Brandon Sanderson on Roxana-Mălina Chirilă

[4 feb] Cartea de azi: „Calea regilor” de Brandon Sanderson

Sun, 04 Feb 2018 05:19:52 +0000

Am mai vorbit de „Calea regilor” de Brandon Sanderson și altă dată, dar nu mă deranjează deloc s-o pomenesc pe scurt și acum.

Sanderson e un scriitor de fantasy care-și construiește lumile într-un mod aproape științific: pune cap la cap detalii și sisteme magice cu atât de multă atenție la detaliu încât simți că universurile lui au o logică la fel de clară precum al nostru. Într-un fel, sunt axate pe știință, doar că știința funcționează altfel acolo.

„Calea regilor” e o carte despre un soldat de rând, care ajunge să lupte în primele linii într-un război împotriva unor creaturi care seamănă cu niște insecte, despre un lord bătrân care vede cum regatul se destramă și despre o tânără care încearcă să obțină un obiect magic cu care să-și salveze familia, iar pentru asta se duce să studieze alături de o mare înțeleaptă.

Povestea e destul de lentă la început, dar devine din ce în ce mai alertă pe parcurs, până când e foarte greu s-o mai lași din mână. Iar stilul e simplu, fără înflorituri.

La noi, „Calea regilor” a fost publicată în două volume, care sunt disponibile pe eMag (vol 1, vol 2) sau pe Libris (vol 1, vol 2). Din când în când, editura Paladin promite că va publica și următoarea carte din serie, dar încă nu există dovezi concrete ale realizării acestei promisiuni. În engleză, americanii au fost destul de nebuni încât să scoată toată cartea într-un volum de aproape 1300 de pagini, disponibil pe Book Depository cu livrare gratuită (sunt și alte ediții și formate pe site, dar dacă dau link către toate o să stăm aici până mâine). Desigur, e disponibilă și în format digital, pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Cum să eviți infodumpul când scrii povești

Tue, 14 Mar 2017 17:13:48 +0000

Ca să încep cu începutul: „infodump” înseamnă o cantitate mare de informații oferite dintr-o dată într-un stil oarecum eseistic. Chestia se practică deseori în povești SF/fantasy, când scriitorii au o lume întreagă de prezentat și nu știu cum să înghesuie toate informațiile la început, ca să poată ajunge la partea de acțiune.

Problema e simplă – ai, să zicem, un univers super-diferit. Cerul e gri. Ninge des cu cenușă. Unii oameni sunt sclavi, alții sunt nobili, iar diferența e atât de mare încât unii își pun problema că e vorba de rase umane diferite. Unii dintre nobili pot face tot felul de magii, împărțite în 8 magii de bază, 2 speciale și una teoretică, care funcționează destul de complicat și toată acțiunea ta depnde de magiile astea și finețurile lor. Plus sistem economic. Plus politică. Plus religie. Plus specii ciudate. Plus istorie de acum 1000 de ani pentru a explica de ce lucrurile sunt cum sunt. Ai material cât pentru vreo 20 de pagini de explicații stufoase – sau mai mult.

Acuma, nu știu voi cum sunteți, dar eu nu prea apreciez cărțile care au nevoie de un promotor lângă ca să mă asigure că, după ce trec de începutul greoi și plicticos, acțiunea e chiar mișto. Și am un prieten care mă întreba cum să evite problema asta pe care o vede din nou și din nou în cărți, așa că vă zic și vouă ce i-am zis și lui: să fure de la alții tehnici. De exemplu, pe ale lui Brandon Sanderson.

Brandon Sanderson, pe care-l tot pomenesc pe aici, e un scriitor de fantasy care creează niște lumi foarte deosebite și complexe, în care magia, biologia și sferele sociale funcționează după reguli stricte și complicate. Dar are un stil extrem de simplu la nivel de frază și nu te plictisește cu pagini întregi de eseuri, oricât de mult are de comunicat.

Citesc acum „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson, care începe destul de simplu: ninge cu cenușă, un lord se uită plictisit în sus și speră că n-o să-și păteze hainele. Pe urmă se întoarce înapoi spre sclavii biciuiți de pe plantație pe care tocmai îi inspecta, i se pare că sunt cam leneși, dar își dă seama că nu-i nimic deosebit acolo – și îi zice unui alt tip de lângă că, după o mie de ani de munci fizice pe plantație, ai crede că ar fi din naștere mai pricepuți la munca pe care o fac.

