Bloguială on Roxana-Mălina Chirilă

Ce-am învățat de când am blog

Fri, 17 Jul 2015 04:05:02 +0000

Prima lecție din online: nu contează ce scrii. Oricum vor apărea oameni care să-ți comenteze tâmpenii. Chiar dacă nu scrii deloc provocator, vei avea trolli.

A doua lecție din online: oamenii politicoși și civilizați nu există decât pe alocuri. Chiar și cei de la care ai așteptări coboară mai des decât ar fi cazul în zona de mahala.

A treia lecție din online: nu contează cât de clar și negru pe alb scrii. Întotdeauna va apărea cineva care să nu priceapă nimic din ce ai zis. Poți să spui „Am dat examenul de bacalaureat în 2006, după care am fost la facultate, am terminat secția cutare și am…” și ei să vină să spună „Lasă că o să vezi tu ce te așeaptă în prima sesiune”.

A patra lecție din online: proporția de oameni proști e mai mare decât cea din viața reală. Nu pentru că sunt mai mulți proști pe net decât în viață (ar fi absurd), ci pentru că în viața reală triezi mult mai tare persoanele cu care intri în contact. Nu e greu să scapi de un prost pe care l-ai întâlnit într-un magazin, că a doua oară nu te mai găsește. Pe net, însă, ți-a reținut blogul/pagina de Facebook.

A cincea lecție din online: dacă vrei ceva constant, trebuie să oferi calitate, dar influxul major de trafic vine pe prostii. E frustrant. Aproape că i-aș înțelege pe cei de la Adevărul.ro că fac ce fac, dacă n-ar fi atât de nasoi în felul în care fug după trafic. Pisoii care-l citează pe Dan Puric bat chestiile pentru care te documentezi, că asta e. Ghinion.

A șasea lecție din online: în altă ordine de idei, una e să-ți recomande nwradu un burger sau ceva de tehnologie, alta e să ți le recomande un pisoi care-l citează pe Dan Puric.

A șaptea lecție din online: dacă n-ai trafic, vei fi privit de sus că ești incapabil. Dacă ai trafic, vei fi privit de sus că ești nașpa și nu meriți să ai. Dacă ai brusc trafic pentru o prostie, tu ai făcut oamenii să vină la tine și să te comenteze pe Facebook.

A opta lecție din online: cei care dau lecții despre online vorbesc prostii și inventează, mai ales dacă le pun într-o listă ordonată și le prezintă ca pe o chestie extrem de organizată și bine gândită.

A noua lecție din online: chiar dacă semnalizezi din toți porii că ești ironic și faci glume, va apărea cineva lipsit de umor să-ți spună că nu numai că greșești pentru că lucrurile nu stau mereu cum zici tu, dar ești și prost că nu te-ai prins că te contrazici.

[][3]

Acum pisicile au alte animale de companie.

Am picat dintr-un univers paralel

Sun, 15 Feb 2015 10:11:40 +0000

În ultima săptămână am văzut pe câteva bloguri postări despre câte un comentariu, un comentator, o persoană care spune prostii mai mari decât ea. Individul despre care e vorba fie n-a citit lucrurile despre care vorbește, fie vorbește pe lângă, fie vorbește idioțenii. Și pe fiecare blog se tratează problema de parcă ar fi o ciudățenie că această persoană există și se manifestă.

Cred că am picat dintr-un univers paralel. În universul din care vin eu, comentatorii care discută pe lângă și vorbesc prostii există pe fiecare blog sau site care permite comentarii. Ai persoane care nu pricep nimic din cele mai clare chestii, oameni care citesc doar titlurile și pe urmă comentează, indivizi care citesc un roman de dragoste și îi dau 1 stea pentru că n-are explozii.

În universul acesta nou în care am picat acum, lipsa rațiunii umane continuă să fie o surpriză. E o lume mai bună.

Un blog nou și un banc care a făcut turul lumii

Sat, 11 Oct 2014 10:08:28 +0000

Acum ceva timp aveam o dilemă legată de spațiul online de desfășurare. Pe scurt, îmi place blogul ăsta. E jucăria mea, mă distrează. Mai bag un articol, mai mă uit la o statistică, mai scriu, mai filozofez.

Doar că m-am trezit cu o problemă pe care cred că cel mai bine o înțeleg bilingvii: scriind în română, îi alung pe cei care mă citeau în engleză. Pot să chem eu cât vreau cunoscuții anglofoni aici, că văd trei articole în engleză, majoritatea blogului e în română, meniul e în română, secțiunile de una-alta sunt în română. Comentatorii sunt români și vorbesc română. Pur și simplu nu e un loc pentru străini. N-are sens să se aboneze la RSS pentru că dau în mare parte peste articole pe care nu le pot citi.

În schimb, dacă scriu în engleză publicul în română nu e foarte entuziast (oare de ce?). Mai apar cititori care vorbesc ambele limbi, dar nu atrag pe nimeni, dimpotrivă, îndepărtez oameni. Și vreau să mă adresez și-așa, și-așa, că am de ce și am și cui.

Am trecut mental prin diverse opțiuni. Mă gândeam să fac un subdomeniu, ceva gen writerly.roxanamchirila.com. Dar URL-ul suna prost. În plus, scriu sub pseudonimul Roxana Kiril în engleză. Ei, drăcie.

Am tot învârtit problema și am sucit-o pe toate părțile până când am decis să-mi fac alt blog, în engleză, cu propriul lui domeniu: roxanakiril.com. Zis și făcut, l-am pus pe net, am scris ceva, i-am dat drumul, pe urmă m-am trezit cu un atac de muncă și de deadline-uri de am neglijat aproape tot ce nu ținea de proiectele în lucru. Cu alte cuvinte, e un blog pe care scriu mai mult decât ocazional, deși sper să scriu mai mult în curând.

Bun. În condițiile astea, pe 16 august am publicat acolo un banc legat de Google Translate. La plesneală, nu serios. Nu știu cum l-a găsit cineva din domeniul traducerilor, care l-a dat apoi mai departe. Și m-am trezit cu mail-uri despre cum statisticile mele o iau razna – crezând că e vorba de blogul ăsta, am spus că oi fi primit link de la ceva personalitate, deși habar n-aveam cu ce. Când colo, bancul se plimba prin lume.

Mi-au venit sloveni cu duiumul, norvegieni, suedezi, americani – în doi timpi și trei mișcări, bancul ăla a bătut toate recordurile de pe blogul roxanamchirila.com, a ajuns la peste 3000 de vizitatori într-o zi și peste 1000 în zilele următoare. Când mai dau oamenii de el din nou, iar urcă la câteva sute de oameni într-o zi. Până acum s-au strâns vreo 10.000 de vizualizări pe pagina aia, peste 130 de tweet-uri, peste 2000 de ceva-uri pe Facebook. Am avut, cu alte cuvinte, un viral. Nu că mi-ar fi fost de foarte mare folos, că n-am rămas cu prea mulți cititori de pe urma lui, dar e interesantă experiența.

Oricum, de acum încolo sper să scriu și acolo mai des. Cine are chef să mă urmărească și acolo poate s-o facă aici: site, RSS. Mi-am pus un link și în widgetul de bloguri.

