil să se mai modifice și în continuare), dar schimbările sunt mai profunde de atât.

Am renunțat la WordPress

În 2012, cea mai simplă variantă de blog era probabil WordPress: îl instalai, apoi învățai să-i folosești interfața de administrator și te apucai să postezi. În 2022, WordPress rămâne o variantă bună pentru majoritatea celor care vor ceva care să meargă ca scos din cutie, dar pentru cei care vor ceva mai mult e o bătaie de cap.

Ideea la WordPress e că dacă vrei ceva, îți instalezi un plugin. Vrei statistici? Plugin. Vrei note de subsol mai șmechere? Plugin. Vrei să pui o notificare GDPR? Plugin. Vrei să ai un editor normal la cap în care să-ți scrii articolele? Plugin. Dacă ești genul de utilizator care caută aplicații în App Store pentru orice, de la site-uri de știri la certificatul verde, WordPress îți va fi familiar și va fi simplu de folosit ca adminsitrator. Dacă ești genul de om care a crescut pe internetul vechi și îi duce lipsa, la un moment dat vrei să te împuști.

Pluginurile și tot restul se adună și la un moment dat îți dai seama că ai o grămadă de lucruri instalate doar ca să-ți vezi de treabă. Ba mai mult, WordPress în sine începe să devină un monstru mâncător de timp și de resurse.

Așa că începi să te întrebi: merită?

Răspunsul meu, în ce mă privește, e că nu. Vreau ceva mai simplu, mai familiar, care să facă lucruri de bază și să fie mai ușor de modificat de către subsemnata. Nu vreau un blog mai high-tech, vreau un blog mai low-tech. Așa că am trecut pe Hugo și momentan îmi scriu articolele în Visual Studio Code. O să fie distractiv.

Momentan sunt tot felul de rămășițe de la WordPress care se văd prin articole; o să trec prin arhivă și o să încerc să le pun în ordine cât de curând.

Părți bune:

nu mai am trackere, inclusiv Google Analytics (deci datele voastre nu sunt trecute prin Google);
site-ul e mult mai mic și merge mult mai repede;
am o ocazie grozavă să trec prin postările vechi și să le reorganizez.

Părți rele:

nu mai am spellchecker, așa că sunt șanse mai mari să fac greșeli de tipar. Asta e.

Bine, bine, dar unde sunt comentariile?

S-au dus. RIP.

Când am pus bazele blogului în 2012, voiam să vorbesc cu lumea. Mă bucura să primesc comentarii. Credeam că discuțiile vor fi de două feluri: decente, pe care să le permit fără probleme; și pur agresive, trolaj sau spam, pe care să le șterg. Eram, cu alte cuvinte, foarte naivă.

În 2022… nu neapărat că urăsc pe toată lumea, dar mi-am schimbat radical poziția. Sunt unii pe care i-am apreciat de-a lungul timpului, sunt alții cu care nu mai am răbdare. Din păcate, cred că încă mă citesc părinți, deci nu pot să vă explic plastic ce aș vrea să facă unii cu „opiniile” lor, dar încercați, vă rog, să vă imaginați. Mai grafic. Un pic mai grafic de atât. Așa. Mersi.

Am supraestimat puternic capacitatea oamenilor de a citi texte și de a le înțelege. Am supraestimat puternic și capacitatea oamenilor de a înțelege contexte și bun simț. Am supraestimat puternic și dorința oamenilor de a vorbi despre altceva decât ce-i interesează pe ei.

Nu pot să vă explic de câte ori mi-am dat ochii peste cap pentru că cineva:

mi-a cerut părerea despre cum să facă diverse la ANAF (eu nelucrând la ANAF și nemaiavând treabă cu ANAF-ul);
m-a certat pe o postare din 2013 toamna de parcă ar fi fost scrisă ieri (eventual crezând că vorbesc despre ceva din ziua de azi);
a dat clic pe categoria „MISA și Bivolaru” a blogului și a decis că sunt obsedată de Bivolaru, deși cred că 1-2% din articolele recente sunt despre subiectul ăsta (dacă sunt atâtea);
a decis că faptul că am scris cel mai mic lucru despre SUA înseamnă că trebuie neapărat să-mi explice cât de răi sunt „leftiștii”;
șamd.

Apoi, m-am trezit că fac cercetările altora.

Ca să clarific: nu am mereu dreptate. Nu verific întotdeauna la sânge informația pe care o postez. Dar fac o minimă cercetare și încerc să nu spun chiar tâmpenii. Chiar și atunci când dau peste informații noi din surse favorite, mă mai duc s-o verific o dată dacă vreau s-o dau mai departe sau pare mai ciudată.

