Brașov on Roxana-Mălina Chirilă

Poze de prin Brașov

Mon, 22 Jul 2019 07:35:40 +0000

Tradiția fotografică a familiei mele a început cu taică-meu, căruia îi place să facă poze (deși nu știu câte a mai făcut în ultima vreme), și a ajuns și la mine, care n-am mai pus mâna pe un aparat foto de ani buni de zile. Până ieri.

Aici era odată o coadă.

De când m-am mutat în oraș, am fost complet neinspirată în materie de ieșit cu aparatul foto pentru că, după cum îi spuneam cuiva, văd multă urâțenie și dărăpănătură în oraș.

„Ce urâțenie?”

Așa că am scos telefonul și i-am trimis poze. De atunci, mi-am dat seama că am ce fotografia în Brașov.

Bine, nu neg, sunt anumite detalii pe case care nu-s rele.

Vitrina asta m-a fascinat mereu. E din cu totul alt meci față de orice altceva mai e pe strada aia. (Aproape toate pozele sunt făcute pe strada Lungă.)

E a doua oară când apare cuvântul „tupeu” în pozele astea.

Are un vibe poetic. Sunt sigură că imaginea dă de gândit adevăratului critic de artă.

Rozul pereților e probabil o critică acerbă la adresa roșului comunist sau ceva.

Acești doi tipi probabil semi-dezbrăcați la origini se uită în aceeași direcție și se lasă în voia dărăpănării și a naturii.

Mă întreb dacă alea sunt țigle transparente.

Un colț de casă cu și fără geam.

Peisaje urbane.

Tot peisaje urbane, doar că arată mai a țară. Îmi place felul simetric în care s-au lăsat porțile.

De aici lipsește o poză cu o curte cu porțile deschise. Am îndreptat aparatul spre ea, după care mi-am dat seama că văd ceea ce părea a fi un bărbat deosebit de dezbrăcat. Nu sunt pudică, dar am zis să nu atentez la pudoarea altora.

Oare casele visează la ce au fost odată? (Dar androizii la P. K. Dick electric?)

Ușă.

De obicei nu fac poze cu oameni pentru că mi-e jenă (și nici cu animale, pentru că mă mișc greu), dar ăștia doi erau mișto pe skateboarduri. Cel din stânga vorbea la telefon, dar până m-am orientat eu în spațiu nu se mai vedea asta.

Cofetărie. N-am fost niciodată la ea, dar mi-a plăcut geamul. Avea și un semn mișto de cealaltă parte a copacului, dar n-am reușit să-l surprind din motive tehnice. (Din cauza copacului. Copacul era motivul tehnic.)

Imagine în oglindă a fotografei, care se reflectă în același timp și în vitrină.

Trecând la chestii mai puțin vesele, aș vrea să vă atrag atenția asupra faptului că orașul este, totuși, în mare parte comunist.

După cum se remarcă, blocurile râd în soare argintii. Bănuiesc că și în zori de zi, dar eu nu cred că o să mă scol vreodată la ora aia ca să urc pe Dealul Cetății.

Dacă v-ați întrebat vreodată „Ou sont les tomberons d’antan?”, sunt aici.

Pârâul Spurcata, arătând ca o rapsodie de iarnă cu mere roșii și un con de conifer. Miroase după cum i-a rămas numele.

De ce Open Heart este o ceainărie nașpa [Brașov]

Mon, 09 Mar 2015 09:12:38 +0000

Ieri eram chitită pe două chestii: 1. să lucrez; 2. să mănânc o prăjitură. Așa că după ce m-am ocupat puțin de prima pasiune, am zis să mă ocup de a doua, cea cu prăjitura. Dar, 8 martie, totul plin, m-am plimbat trei sferturi de oră pe Republicii încercând să găsesc un loc unde să stau. Până la urmă, din disperare de cauză, am mers la Open Heart, de pe Michael Weiss.

Atmosfera e plină de muzică de Buddha Bar, ceea ce e ok. E ok, e comod, nu e extrem de hippy, e prietenos cu familiile (are și un fel de cort-castel pentru copii, ceea ce e iar foarte ok). Spre deosebire de alte ceainării, care se bazează pe ceai, dar au și alternative pentru cafeinizați, n-au cafea deloc în meniu (rectificare: ei spun că ar avea, deci mi-a scăpat mie; îmi cer scuze). În schimb au tort – așa că am comandat o felie, că eram chitită, și un ceai verde cu iasomie. Poate faptul că nimeni altcineva nu părea să aibă niciun fel de prăjitură ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar…

Tortul, în ciuda faptului că sărea de 10 lei, avea un gust de vreo 5 lei la cofetăria proastă de lângă hypermarket (încă n-am văzut hypermarket fără cofetărie proastă în aceeași clădire). La alții dai un ban, dar știi cât de cât o treabă, aici… nu prea.

Dar să zicem că sunt experți pe ceai, nu pe prăjituri. Acolo ar trebui să se priceapă, nu? Mnu. Ceaiul mi-a fost adus și pus în față cu mențiunea „Îl scoateți când e gata”. Poftim?… Când e gata?… Am ridicat capacul de pe ceainic și am încercat să mă prind când l-o fi pus și cât de infuzat e pentru că ceaiurile verzi și negre se fac amare rău dacă le lași puțin prea mult.

Ceainăriile respectabile ori îți aduc ceaiul gata infuzat fix cât trebuie, ori îți aduc o clepsidră ca să știi când să îl scoți. E o chestie de finețe, dar demonstrează clar că nu prea știu care e faza cu obiectul muncii. E a doua oară când merg la ei și a doua oară când plec nemulțumită – prima oară a fost imediat după deschidere, când am zis că or fi fost prea zăpăciți ca să-mi aducă laptele la rooibos (altă chestie de finețe).

Nu e cel mai prost local din centru, dar ca ceainărie cam lasă de dorit. Ceea ce e prost, că e o ceainărie. Dacă ar fi un restaurant, ar fi genul de restaurant care ar veni cu grătarul și ar zice, „Sorry, boss, l-am ars un pic, dar e bun și-așa”.