Spațiu pentru desfășurare Rapcică

Wed, 27 Aug 2014 14:43:20 +0000

Tocmai mi-am dat seama că m-am trezit cu unii dintre comentatorii supărați ai blogului lui Mihai Rapcea pe blogul propriu, comentându-mi off-topic prin articole. Și când scriam comentariul cu numărul 30 al unei postări târâte cu forța în lupta asta, mi-am dat seama că nu-mi place. Mai ales că am senzația că o să continue povestea.

Așa că am zis că ar fi mai bine să fie strânse comentariile de genul într-un loc unde nu încurcă lumea. Am și alți comentatori, non-legați-de-Rapcea, care nu-s în temă cu subiectul și care n-au greșit cu nimic ca să ajungă în temă volens-nolens.

Aici e postarea unde se poate discuta subiectul, deci. Reguli și indicații:

Încercați să mențineți la minim înjurăturile, atacurile la persoană, etc. Dacă vă prind, vă trag de urechi.
Dacă vă dispare comentariul imediat după ce l-ați scris, nu înseamnă că v-am banat. Înseamnă că filtrul meu de spam funcționează prost. Dați un mail pe adresa mea de contact și vi-l scot.
Dacă vi se spune că e comentariul în „pending”, înseamnă că atunci când intru pe blog o să-l văd și o să-l aprob. Dacă vreți să evitați situația, nu puneți mai mult de un link în comentariu (e un sistem automat, dacă vede două link-uri vă bagă în pending)
Nu am obiceiul să banez fără ca persoana să știe că m-a supărat. Dacă vi se pare că am făcut-o, dați mail, că e ceva putred la mijloc.
O să arunc un ochi pe ce scrieți, dar să nu vă așteptați să fiu perfect în temă.

Cam atât.

Am aflat ce-i cu chick bonus

Thu, 17 Jul 2014 14:29:57 +0000

Acum ceva timp discutam cu un blogger care-mi spunea că o să am un trafic decent pe blog din cauza simplului fapt că sunt femeie – o chestie pe care el a denumit-o „chick bonus” (de la englezescul „chick” = gagică, evident, chiar dacă e tradus cu „puicuță” pe la noi din cauza faptul că chick mai înseamnă și pui de găină – dar n-are aceeași conotație). Discuția a mers în contradictoriu o vreme, pentru că nu vedeam exact în ce fel ar influența asta vizitatorii. Ori îi plictisesc, ori îi prind, și asta ține de ce scriu și nu de fizicul meu, mai ales că sunt tone de tipe care arată mai bine ca mine, și sunt tipe care arată mai mult ca mine (în funcție de gusturi).

Azi, în urma unui comentariu aruncat aiurea la Arhi pe blog, am aflat exact ce spunea, dat fiind faptul că m-am umplut de vizitatori care căutau poze cu mine (cei 18 sunt în 5 minute):

(Editare mai tardivă: la vreo câteva ore de la faza asta aveam vreo 290 de click-uri venite de la Arhi la faza asta)

Una peste alta, blogger-ul a avut dreptate. Chestie care momentan mă amuză la culme, pentru că oamenii au căutat, au dat peste toate pozele neclare și mișcate, peste poze din Turcia care nu-s foarte bune – și acum au găsit-o pe cea cu corsetul.

O să-i dau blogger-ului o bere tardivă pentru că nu l-am crezut. Eh, înapoi la treabă cu mine.

Ce am învățat de la Zoso și Arhi

Mon, 16 Jun 2014 07:57:49 +0000

M-am pus pe studiat ce înseamnă bloguiala. Din adâncurile profunde ale ființei mele m-am chinuit să caut acel ceva, acel filon extraordinar care te face dintr-un simplu deținător de blog un blogger, un cineva care are jdemii de vizitatori și click-uri, care e pe buzele tuturor celor care îl citesc, care are prieteni și dușmani pe net (mai mulți ca mine) și reclame pe blog care funcționează (mai mult ca ale mele).

După un studiu aprofundat, de mare angajament și extrem de științific pentru care am trudit aproximativ 22,56 secunde, am descoperit acea caracteristică comună dulce, atrăgătoare și rafinată a celor care scriu pentru publicul din ce în ce mai larg.

Aici la Zoso. Aici la Arhi.

Astăzi voi face, deci, ca ei! M-am scufundat profund în adâncimile abisurilor bloggingului și am bloguit ca o profesionistă.

Scurt anunț despre comentariile de pe blog

Fri, 09 May 2014 16:14:47 +0000

Pentru că Zoso are dreptate la faza asta și nested comments arată bătute-n cap uneori (pe-ncercatelea), de acum încolo toate comentariile vin unul sub altul, fără indentare la fiecare nou reply.

Scuze de inconveniență. Dacă consolează pe cineva, și-așa nu citește nimeni discuțiile mai vechi decât în cazuri foarte rare.

L.E. Dacă aveți probleme cu șirul conversațiilor lungi și complexe (presupunând că s-ar petrece așa ceva vreodată pe aici), formatul de discuție cel mai convenabil pe care l-am văzut e cam așa:

@cutare

„Citatul inițial”

Comentariu.

Are și avantajele lui, gen dacă vrei să răspunzi la două comentarii, poți s-o faci fără să scrii și tu două comentarii și tot așa până pierzi șirul.

Statistici pe blog – 100.000

Sun, 06 Apr 2014 19:06:07 +0000

Un anunț pentru cei interesați de statistici (sau curioși, sau…)

Azi am depășit 100,000 de pagini vizualizate de când am lansat blogul în ianuarie anul trecut. În perioada asta (ultima lună, cel puțin, ultimele trei poate) în fiecare zi ajung pe blog peste 100 oameni, care se uită la peste 200 de pagini (în total, evident). Acesta fiind minimul, pentru că media, îmi spune Google Analytics, e de 143 de vizitatori și 350 de pagini afișate (am instalat Google Analytics doar de pe la jumătatea lui ianuarie, deci nu are datele complete de la începuturi și până în prezent).

Chestia care mă încălzește cel mai tare e că sunt aproape 3500 de comentarii pe blog. Pentru că spune mai elocvent decât orice alt număr că nu doar se citește, nici nu se aterizează accidental, ci se și discută.

Așa că mersi că treceți pe aici, că unii dintre voi spuneți câte ceva și că recomandați câte un articol sau tot blogul mai departe. Mersi și pentru corecturi, acolo unde sunt necesare (chiar dacă uneori, ca în ultimele câteva zile, îmi ia mai mult timp să le și fac).

P.S. O chestie pe care-mi spun statisticile că ar trebui s-o fac odată e că să termin volumul 3 din seria 50 de umbre și să-i scriu recenzia. Că am lăsat-o-n aer. (M-am plictisit, ok?)

În colțul opus floricelelor

Fri, 14 Mar 2014 22:09:54 +0000

Mi-e somn de stau să pic, dar mi-am adus aminte că n-am zis nimic de lista asta de link-uri, care se cere comentată. Sunt link-uri de 8 martie, postate pe 12 martie, comentate pe 14 martie și probabil postate pe 15 martie, că e aproape 12 noaptea. Dacă o mai lungeam puțin, ajungeam în iunie.

Uite care e chestia: de 8 martie mi s-a umplut Facebook-ul de floricele și „La mulți ani!” O prietenă m-a anunțat că al ei s-a umplut și de alea, și de imagini cu femei care urmăresc bărbați cu făcălețul, sau ceva de genul. Poezioare, prostioare. Care, ok, bine, fac parte din tradiție și presupun că sunt drăguțe.

