Cărți Academice on Roxana-Mălina Chirilă

[16 iun] Cartea de azi: „Enterprising Women: Television Fandom and the Creation of Popular Myth” de Camille Bacon-Smith

Sat, 22 Jun 2019 19:22:11 +0000

Trăim într-o lume în care fanii devin din ce în ce mai vizibili – evenimentele precum Comic Con au intrat deja în mainstream, se știe că „50 Shades” s-a născut ca poveste bazată pe „Twilight” și francizele mari încearcă să facă cât mai mult _hype _ca să aibă priză la fani.

„Enterprising Women” e o carte publicată în 1992 de cercetătoarea Camille Bacon-Smith, care a intrat în comunitățile de fani din SUA special ca să le studieze. E o lume ascunsă, pre-internet, din care fac parte mult mai multe femei decât s-ar crede, în care revistele pentru fani se creează cu multă dificultate, se trag la xerox și se livrează uneori și pe alte continente. E o lume în care urmărești seriale pe casetă video și sunt atât de șterse încât detaliile se disting greu, în care poți da de probleme pentru că ai scris o poveste despre niște personaje dintr-un serial.

Bacon-Smith are atitudinea unei antropoloage care vizitează un trib amazonian ciudat, ceea ce nu e ideal și devine enervant destul de repede (mă întreb dacă și triburile amazoniene se simt aiurea când citesc rapoartele antropologice despre societățile lor; mă întreb cum s-ar simți triburile de cercetători dacă ar fi cercetate antropologice). Dincolo de asta, însă, „Enterprising Women” oferă o imagine a unei lumi care a pus bazele multor fenomene și concepte ale fanilor de azi, printre care cel de slash și Mary Sue.

Bine, de fapt oferă mai multe imagini, pentru că Bacon-Smith a făcut și poze.

Cartea e disponibilă în engleză la un preț măricel pe Book Depository în format fizic, dar e și pe Questia, în caz că aveți abonament acolo.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Qu’est-ce Questia?

Thu, 06 Dec 2018 11:00:21 +0000

Internetul românesc e mai deprimant decât un emo tăindu-și venele în timp ce ascultă „My Immortal” de Evanescence, așa că am luat o pauză lungă de la el. Am aflat tot felul de chestii inutile, cum ar fi că se poate țese la așa ceva, dar nu și dacă-i spune tot „război de țesut” chestiei respective.

Între timp, în altă zonă de internet, Tumblr pare să se ducă pe copcă, dar am impresia că mai nimeni din cei care citesc blogul ăsta n-au vreo legătură cu platforma aia. În fine, e ditamai platfoma de socializare, utilizatorii mai mult cu pseudonime decât cu numele reale. Poți pune cam orice pe acolo, imagini, postări cât un articol de blog sau scurte cât un tweet – și e mai mișto ca sistem de discuții decât pe Facebook.

Ah, și permitea conținut explicit, așa că găsești (în curând, „găseai”) pe-acolo o grămadă de artiști care desenează de toate. Doar că tocmai când mă bucuram că l-am găsit pe Stepan Sejic pe-acolo, Tumblr a decis să interzică orice fel de conținut explicit.

Momentan, e debandadă pe acolo. Au lansat algoritmii care să marcheze imaginile și postările cu astfel de conținut (de exemplu, sfârcuri), iar algoritmii au marcat tot. Mai exact, au marcat sâni, coate, dune de nisip, cel puțin o poză cu Frodo și inelul din Stăpânul inelelor, bărbați îmbrăcați normal, postări inocente care conțin cuvinte precum „sexual” (vezi: „educație sexuală”), precum și multe altele. Uneori au reușit să încurce algoritmii și mai tare, iar în unele cazuri le-au lăsat unor utilizatori doar conținutul explicit, iar pe celălalt l-au ascuns.

Spunea lumea și că, dacă îi trimiți cuiva un mesaj în privat cu un link către o postare de pe Tumblr, link-ul respectiv are 50% șanse să te arunce pe o cu totul altă postare.

E fascinant. Cred că n-a văzut niciodată o dovadă mai clară că în spatele unui site mare e o echipă care n-are habar ce face.