Later edit: Cei de la Open Heart mi-au atras atenția că ar avea cafea în meniu, dar n-am văzut-o eu. Am mers pe site-ul lor, la secțiunea de meniu, și am descoperit bunătățurile lor:

Prepeliță, filet de somon, pui Campo Lindo, mmmm.

Iar ceaiul verde sună excelent: pătrunjel mentolat cu oțet din cidru de mere, sare, zahăr și condimente.

Și, pentru cunoscători, în diverse zile dau șampania gratuit:

Aventuri prin trafic

Fri, 27 Feb 2015 05:51:37 +0000

Am făcut drumul Sf. Gheorghe-Brașov ca o navetistă zilele astea, alergând unde părea că trebuie să fiu mai tare. Am prins o conductă spartă la intrarea în Brașov – la podul peste calea ferată, de țâșnea șuvoiul de apă în sus 20 de metri. A mai remarcat cineva chestia asta?… Pe net n-am găsit nimic și încep să mă întreb dacă doar mi-am imaginat.

În altă ordine de idei, în altă zi am luat un taxi pe drum spre gară. La radio, ceva concurs de cultură generală – nimerești răspunsul la o întrebare, primești 100 de euro. Greșești, la revedere toți banii de până atunci. Maxim 8 întrebări, dacă nu mă înșel, deși nu s-a ajuns la capăt.

„În ce oraș italian se află Colosseumul?” întreabă omul de la radio.

„Roma!” răspunde mândru omul care sunase la concurs. Până aici, totul bine. Dar vine a doua întrebare.

„Ce personaj al lui Shakespeare are un discurs celebru cu un craniu?”

„Ăăăă…”

„A fi sau a nu fi, sărmane Yorick,” zice cel de la radio, încercând disperat să-i dea indicii.

„Ăăăă… Mehmed!”

La radio îl întreabă ăștia dacă e sigur. Probabil că sunt și ei contrariați de Mehmedul lui Shakespeare. Măcar de-ar fi fost Romeo, se mai ierta…

În mașină taximetristul dă din cap știutor:

„Ei, a știut, e clar!”

„Ba n-a știut,” zic eu, că nu mă pot abține. „E Hamlet.”

Evident, concurentul pierde, dar taximetristul are cu cine sta de vorbă.

„De la gară unde mergeți?” mă întreabă.

„La Sf. Gheorghe, dacă mă lăsați la taxiuri e numai bine.”

„Aaaa, la Sf. Gheorghe,” zice. „Și aveți pașaport?”

Acuma, pentru cine nu știe, secuii și ungurii din România și-au putut cere cetățenie în Ungaria și mulți au făcut-o din motive de pensii, nostalgii și pensii. Și cei din Ungaria au pomenile și schemele lor electorale, se pare, care cuprind și cetățenia dublă. Nu știu cum în capul meu buletinul de Ungaria s-a combinat cu ce zicea omul de pașaport și i-am zis:

„Eu? Nu, eu nu, sunt româncă.” Pentru că, evident, faptul că aproba ideea cu Mehmed nu-mi dăduse de înțeles cu cine am de-a face. „N-am legătură cu astea.”

„Aaa, păi aveți, că ăștia vor să se separe și să-și facă Ținutul lor Secuiesc.”

Atunci îmi pică și mie fisa.

„Păi tot în Uniunea Europeană sunt și ei, așa că pot să intru cu buletinul.”

„Ei, ei vor să se separe de tot, să se alipească eventual la Ungaria.”

„Și Ungaria e tot în Uniunea Europeană,” zic eu senin. „Și la ei intru tot cu buletin.”

L-am părăsit când încă digera problema.

Radioul local e optimist

Tue, 20 Jan 2015 07:40:32 +0000

De ceva vreme ascult Radio Brașov dimineața, ca zgomot de fond. Mai niște muzică, mai niște ciudățenii spuse de prezentator, mai „Istoria Brașovului în 30 de secunde” (care ar fi mult mai interesantă dacă ar înșira mai puține date și ar spune mai multe povești).

Nu e un post de radio genial, dar e fix ce trebuie dimineața. Ba mai mult: are o notă optimistă de care mi-am dat seama în momentul în care am început să ascult radiourile naționale. De ce? Din cauza reclamelor.

Radiourile naționale au reclame despre medicamente, medicamente, medicamente – și suplimente alimentare: Gât-roșin, Amplificator-de-memorie-maxim, Dureren-fundin. Nu, nu sunt denumirile reale ale medicamentelor, dar oricum medicamentele de azi par să fi fost numite de reîncarnările celor care au activat la greu în Școala Ardeleană, care credeau că gât-legău e un nume bun pentru cravată, nas-ștergău e perfect pentru batistă și de-perete-frecățoriu reprezintă excelent chibritele.

Radioul local e mult mai simpatic. Nu presupune că ascultătorii sunt bolnavi cronici, ci le spune că sunt reduceri în magazinul 1, alt magazin face nu știu ce promoție, mai ceva despre unde să-ți faci vacanța. Și uite așa nu trebuie să te confrunți cu realitățile crude ale vieții de fiecare dată când apeși butonul de radio.

Ce nu găsești în Poiana Brașov

Sun, 18 Jan 2015 07:17:19 +0000

Că tot am făcut ture prin Poiană, am descoperit că lipsesc două lucruri destul de importante. Primul: locurile de parcare. Ca să înțelegeți cât de tare lipsesc locurile de parcare, trebuie să luați în considerare faptul că eu nu conduc. În principiu nu știu unde sunt parcările în oraș, dacă sunt suficiente sau alte detalii de genul. În Poiană însă e absolut evident că lipsesc: sunt mașini peste tot. Sunt parcate una după cealaltă pe trotuar, puținele parcări dedicate sunt arhipline, mașinile merg lent printre turiștii care sunt obligați să meargă pe carosabil. E nebunie. Dacă e vreun brașovean care merge acolo cu mașina e masochist. (am văzut câțiva)

Al doilea: hărțile. Până și în Sf. Gheorghe, în sau pe lângă parcul central, sunt destul de sigură că am văzut una dintre hărțile acelea turistice pe care sunt marcate punctele de atracție și locul în care se află cel care se găsește harta – prietenosul „Ești aici”. În Poiană nu. Poiana probabil că nu se așteaptă să vină decât localnici, pentru că n-am văzut nicăieri nici picior de hartă. M-am învârtit pe acolo, încercând să ajung, de dragul nostalgiei, la acea pârtie pe care am învățat în preistorie să schiez, dar m-am pierdut.