De pe prima pagină afli fără niciun efort că:

e normal să ningă cu cenușă
sclavii sunt tratați ca animalele
nu există mobilitate socială; nobilii nu ajung sclavi, sclavii nu ajung nobili
ceva important s-a întâmplat în urmă cu 1000 de ani, când anumiți oameni au fost înrobiți
există un oarecare concept al geneticii în lumea asta

Aproape fiecare bucată de univers e introdusă printr-o acțiune, o remarcă, un efect al ei. Sanderson are încredere că legile pe care le folosește sunt palpabile, chiar dacă rămân neexplicate timp de zeci de pagini, chiar dacă misterele despre un aspect sau altul al lumii sunt neexplorate timp de sute de pagini.

Lasă în ceață și răspunsuri gen „Cum a reușit Kel să omoare zeci de oameni, printre care și câțiva soldați, și să ardă un conac al unui nobil fără să lase niciun semn de viață?”, care sunt clar acolo ca să stârnească interesul, dar și lucruri mărunte – 8 tipuri de bază de magie? Nu trebuie explicate pe lung din prima, pot fi sugerate și demonstrate pe rând.

N-are o problemă să lase goluri în cunoștințele cititorilor pentru că are încredere în ei – pot să deducă fără să li se spună explicit, pot să înțeleagă personajele fără să știe totul despre ele, pot să urmărească acțiunea chiar dacă nu percep absolut toate subtilitățile ei. E în regulă, e suficient să ofere suficente detalii de atmosferă, gesturi, reacții și acțiuni și restul se poate insera subtil când îi găsește un loc confortabil în poveste.

Încă o chestie: Sanderson jonglează și cu puncte de vedere și niveluri de cunoștințe. Dacă de obicei ai un personaj care e inițiat în lumea mai mare pe care vrea s-o expună autorul (vechiul clișeu al tânărului dintr-un sat implicat într-un mare război în regat, care descoperă lumea din afara sătucului său), aici unii sunt pasionați de religie, alții au cunoștințe sau obsesii legate de Lordul care conduce lumea sau de mine secrete. Unii știu istoria mai bine și le explică altora cum au mai fost purtate războaie, alții știu despre manierele nobililor. Din interacțiunile lor, aflăm și noi. Informația e picurată pe ici, pe colo, cu pipeta – până când te și miri că a reușit să creeze un întreg univers fără să stea să-ți povestească niciodată prea mult despre cum funcționează.

[][1]

Pentru cineva care scrie foarte simplu, Sanderson e foarte subtil.

Femeile erau răpitoare, iar satul a fost ars

Sun, 12 Mar 2017 14:55:37 +0000

Citeam „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson (Editura Trei, traducere de Ana-Veronica Mircea) când am avut discuția asta:

Eu: Traducerea e în mare parte ok, dar m-am săturat să văd „nervous” tradus cu „nervos”. Fata e la primul bal, se preface că e nobilă și, „Încă mai era nervoasă, dar momentul de panică trecuse.” Mă, nu-i nervoasă, are emoții. N-are niciun sens să fie nervoasă.

El: Mai demult, prin cărțile cu temă istorică, unii traduceau „raped” cu „răpită”. Sau cu „răpitoare”.

Eu: Adică femeile care violează pe cineva sunt răpitoare?

El: Nu, adică „the women were raped and the village was pillaged” („femeile au fost violate și satul prădat”) se traducea cu „Femeile erau răpitoare, iar satul a fost ars.”

Eu: Ai de capul…

El: Și știi de ce, nu? Ca să nu fie cu temă sexuală.

Eu: Bine că nu e o problemă să fie violate femei, dar e o problemă să fie menționată chestia asta. „Bună ziua, doamnă, am un cadou pe care trebuie să vi-l fac. Se află între picioarele mele și nu poate fi refuzat, dar să nu fim vulgari în această privință.”

El: Eh, la fel e și cu „the rape of the Sabine women”, care e „răpirea Sabinelor”. Tehnic vorbind, e și o răpire acolo, dar…

Eu: E și o răpire. Deși nu mai știu cât de departe le-au dus romanii pe sabine după ce le-au înșfăcat.