Bun, în perioada în care lumea posta d-astea, Dorin culegea materiale despre femei cu cap, cu realizări – și o reclamă mișto cu fete care s-au săturat de jucării roz și fac din ele rachete. Geeks. Tocilare. Felicia Day și Lisa Foiles, Ada Lovelace care e prima persoană care a programat vreodată… Și o istorie a femeilor în IT, care erau se pare mult mai multe acum un număr de ani.

E cea mai mișto postare de 8 martie, chiar dacă e cu întârziere, pentru că are ceva nou de zis. Acel ceva nu e „La mulți ani!” și nu e „Uite o floare ca să mă pun bine cu tine.” Lista aia spune așa: „Dacă vrei să faci tot felul de lucruri, excelent! Poți. N-ai nevoie de un piedestal, n-ai nevoie de mine să te felicit o dată pe an ca să te simți bine. Go do crazy, clever stuff and have fun!”

Explicații pentru Mihai Rapcea

Mon, 03 Mar 2014 08:30:46 +0000

Dragă Mihai Rapcea,

Ți-am zis toate astea în diverse momente pe blogul tău, dar de obicei ignori chestiile astea, sau zici „Lasă, că nu-i așa grav” (sau echivalente). Uneori când ți s-a zis că blogul tău e vraiște, ai venit cu statisticile cu ăia 1000 de unici pe zi ca să ne demonstrezi că blogul tău e de succes și citit.

E momentul să-ți spună cineva negru pe alb. Și acea persoană o să fiu eu. Explicându-ți de ce ai un blog prost. Nu doar prost – foarte prost. În ciuda unicilor.

1. Postările tale sunt în mare parte articole furate.

Păi mă, oamenii s-au chinuit să le scrie. E frumos ce faci? Știu că pui sursa, dar asta nu e reclamă – e furt, plus reclamă. Dar furt. De proprietate intelectuală. Ți-am mai spus asta. Am mai scris și eu despre asta. Ți-am zis că cei de la Times New Roman nu-și vor articolele furate. Totuși, te doare fix în cot de treaba asta. Și pe 16 februarie 2014 ai postat ceva de la ei – cel puțin din 2012 postezi constant articole TNR. Căutarea „site:rapcea.ro timesnewroman.ro” îmi dă, pe Google, 134 rezultate. Nu se face așa ceva.

George Damian nu vrea nici el ca articolele lui să fie furate – iară te doare fix în cot.

Nu știu ce părere are piticigratis de faza asta, dar știu că și de la el furi. Eventual aș putea să-l întreb, dar nu-l cunosc. Tu-l cunoști? Ai acordul lui să repostezi articolele lui?

Să zicem că n-ai știut de George Damian, dar un clasic în viață avea o metodă simplă de a afla dacă a scris altcineva textul pe care tu vrei să-l pui pe blog:

L-ai scris tu? Nu? Atunci l-a scris altcineva.

Unii lucrează pentru chestiile alea, tu îți faci trafic gratis pe spinarea lor – și dacă oamenii citesc un articol la tine, nu prea se duc la sursă. Tu zici, „doar n-o să stai să scrii ca prostul de toate” – uite că unii scriu și fac asta într-o oră, două, trei, cât le ia lor. Chiar dacă poți citi chestiile alea gratis pe net, ele nu sunt proprietatea ta. Sunt proprietatea lor, sub incidența copyright-ului.

Am mai zis-o și mă repet: Vezi legea dreptului de autor, capitolele III și IV, în special cap. III, art. 7, punctul a) și capitolul IV, art. 10, 12, 13 și 14. Vezi-o, până nu te văd alții.

2. Postările tale sunt pline de informații neverificate.

Uneori e vorba despre evrei care omoară oameni și le folosesc sângele pentru nu știu ce pâine ritualică. Alteori e porcăria aia cu eliminarea pietrelor la bilă, pe care ai vrea s-o demonstreze alții, că ție nu-ți pasă ce prostii împrăștii pe net.

Deci, pe bune? Chiar iei pe nemestecate toate rahaturile pe care le găsești pe net și le dai mai departe fără discernământ?

Și îți permiți să faci asta jucându-te cu chestii de sănătate? După ce ai purtat-o de colo-colo pe Diana Dobrin, care s-a luat după toate sfaturile tembele ale idioților care n-ar trebui să vorbească despre cancer – după ce ai văzut că Diana Dobrin a murit din cauza neaveniților care i-au dat sfaturi stupide, neverificate, tu-i dai înainte cu articole despre cum unii s-au vindecat cu miere și plante.

Ești o sursă de informații venite de cine știe unde, împrăștiate aiurea, care deseori sunt imbecile. De ce crezi că lumea comentează mai mult la articolele despre MISA și le ignoră pe celelalte? Uite, de asta. Pentru că nimeni nu crede celelalte chestii decât dacă de-abia a venit pe blog.

Și pentru cei care caută informații despre cancer sau pietre la bilă pe net, articolele tale fac rău. Ești inconștient.

3. Cuvântul tău nu valorează mare lucru.

Ce a spus Mihai Rapcea de-a lungul timpului? Păi, a spus că se va bate cu MISA, că el e avocat, că poate face chestii.

Ai scris doar niște articole, Mihai. Și pe cele mai valoroase nu le-ai scris tu, că le-a scris Intenselight. Tu ai făcut uneori comentarii, alteori provocări și pariuri.

Cei de la MISA au scris despre tine că ești un avocat prost și au mai făcut o grămadă de afirmații nasoale. Ai scris un drept la replică, ai insistat că s-au pus cu omul greșit și că o să vadă ei ce și cum… și s-a fâsâit toată treaba.

Ai postat cu litere gigantice că ai fost chemat ca martor la procesul lui Bivolaru (în comun cu al altora) și că adevărul va triumfa, și că pe unii adevărul nu-i eliberează, iar tu vei spune doar adevărul. După care, duminică, cu o zi înainte de procesul de luni, ai trimis o cerere că de fapt nu vrei să fii martor, că ai mai fost și ai altă treabă atunci.

Cum? Nu știai că ai mai fost martor înainte să te dai mare că ești citat? Nu ai aflat că ai alt proces în ziua aia decât duminică? Ce naiba, omule? Probabil că luni stau ăia ca proștii în sala de judecată: „Unde-i, bă, Rapcea ăsta?” „A, păi am primit o cerere care a intrat azi dimineață că nu mai vrea să vină.” „Și noi ce facem, că trebuia să-l întrebăm chestii azi?” „Hai să jucăm șeptică!” Parcă nu s-au amânat suficient procesele astea din tot felul de motive, mai trebuia să-i ia și Mihai Rapcea pe nepregătite, dispărând ca alți martori din procesele astea interminabile.

Mai adaugi la asta faptul că acum nu foarte mult timp te ofereai să nu mai spui nimic despre MISA dacă scoteau ăștia toate chestiile rele despre tine de pe site-ul lor oficial și am terminat-o.