Dar m-am luat cu vorba, pentru că de fapt voiam să recomand un site care n-are absolut nicio legătură cu Tumblr: Questia.

Questia e o bibliotecă digitală axată pe cărți și articole academice – e contra cost, costul fiind de 20$ americani pe lună, sau de 100$ americani pe an. Știu că e relativ mult, dar cărțile academice în general costă de te ustură – asta dacă reușești să le găsești.

Site-ul e creat mai ales pentru cercetare în domeniul științelor umaniste, așa că pentru asta ai cele mai multe resurse. Dacă te uiți după un volum sau un eseu anume, îl găsești foarte ușor – dacă în schimb cauți în general cărți despre o temă, s-ar putea să fie ceva mai dificil. Eu în general am căutat în alte părți să aflu ce ar fi interesant de citit, apoi am mers pe Questia să văd dacă au volumul respectiv.

Evident, poți și să răsfoiești la întâmplare site-ul și să vezi ce găsești interesant – așa am descoperit că au „The Routledge Companion to Science Fiction”.

E un site pe care cred că-l știu majoritatea celor care au terminat relativ recent facultățile umaniste, dar pe care am descoperit de curând că alții s-ar putea să nu-l știe. E util dacă vrei să studiezi mai profund un domeniu sau dacă dai de cărți academice care par interesante, dar care costă 50$ bucata. Nu e un site la care să-ți faci abonament fără motiv.

Din păcate, cărțile nu pot fi descărcate, din câte știu, așa că le citești de pe ecranul calculatorului, dând clic sau apăsând pe săgetuțe când vrei să schimbi pagina. C’est la vie.

Ah, și pentru că e creat pentru cei care studiază în domeniu, te ajută cu citările și bibliografia conform stilurilor celor mai populare din lumea academică. De exemplu, dacă te duci și selectezi un citat dintr-o carte și îi spui că vrei să folosești MLA 8, îți formatează automat citatul așa:

There were approximately eighty cheap periodicals circulating in London. Two-thirds of this number cost a penny, none cost more than twopence. Nine were scientific–the vestiges of _The __Penny _Magazine and its followers. Only four were political. Five were considered licentious. Four were devoted to drama, and sixteen to biographies and memoirs. Twenty-two contained nothing but romances or stories. Large as this proportion of fiction was, it was to increase rapidly in the ensuing decade. (James 27)

Și apoi îi poți spune să-ți genereze automat bibliografia de final, care arată așa (pe stilul MLA 8, poți alege și altceva):

James, Louis. Fiction for the Working Man, 1830-1850: A Study of the Literature Produced for the Working Classes in Early Victorian Urban England. Oxford University Press, 1963. Questia, www.questia.com/read/3911784/fiction-for-the-working-man-1830-1850-a-study-of.

E foarte util pentru o mână de oameni și deloc util pentru ceilalți. Îl menționez pentru cei care intră în disperare și apelează la gen.lib pentru că pare singura soluție prin care pot să acceseze diverse texte usturător de scumpe și să vadă ce-i în ele.

Mihaela Precup – The American Graphic Memoir [recenzie]

Wed, 25 Jun 2014 08:59:16 +0000

Tocmai am terminat de citit cartea academică a Mihaelei Precup, „The American Graphic Memoir: An Introduction„, un volum micuț de vreo 158 de pagini (cu tot cu index și bibliografie) care descrie un segment al benzilor desenate americane: cel al autobiografiilor, cu precădere al celor traumatice.

Cartea a fost scoasă la Editura Universității din București păsămite în 2013, dar practic e disponibilă doar de anul acesta. Se poate găsi la librăria Universității, sau se poate comanda de pe site. Dacă site-ul nu merge… eu am trimis un mail direct la editură.

Dar de ce voiam neapărat cartea asta, nu?… În facultate am făcut un curs cu autoarea, Mihaela Precup, pe atunci doctorandă, care a pomenit într-o pauză despre Maus și parcă Persepolis, care s-au dovedit a fi excelente. După vreo 2-3 ani am fost la prezentarea ei de doctorat în care a povestit despre benzi desenate underground și tot felul de alte lucruri, din care am rămas cu amintirea unei povești ale unei femei al cărei soț murise în turnuri de 9/11. Voiam enorm de mult să-i citesc lucrarea de doctorat, dar mi-am pus pofta-n cui: am așteptat să publice.