În rest nu știu ce e în Poiană, că mi-am pierdut răbdarea.

Despre Brașov, azi

Fri, 21 Nov 2014 08:08:15 +0000

Brașovul are în dotare un munto-deal căruia i se spune Tâmpa. Îi spun munto-deal ca să nu vă imaginați că are un ditamai Ceahlăul în incintă, deși Wikipedia insistă să-i spună Tâmpei „munte”. E ca un fel de deal lăsat prea mult la crescut, care a scăpat ușor de sub control și s-a umplut de păduri și de urși. La un moment dat urșii au fost luați și duși în altă parte, așa că au rămas mistreții și turiștii.

Așa. Tâmpa asta se ridică la vreo 400 de metri deasupra orașului, ceea ce înseamnă că deși nu e o diferență enormă între temperatura de la baza munto-dealului și temperatura de la vârful munto-dealului, azi am putut vedea cum vine zăpada spre Brașov, pornind frumușel de pe vârful Tâmpei și coborând încetișor-încetișor spre centru. La mine ploua, în vârf însă începuse să se depună zăpadă. Cătinel, cătinel, pădurea se înzăpezea. La un moment dat a început să fulguiască și la mine, deși încă se topește orice atinge asfaltul.

Singura parte proastă la Tâmpa e că se umple de ceață când ți-e lumea mai dragă. De exemplu acum. Așa că toată distracția primei zăpezi care se apropie pas cu pas a fost întreruptă, probabil ca să-mi taie mie elanul poetic de pe blog. Tătă lumea tre’ să critice…

Reflex de șofer

Thu, 31 Jul 2014 10:01:32 +0000

Cum-necum, am început să explic cam în ce direcții trebuie s-o iei prin centrul vechi al Brașovului ca să ajungi în diverse locuri. Pentru că era mai simplu, am deschis Google Maps și am trecut pe Street View.

„Bun, să spunem că tu cobori de aici,” i-am arătat. „Pe lângă Biserica Neagră. Aici, terasa asta?” i-am arătat terasa. „Aici au înghețată bună, dar extrem de scumpă.”

Am coborât încă puțin, am gesticulat spre diverse zone.

„Încoace, pe străduța asta, Apollonia Hirscher, sau cum îi zice, e Cafeteca.”

„La Reduta.”

„Da, la Reduta. Ok, mergem mai jos.”

Am trecut pe lângă diverse alte clădiri pe Mureșenilor, pe lângă Librăria Șt. O. Iosif și Coffee Back și am remacat că aș putea s-o iau spre Republicii pe Michael Weiss, ca să-mi continui turul fără să ajung la Parcul Central.

„Oare pe aici pot?” am zis, absentă, și i-am dat înainte.

„Nu poți, vezi, vezi!” aproape că a strigat la mine – cu panică, nu oricum.

„Ce?”

„E sens interzis!!!”

La care am ridicat privirea din ecran și mi-am ridicat sprâncenele (nu pot ridica o singură sprânceană) și m-am uitat în niște ochi care s-au făcut mari cât cepele. A început să râdă cu lacrimi cu aproximativ jumătate de secundă înaintea mea.

Se pare că locurile de parcare nu sunt singura problemă a șoferilor. Mai au și reflexe intrate-n sânge.

Câți cititori, câți cititori!

Thu, 24 Apr 2014 12:11:31 +0000

Ieri am trecut pe la librăria Șt. O. Iosif că auzisem că ar da cărți gratis de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor. M-am uitat o clipă la coada interminabilă care venea din subsol, urca scările și se întindea pe o latură întreagă de clădire, după care am renunțat la ideea de a lua o carte. Mi-era somn și mă durea capul. Nu-s eu foarte bogată, dar îmi permit cărți și un calcul scurt mi-a zis că bucuria de a primi o carte pălea puternic când era pusă în balanță cu statul la o coadă imposibilă.

Nu e nicio lecție de morală în asta. Doar vă povestesc cum s-a întâmplat. Mă bucur că unii au primit cărți, mă miră faptul că Șt. O. Iosif și-a permis să facă mișcarea asta.

Bun, azi văd pe Adevărul că s-au dat cărți gratis și în București. Au fost aranjate în Piața Universității și oamenii au dat buluc. Circ, circ, circ.

Deşi cărţile erau împrejmuite cu garduri din fier, cei prezenţi la eveniment nu au ţinut cont de acest aspect şi le-au dărâmat ca să ajungă la volumele aşezate pe trotuarul din Piaţa Universităţii.

Cei care au decis să ia parte la eveniment au o adevărată luptă pentru cărţi, s-au împins şi s-au certat pe volume, doar pentru a pleca cu una dintre cărţile preferate acasă. Abia după ce toate cărţile au fost luate, bucureştenii care au stâns mai multe volume la fel s-au oprit să facă schimb cu cei care aveau alte cărţi.

Fiindcă e al doilea eveniment de genul, m-am uitat să văd ce s-a întâmplat anul trecut. Pe Metropotam am găsit răspunsul:

Ce a urmat a fost doar cireasa de pe tort a unui eveniment si asa meschin si mercantil. La taierea panglicii, oamenii s-au napustit asupra cartilor, au luat fiecare cate au putut si au plecat. Cu plase, sacose, unii doar cu bratul. Cei mai cinstiti s-au ales cu cate un volum – care, cel mai sigur, nici macar nu-i intereseaza. Ne pare rau ca n-am putut imortaliza momentul, dar l-am privit cu tristete de la distanta.
[…]
Ne-ar placea ca pe viitor Ziua Cartii sa nu mai fie neaparat asociata cu promotii cheap de tipul „carti gratis, come & get it”, mai ales ca precedentul e deja stabilit: Noaptea Cartilor Deschise a fost un mare fail din aproape toate punctele de vedere. N-ati pierdut nimic daca n-ati fost – cu siguranta nu carti, pentru ca cineva mai descurcaret a avut grija sa isi umple sacosele.