Fiecare fază de genul ăsta spune că ești o persoană care spune una, și pe urmă uită, sau se răzgândește, sau de fapt e mai nu știu cum situația, dar de fapt vrea doar să facă pace cu ăia pe care-i provoacă, dar de fapt vrea înapoi între yoghini, dar de fapt nu vrea între yoghini, dar îți arată cine e el, ba nu-ți arată că de fapt și-a dat seama că nu merită bătaia de cap… Crezi că oamenii o să fie mereu la fel de impresionați de faptul că Mihai Rapcea, avocatul, spune că el va face ceva?

Fals. De fiecare dată când zici și nu faci, credibilitatea ta scade. Lumea se obișnuiește că e mai mult zgomot decât fond. N-ai chef să faci? Nicio problemă, există o soluție ca să nu faci și să rămâi credibil: taci când îți vine să te dai mare pentru ceva ce urmează să faci – poți să te dai mare doar după ce ai făcut.

Imaginea nu ți-o distrugi pentru că te-ai asociat cu MISA. Ci pentru toate de mai sus. Uite cine pari: un de-ăla cu Zelea Codreanu în frunte, un tip care se duce cu pușca cu apă să stropească homosexuali, un ciorditor de articole, un antisemit, un tip care crede că orice zboară se mănâncă și pune pe blog toate „informațiile” care sunt false de la prima vedere, un conspiraționist rupt de realitate, ipocrit.

Nu toți cei care ajung acolo o să aibă un prieten de-al tău lângă să le spună ce voiai să spui de fapt. Nu toată lumea o să te cunoască direct, să vadă ce-i cu tine.

Desigur, din partea mea poți să continui cum ai tu chef. Viața ta, blogul tău, imaginea ta, ilegalitățile și imoralitățile tale.

4. Injuriile.

Chiar e necesar să folosești cuvinte gen „jidan”, „bozgor” și „poponaut”?… Atingi vreun scop, în afara faptului că prietenii tăi spun, „De fapt Mihai nu e așa” și încep să-ți caute scuze?

Ești ditamai omul, așa că eu nu îți caut scuze. Ar trebui să n-ai nevoie de ele la fiecare pas. Știu că ești un tip de treabă pe viu – și ce dacă? Crezi că fiecare om care dă de tine o să aibă un prieten de-al tău în spate, să-i șoptească intențiile tale reale din spatele unor articole pline de ură, de dezinformări, de…

5. Concluzii

Ai putea să îndrepți chestiile. Să faci cum se face în mod normal: vezi un articol interesant, dai citat de un paragraf, maxim două, pui link-ul și eventual comentezi ceva ca să explici de ce consideri că informația aia e relevantă. Articolele care au informații dubioase se pot verifica, să fii sigur că nu ești victima unei farse virale. Dacă te interesează, bineînțeles.

Spui că ai peste 1000 de unici pe zi. Bine, statisticile tale sunt pe statcounter și numără vizitele, nu vizitatorii, dar să zicem. În condițiile în are ai peste 4000 de articole din care dacă 5% sunt ale tale, din câte estimez eu… în condițiile în care majoritatea celor care activează acolo nu sunt acolo pentru tine, ci ca să discute despre MISA… ce ai?

Ai un magnet de click-uri cu articole furate. Ai un blog care îți terfelește reputația. Nu numai că nu te ajută cu nimic, ci îți dăunează. Nu numai că nu-i ajută pe alții, dar și pe ei îi încurcă, cu știri false și sfaturi medicale luate din locuri dubioase. Asta-i.

________

Later edit: Mihai Rapcea a considerat necesar să fure fix articolul ăsta, drept care și-a atras una din puținele înjurături directe pe care le-am considerat vreodată necesare, a zburat dintre prietenii de pe facebook și în general e tăiat de pe toate căile de comunicare.

Când rațiunea nu merge, nu mai am ce discuta cu omul.

Despre trafic pe site-uri

Sun, 19 Jan 2014 08:58:27 +0000

Notă: articolul acesta e scris ca răspuns direct la niște întrebări pe care mi le-a pus azi un cititor. Nu e pentru bloggeri mari, care își cunosc meseria, ci pentru vizitatorii mei, pentru cei care n-au bloguri, pentru cei care au bloguri mici, sau cei care nu s-au preocupat cu partea tehnică din spatele blogului/site-ului lor.

Cum afli care e traficul de pe site-ul/blogul cuiva? E o întrebare interesantă. Câți vizitatori unici am eu? Câtă lume dă click și unde? Cum stau în raport cu ceilalți?

Răspuns: nu poți. Decât dacă-ți spun eu. Ceea ce e valabil și pentru alții, cu blogurile/site-urile lor. Nu există chestii care să poată măsura efectiv ce fac vizitatorii pe site-ul respectiv decât dacă administratorul le instalează acolo. Deci, eu am pe acest blog două contoare care contorizează diferite statistici. Vizitatori (numărați după IP-uri), număr de click-uri pe diverse pagini, număr de vizite (adică vii, stai 5 minute, e o vizită. Vii peste 5 ore și e altă vizită). Etc. Dar nu există o cale sigură prin care alt site, sau cineva exterior, poate să-mi măsoare mie datele astea decât dacă îi dau eu voie.

Buuun. Hai să discutăm despre locurile mai cunoscute unde găsești topuri cu site-uri și metodele lor de contorizare.

1. Alexa.com

E unul dintre site-urile cele mai cunoscute cu statistici despre site-uri. Ai topul a milioane și milioane de site-uri din lume, fiecare cu un număr de ordine. Al meu, azi, e pe la 8 milioane. Acum vreo săptămână era pe la 6 milioane, deși traficul meu a crescut între timp.

Faptul că menționează atât de multe site-uri și că e un top atât de bine cunoscut face lumea să creadă că e un top destul exact și clar – dar pe ce bazează? Din câte am înțeles, în principiu contorizează acțiunile făcute pe internet pe browsere care au instalate Alexa toolbar. Aveți Alexa toolbar?… Nici eu. Era un toolbar destul de uzual prin 2005, cred, dar între timp nu prea mai e. Așa că procentul de trafic înregistrat e mult mai mic decât cel real și datele, în special pentru site-uri care nu sunt folosite de un segment foarte larg al populației lumii, nu sunt foarte apropiate de realitate.

Bine, există și varianta, cu plată dacă nu mă înșel, în care îi dai datele tale reale de trafic. Ceea ce eu nu fac și majoritatea site-urilor nu fac.

Deci: are o relevanță, dar nu chiar așa de mare pe cât ți-ai imagina.

2. Trafic.ro

Trafic.ro îți dă o chestie care apare pe fiecare pagină a site-ului tău și care înregistrează click-urile de pe site. Reține IP-uri și le folosește ca să contorizeze numărul de unici, reține click-uri pentru numărul de „views”, înțelege ideea de vizite și le contorizează și pe alea.

Nu toată lumea are trafic.ro, pentru că sunt enervanți. Îți fac disponibile date pe care tu n-ai chef să le faci disponibile, îți cer bani, îți trimit mail-uri. Am avut și eu trafic.ro vreo câteva zile, dup-aia am fugit ca de draci și m-am trezit cu un telefon în care mă întrebau de ce am fugit ca disperata. Uite, de-aia.

Am auzit zvonuri vagi că ar fi umflat din când în când statistici, dar asta e altă poveste. Presupunând că sunt corecți și onești, ceea ce e posibil, e cea mai exactă statistică despre vizitatori/views pe care o veți vedea, dar poziția din topul lor (gen „site-ul nr. 12 din categoria bloguri”) nu reprezintă o poziție dintr-un top real al tuturor site-urilor din România. Reflectă poziția în topul trafic.ro.