Cartea asta conține ideile care mă captivaseră atunci. Ca obiect în sine, e puțin cam ieftin făcută și textele din unele ilustrații sunt aproape ilizibile. Ca stil de scris, e reconfortant de directă, cu propoziții normale și nealambicate, plus cu paragrafe de dimensiuni umane. Știu, pare aiurea că spun chestia asta, dar m-am plâns la un moment dat de ilizibilitatea scriiturii umaniștilor în cărți academice. Aici nu e cazul.

Trecând la conținut: are 5 capitole. 1: despre memorie și traumă. 2: despre limbajul benzilor desenate. 3: despre comix – curentul alternativ, adult al benzilor desenate (scris cu x, ca în X-rated). 4: despre artiști în acest mediu și despre autoportretele lor (care conțin situații de viață traumatizante). 5: un studiu de caz pe Maus, de Art Spiegelman (care este despre părinții lui Spiegelman, evrei deportați în timpul Holocaustului).

Titlul nu minte: e vorba de o introducere în aceste subiecte, dar e o introducere care-ți dă niște date foarte clare și exacte. Îți faci relativ repede o idee despre lumea benzilor desenate alternative, despre viețile artiștilor din „underground”, despre situația în are se află artiștii care-și deapănă autobiografiile, despre subiectele pe care le abordează și ideile pe care le vehiculează.

O să numesc câteva puncte care mi s-au părut (mai) slabe:

În ciuda limbajului clar, din când în când mi se pare că textul pică în celălalt păcat al textelor academice, care e ceva mai explicabil: o cunoaștere prea bună a materialelor pe care se bazează. Mai ales în capitolul despre traumă am avut senzația că autoarea trece în revistă anumite poziții intelectuale (pe care cititorul ideal le-ar cunoaște?), nu că le explică efectiv cititorului care nu e în temă.
nu oferă prea multe detalii despre cadrul mai larg în care au fost create și consumate comix-urile: ajungem să avem habar de întinderea fenomenului benzilor desenate cu supereroi, dar aici nu e clar dacă cei care creau/consumau astfel de benzi desenate erau o mână de oameni, o comunitate restrânsă, o comunitate largă… Aveau destul de mulți cititori încât să aibă șanse să trăiască din ce făceau, sau aveau în general alte slujbe?
deși informațiile sunt interesante și merită citite, uneori nu simțeam că ar duce undeva sau că ar sluji o teză mai largă. Nu e o problemă majoră, pentru că, după cum ziceam, informațiile sunt interesante.
concluzia cărții, în care M. Precup spune că benzile desenate autobiografice merită citite și studiate și că au potențial pentru a reprezenta traumele, mi se pare destul de școlărească. Mi se pare că erau alte concluzii mai puternice care puteau fi trase.

Una peste alta? Mi-a plăcut, mi-a clarificat anumite aspecte legate de benzi desenate și de istoria lor (știam câte ceva dinainte). A prezentat niște idei fascinante despre traumă și reprezentarea ei, idei care arată posibilitățile benzilor desenate de a spune lucruri pe care alte medii nu le pot comunica, sau nu în același fel, nu cu aceeași delicatețe sau sugestivitate.

E o carte pe care aș recomanda-o persoanelor interesate de benzi desenate, de traumă, de autobiografie, de posibilitățile artistice de redare ale unor situații complexe – în special persoanelor obișnuite cu stilul academic, care poate uneori să fie obscur sau ermetic pentru cei care nu-l cunosc. Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu limbajul, avantajul e că dacă ai un Google în față rezolvi repede necunoscutele.

Cărți gratis de la Universitatea din California

Mon, 28 Apr 2014 10:24:33 +0000

Nu mai știu cine a dat link-ul ăsta pe Facebook ca să-i zic mersi (deseori deschid tab-uri pentru citit când fac o pauză), dar cică Universitatea din California a pus la dispoziția publicului larg 770 de cărți în format digital publicate între 1982-2004.