La Șt. O. Iosif, după cum ziceam, era coadă. O coadă lungă. Organizare, chestii, bănuiesc, că altfel n-aveau oamenii de ce să stea acolo. Chiar și neluând niciun volum, tot le-am pomenit numele și probabil că o să-i rețin ca fiind o librărie „de bine” (de parcă nu i-aș fi considerat deja așa).

Mă întreb însă care e scopul acțiunilor ăstora din București. Cei care se reped ca nebunii să strângă volume nu sunt cei care au o pasiune nebună pentru citit care trebuie trezită, ci oportuniștii care sunt probabil altfel neinteresați și care s-ar repezi și dacă s-ar da pachete biscuiți. Reclamă gratis pentru cei care au organizat evenimentul? Nu știu dacă a mers prea tare. Să dai atâtea cărți costă ceva (sau nu câștigi ceva – să fi fost doar volume pe care nu le voia nimeni?), iar dacă lumea te reține ca ăla care ai organizat debandada unde au venit toți nebunii și unde s-au înghesuit și s-au îmbrâncit oamenii nu știu cât de avantajat ești.

Atunci? Ce anume le iese? Mă lămurește careva?

Un meci de hochei și alți fani

Fri, 14 Mar 2014 08:54:18 +0000

Ieri am ajuns la meciul de hochei dintre Corona Wolves (Brașov) și Nove Zamky (din orașul cu același nume din Slovacia). În fine, trecem peste faptul că dacă vrei să ocupi un *anumit* loc în Patinoarul Olimpic din Brașov trebuie să-l cauți mult și bine, că tribunele sunt ba numerotate/literate, ba nu, și rândurile sunt numărate ba de sus, ba de jos, în funcție de beția celui care a lipit post-it-urile indicatoare pe ele.

Ca mai toate locurile unde se face sport, sonorizarea lasă de dorit, așa că deși a cântat trupa Compact o melodie înainte de meci, s-a auzit mai mult gălăgie. Iar din ce zicea comentatorul înțelegeam doar o parte și ghiceam restul.

Nu știam niciuna dintre echipe, pentru că nu-s în temă cu subiectul decât din poveștile altora, și sunt la fel de expertă în hochei cum sunt în chineză (unde, în caz că e sub semnul întrebării pentru că am făcut japoneză, nu-s expertă), așa că o să las comentariul sportiv pe alte dăți.

Chestia care m-a izbit cel mai tare e că am recunoscut atmosfera. Nu inițial – nu prea ajung la evenimente sportive, dar în momentul în care am văzut un afiș pe care scria, în engleză „Acesta este un patinoar, piscina se află la 2 km distanță” am început să simt o oarecare asemănare suspectă cu stilul de discuții al unei anumite lumi din care fac parte, doar că până acum nu m-am prins că și bărbații pot face parte din ea.

Când au început unii în jur să pună afișe mici cu „No diving” m-am uitat întrebătoare în jur.

„În meciul trecut cei de la Nove Zamky se tot aruncau pe gheață și se dădeau loviți,” mi s-a explicat, în timp ce pe lângă mine tocmai trecea un tip cu fața vopsită pe jumătate în galben, pe jumătate în albastru.

Clic.

Eram între fani. Nu doar în sensul de suporteri, în sensul de „avem bancuri comune, un bagaj de cunoștințe comun și ne amuzăm împreună”. Mă aflam într-un grup de fani, fani ca fanele mele, doar că versiunea light, cea în care îți mai iei un tricou, mergi la meciuri, strigi plin de pasiune.

Versiunea heavy e cea din care fac parte fanele despre care scriam în disertația de la masterat, tipele hipercompetente care aduc bagaje de cunoștințe în domeniul studiilor medievale sau în domeniul științelor sau în alte domenii pentru a crea artă bazată pe domeniul favorit (inclusiv hocheiul). Sunt cele care editează filme la nivel profesionist folosind doar imagini date în seriale, cele care-și cumpără aparatură profesionistă pentru înregistrări audio, cele care fac costume în timpul liber și își fac cariere pe competențe acumulate în grupurile de fane etc. Bine, sunt și bărbați printre ele, dar nu poți să-ți dai seama de diferență decât rar, sau din comentariile autorului – altfel ajung la fel de competenți, ceea ce e chiar fain. (un scriitor care e foarte bun, deși e tip, e cel care a scris Harry Potter and the Methods of Rationality.)

Tot meciul a fost o experiență din punctul de vedere al fanilor și fanelor, din punctul de vedere al manifestărilor de fan. Sandra Youssef, o tipă care a scris o etnografie a unei părți din societatea fanilor pentru licență, spunea că oamenii în general au mai multe moduri de identitate în care se manifestă. Cei din mediul universitar, de exemplu, trebuie să fie reținuți, reci și „obiectivi” față de obiectul pasiunii. Fanii în schimb se manifestă în sens invers, își manifestă intens emoțiile, de la entuziasm în care sari în sus și în jos până la răcnete de disperare.

E valabil pentru tipele care țipau la Beatles, valabil pentru tipele care țipă când văd actorii favoriți pe scenă, valabil pentru fanii hocheiului care țipau ieri, într-o direcție sau alta, la fiecare gol: 6-3 pentru Corona Brașov, așa că au avut la ce să țipe. Răcnete de disperare din partea oamenilor altfel liniștiți – și, ca de obicei, a existat și cineva care se lua prea tare în serios și care s-a ridicat în picioare într-o pauză și a început să urle cu foc și disperare și supărare mare ca Nove Zamky să plece acasă (deși Corona câștiga). O fi genul de om care ar prefera să nu existe Sauron pentru ca bieții băieți din Stăpânul Inelelor să ducă o viață liniștită, la casele lor. Sau o fi încurcat echipa cealaltă de hochei cu manifestanții din Jobbik, cine știe.

Fascinantă atmosfera – electrizantă până și dacă nu faci parte dintre fani, chiar dacă nu știi echipa, chiar dacă… Din ce văzusem la TV, în presă șamd, îmi făcusem o imagine mult mai proastă despre cei care strigau la echipe. Și cine știe, microbiștii par mai violenți și mai puțin interesanți. Dar ieri, când meciul s-a terminat și lupii din Brașov făceau o tură lentă a patinoarului, iar publicul arunca peste ei o ploaie de bomboane și batoane de ciocolată, m-am simțit fix ca acasă.