El: Până la ei acasă.

Eu: Da, dar unde se ținea petrecerea de unde le-au luat? Cât de departe trebuie să fii dusă cu forța ca să fii răpită?

El: Ăăă… oricum, nu e ca și cum ce urmează a fost făcut din dragoste.

Eu: Corect.1Oricum, acolo sensul acelui „raptio” latin chiar era mai degrabă de răpire; evoluția limbii, deh.

Când au ajuns brusc în brațele romanilor, femeile răpitoare s-au simțit un pic nervoase în privința viitorului lor.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Oricum, acolo sensul acelui „raptio” latin chiar era mai degrabă de răpire; evoluția limbii, deh.
    </td>
  </tr>
</table>

Două recenzii: „Pământul lung” și „Elantris”

Wed, 06 Jul 2016 17:44:53 +0000

Terry Pratchett și Stephen Baxter – Pământul lung

Într-o bună zi, un om de știință pune la dispoziția întregii omeniri schema pentru un dispozitiv cu care se poate ajunge în lumi paralele, după care dispare fără urmă.

Omenirea începe să exploreze „Pământul lung”, în care fiecare pământ seamănă cât de cât cu al nostru (în afara faptului că oamenii nu există nicăieri altundeva) și apar exploratori care se avântă cât de departe pot, care întemeiază colonii noi altundeva, care rătăcesc pe ici, pe colo sau care pur și simplu își petrec sfârșitul de săptămână în lumile apropiate.

Un tânăr e angajat să însoțească un mecanic de motociclete tibetan reîncarnat într-un calculator, Lobsang, într-o expediție până la capătul lumilor. 1Se simte mâna lui Terry Pratchett aici, că el e cu referirile: „Zen și arta întreținerii motocicletei” e o carte foarte faină, despre un profesor universitar care are o criză psihologică … Continue reading

Cartea e una de aventuri și explorări. Firul narativ e redus la minimum, dar e ok, partea de explorare e suficientă ca să te țină în priză. În plus, are tot felul de detalii simpatice de atmosferă. (Și niște măicuțe absolut fenomenale care conduc un orfelinat mai șui).

Pământul lung merită – e veselă, ușoară, optimistă și te face să simți că lumea e largă și multe sunt posibile.

Brandon Sanderson – Elantris

Primul roman al lui Brandon Sanderson, un autor pentru care am făcut recent o pasiune.2O pasiune suficient de mare ca să nu-i mai spun „Brian Sanderson” – cu memoria mea pentru nume, e mare lucru. Se simte că încă era la început și nu ajunsese încă la nivelul atins în Calea regilor, dar tot e o carte reușită.

Sanderson are talent la creat lumi magice într-un mod științific, cu tot felul de detalii interesante, lucru care se simte în în „Elantris”. Inventează sisteme întregi, bine puse la punct – e excelent.

Elantrisul e un oraș în care odată locuiau oameni transformați aproape în zei, cu puteri magice și cu pielea și părul strălucitoare. Însă, cu zece ani înainte de începutul cărții, se petrece ceva, orașul ajunge în ruine, oamenii se transformă într-un fel de zombi și regatul trece din mâinile elantrienilor în ale negustorilor, care încearcă să-și ducă viața de parcă Elantrisul n-ar mai exista deloc.

„Elantris” e și o carte cu politică de la curte, tertipuri, personaje care încearcă să smulgă controlul asupra unui regat. Partea asta e interesantă, deși mi se pare că unele rezolvări sunt cam naive, iar personajele pot fi ocazional cam superficiale. Antagonistul e excepția: mi s-a părut puternic, bine conturat și complex.

În mod ciudat, are și o structură de roman de dragoste. Unul dintre personajele principale este o prințesă, Sarene, care e descrisă mereu ca fiind inteligentă, încăpățânată și hotărâtă, dar nu a reușit să-și găsească încă un soț și s-a resemnat să se căsătorească din motive strict politice, dacă romantic îi e imposibil. Așa că la începutul cărții se căsătorește politic cu un prinț… pe care n-apucă să-l cunoască, pentru că el „moare” și dispare din peisaj.3Nu moare pe bune, doar se transformă într-un zombi și e alungat în Elantris Cei doi se întâlnesc până la urmă și se îndrăgostesc pe bune în cam în aceleași etape care apar în romanele de Barbara Cartland&co. Iar Sarene descoperă că poate fi și ea iubită, deși e (ce groaznic!) inteligentă și hotărâtă.