Multe sunt de interes foarte, foarte restrâns (cum se întâmplă des cu cărțile academice, de altfel), dar sigur trebuie să fie ceva interesant pe acolo. (despre viața salariaților japonezi din Tokyo? Știință în Grecia Antică? O autobiografie din China? Ceva roman arab?)

Link către toate cărțile făcute publice.

Lucian Boia – „Istorie și mit în conștiința românească” [Recomandare de carte]

Fri, 23 Aug 2013 17:47:56 +0000

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit.

O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.”

E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.

Mi piace. Mai ales că trasează povestea poveștilor, ca să-i zic așa – felul în care s-au transmis și modificat diferite interpretări ale istoriei (de ex., episodul „Mihai Viteazul”).

Da, trișez. O recomand fără s-o fi citit pe toată. Sunt doar pe la o treime, dar n-aveam chef să aștept până la capăt ca să anunț că e mișto.

The humanities are crap at writing

Tue, 23 Apr 2013 23:02:37 +0000

Dear Humanities Peers, This Is iRrAtionaL

A year ago, when I was a Master’s student, I complained to a clever friend (also a web developer) about one of the texts I had to read for university. I told him it was horrible to read, that I could barely understand what the author wanted and I wasn’t entirely sure I got the point.

„Why didn’t the author draw a picture?” he asked me.

I thought, wow, this guy really doesn’t get it. He’s never been in the humanities! So, I set about explaining that this was a Serious Text and the humanities needed no illustrations, that books with pictures were more difficult to make, that the concept was too subtle to be shown through images, that… well, basically, I threw every single reason I could basically come up with at him and as I went through each one I realized that it was absolute crap.

The real answer is this: the humanities are bullshit at writing. And they are crap at explaining.

It’s a paradox. We’re all Men of Letters around here, or People of Culture. Words are the tools of the trade, explanations and debates are what we do. We throw ideas, we juggle concepts and yet we seem to be unable to find a single damned good editor who will cut that 7-line sentence into smaller pieces and make it comprehensible at a first reading. And I’m not talking about people who aren’t good at what they do, either. I’m talking a generalized, pathological issue: the Men of Letters find themselves unable to string together two sentences in such a manner as to allow a lay person to follow their point.

Here’s Some Trees From That Forest We Can’t See

Don’t believe me? Here’s some quotes illustrating the problem. And this isn’t at all about the quality of the ideas in the text, it’s about the insane level of complexity the sentence and paragraph structures reach. I’ll start with my own professors, because I know them and I know their works. They know their stuff, but they’re often close to unreadable.

Second year of undergraduate studies, Victorian Literature. Ioana Zirra’s textbook „Contributions of the 19th Century – the Victorian Age – to the History of Literature and Ideas”:

What J. Hillis Miller identifies as the general starting point for the Victorian writer’s subjective structure of identity, i.e., the painful momentary separation or alienation of one member of the community who will become (apotheotically) reintegrated at the novel’s end into the social system corresponds with Frye’s characterisation of low-mimetic literature as a kind of comedy in which the sharing of the etymological ”comos” is foregrounded; Frye also mentions the new order triumphantly installed at the end of comedy as a qualitatively superior avatar of the same ruling social type which has been only momentarily tested or disturbed (by the, psychoanalytically speaking this time, confrontation of society with its other) only to be reborn in a perfected form (which, speaking in critical theory or ideological Marxist terms, is tantamount to ”the legitimation” of society). (chapter 4)

That is a single sentence, my friends. And it takes a bit of re-reading to understand what it says. I remember re-re-reading it before the exam and thinking, „Wow, I hope she doesn’t ask any punctual questions, because I can barely remember what some terms are.” She did. I didn’t do so well.

Another quote, this time from Sorana Corneanu’s book, „Regimens of the Mind: Boyle, Locke, and the Early Modern Cultura Animi Tradition”, which I’m reading right now. It’s a splendid book and I love the topic, because right now I’m very interested in rationality, but I am honestly having difficulty following her.