P.S. Aruncau cu dulciuri! XD Cât de tare poate fi?! Și mai demult au aruncat cu jucării de pluș, care au fost donate.

P.P.S. Crose aruncate, crose scăpate, alunecări pe gheață, jucători înghesuiți în margini încercând să apere pucul de adversarii care le suflă în ceafă, felul în care sar fulgii la propriu când se pune o frână bruscă, portarii care ajung în toate pozițiile în fața porții și care în momentele libere fac curat cu crosa, strângând zăpada pe margini… eram ceva de genul „This is so cool! XD” (și răspunsul a fost „Da, normal, pentru că așa se păstrează gheața. Dacă ar fi mai cald s-ar topi. Există niște mașinării sub podea care au grijă ca hocheiul să fie cool.”)

Poze haioase cu apartamente din Brașov

Tue, 21 Jan 2014 21:18:31 +0000

Uneori (odată la vreo lună, sau dau, sau trei) când mă plictisesc încep să mă uit la case de vânzare/închiriat din diverse orașe. Intru pe site-uri de imobiliare, dau prețul descrescător și fac ceea ce s-ar putea numi „documentare” – dacă aș avea vreodată chef să scriu chestii despre oameni bogați și casele lor. În lipsa unei astfel de dorințe, recunosc că am hobby-uri ciudate. Unii se uită la mașini, eu mă uit la case. În fine.

Și așa ajung din când în când să văd tot felul de poze cu case. Câteva, din Brașov:

Și pe canapea se relaxa, răstignit, Iisus.

Prima chestie pe care mi-au picat ochii în poza asta a fost crucifixul cu Iisus. Deci, în dormitor la capătul patului e un televizor, iar dincolo de televizor e o canapea, și pe canapea… După cum zicea cineva, „Aici odihnește robul companiei, în fiecare seară când se întoarce de la muncă.” (sursa)

O casă casabilă.

Apartamentul ăsta e de vânzare de multă vreme, că-l văd la fiecare câteva luni, când intru pe site. Podea de sticlă, pereți de sticlă, geamuri spre interior. Uneori am senzația că nimeni nu-l ia pentru că dacă ai oameni nepricepuți/copii în familie/printre prieteni/printre rude/oriunde în viața ta, poți să te umpli de cioburi. (sursa)

Un dormitor care mă lasă perplexă

„Nu vă supărați.”
„Da?”
„Aveți o pianină în dormitor?”
„Da.”
„De ce?”
„Că ne-am săturat să fim treziți de bormașină.” (sursa)

„Și aici sunt eu, când vizitam Brașovul...”

Un penthouse de 6 camere, super-ofertă, dar nu poți să vezi o singură poză cu apartamentul efectiv. Totul e cu împrejurimile, cu balustrada de la balcon, cu balconul – și un selfie al fotografului încântat de vacanța lui, probabil. (sursa)

Provocări și Liiceanu

Sat, 30 Nov 2013 20:04:45 +0000

Azi am avut o zi plină, care a fost ultima zi plină din zilele astea pline.

De la 18:00 am fost la librăria Humanitas în Brașov ca să particip la prezentarea de carte a lui Liiceanu. (nu, nu asta mi-a umplut ziua, dar încep în ordine inversă) Eu în general nu sunt mare fan Liiceanu – ca să fiu, ar fi trebuit să-i fi citit mai mult de o carte. Dar am citit doar Apel către lichele, așa că mă declar cel mult interesată de Liiceanu.

Bun. Suficient motiv să mergi la o lansare de carte. Chiar dacă nu erai momentan prin oraș(ul cu pricina).

Am ajuns destul de târziu și nu mi-a venit să cred cât de multă lume era acolo. Era plin de oameni, de începuse să-mi pară rău că aveam rucsacul în spate și că nu venisem cu mâinile în buzunare, pentru că simțeam că ocup spațiul degeaba. N-am prins loc în față… sau în cameră… sau în fața camerei unde era Liiceanu, dar l-am auzit la boxe. 10 puncte pentru librăria Humanitas la faza cu boxele, că deja mă gândeam cum mă duc la plimbare pentru că n-aud nimic.

În deschidere a vorbit directorul bibliotecii județene din Brașov, care a spus câteva generalități laudative, cum se poartă. Apoi, Liiceanu a glumit puțin pe tema titlurilor înțelese greșit – de la un tip care a cerut odată „Despre ingineri” de Andrei Pleșu; la alții care cereau cartea lui Liiceanu, „Ferestre deschise” sau „Uși închise” sau alte variațiuni; la altcineva care ceruse noua lui carte, „Către micul meu turnător”.

Ei bine, cartea se numește „Dragul meu turnător”. Se pare că atunci când a devenit liber accesul la dosarele Securității, Liiceanu s-a dus să vadă și el dacă l-a urmărit cineva. Și a aflat că da, a fost sub observație. Și asta l-a pus pe gânduri. Nu pentru răzbunare de vreun fel, ci pentru că e o violare a spațiului personal care s-a petrecut cu atâția oameni într-un sistem atât de dur încât te întrebi de ce s-a putut întâmpla așa ceva și cum s-a ajuns aici. Răspunsul pe care-l dădea e că în general am devenit mai puțin violenți la nivel de specie prin civilizație: religie, pacturi cu Dumnezeu (sau cu noi înșine) să nu încălcăm anumite principii, faptul că nu ne lasă conștiința în pace dacă omorâm pe cineva, dacă furăm, dacă… Însă sunt anumite sisteme care scuză răul, sau îl prezintă ca bine – în momentul în care e îndreptat împotriva cuiva. Comunismul, naționalismul, fascismul.

O să-i citesc cartea, că pare interesantă.

Înainte de asta, azi am reușit să termin NaNoWriMo cu bine. Sau, mai exact, cu 50.100 de cuvinte, cu 100 în plus față de cele 50.000 necesare ca să „căștigi”. Începusem luna relativ ok, chiar dacă nu scriam exact cât ar fi trebuit. La un moment dat însă m-am luat cu altele, sau am editat prea mult la Flight from Hell, sau am scris în general prea mult la Flight from Hell. Am mai scris, am mai șters, am mai rescris. E uimitor cum 10 pagini (și la dublu spațiu și alea) pot să-ți mănânce vreo 10-15 ore. Adaugi și înregistrări, chestii, și mno. Devine mai complexă situația.