3. Zelist.ro

Topurile Zelist sunt o completă perplexitate a misterului inefabil din existența blogurilor. Adică, nu știu exact cum au reușit să creeze un algoritm de sortare a site-urilor care să aibă o relevanță minimă, nelegată de aproape nimic. Sunt înscrisă pe zelist.ro pentru că în fiecare săptămână am ceva la care să mă mir.

Pe ce se bazează zelist? Pe link-uri date de alte bloguri și site-uri înscrise în zelist. Primești un anumit punctaj care este calculat pe baza cui îți dă link. De exemplu, printr-o postare, blogul Eftimie.net, care un scor de 1.8518, îmi oferă mie un scor de 0.119555. Ce înseamnă numerele astea, habar n-am. Ideea e că scorul pe care mi-l oferă se adaugă la scorul meu, iar orice link dau eu oferă scoruri celor pe care-i linkuiesc. Astăzi, cel mai iubit blog din România este, conform zelist, cel al lui Tudor Chirilă.

Dacă sunteți nedumeriți, așa suntem toți. E un fel de joc complicat cu numere, jucat în grup, în care din când în când apare câte un site gen umbrelaverde.ro care a fost multă vreme site-ul nr. 1 din zelist, dar care nu exista. Era mort ori de luni, ori de ani. Cert e că nu exista, dar era nr. 1.

Să recapitulăm. Care sunt variantele descrise: cu contor pe site (chestia cea mai clară), cu contor la vizitatori (dar nu toți vizitatorii au contorul), cu factori externi (link-uri și alte alea, dar care nu spun chestii prea clare). Dar dacă eu nu fac publice datele de pe site, voi nu prea aveți cum să le știți.

Contoare, pentru posesorii de site-uri, sunt multe: de la WordPress (pentru că folosesc platforma lor), de la statcounter.com, cel de la enervantul trafic.ro, și Google Analytics face asta (dar n-am folosit niciodată) etc. Posesorul de site poate ști oricând care e situația lui, dar în ciuda aparențelor, nu prea există un top clar, complet corect, pe care să-l poți vedea oricând și care să cuprindă toate site-urile. C’est la vie.

Later Edit: 4. T5.ro

Mi s-a atras atenția în comentarii (mulțumesc, Vlad B. Popa) că există site-ul ăsta. Preia datele din Google Analytics și face topul pentru România. Funcționează similar cu trafic.ro (contor pe site-ul efectiv) și are aceeași specificație: oferă date exacte, dar nu cuprinde toate site-urile posibile și imposibile. Doar pe cele care folosesc Google Analytics.

Remus Cernea creează o idee virală

Fri, 17 Jan 2014 09:51:19 +0000

Cum să-ți faci o campanie politică pe bloguri cu 0 lei: vii cu idei crețe. Am deschis azi dimineață facebook-ul și-mi apar tot felul de delfini în feed.

Votați delfinul! – via Dorin Lazăr.
Căsătorie cu delfinul! – via Morar.
Viața anterioară a lui Remus Cernea ca delfin – via vaide.ro
Delfinii e oameni – via reactii.ro (Vlad B. Popa)
Originea lui Remus Cernea – via Times New Roman

Deci, doar pe feed la mine, da? Că altfel e pe toate site-urile de știri. Bănuiesc că până diseară o să înotăm în delfini. Acuma, dacă ar reuși cineva să-și facă campanie la fel de entuziastă, dar cu o idee bună în spate…

Despre cum îmi trăiesc viața.

Tue, 07 Jan 2014 21:50:15 +0000

E incredibil câte chestii nu fac cum trebuie. Știu, pentru că mi se atrage atenția foarte des:

sunt prea dură cu oamenii
nu sunt destul de dură cu oamenii
îmi pierd timpul cu MISA
nu dedic suficient din viața mea MISA-ei
scriu în loc să programez
scriu articole în loc să scriu cărți
scriu fantezie întunecată în loc să scriu chestii vesele
am băgat sex în diverse chestii pe care le-am scris
mă lupt cu morile de vânt combătând diverse chestii
nu combat ceea ce ar trebui să combat
nu promovez ce ar trebui să promovez
promovez ce n-ar trebui promovat
mă joc pe calculator în loc să [ceva]
nu am un blog cu un anumit specific, ci vorbesc despre toate prostiile

În fine. Lista continuă. Încep să mă întreb dacă arăt ca un copil mic legat la ochi care se ciocnește de toate obiectele: trebuie să fiu anunțată la fiecare pas ce fac, că s-ar putea să nu-mi fi dat seama. „Dumnezeule, chiar am scris un roman 18+?! Vai, acuma că m-am prins o să scriu cu Bambi.”

În funcție de persoanele pe care le întrebi, motivul pentru care o dau în bară cu atâta grație diferă, dar deseori există o Problemă. La fel ca în poezia aia a lui Nichita Stănescu cu cubul care ar fi perfect dacă n-ar avea un colț sfărâmat, și eu aș putea fi perfectă dacă n-aș avea barem o problemă din cauza căreia personalitatea mea se ciuntește. Ah, sărmanul meu cub.

Întrebare: de ce ar trebui să-mi trăiesc viața conform ideilor altora despre o viață împlinită, frumoasă etc.? De ce ar trebui să am ideile altora, să pierd vremea în același fel cu ei, să scriu pe temele pe care ei mi le indică în felul în care îl indică? Aaaa, nu conform ideilor altora, conform ideilor tale?.. Păi stai puțin, că trebuie să specificăm cine are tronul de dictator săptămâna asta. Vă rog, faceți-vă programările din timp, ca să știu de cine ascult! Dar atenție, trebuie să votați democratic sclava cui voi fi și când.

În ianuarie se numără bobocii, sau ceva de genul

Wed, 01 Jan 2014 13:58:31 +0000

Blogul de aici de față a fost pornit în ianuarie 2013, când m-am mutat cu el de pe cel vechi de la wordpress.com.

Am avut vizitatori din 94 de țări (!!!), chestie care ar fi mult mai impresionantă și și-ar merita semnele de exclamare din paranteză dacă n-aș ști că cel puțin unul dintre vizitatorii mei regulați intră prin proxy și de fiecare dată apare din altă țară. Ceea ce înseamnă probabil că am vizitatori din, hm, 20 de țări maxim + o grămadă de proxy.

Câteva luni am fost certată cu Google, pentru conținut duplicat (preluat de pe blogul vechi). Oricum, în ultima vreme Google nu te mai lasă să vezi majoritatea căutărilor cu care ajung oamenii pe site-urile tale (o fi un efort de a reduce numărul postărilor gen „căutări ciudate”, de care mă fac și eu vinovată). Dar chiar și așa, am vreo două-trei statistici:

mulți oameni ajung aici pentru căutări legate de pornografie. Chestia asta mă încălzește pentru că înseamnă că troll-uiesc la greu internetul.
cea mai tare căutare pe anul 2013: „cand aspiratoarele vorbesc paianjenii se ascunde”
cele mai multe căutări pe google cu care sunt găsită sunt legate de numele meu, yogaesoteric sau diverse cărți.