Epicurean echoes in this general moral sense can also be detected in Thomas Sprat’s History of the Royal Society (1667), which includes a section on the way experimenting itself is “usefull for the cure of mens minds.” It can be that, Sprat argues, owing to its active nature. The passions of men’s minds (the “violent desires, malicious envies, intemperate joyes, and irregular griefs, by which the lives of most men become miserable, or guilty”) are mainly due to idleness, so that the “medicine” lies in “earnest employments” coupled with “innocent, various, lasting, and even sensible delights.” (page 80)

More humane in sentence structure, but full of quotes from the originals, often in their nigh-original spellings (I say nigh-original because I have the suspicion that the obsolete long S-es were replaced with the normal ’s’ that is still in use today). The book contains long paragraphs, often spanning more than half a page. If you’re not used to reading English from back when ‘useful’ was spelled with a double ’l’, your reading gets difficult, it slows down. Involuntarily, you can find yourself pausing a bit at the quotes as your mind is trying to signal that there’s something different in the text now than there was a second ago.

But are my former professors alone in this disease of complication? Definitely not. Let me quote Ricoeur’s „Oneself as Another”:

This sinister — though not exhaustive — enumeration of the figures of evil in the intersubjective dimension established by solicitude has its counterpart in the series of prescriptions and prohibitions stemming from the Golden Rule in accordance with the various compartments of interaction: you shall not lie, you shall not steal, you shall not kill, you shall not torture.

Yes, you can read it. Fluently? No. And that’s not just me. I’ve run across some goodreads reviews in my search for Ricoeur. One claimed that ‘15 pages per hour are a good pace’. Is it just because his ideas are so hard to get?… No. It’s also the language.

Jacques Derrida is similarly hard to read: he even coined the term différance as a deliberate homophone of différence. Come on, reader, spot the difference! Or maybe I should mention Bourdieu („the habitus is the work product of inculcation and appropriation necessary for those products of collective history that are the objective structures (eg, language, economics, etc..) able to reproduce The form of lasting dispositions in all organisms (which can, if you will, call individuals) permanently subject to the same packaging, then placed in the same material conditions of existence” – I’ve picked a random quote from Google, I don’t even care much where it’s from).

So, here I come and ask: why.

Let me make this clearer: WHY!

Why exactly are we doing this? Why are we, as humanists, accepting this situation in which our most profound texts must be our most obscure? Why do we never draw pictures? Why do we speak in winks and subtleties, in references which everybody should get (but maybe not all do), why do we seldom explain, why do we seldom bother to make our texts readable, pleasant, to let ideas shine through?

The humanities are crap at expressing themselves. We have no easy way to introduce new people into the system. We have few places where our core concepts and trends are explained in a friendly, easy manner. I see communities of programmers easing new people into programming languages, into concepts, into ideas and methods, providing help and support. What do we do? We huddle close together and sniff snobbishly at those below us – or, if we don’t, we just lose ourselves in our ivory towers.

A year ago, when my web developer friend suggested that we’re doing it wrong, I thought he was committing a sort of sacrilege. An academic book in the humanities is Something Special. It’s meant to be complex and hard to read, it’s not for everybody to understand. It wouldn’t stoop so low as to have pictures, or friendly diagrams, or a very comprehensible style. It’s not something you read easily and it shouldn’t be.

Well… Let’s stop there for a second. Why not? How much of the value of our ideas would be destroyed by saying them in a simpler way? Would Derrida’s theory of the infinite chain of signifiers be rendered invalid if I were to say it in a simple sentence? Or, God forbid, write it as computer code?1 If the answer is ‘yes’, something is obviously not right. It means that what we’re doing here is like a strange sort of art, like a Glass Bead Game that is very sophisticated and scholarly and referential and beautiful, but ultimately random and aimless. The theory somebody exposed would matter too little, as long as it held close to our standards of how things are done.

Or maybe the answer is ’no’. Derrida’s theory would still be Derrida’s theory. Ricoeur would still be Ricoeur. The humanities would not tumble and fall. In that case, why do we do it to ourselves? Why do we write impossible books and articles?

Look at science books. Do you know what stands out first? Structure. Clear chapters and subchapters, paragraphs, short sentences. Clarity. It’s funny how clarity in communication is not a staple of people who have to do with philology and books, but of engineers and programmers, of scientists and anybody but us. Heck, if you have wikipedia open to compensate for not knowing enough physics, Einstein’s theory of Special Relativity is easier to read than Derrida or Ricoeur.