Poate ar trebui s-o verificați și voi, ce să zic. Nu strică. Eventual, aduceți-mi aminte să vă povestesc care e procesul meu de verificare a informațiilor, pentru că e un pic mai laborios.

Ah, lol, nu puteți, pentru că nu mai am comentarii.

Revenind, în această mirifică lume a platformelor pe care oricine distribuie orice, lumea preferă să creadă primul lucru pe care-l vede de parcă ar fi Sfânta Scriptură, iar ei ar fi călugări din Evul Mediu. Asta dacă nu cumva lucrul respectiv le contrazice credințele în vreun fel sau se dovedește a fi scris de tabăra politică adversă, caz în care e de la diavol și nu poate fi crezut.

Deci, faptul că verific informații și le gândesc un pic mă face să am un dezavantaj în discuțiile haotice ale internetului anului 2022. Poate că la final știu un pic mai bine adevărul, dar cui îi pasă? Nu pot eu să cercetez cât pot alții să arunce în conversație - pentru că ei nu verifică, doar aruncă. Dacă demontez o idee, mai au zece. Dacă demontez zece idei, mai au o sută. Nu trebuie să se lege toate între ele, trebuie doar să fie tangențial corelate ca temă. Și așa mă trezesc că eu le reconstruiesc logica, apoi tot eu verific datele. În cele din urmă tot eu pierd, pentru că ei nu sunt convinși, iar privitorii rămân doborâți de multitudinea argumentelor lor.

Nu, e ok. Nu mai vreau să mă grăbesc la vorbă și nici să se grăbească alții să-mi vorbească, iar apoi să avem o discuție rapidă a surzilor. Mai bine vorbesc singură fără să știu cine mă ascultă, decât să vorbesc singură știind exact cine nu mă ascultă.

Rețelele de socializare nu ne sunt prietene (2020)

Sun, 14 Jun 2020 14:47:52 +0000

Trece timpul și scrisul pe internet începe să devină sinonim cu scrisul pe rețelele de socializare. Mai un Facebook, mai un Twitter, până când cealaltă parte de internet devine oarecum secundară.

Asta e o problemă. Sau, mai exact, vine cu o serie întreagă de probleme.

În 2017, spuneam că situația ne face vulnerabili. Mai exact, dacă tu ai toată activitatea pe o rețea de socializare, pierzi tot în momentul în care se întâmplă ceva cu rețeaua, ori cu relația ta cu rețeaua. De cele mai multe ori, chestia asta ia forma unei blocări pentru că ai încălcat termenii și condițiile rețelei, dar…

Întreaga platformă poate să se ducă pe apa sâmbetei. Pare greu de crezut acum că Facebook ar putea să moară vreodată, dar nimic nu e invulnerabil, iar pe internet lucrurile evoluează foarte rapid. Încă țin minte când mai toate discuțiile interesante se petreceau pe forumuri, iar acum doar câțiva dinozauri gen Softpedia mai există. Facebook nu e invulnerabil. Nu știu ce l-ar putea distruge, dar mereu e ceva

Dar mai mult decât atât, rețelele în sine, așa cum sunt acum, au problemele lor. Când ești pe platforma altcuiva, joci după regulile ei. Ce promovează, explicit sau implicit? Ce îți permite să faci, explicit sau implicit?

Facebook – de la privat la public

[][3]

Poză de la Ioana Laura Florescu (Marcica Belearta), care e de urmărit pe Facebook.

Facebook e un gunoi. Dar e genul de gunoi care n-ar recunoaște nici în ruptul capului că e un gunoi, pentru că este un gunoi scump.

Valoarea reală a rețelei constă în numărul mare de utilizatori. Ai impresia că întreaga societate e acolo, iar cine nu e, e uitat sau greu de găsit. E plin de persoane private, persoane mai puțin private, mici VIP-uri, politicieni, mici afaceri, instituții publice, companii internaționale.

Facebook a fost gândit inițial ca site pentru oameni care se cunosc între ei. De aici apar problemele de granițe. Când scrii ceva pe Facebook, se consideră personal și privat? Sau public? Vrei să vorbești doar cu prietenii, sau și cu prietenii prietenilor și cu necunoscuții? Te împrietenești cu oameni pe care ai vrea să-i cunoști, sau cu oricine?

Teoretic, poți să-ți calibrezi setările de confidențialitate. Practic, să fim serioși.