Cele mai vizualizate postări au fost:

Ceea ce-mi amintește că n-am terminat de citit 50 de umbre descătușate.

Am scris 371 de postări, ceea ce e puțin înfricoșător, dacă stau să mă gândesc.

Blogul are momentan 2.518 comentarii. În total au fost trimise 26.369 până la ora la care scriu postarea asta, ceea ce înseamnă că vreo 24.000 de comentarii au fost spam. La început de-abia dacă îmi intrau câteva comentarii în spam pe zi, zilele astea au ajuns să fie sute (7.570 în decembrie, îmi spune filtrul, și azi deja 159, la nici 4 PM). Asta pentru că cineva spunea odată că mai bine să vedem toți spamuiala decât să aștepte câteva ore să-i aprob comentariul.

Dat fiind faptul că blogul nu are un specific pe bune, nu sunt persoană publică și nu fac nimic foarte impresionant aici, mi se pare mișto că am avut aproximativ 68.000 de vizualizări anul ăsta și am peste 2.000 de vizitatori pe lună în ultimul timp. Cu alte cuvinte, dacă scriu regulat am toate șansele ca în 5 luni de zile să am același trafic pe care-l are zoso într-o zi.

Aceste date v-au fost comunicate pentru că-mi plac statisticile.

Diferența dintre un blog și un forum

Fri, 11 Oct 2013 21:32:28 +0000

Heil proper word usage!

Ceea ce am eu este un blog. Cuvântul vine de la „web log” = jurnal/înregistrare pe web. Un blog e un tip de site pe care se scriu articole/postări (de un autor sau mai mulți), dispuse de obicei cronologic. În cazul de față, eu sunt șefa, tiranul, șeful absolut. Scriu ce vreau și postez idem. Blogul meu permite interacțiuni destul de libere pentru că oricine poate comenta și moderarea e foarte relaxată. Dar ca idee, dacă aș vrea să nu permit comentariile, aș putea s-o fac fără ca asta să afecteze statutul de blog al site-ului de față.

Un forum e un site de discuții pe internet cu o structură organizată pe ramuri. Intri și vezi categoriile de bază, subcategoriile, eventual alte subcategorii. Discuțiile au loc în thread-uri – cineva postează un subiect nou, cu titlu și primă postare, și ceilalți postează în continuare în acea discuție. De obicei subiectele pe care abia s-a scris ceva nou apar înaintea celor cu activitate mai veche. Uite un exemplu de forum. Nu se vede clar de la bun început cine e șeful – eventual are o etichetă pe undeva pe care scrie „admin” sau „moderator”, dar nu e clar de la prima vedere. Toată lumea arată la fel. Dacă nu permiți comentariile pe un forum, ai un forum eșuat. Forumul e un site de discuții.

Acest articol este scris pentru cei care greșesc terminologia și îmi dau dureri de dinți. Nu am un forum. Am un blog.__

(Această postare există pentru că pe un blog impropriu denumit „forum” moderatorii tind să nu-mi accepte comentariile decât dacă stau într-un picior și mă rog la Susano-o-no-Mikoto în timp ce le sacrific o fecioară)

#diacriticândsalvăm

Sun, 06 Oct 2013 13:57:20 +0000

De câteva zile, blogosfera românească freamătă. Ce mai geamăt, ce mai zbucium! La Webstock, Cabral a spus că blogosfera s-a „basit/busit”! (în variantele astea a apărut parafrazarea pe net, se pare) E un scandal al bloggerilor, dar pentru că eu nu-s bloggeriță, ci doar mă prefac, nu m-am simțit atinsă. (Ceva-ceva, bloggerii nu fac treabă bună.)

I-am lăsat pe toți în pace, dar azi m-am ciocnit iar de Cabral și blogosfera lui basito-busita, în articolul „Webstock. Blogosfera s-a bãsit.” Și în fața acestui articol am și eu ceva de comentat.

E fascinant cât de multe chestii poate schimba o singură literă scrisă cum trebuie lângă altele scrise hai-hui. Pentru că uite care e faza cu limba română: diacriticele există dintr-un motiv important. Una e să spună cineva despre tine că ești un tanc care face gălăgie tot timpul (caz în care vreau să fiu un Panzer 38(t)); alta e să spună că ești ca un țânc care face gălăgie tot timpul (caz în care vreau să fiu Edward Elric). (da, diacriticele sunt diferența dintre o mașină de luptă blindată pe șenile și un prichindel din fața blocului)

Așa și în cazul de față. Cabral a început să le explice tuturor: el n-a zis că blogosfera s-a bușit! Citez: „C: Nu, nu s-a busit. S-a bãsit. Cu “ã”.” Acuma poate să facă turul iar: nu, nu s-a dat cu președintele țării. S-a bășit. Cu „ș”.

Ce să zic? #diacriticândsalvăm!

Salvăm conversații, eliminăm neînțelegeri. Nepotul nu era implicat politic, ci cânta la bas. X nu avea o fată speriată, ci o față speriată; că Y para cu ușurință că făcuse karate, nu că pâra cu ușurință că fusese securist.

Și, mă rog, dacă nu poți și nu poți să folosești diacritice… mno. Asta e. Sunt unii care nu le găsesc pe tastatură, alții care n-au chef să le caute. Dar dacă te apuci să le folosești, nu le pune doar pe o jumătate de cuvânt, că e ca și cum ai face un tort cu jumătate din ingrediente: nu e doar pe jumătate de bun, e un rezultat nefast pe care nu-l vrea nimeni.

Stiluri proprii de conversație

Sun, 29 Sep 2013 19:12:35 +0000

Cum vorbesc, în funcție de situație.

În scris: cum se vede pe aici.

Obosită în scris: mai vag/neclar/pompos/supărat/sec/alt ton decât intenționam.

Obosită în scris când am ceva care trebuie formulat mai clar, în special pentru prieteni: engleză.

În viața de zi cu zi, discuții politicoase: cam ca în scris, uneori mai cenzurat și curat, în funcție de context.

În viața de zi, cu prietenii: ca în discuții politicoase, plus „ioi”, „mă”, „măi”, „bă”. „Mă” de obicei vine înainte de explicații. „Bă” înainte de explicații în care Am O Poziție (variantă: „Deci. Bă. Nu poți să…”). „Măi” când încerc să-l fac pe celălalt să asculte. Distincțiile nu sunt mereu clare.

În viața de zi cu zi cu persoane care știu engleza: româno-engleză, care-mi vine mai repede. Dacă aproximativ toată discuția e în română, bag un accent mai de româncă și-n engleză.

În engleză, discuții mai politicoase: cam ca în română la discuții, minus „ioi”, „bă”, „măi”, „mă”, din motive de lipsă a lor în engleză.

În engleză la discuții cu prieteni: „and then she was like,” în loc de „and the she said” (cred că de la adolescenți americani mi se trage); „there’s a bunch of people” în loc de „there are a bunch of people” (dezacord de persoană). O predispoziție pentru folosirea cuvântului „like”.

Cu Linda sau în general ca fangirl: apare „omg”, abundență de „like”, uneori punctuație exagerată, „effing” ca substituent de înjurătură cu f., eventual caps lock, „This.”, puncte ca mod de accentuare a ideilor, alte chestii care m-ar zbura din societatea civilizată. Mostră: „Omg. This. Did you like see this?!!!! THE CAKE IS AN EFFING LIE!”