Acum 3 zile am descoperit că eram pe la vreo… 20.000 de cuvinte? Cam așa. Și cu un Proiect Nr. 2 bulit, varză, blocat. Nu mai mergea nicăieri.

Așa că am zis: pot să scriu 30.000 cuvinte în 3 zile? Răspunsul se pare că e „da”. Am început să tastez la o idee pe care am avut-o la un moment dat și am tot continuat să tastez, și după câteva ore mergea treaba și după alte câteva ore…

Deci, dacă scrii vreo 8-10 ore pe zi, ajungi pe la 10.000 de cuvinte. Sau cel puțin, așa ajung eu. Știu că unii pot mai mult, dar aia e limita mea. Am fost ca-n transă. Am scris o chestie care se voia un roman ușurel (și cam așa e) și n-am fost atentă la chestii gen caracterizări, detalii, coerență totală, gramatică, ăăă… și altele.

Mai jos, graficul cu statisticile mele de la NaNo: E interesantă experiența în sine de a scrie foarte repede. Îți vine o idee, o bagi, n-ai timp să te gândești la ce ar trebui să se întâmple, așa că se întâmplă ce se întâmplă. M-am trezit cu ceva mai mult fir narativ decât mă așteptam și cu niște chestii destul de metaforice la care nu mă așteptam.

N-am terminat în 30.000 de cuvinte. Eventual pe la 50.000 presupun că s-ar termina manuscrisul, varianta 1. După care editare la greu. După care editare la ușor. După care știu pe unde l-aș putea trimite.

Jeez. Peste 150.000 taste apăsate în 3 zile, și asta fără discuții pe messenger, bloguială, mail-uri și toate cele.

Merit un Borderlands 2? Merit. Sau Portal 2. Sau Batman: Arkham City. Sau Batman: Arkham Asylum. Și n-am terminat Mark of the Ninja. Și nici Sacred 2. Dar World of Tanks doar mâine, că azi n-am foarte mult timp, și dacă îmi dau ăștia o zi de premium, vreau să am o zi întreagă în care să joc la greu.

Și poate termin și Pendului lui Foucault odată, că nu mai am nici 100 de pagini din el și tocmai a devenit super-mișto.

Și mai am niște cărți de citit. De fapt, mai am multe cărți de citit.

Wheeee! Acasă.

Thu, 31 Oct 2013 11:59:37 +0000

Am ajuns ieri în Sf. Gheorghe, azi în Brașov. Momentan sunt la Cafetecă, unde am băut o cafea mișto, cu lapte și tot ce trebuie. Am atâta energie de nu-i adevărat. Ieri m-am culcat, ruptă, pe la 6-7 seara, m-am trezit pe la 1 noaptea și am început să alerg prin cameră ca bezmetica (fără să fi băut cafea sau alte alea).

Cred că-mi priește aerul de munte. Sau cel puțin îmi priește lipsa poluării de la oțelăria din Karabuk.

Marți am plecat din Istanbul pe la 2 PM, am ajuns în vamă pe la 5:10 PM (că mă uitam la ceas). Cred că bulgarii încercau să descurajeze contrabanda sau ceva de genul, că ne-au ținut până pe la 1 și ceva noaptea.

Când am coborât din autobuz în vamă a venit la mine un tip care, după felul în care vorbea româna, era probabil turc.

„Nu te supăra,” mi-a zis, „tu ești băiat sau fată?”

XD Nu mi s-a mai pus întrebarea asta de ani și ani de zile.

Buuun. Am câteva articole pe care vreau să le pun pe blog (despre Halloween e unul, că prea se dau în stambă ăștia cu „sărbătoarea satanică”, despre Ataturk, politică turcească și religie e altul), dar momentan editez la Flight from Hell. Că din cauza plimbării din stânga-n dreapta sunt ușor în spatele deadline-ului. Mă iartă cei de la Big World Network, că sunt simpatică, am mulți cititori pe site-ul lor, recuperez și pun umărul la treabă cu diverse chestii când e nevoie, dar nu-mi place să profit de bunăvoința celor cu care lucrez.

Un-doi-treabă.

(P.S. Citeam Khaled Hosseini pe autobuz încoace. Prin Turcia, vreau să zic, și pe unde sunt străzile mai bune, că altfel mi se face rău de mașină. Cartea asta, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, e chiar mișto. Bine scrisă, dar apăsătoare rău. E vorba de două tipe din Afghanistan, genul celor care se ascund cu totul în haine și li se văd doar ochii. Chestiile descrise acolo nu sunt valabile pentru turcoaice, din câte știu, deși am auzit zvonuri proaste despre kurzi, o populație din SE-ul Turciei. Și deși sunt cupluri și în Turcia căsătorite din voia părinților. Oricum, e interesant de citit.)

Introvertita se întoarce

Sun, 01 Sep 2013 14:15:10 +0000

Adulții merg pe drumurile bine știute, pe căile bătute, prin locurile clare. Copiii o iau peste garduri și pe cotloane, explorează ascunzișuri, știu poteci pe te miri unde. Sau cel puțin asta era părerea copilului din „Oceanul de la capătul aleii” (așa mi-a plăcut cartea aia). În cazul ăsta, am rămas copil. Dar nu când sunt cu alții. Când sunt singură.

Am făcut câteva ture prin spatele blocurilor brașovene, am luat-o pe străzile mai mici și mai pitite (dar pentru că nu știu destul de bine orașul, tot pe cele mari am ajuns). Am evitat trei cafenele prea deschise și am bătut cotloane ca să-mi destind puțin picioarele. E crimă să fac mișcarea asta când sunt cu cineva. „Merg prea repede?” am întrebat-o la un moment dat pe Linda. „Puțin,” a răspuns, alergând pe lângă mine.

Linda a dispărut prin alte cotloane de țară, într-un tur carpatin. Iar eu am mers-alergat o oră prin Brașov, că aveam prea multă energie. Acum programul se întoarce la normal, încet. Mă uit prin ce am de făcut, împart zilele pe calupuri de efort.