Nu m-a deranjat, doar mi s-a părut surprinzător. Chiar dacă partea de dragoste e îngropată în tone de planuri și de încercări ale personajelor de a se învinge unele pe altele în marele joc de șah politic, nu cred că mulți ar fi folosit cu aceeași relaxare structura și abordările unui roman de dragoste.4E posibil și să mă fi gândit eu prea mult la chestia asta; n-am văzut s-o fi remarcat-o prea des alții.

Mi se pare că merită și Elantris – e ușor de citit, interesantă. Începe un pic mai greu, dar la un moment dat își dă drumul. N-o să spun că are „de toate pentru toți” (nu cred că există un roman care să placă universal), dar are multe de oferit – nu chiar la nivelul Căii regilor, însă tot e faină.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Se simte mâna lui Terry Pratchett aici, că el e cu referirile: „Zen și arta întreținerii motocicletei” e o carte foarte faină, despre un profesor universitar care are o criză psihologică și înnebunește după ce se gândește prea mult la noțiunea de „calitate”. Lobsang Rampa e un britanic care a scris cărți sub pseudonim tibetan și a pretins că e un călugăr budist a cărui conștiință a fost transferată într-un alt corp. Nu, pe bune, omul ăsta chiar a existat, nu e inventat aici.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6153_1417('footnote_plugin_tooltip_6153_1417_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6153_1417_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      O pasiune suficient de mare ca să nu-i mai spun „Brian Sanderson” -- cu memoria mea pentru nume, e mare lucru.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6153_1417('footnote_plugin_tooltip_6153_1417_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6153_1417_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Nu moare pe bune, doar se transformă într-un zombi și e alungat în Elantris
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6153_1417('footnote_plugin_tooltip_6153_1417_4');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6153_1417_4" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>4</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      E posibil și să mă fi gândit eu prea mult la chestia asta; n-am văzut s-o fi remarcat-o prea des alții.
    </td>
  </tr>
</table>

Brandon Sanderson – „Calea regilor” [recenzie]

Wed, 22 Jun 2016 09:01:35 +0000

„Calea regilor” de Brandon Sanderson e o carte de fantezie (fantasy) enormă, dar care se citește foarte ușor. Bine, când zic că e „o carte”, vreau să spun că sunt de fapt două volume, unul de vreo 650 de pagini, celălalt de vreo 800 de pagini.

Stilul e simplu, fără pretenții, metafore sau imagini poetice. Traducerea din engleză de Ana-Veronica Mircea mi s-a părut chiar bună, cu niște mici excepții de care voi discuta mai încolo – iar volumele sunt o plăcere de ținut în mână, la fel ca altele de la Editura Paladin (doar că nici măcar mie nu mi-a ars să le port în geantă prin oraș – nu sunt grele ca obiecte, dar sunt voluminoase).

Pentru că ar fi mai multe de zis, împart restul recenziei pe categorii.

Lumea

Dacă e un loc unde Sanderson excelează clar, e la inventarea unei lumi noi interesante. Se simte că a creat totul cu o precizie matematică și n-a lăsat prea multe aspecte să fie decise pe loc, la inspirație.

Aspectul principal în jurul căruia e creată lumea e Furtuna – un fenomen meteorologic/magic care vine întotdeauna din aceeași direcție și are aceleași etape clar definite. Seamănă cu un fel de uragan, care smulge pietre și tot ce apucă din calea ei și poate omorî ușor persoanele, animalele și chiar și plantele care nu sunt la adăpost – și se termină cu o ploaie torențială normală.

De aceea, plantele se extind și se retrag rapid în funcție de stimulii externi – la început mi se părea că par pe jumătate animale, ca un fel de melci care se retrag în cochilii când e nevoie. Animalele sunt în mare parte crustacee de diverse feluri. În loc de boi sau cai, majoritatea animalelor de povară sunt chulli, un fel de crabi enormi.