Apoi, suntem împinși unii spre alții de parcă am fi toți o familie. Vedem postări vrute și nevrute, putem comenta aproape oriunde, iar dacă blocăm pe cineva, nu ne mai vedem reciproc deloc, de parcă am fi verișori enervanți care vor să se urască până la sfârșitul veacurilor. E grozav dacă asta e intenția, dar e mai puțin grozav dacă ești o persoană publică și vrei să lași lumea să vadă ce scrii, dar să interzici accesul nebunilor.

Facebook a evoluat ca un labirint al comunicării. Scopul tău poate că e să-i urmărești pe cei care te interesează, dar scopul Facebook e să rămâi cât mai mult timp pe platformă. Au algoritmi prin care să-ți arate ceva mereu diferit, dar nu neapărat ce vrei să vezi. Poate n-o să vezi ce postează prieteni. În schimb, o să vezi postările mai discutate, care deseori sunt cele cu certuri.

Iar discuțiile expiră după câteva zile. Dacă vrei să găsești ce ai spus acum ceva timp… succes. O să cauți în arhive până căpiezi.

Asta pe lângă faptul că formatul Facebook încurajează postările scurte, cu o poză. E un chin să citești orice are mai mult de 1-200 de cuvinte, mai ales în comentarii. Sigur, poți să scrii trei pagini, dar e o idee proastă și o să fie greu de citit. Poți și să pui un album cu poze, dar lumea trebuie să dea clicuri și, dacă a închis fereastra, o să fie greu să revină de unde l-au lăsat.

TL;DR: Per ansamblu, Facebook e bun pentru: certat, postări cu o poză, distribuit linkuri, pierdut vremea fără un scop anume. E slab pentru arhivare, postări lungi, colecții de poze, urmărit oameni și afaceri anume.

Twitter – bun la scurte, slab la subtilitate

[][4]

„Dacă pui orice alt ingredient pe o pizza cu brânză, devine o pizza cu [alt ingredient]. Brânza nu mai contează. Devine un figurant. La nivel uman, mi se pare foarte descurajator.” -- Orteil, creatorul Cookie Clicker.

Twitter e o platformă de micro-bloguri. Mai exact, la început puteai să scrii postări doar cât să încapă într-un SMS. Acum au dublat lungimea maximă a postărilor, ceea ce înseamnă că apuci să scrii chiar și două-trei propoziții.

Twitter e excelent dacă vrei să faci spirite (scurte), să distribui linkuri, să te plângi și vag, să pui o poză sau să te dai mare fără prea multe detalii. E slab pentru discuții și aproape imposibil pentru subtilități. E slab și la arhivare – când poți posta sau da mai departe o sută de mesaje pe zi, să găsești ceva ce ai scris acum trei ani e o cauză aproape pierdută.

Aș mai discuta, dar, chiar dacă e o platformă populară în străinătate, nu e populară la noi, așa că nu contează prea tare.

Tumblr – partea haosul internetului

Tumblr e un gunoi despre care toți utilizatorii știu că e gunoi. Tumblr e platforma care a fost cumpărată de Yahoo! cu peste un miliard de dolari și vândută cu 3 milioane de dolari. Tumblr e haosul.

Dintre toate platformele, e favorita mea. O s-o explic, pentru că am impresia că majoritatea nu știu cu ce se mănâncă.

E o platformă de blogging, mai mult sau mai puțin, în care îți poți crea și personaliza propriul blog pe care să scrii chestii. Poți să citești bloguri chiar dacă tu, personal, nu ești pe platforma respectivă. De exemplu, pot să vă dau link la „The 1969 Easter Mass Incident”, una dintre cele mai mișto povești de pe internet.

Dacă folosești Tumblr, însă, cel mai des o să interacționezi cu platforma din zona de admin a propriului tău blog, unde ai o chestie gen newsfeed de Facebook, unde vezi tot ce postează cei pe care-i urmărești în ordine cronologică. Dacă îți place ceva, poți să dai reblog și să postezi respectivul lucru și pe blogul tău – eventual cu un comentariu adăugat (vezi mai sus).

Uite un screenshot:

Treci de la postare la postare cu scroll.

Tumblr merge perfect pentru citit postări lungi și scurte. Nu are zgomot vizual, ca Facebook și fontul e favorabil și postărilor lungi. E bun și pentru poze.

Dar mai ales, e bun pentru urmărit oamenii pe care vrei cu adevărat să urmărești, pentru că nu are algoritmi de sortare. Îți arată totul în ordinea în care au dat blog sau reblog cei pe care-i urmărești. Din păcate, e greu să-ți dai seama când a fost scrisă inițial o postare și funcția de căutare e atât de slabă încât sunt șanse mari să nu-ți găsești nici propriile tale postări.