Am discutat puțin cu Linda despre 50 de umbre și Twilight și despre cum femeile încurcă abuzul cu dragostea și literatura nu prea ajută din punctul ăsta de vedere. O să scriu și pe tema asta, și pe tema literaturii erotice (și pe tema predilecției romanelor de dragoste de a avea scene oarecum nasoale și scene sexuale la care e parțial neclar dacă femeia era dornică sau ba). Dar nu acum.

Ziceam mai sus de „introvertită”. Eventual neclar în context pentru necunoscători. Introvertita sunt eu. Capabilă să stau o săptămână singură cuc fără să remarc nimic neobișnuit. Momentan în pauză între două întâlniri, ascunsă într-un cotlon de Bv (nu Cafeteca, pentru că e prea multă lume acolo și pentru că se știe că stau pe acolo). Cu laptopul în brațe. Sunt vorbăreață, dar mai ales pe hârtie – în rest, mă ține câteva ore, după care-mi iau o pauză destul de lungă.

Cel mai tare mă distrează oamenii care mă prind mergând singură pe stradă și se oferă să-mi țină companie, că le e milă de mine că mă plimb solo. Am rezolvat problema stânjenelii de ambele părți luând-o pe coclauri.

Cineva-mi reproșa odată că merg pe stradă absentă, cu căștile pe urechi, neatentă la lume în loc să fiu cu ochii-n patru și să remarc fiecare pietricică. Dar atunci se petrece o parte din magie. Atunci mă gândesc la lucruri citite și la povești încă nescrise, la articole pe care vreau să le scriu pe blog, la structura unor texte pe care vreau să le scriu. Atunci am liber, îmi întind picioarele și nu mă deranjează nimeni, reîncarc bateriile, organizez.

Restaurantul Gott – Brașov

Fri, 30 Aug 2013 16:30:08 +0000

Deci, nu știu cum să vă explic. Au trecut vreo patru ore de când am fost cu Linda pe acolo și papilele mele gustative încă sărbătoresc cu o încântare pe care probabil că o s-o țin minte și peste câteva luni.

Pizza cu dovlecei și boabe de fasole. Sună ciudat. E excelentă. Și mare (am făcut-o jumi-juma).

Tempura de creveți. Adică, mai pe românește, creveți pane. Pe care ți-i aduc cu un sos chilli dulce, care e excelent oricum de felul lui.

Încă salivez. Încă mă bucur. Deci. Aproape de Biserica Neagră. Aproape de Cafetecă. Pe strada Johan Goth, 2. Și pentru că am fost și în alte dăți la ei, țin să spun că și alte chestii din meniu sunt excelente.

Dar tempura aia…

Și cine s-ar fi gândit să pună fasole pe pizza?

Aventuri prin Brașov cu oaspeți de departe

Sat, 24 Aug 2013 19:52:54 +0000

Cu multă, multă plănuială și amânări și toate cele, amica Linda, fostă colegă de facultate și de masterat, prietenă scriitoare și în general persoană mișto, a decis că vine în vizită la Sf. Gheorghe/Brașov ca să mai scape de căldura moldoveană și de non-cheful de pe acasă.

După multe verificări de trenuri (ca să ajungi din Suceava în Brașov trebuie să schimbi în București sau în alte locații nu mai puțin bulversante) și căutat de variante de transport, Linda mi-a spus că vine cu autobuzul. Până în Brașov. Am zis ok și i-am zis să dea un semn când are detalii.

Acum vreo două săptămâni zicea că vine pe 20-21, vineri zicea că vine pe joi, duminică era la Suceava la festivalul medieval, luni era în drum spre alt oraș moldovean (sorry, Linda, nu mai știu care) și nu la mult timp după mi-a zis că a avut o săptămână aiurea și că a aflat (târziu) că exista un autobuz care pleca din Suceava și ajungea direct în Sf. Gheorghe. Doar că, evident, nu se mai întorcea în Suceava. Avusese o săptămână aiurea, cu insolație (sau ceva asemănător), un autobuz ratat din Suceava în celălalt oraș moldovean, multe bagaje de făcut și alte porcării.

Până la urmă, pe marți, mi-a zis că vine sâmbătă, pe la două, și ajunge la Kaufland.

Azi e sâmbătă, da?

M-am trezit de dimineață, am stat la o șuetă cu cineva așteptând să se facă ora două, am returnat Politice de Patapievici, am mâncat ceva și apoi am primit un mesaj de la Linda că mai are 35 km și că tot drumul a fost încântată că vede munți. Buuuun. Am mai stat puțin, după care am plecat după ea.

Am ajuns la Kaufland, cu o ușoară întârziere. Unde am constatat că n-o văd pe Linda. Dar, na, zona e mare, probabil că nu era chiar, chiar la Kaufland. Am sunat-o.

Eu: Băi, deci, nu te văd. Unde ești? La Kaufland?

Ea: Aproape. E o stație de autobuz lângă.

M-am uitat în jur. Nu vedeam stația. Am întrebat-o dacă vede un bloc mare, verde, unul portocaliu după, unul roz mai departe. Mi-a zis că da – aproximativ. Și ceva în construcție. Și o clădire delapidată.

M-am învârtit în jur până am găsit stația de autobuz (ditamai chestioiul), clădirea delapidată și chestia în construcție. Până la urmă, tot căutând-o pe Linda care nu apărea, am întrebat-o cât de înaltă e clădirea delapidată. Mi-a zis că are un etaj. A mea avea mai multe. Moment în care am întrebat-o de macara – și mi-a zis că nu era nicio macara în zona de construcție. Acuma, nu vreau să fiu rea, dar prima chestie care mi-a trecut prin minte a fost, „Mă, fata are ochelari, poate n-a văzut-o de la distanță. Sau poate era prea aproape de ea și n-a remarcat-o, că se întâmplă.”

Moment în care am întrebat și eu ca tot omul care nu știe ce reper mai mare și clar să caute:

Eu: Dar munții îi vezi?

Ea: Aproximativ.

Eu mă uit în jur – ditamai masivele, știi? Cu vârfuri în nori, pline de ceață care se rostogolea amenințător, a ploaie, în jos pe versanții împăduriți. Cum naiba să vezi „aproximativ” munții?!