Singurul motiv pentru care nu sunt îngrozitor de exuberantă pe blog la fiecare două săptămâni e că n-am aflat încă exact cum aș exprima treaba asta în română. Nu vreau să mă sinucid cu tone de împrumuturi din engleză. Și în română parcă exuberanța sună fals. A văzut careva chestii scrise în ton de mega-entuziasm în dulcea noastră limbă?

Pace și ceartă

Wed, 18 Sep 2013 15:51:40 +0000

Sunt uneori fix o scorpie. Cum ziceam și ieri, sunt genul de persoană care te sună să-ți spună că n-aveai ce căuta cu o anumită operă artistică într-un anumit context, că dai prost, că faci lucrurile alandala. Uneori îți spun că folosești cuvintele aiurea, că stai prost cu gramatica, că mă omori cu punctuația. Alteori îți spun că ceea ce gândești tu e o idioțenie (fără să zic „fără supărare”, pentru că din partea mea poți să te superi), sau că nu te-ai documentat, sau că n-ai dreptate din 100 de motive.

După cum ziceam, scorpie.

Dar există o limită dincolo de care consider că nu se trece. Nu te legi fizic de ceilalți. Nu ridici mâna. Nu înjuri aiurea. Nu continui să lovești când vezi că celălalt se retrage să-și oblojească rănile. Nu te bazezi pe forță ca să ai câștig de cauză.

Din păcate văd deseori oameni care consideră că faptul că au dreptate îi îndreptățește să fie violenți în limbaj sau fizic. Sunt unii care cred că trebuie să fii dur și vulgar ca să ajungi undeva. Sunt persoane care cred că „cu unii numai așa poți discuta”. Ceea ce e fals. Faptul că tu ai dreptate nu înseamnă că ai dreptul să îi bați pe alții ca să ajungă la aceeași concluzie ca tine.

În plus, nici nu e sigur că ai, într-adevăr, dreptate…

Discutam azi cu Linda despre isteria câinilor din România și cum au ajuns unii să se înjunghie din cauza maidanezilor. Ceea ce-mi aduce aminte de faptul că unii deștepți s-au dus să stropească cu pistoale cu apă parada homosexualilor acum câțiva ani, sau că au făcut scandal la Muzeul Țăranului la o proiecție de film LGBT. Ceea ce-mi amintește de manifestări naționaliste sau religioase intolerante. Și evident, la Roșia Montană și „Sunteți vânduți la RMGC”. Și tot așa. Trebuie doar să intru pe la Eftimie sau Zoso pe blog ca să mai văd câte unul. Sau de ce nu, să mă uit prin arhiva comentariilor mele.

Nu e ok. Pace. Dacă ne băgăm la pumni și înjurături nu mai contează cine are dreptate și cine nu, sau cum e mai bine pentru toți. Contează cine are gura mai mare și mușchii mai voluminoși. Ajungem ca-n literatura cavalerească, atunci când se luptau doi cavaleri ca să determine vinovăția sau nevinovăția domniței – ce contau dovezile? În cărți câștigă adevărul, dar în realitate dacă eu spun că 1+1 = 2 și campionul național de box spune că 1+1 = 4 și ne batem pentru asta, el o să „aibă dreptate”. Nu cred că vrea cineva să ajungem aici.

„A,” zice cineva, „dar nu sunt mulți care se bat cu pumnii și cuțiele ca ăia care…”

Nu, nu sunt. Dar sunt destui care înjură gratuit, sub protecția anonimatului sau ba, care se ceartă ca chiorii aiurea, care dau cu parul și cu ce apucă. Și uneori sunt oameni care altfel ar avea un cap – dar care te anunță că „Așa trebuie, să urli, ca boul să te înțeleagă.” De cealaltă parte, „boul” spune cam la fel: „Trebuie să dau cu bâta, că altfel tâmpitul nu te înțelege”.

No, uite că eu nu trebuie să urlu și să înjur ca să mă fac înțeleasă. Ceea ce nu înseamnă că n-am momentele mele de genul respectiv, dar sunt rare și nu consider absolut deloc că i-ar fi necesare cuiva.

Așa că pace. Ciluiți. Cu cât se liniștesc mai mulți, cu atât mai tare se liniștesc și ceilalți, că se trezesc mai puțin acceptați și ascultați. Cu cât ne certăm mai puțin, cu atât avem mai mult timp să studiem problemele, să ne gândim care e situația, să ne facem o părere mai clară și eventual să ajungem undeva. Și când zic undeva, vreau să zic „Altundeva decât la concluzia că X e prost și noi nu.”

Întrebări și răspunsuri

Fri, 23 Aug 2013 08:56:15 +0000

Sunt câteva întrebări de care m-am ciocnit de câteva ori și mă gândeam că poate răspunsurile îi mai interesează și pe alții.

1. De ce scrii chestii așa de întunecate/ciudate?

Nu tot timpul scriu întunecat. Dar pentru că pe-acolo mă învârt momentan…

Îmi place complexitatea. Îmi plac personajele care au personalități diferite, idei diferite, scopuri diferite, lumi diferite. Le arunci împreună și interacționează de la sine. Inevitabil, când cam toți sunt altfel, cineva ajunge și ciudat. Acțiunile care sunt perfect logice privite din interior pot părea lipsite de noimă din exterior (până când ceva le pune în context).

Apoi, o lume haotică/malefică impune cu totul alte probleme decât una benefică sau realistă: cum alegi binele din multe variante proaste? Cum decizi dacă cineva e „bun”/„rău” dacă e scindat între cele două variante? E un loc unde ambiguitățile ies la iveală, unde apar și slăbiciunile, și punctele forte, și frica, și disperarea – fără ca ele să fie respinse din start, fără ca ele să provoace repulsia moralizatoare. O calitate poate fi câștigată, o înțelegere trebuie smulsă realității.

Am fost odată într-un grup de oameni care credeau că arta trebuie să reflecte doar binele, frumosul, sublimul, perfecțiunea. Dar la fel cum după război mulți viteji se arată, și în rai e ușor să fii sfânt. Când alegerea corectă e clară pentru toată lumea și e ușor de făcut, se cheamă că ai o viață ok și frumoasă („et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo” spune rugăciunea creștinilor). Dacă lucrurile se complică, în schimb, devin mai interesante (dacă e să adaptăm, „nos inducas in temptationem, et libera nos a malo”: du-ne în ispită și eliberează-ne de rău).

2. De ce te preocupi în continuare de MISA? N-ar trebui să-ți vezi de viața ta odată?

Ba da. Și chiar așa se întâmplă. Între roman, calculatoare, literatură, jocuri PC, seriale, muzică, cafea și alte alea trebuie să recunosc că am o viață.

Nu cred în uitare ca mod de rezolvare a unei probleme. La un moment dat ziceam că discut în continuare despre MISA pentru că sunt atâția acolo care suferă de pe urma ei (chiar și inconștient). Dar de fapt răspunsul pe care l-aș da azi e altul: mai discut despre MISA pentru că ceea ce se petrece cu cei din MISA se poate petrece cu alții altundeva.