Ce-mi place e că sunt câteva ilustrații în carte din care poți vedea clar cum arată anumite plante, animale, zone și așa mai departe. E ca și cum te-ai uita în notițele unui naturalist plecat în explorare.

Pun o imagine mai jos – cele din carte sunt traduse, dar e mai greu cu scanatul. Imaginea e luată de pe contul de DeviantArt al persoanei care a făcut ilustrația (clic pe poză ca să ajungeți la ilustrația respectivă în sine, clic aici pentru profilul artistului).

Banii din carte sunt sfere din diverse pietre prețioase, care pot absorbi Lumină de Furtună, dacă sunt lăsate afară în timpul acestora și încep să strălucească. Unele personaje pot folosi Lumină de Furtună în scopuri magice.

Peste tot apar spirite ale elementelor, spreni, care nu par să aibă de obicei prea multă conștiință de sine sau inteligență – în vânt apar vântspreni, în flăcări focspreni, când cineva crează, creațiospreni (sau cum le zice) și așa mai departe.

Societatea e și ea interesantă: bărbații se ocupă de război și munci fizice, femeile sunt cele învață să scrie și să citească și care scriu tratate. Astfel, cărțile sunt scrise de femei, citite bărbaților atunci când ei o cer și notele de subsol, prin convenție tacită, sunt păstrate doar pentru ochii cititoarelor, nu pentru urechile ascultătorilor.

Există și o rasă umanoidă tăcută și considerată în general idioată, parshii, ai cărei membri sunt sclavi buni la toate muncile fizice.

Acțiunea

La începutul primului volum, eram în ceață complet și un pic exasperată. Preludiul nu mi-a spus nimic, prologul mi s-a părut dubios. Mă și întrebam dacă o să citesc 1400 de pagini de cafteală epică și plină de magii și arme mitice, dar cam atât.

Din fericire, cafteala epică e acolo doar ca să ne trezească interesul (sau să ne testeze voința, depinde de perspectivă) și ca să ne introducă în contextul războiului și pericolelor care sunt la ordinea zilei pentru personaje.

Primul volum e lent. Mai mișcă cineva un deget, mai face altcineva un pas. La fel ca în Urzeala tronurilor, nu există un singur personaj principal, ci mai multe personaje urmărite, iar capitolele se concentrează ba pe unul, ba pe altul.

Personajele care sunt urmărite mai mult sunt Kaladin, un tânăr soldat cu un viitor promițător, dar care ajunge în cea mai de jos parte a societății militare; Dalinar, un lord bătrân care încearcă să-și dea seama cum să câștige un război care a durat prea mult și care dezbină regatul; și Shallan, o tânără dintr-o familie care a ajuns într-o situație extrem de neplăcută – scopul ei e să obțină un obiect magic extrem de puternic cu care să-și salveze frații și să se salveze pe sine (iar când zic „să obțină”, vreau să zic „să fure”).

Volumul al doilea e din ce în ce mai antrenant. Chiar dacă anumite părți din el sunt previzibile, e interesant să vezi cum se ajunge la un anumit deznodământ aici, care e șpilul acolo, ce s-a întâmplat de fapt în trecutul la care se tot face referire. Practic au început să-mi zboare paginile pe sub ochi și eram nerăbdătoare să aflu ce se întâmplă mai departe.

Stilul și personajele

După cum ziceam, stilul e simplu. Un lucru care nu mi-a plăcut la Urzeala tronurilor era că o grămadă din carte părea să fie despre însemnele unei case, despre ce s-a întâmplat acum 200 de ani, despre tot felul de chestii de care nu-mi pasă. Aici nu, nu există nicio pagină peste care să vreau să sar pentru că mi se pare inutilă. În plus, fiind mai puține personaje principale, nu aștepți la nesfârșit să reapară cineva.

Însă, mai ales la început, am avut senzația că personajele sunt superficiale, iar situațiile lor nu foarte credibile. Dalinar, de exemplu, e un lord care vrea să se asigure că regatul e unit și că toată lumea urmează un cod moral în care nu se bea înainte de bătălii, nu se lasă tabăra militară în dezordine și haos și nu se înjunghie inferiorii pe la spate. Spre deosebire de ceilalți lorzi, care vor să se distreze și să câștige renume, sunt preocupați de modă și n-au foarte multă onoare.