Eu: Adică, aproximativ?!

Ea: Păi îi acoperă Kauflandul.

Eu mă uit și văd că, într-adevăr, Kauflandul acoperă și la mine gigantismele muntoase. Fata o fi vrând să fie cât de exactă posibil – nu veții munții de Kaufland. Corect. Dar în cazul ăsta, mai trebuie să fie și la dreapta un șir de munți.

Eu: Dar în ce părți îi vezi?

Ea: În toate părțile.

E adevărată și asta – ai senzația că sunt peste tot munții ăia. Așa că m-am apucat să menționez puncte cardinale, dar era o cauză pierdută oricum. În disperare de cauză zic că poate am ajuns la Kauflandul greșit. O mai fi vreunul prin Bartolomeu, sau naiba știe. Îi zic să aștepte puțin, sun un brașovean mai brașovean ca mine. Unul de le știe pe toate, de la istoric la orientare urbană.

Eu: *explic repede situația* Sunt la Kaufland, Linda e la Kaufland și nu știu ce să fac! N-o găsesc pe fata asta nicăieri! Câte Kauflanduri sunt în Brașov?

El: Unul singur.

Eu: Mă, nu știu! N-o văd, n-o găsesc, zona corespunde și nu prea.

El: Dă-mi numărul ei de telefon.

I-l dau și aștept. După câteva minute mă sună el înapoi.

El: Ei, e la celălalt Kaufland.

Eu: No, vezi?! *disperată* Unde?!

El: În Sfântu Gheorghe.

……………………………………………….BASZD MEG!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

El începe să râdă de mine în hohote, eu încep să anunț că spânzur pe toată lumea, începând cu Linda și terminând cu mine.

Bun, la naiba. Ea – în celălalt oraș. Eu – în celălalt capăt de oraș față de microbuzul care putea să mă ducă în celălalt oraș. Calculam deja distanțe în minte, încercam să mă prind cât de repede ajung și cât timp îmi ia să o strâng pe Linda din stația de autobuz din Sfântu-fucking-Gheorghe, unde putea ajunge la mine acasă mai repede mergând într-un picior și vânând pisici ca să-i târască bagajele.

Îmi calc peste mândrie și-o sun pe mama.

Eu: Auzi, nu-mi faci o favoare mare, mare, mare, mare, mare, mare de tot?

Ea: (cu suspiciunea tipică a cuiva căruia i se cere să facă o favoare mare, mare, mare, mare, mare, mare de tot) Ce anume?

Eu: Poți s-o iei pe Linda de la Kaufland? Că eu sunt în Brașov și ea e în Sf. Gh.

Ea: (fără să se mire absolut deloc, fără să pună întrebări suplimentare, cu o ușoară dezamăgire gen „hm, tipic”) Nu, că am băut un pahar de bere.

Eu: !!!!!!!!!!!!

Ea: Hai că rog pe altcineva.

Eu: Mersi mult. Hai că apar și eu în curând.

Ea: Ok. Avem sufleu de conopidă la cuptor.

Așa că uite-mă-s în Se-Fe Ge-Haș. Cu Linda. Și cu roșii cherry la ghiveci, ținute în grădină. Și doar pe microbuz, la jumătatea drumului încoace, mi-am pus problema cheie, legată de acel element complet derutant: ce munți vedea Linda în Sfântu Gheorghe?!

Baba – Spirit of Buddha (Brașov)

Thu, 18 Jul 2013 10:07:06 +0000

Ieri aveam chef să scriu printr-o cafenea (de ce scriu scriitorii în cafenele: că te lasă lumea în pace și ai ceva de băut). Și până la urmă am ajuns într-un bar care servește cafea, ceea ce din punctul meu de vedere e tot pe acolo.

Baba, Spirit of Buddha, e pe strada 15 noiembrie din Brașov, destul de departe de centrul efectiv ca să nu fie puhoi de lume la orice oră din zi și noapte. Locul îmi atrăsese privirile de ceva vreme, poate pentru că de fiecare dată când treceam pe lângă el mă uitam prin ușa deschisă și vedeam un ditamai cap de Buddha de vreo 2 metri înălțime, plus că pereții erau de un roșu aprins. Am început să mă întreb dacă au muzică gen Buddha Bar (da), dacă e un loc dubios (hmm), dacă au wi fi (da) și dacă au prize (nu).

Ieri dimineața am băgat nasul să văd ce era cu barul Baba, Spirit of Buddha (spirit of Buddha Bar, cel puțin). Locul era pustiu. Doar doi oameni, care erau după tejghea. Niciun client. Mocheta roșie era cam bătută de soartă, dar canapelele și tabureții păreau moi. Ceea ce și erau.

Meniul e mai degrabă bazat pe alcool și cocktailuri, dar și la cafele stăteau bine. Am luat un latte machiatto, care a fost mai mult decât acceptabil și ieftin, la 6 lei. Am stat vreo trei ore, în care nimeni nu m-a zorit să mai iau ceva, sau să mișc în vreun fel. N-a mai apărut nimeni (presupun că localul face parte din categoria celor care se umplu doar seara), ceea ce în general mă enervează în baruri/cafenele pentru că ajungi să fii studiat ca un gândac de câte un chelner plictisit de moarte. Aici însă chelnerița își vedea de treaba ei cu un laptop, așa că am putut să-mi văd și eu de treaba mea cu laptopul meu.

Muzica era lounge – perfect. Unii îi zic „muzică de dormit”, eu îi zic „muzică neutră” pentru că poate cânta pe fundal fără să atragă atenția (unul din motivele pentru care nu m-am dus la Cafetecă e că jazzul lor mă distrage).

Ca local, merge. Ca local de scris, merge, dacă ai o baterie destul de tare ca să te țină – e liniște și gol dimineața. Nu dau pe dinafară la capitolul estetic (mocheta, după cum ziceam, distruge atmosfera; și baia e tristă rău – e la subsol și o parte din peretele unei toalete e neacoperit de gresie sau faianță și se simte mirosul de umed și igrasie). Punctul forte cel mai puternic sunt canapelele și tabureții, care sunt extrem de confortabile. Cafeaua e bună, chelnerița părea simpatică.