Am cunoscut oameni de valoare în MISA, am cunoscut și jigodii, persoane care aveau probleme în familie și care n-aveau, persoane cu educație și fără. Numărul de medii din care au fost culeși cei înscriși la cursurile de yoga spune foarte multe despre deschiderea oamenilor în general de a participa la o chestie pe care toți cei din jur o consideră dubioasă.

MISA e doar una, dar e un semnal de alarmă că oamenii vunerabili există peste tot și că nu sunt doar niște nebuni în afara societății. Sunt zeci de mii care s-au perindat pe la cursuri – și mai sunt vreo 100.000 de martori ai lui Iehova, 20.000 de membri ELTA, 3.000 de mormoni și sincer n-am știut pe cine altcineva să mai caut. Putem să băgăm frumos capul în pământ și să ne prefacem că doar oamenii mai… neobișnuiți… pot face parte din grupări pe care mulți le-ar denumi secte, dar părerea mea e că atitudinea e greșită și duce la o vulnerabilitate sporită.

E neplăcut să contempli că cineva apropiat – sau chiar tu – ar putea să facă parte dintr-un grup dubios și religios. E neplăcut să te gândești că oamenii nu sunt perfecți. Dar părerea mea e că merită. Chiar dacă n-ai ajunge niciodată într-o grupare dubioasă, tot e bine să știi ce resorturi interioare ai, unde să fii atent la tine, care sunt lucrurile pe care le eviți, care sunt punctele tale slabe. E vorba de autocunoaștere, în fond.

Asta, bineînțeles, printre picățele. În fond, viața e frumoasă. Învățat chestii interesante, citit cărți bune, seriale mișto, cafea, mâncare excepțională, jocuri bine făcute sau ce te tentează pe tine.

3. Ai putea să-mi spui ce înseamnă [..] în engleză?

Aș putea. Dacă mi-ești drag/ă, o să-ți și spun. Dar ca idee, poți folosi ceea ce e probabil să folosesc și eu: wordreference.com, care are multe variante de traduceri, dar nu toate variantele posibile (e un avantaj); și thefreedictionary.com, care e un dicționar englez-englez absolut superb. Are și butoane pe care poți să apeși ca să-ți pronunțe cuvântul, cu accent britanic și cu accent american.

4. Spune ceva în japoneză!

Hmm. „Konna yume wo mita.” (cona iume o mita) = Am avut un vis. (traducere ad litteram: Am văzut visul acesta.)

mita = am văzut (în cazul de față se traduce prin „am avut”, pentru că la noi visele se au, nu se văd). De la verbul miru = a vedea.

wo = particulă care indică complementul direct (noi n-avem, asta e).

yume = vis.

konna = de acest fel, astfel, acesta.

Propoziția „Konna yume wo mita” apare la începutul a câteva povestiri din „Zece nopți, zece vise” de Natsume Soseki și în filmul „Vise” al lui Akira Kurosawa. (ok, traducerea oferită pentru titlul lui Soseki în română pe wikipedia e „Zece nopți pline cu vise”, dar sună stângaci)

5. Am văzut prin filme că pe scriitori îi pocnește inspirația și scriu câteva zeci de pagini odată, sau se blochează și nu pot scrie nimic. Așa funcționează?

Nu. Așa sună mai interesant să spui că funcționează.

Personal, mă pun jos și scriu. Uneori scriu mai bine, alteori scriu mai prost. Uneori am mai mult chef, alteori mai puțin. Dacă ceea ce vreau să scriu nu funcționează, înseamnă că e cazul să regândesc perspectiva. Dacă n-am chef să scriu îmi iau o cafea. Sau altceva, de preferință cu scorțișoară. Dacă nu știu absolut deloc ce să fac, mă duc să mă plimb, pentru că planific mai bine în mișcare.

Orice scriu trebuie de obicei editat și re-editat ca să curgă, să sune bine, să nu fie discrepanțe și stângăcii. După care, în cazul în care vorbim de roman, trimit la editură capitolul și mai fac câteva modificări în funcție de ce-mi zic cele două editoare.

Ai spune că seamănă a muncă.

6. De ce lași proștii să comenteze pe blog?

Pentru că altfel ar trebui să stabilesc niște criterii foarte exacte după care să moderez – sau ar exista posibilitatea să cenzurez și comentarii legitime din exces de zel. Mai ales dacă sunt prinsă într-o zi în care n-am răbdare.

7. De ce scrii lung și nu scurt?

Pentru că, la fel ca Zoso care scrie scurt și nu lung, e blogul meu și scriu cum îmi place să citesc și cum scriu mai bine.

Nu tot ce e gratis e la liber

Tue, 20 Aug 2013 07:22:59 +0000

Există concepția asta că orice e oferit gratis pe net e la liber și se poate folosi oricum. Pune Adevărul un articol mișto? Dăm share pe Facebook sau dăm copy-paste și trimitem la prieteni. Copy-paste pe blog la articole de pe Times New Roman, sau link pe messenger.

Diferența dintre copy-paste și un share/link (care sunt până la urmă același lucru) e că în al doilea caz se respectă dorințele autorului în ce privește modul de distribuție al acelui text. În cazul copy-paste nu se face chestia asta. Și dorințele autorului contează. De ce? Pentru că are drepturi de autor, care intră în vigoare din clipa în care omul termină de scris ce-a avut de scris și sunt valabile până la 70 de ani după moartea lui. Și în drepturile alea de autor nu există echivalența gratis = ai aruncat la gunoi orice drept pe care l-ai avut aici.

Evident, nu îmi fac iluzii că s-ar putea corecta practicile standard de pe net de la ora asta, dar am constatat că sunt unii care cred că practica de a-ți umple site-ul cu articole preluate volens-nolens de la alții e doar nefastă, nu și ilegală. Nup. E ilegală. Ca și trecutul pe roșu la semafor. Sigur, dacă nu e niciun polițist prin preajmă n-o să-ți facă nimeni nimic (situația cea mai curentă de pe net), dar tot nu poți să zici că e legal și dreptul tău s-o faci.

Sunt unii care o să zică, „Bine, dar reclama!” – ei bine, dacă vrei să-i faci reclamă cuiva, poți să dai un link spre el și să faci un rezumat/o prezentare. Poate autorul consideră că e prea slabă reclama dacă lumea citește la tine articolul. Poate că între o mie de preluări toată lumea își împarte audiența lui și el rămâne cu aproape nimic. Sau poate doar n-are chef să-l promovezi tu. Oricum ar fi, e dreptul lui să nu te lase să-i postezi articolul. E dreptul lui legal, nu doar moral. Prin legea drepturilor de autor. Deci nu e doar o formă de a spune.

Dacă nu mă credeți că oamenilor nu le convine copy-paste-ul, chiar dacă e sursa menționată: l-am întrebat pe Eftimie de la Times New Roman ce părere are de cei care preiau articolul pe blog cu totul și scriu la capăt „sursa: timesnewroman.ro” (deci practic ar face reclamă). Mi-a răspuns, citez: „De obicei cer sa fie scoase, e extrem de greu dacă nu ai cu cine te inţelege.” Și ca să vedeți contextul, e legat de un articol în care explica cum a rezolvat problema cu unii care foloseau imagini de la Times New Roman, după ce le ștergeau watermark-ul.

După cum ziceam, nu-mi fac iluzii că aș schimba lumea cu articolul ăsta. Dar măcar așa, să explic că situația e puțin altfel decât pare la prima vedere.