Problema e că nu poți avea discuții în detaliu decât dacă dai reblog (există și funcție de comentarii, dar… mai bine nu), ceea ce face dimensiunea postării să crească până la absurd. De asemenea, dacă doi oameni dau reblog aceleiași postări și își postează fiecare comentariul lui, vor crea două ramuri noi ale postării inițiale, care nu pot fi reunite – deci postările populare au o mie de variante de rebloguri cu comentarii.

Dar un lucru bun e că a rămas credincios vechiului internet – ești acolo cu un avatar și un nume inventat, nu trebuie să dai totul din casă.

În general, site-ul a ajuns să fie folosit de comunități nișate, care se intersectează uneori în moduri neplăcute.

Tumblr e bun pentru postări lungi și scurte, pentru explicații în detaliu și urmărit oameni. E slab pentru discuții și arhivarea este o glumă proastă.

De ce ne povestești de platformele astea, Roxana?

Pentru că toate au probleme. Pentru că în fiecare depinzi puternic de sistem. Pentru că pe niciuna nu poți găsi ușor lucrurile create de tine sau de alții. Pentru că în toate dai fie share, fie retweet, fie reblog și îți îngropi propria voce. Pentru că în toate ești în competiție cu alții ca să te faci auzit. Pentru că toate te pot da afară pentru încălcarea reală sau percepută a termenilor lor. Pentru că niciuna nu îți aparține. Pentru că toate se bazează pe nou (sau, în cazul Tumblr, pe ce e nou-rebloguit în ultima vreme).

Ele oferă posibilitatea de a transmite idei într-un format oarecum standard, sunt gratuite și e ușor să intri pe ele și să scrii, ba au și mulți utilizatori la care, teoretic, ai acces. Sunt ușoare. Lumea știe la ce să se aștepte când intră pe oricare dintre ele. Dar asta înseamnă și că nu sunt adaptabile. Vrei să comunici cu oamenii? Tumblr nu te ajută. Vrei să vorbești de probleme complexe? Facebook o să te ignore.

Sunt rețele de socializare. Sunt bune să vezi ce mai spune lumea. Sunt bune pentru pierdut un pic de vreme. Dar sunt efemere și nu ne sunt prietene. Dau o soluție, dar nu neapărat soluția potrivită pentru fiecare dintre noi. E trist în momentul în care să fii blocat de pe o platformă e mai mult decât o neplăcere, ci o mică tragedie.

Dacă ai ceva de zis, un site propriu îți permite să te organizezi mult mai bine pe baza a ce vrei tu să transmiți. Poți să-ți găsești un format în care să fie mai ușor pentru cititori să citească lung. Sau poți să faci un site axat pe chestii scurte și poze, dacă asta îți dorești. E drept că trebuie să muncești un pic până îți găsești o soluție potrivită, dar dacă ai ceva de zis, e preferabil față de o soluție generalistă cum sunt rețelele mari. Și mai ales, e zona ta. Poți s-o salvezi. Poți să faci un backup sau mai multe. Poți să decizi ce vrei să ștergi și ce vrei să păstrezi. Poți chiar și să scrii postări prea mult în care deviezi de la subiectul „fă-ți propria platformă” ca să discuți de cum arată Tumblr.

În ce privește comunitatea… Pe de o parte, da, ai acces mai rapid la utilizatori când ești pe o platformă. Dar, în același timp, nu sunt neapărat cititorii tăi, sunt ai platformei. Ce ai tu de transmis e în competiție cu poze cu pisici, cu Olivia Steer, cu ce a mai făcut BOR și așa mai departe. Iar dacă utilizatorii interacționează mai rar cu tine… ghinion. Poți să dispari din timeline-ul lor fără să remarce vreunul din voi. Iar dacă cineva pleacă de pe platformă, îl pierzi de urmăritor – poate că s-a săturat de Facebook, dar nu te va mai urmări nici pe tine. Nu vei mai exista pentru el.

Nu înseamnă că nu poți să te promovezi pe rețele, nu înseamnă că nu poți să interacționezi cu alții acolo, dar dacă ai ceva de zis, dacă ai lucruri pe care vrei să le transmiți sau un brand de dezvoltat, nu te baza pe ele. Fă-ți propriul spațiu. Pentru că, după cum zice și Dorin, pe Facebook îți pierzi vocea, care se îneacă pe o platformă otrăvită.