Pe la final, chestia asta are o oarecare logică, începe să se vadă care e perspectiva celorlalți lorzi, dar la început mi se părea că Dalinar se bate cu oameni de paie, filozofic și moral vorbind.

Varianta în română

Cristalarmura era ceva deosebit, tot atât de vechi și de magic precum Cristalsabia care o completa.

Cristalpurtătorul atacă iarăși.

(„Calea regilor”, volumul 1, pag. 36)

După cum ziceam, la început mă simțeam un pic exasperată de carte. Nu știam dacă să dau vina pe Sanderson sau pe traducere – în fond, Cristalarmură, Cristalsabie, Cristalpurtător – poate că urmau să aibă un Cristalduel pentru un Cristalscop, ca să se Cristalomoare între ei.

În engleză e:

Shardplate was special, as ancient and magical as the Blades it complemented. The Shardbearer struck.

Clar, și Sanderson își are partea de vină pentru _Shard_asta și _Shard_cealaltă, doar că mai renunța uneori la partea cu Shard-ul. Dar chiar dacă mi s-au părut un pic lungi denumirile românești, m-am obișnuit relativ repede cu ele.

Am remarcat câteva greșeli de tipar, dar mi se pare că sunt o problemă atât de mică pentru o carte, în general, încât de-abia dacă merită băgate în seamă. Dacă cei de la Paladin vor retipări cândva volumele, ar merita să le recitească cineva, dar altfel chiar nu e mare brânză.

O singură chestie m-a deranjat cu adevărat, prima frază din prolog:

Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege.

Ei, eu din asta am înțeles că Szeth-fiu-fiu-Vallano e regicid de meserie și că se îmbracă mereu în alb când omoară regi. Am trăit cu impresia asta timp de sute de pagini, imaginându-mi-l ca pe un asasin plătit.

Doar că nu.

Szeth–son–son–Vallano, Truthless of Shinovar, wore white on the day he was to kill a king.

Varianta inițială spune un pic altceva. Aș zice că o traducere mai exactă ar fi: „Szeth-fiu-fiu-Vallano, făr’adevăr din Shinovar, se îmbrăcase în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege.”

Diferența e că în primul caz, „se îmbrăca în alb în ziua când trebuia să ucidă un rege”, înțeleg cumva că ori e în decurs de îmbrăcare, ori se îmbracă în alb în mod repetat de fiecare dată când trebuie să ucidă un rege. Pentru că fix mai jos devine clar că e în mijlocul unui ospăț, deci nu e în decurs de îmbrăcare, eu am dedus că se tot îmbrăca așa de fiecare dată. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat mai apoi că nu doar că nu era un asasin în serie, angajat de cine plătea mai mult ca să-și folosească abilitățile extraordinare, ci era mai degrabă împins de soartă de colo-colo, de la stăpân la stăpân, fără să aibă liber arbitru propriu.

În afară de începutul mai cu hopuri și dificultăți, însă, traducerea mi s-a părut chiar în regulă. N-a avut locuri în care să simt că se poticnește, nu am simțit exprimări ciudate și clar traduse în restul poeștii. N-am simțit nevoia să stau să verific originalul, n-am simțit curiozități cu privire la ce-ar putea fi de fapt scris în engleză.

Voi citi și următoarele volume în traducere, de la Paladin, când le vor publica (ei spun că următoarea este în planul editorial). Deocamdată mai e doar unul scos pe piață în engleză, dar cică ar mai urma încă opt (mai scrie oare cineva cărți de sine stătătoare de fantasy în ziua de azi?).

TL;DR

Cartea începe lent și greoi, dar devine mai ușoară repede și mult mai alertă în volumul al doilea. La început n-am fost prea încântată, dar a început să mă prindă și, până la final, mi-a plăcut enorm. Traducerea e per ansamblu bună, cu o excepție care m-a indus în eroare în prima frază din prolog (vezi mai sus), deci merită volumele de la Paladin.

În principiu aș putea să cumpăr a doua carte din serie în engleză, dar nu mă deranjează să aștept puțin după cea în română, mai ales că am deja încă o carte de Brandon Sanderson în bibliotecă, Elantris.

[][8]

Szeth-fiu-fiu-Vallano

References
↑1