At one point I thought this was natural. It’s how the humanities do it. Right now I find it a headache and just a generally wrong direction to be wandering in. Why are we doing this?

Maybe we have a sort of Freudian… erm… phallic envy. Programmers and scientists are so difficult to understand that everybody respects them. Maybe we want to prove that we’re the same. We can be difficult as well! We can be pretty incomprehensible to the layman. It’s not all ease and empty words, it’s hard!

Or maybe we’re so damned high up on our high horses that we can’t take lessons. Screw editors, our egos need to be fed. No word of ours shall be changed, no phrasing can possibly do but our own. We are the rulers here and we take no directions, we let nobody impose anything on us!

A sadder case would be if we can’t act any differently. If indeed many people out there are right and we can’t, in fact, keep our ideas coherent enough in our heads that we can express enumerations as bullet-point lists. Maybe we can’t draw a simple rectangles-and-arrows sort of logical image that would help others understand our theory. Maybe we simply can’t put stuff in a table because our brains are muddled from too little maths. We can’t tell what we’re all talking about, so we’re wandering about in the dark, touching things – and whenever we come across something that seems new, we coin a new word. Or we come up with a new theory. We change the meaning of something. Instead of trying to come closer together and get some sort of general map of the things we deal with, we indulge in strife, in an aspiration for uniqueness which are so blinding that we barely see past our own noses. The world goes on and we wonder why nobody cares, why nobody realizes what amazing treasures our own little corner of knowledge holds.

Or perhaps this is the way it’s always been done? For all of our supposed innovation, we’re sticking to old norms that have always been around. This is the way texts before us have been written and this is how we will write – if we were to write more freely, more simply, more coherently, using smaller words and providing clearer explanations, we might lose our respectability.

But in the end, this is how it is: with just a few rare exceptions (like Linda Hutcheon or some of the fanfiction-theorizing authors I encountered in my reading for my MA paper), we suck at writing. Our heroes suck at writing. Our professors and colleagues and all those around us suck at writing. Instead of seeing this as the handicap it really is, we treat it like a badge of honor. Instead of searching for simplicity and elegance of style, we search for big, pompous words. We hide behind notions invented by bigger names than our own and dodge criticism by becoming obscure.

What we’re actually doing is turning a weakness into a subtle art and we’re either not noticing that we’ve done so, or we’re pretending it’s a quality.

Who’s willing to make the overdue change to readability already?

Footnote 1: I've wanted to do this ever since I understood what Derrida was all about.
There's something about this one theory that reminded me of my high school Turbo Pascal
classes. I could just see the crazy code flying.
So.
-create a Word class, with one variable for spelling and one for pronunciation
-add a pointer variable, which you call Meaning. Have 'Meaning' refer to another Word.
-put in a number of Words and make certain that all their Meaning variables point to other
Words (no NIL references)
-start a while loop, saying that the meaning of the word is equal to Word.Meaning; the meaning
should, of course, be a Word, so it can be referred to by your pointer.
-the end condition for the while loop is 'when Word.Meaning is not a pointer'

Congratulations! You now have a system in which every word's meaning refers to the meaning of
another word, never taking you to any actual, real thing that would be what the word really
means. You can go on forever and ever searching for that meaning.

In other words, yeah. You've got an infinite loop. Welcome to Derrida 1.01.

De unde începi studiile despre fanfiction

Wed, 06 Feb 2013 17:29:58 +0000

Pentru toți cei care au de gând să facă ce am făcut eu și ce a făcut o colegă de-a mea, anume să studieze diverse lucruri legate de fanfiction, ar exista o bibliografie de bază care merită citită.

Pentru cei care au spus: „Hă?” când au citit titlul articolului:

Fanfiction – ficțiune nepublicată comercial scrisă de fani pe baza unui text deja existent

Am de gând să scriu mai multe articole despre subiect, dar întâi vreau să aduc la vedere câteva din studiile și cărțile existente pentru cei interesați.

Unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important, studii despre fani a fost făcut de Henry Jenkins. Cartea lui, Textual Poachers: Television Fans & Participatory Culture a fost publicată la New York în 1992, la editura Routledge. E un text bine închegat, care surprinde un număr de aspecte din lumea fanilor de la acea vreme – iar unele dintre acele aspecte s-au păstrat și în lumea fanilor de azi.

Jenkins discută despre fani în general, activitatea artistică și culturală pe care o fac, precum și despre aspecte concrete (convenții ale fanilor etc.):

O altă carte apărută în același an, mai puțin influentă, mai puțin consistentă și nu la fel de bine organizată, dar mai interesantă ca atmosferă e Enterprising Women: Television Fandom and the Creation of Popular Myth, de Camille Bacon-Smith. Bacon-Smith și-a asumat rolul de antropoloagă și a studiat comunitățile de fani oarecum din exterior – fără să se identifice vreodată cu adevărat cu rolul de fan.

Povestește în special despre femeile implicate în lumea fanilor, artiste și scriitoare, despre viețile lor și despre obstacolele foarte concrete cu care se ciocneau – multiplicări scumpe de reviste, modul în care înregistrau casete video sau făceau clipuri cu diferite personaje.

Și, bineînțeles, discută despre tendința unor femei de a scrie proză cu caracter homoerotic și despre șocul neplăcut pe care l-au avut unii actori când au aflat că personajele interpretate de ei erau homosexuale în unele din scrierile lor.

Și dacă tot am pomenit despre proză homoerotică, o lucrare peste care am dat și care nu a fost publicată, ci doar pusă gratis pe internet, tratează exact problema asta.

Sandra Youssef a scris dizertația cu titlul „Girls Who like Boys Who like Boys – Ethnography of Online Slash/Yaoi Fans” în 2004, în care a studiat viața și obiceiurile câtorva autoare/cititorare de fanfiction homoerotic (denumit „slash” de fani). Lucrarea poate fi găsită aici: http://yuuyami.com/luce/thesis.pdf

O altă carte interesantă despre fani e The Adoring Audience: Fan Culture and Popular Media publicată tot în 1992, ca și cărțile lui Henry Jenkins și a lui Camille Bacon-Smith. The Adoring Audience e o colecție fascinantă de eseuri despre o varietate de subiecte legate de lumea fanilor, porning de la Elvis, trecând prin Beatlemania și ajungând la economia culturală a lumii failor (articol scris de John Fiske).

O abordare ceva mai scorțoasă și abstractă e cea a lui Matt Hills în Fan Cultures (London: Routledge, 2002), care povestește despre fani în contextul consumerismului și al rezistenței, al comunității și ierarhiei, al cultului și al culturii. N-aș recomanda-o cuiva care nu e pregătit pentru stilul dificil al lumii academice, dar ceva mai încolo îmi propun să o recitesc.

Încă o lucrare (nepublicată) care mi s-a părut fascinantă e teza de doctorat a lui Juli Parrish, „Inventing a Universe: Reading and Writing Internet Fan Fiction”. Parrish abordează subiectul creației în lumea fanilor din perspectiva unui singur forum în care activează și descrie interacțiunea și procesul de învățare la care participă membrii forumului.

Forumul este dedicat unui singur serial, Buffy the Vampire Slayer – și unei singure perechi de personaje din respectivul univers, Tara/Willow, două fete care se află într-o relație de dragoste. Poveștile menționate de Parrish se bazează exclusiv pe relația asta, privită în diverse moduri – dar ideile pe care le surprinde și concluziile trase sunt valabile pentru o lume mult mai extinsă decât acel forum.

Cartea poate fi găsită aici: http://etd.library.pitt.edu/ETD/available/etd-08072007-170133/unrestricted/Parrish2007.pdf

Apoi, am mai auzit de o carte bună de care n-am făcut rost până acum, dar al cărei prim capitol m-a încântat, The Democratic Genre: Fan Fiction in a Literary Context de Sheenagh Pugh.

Când voi discuta despre fanfiction, mă voi baza în principal pe cărțile astea, dacă nu pe experiență proprie. Oricum, Henry Jenkins e aproape obligatoriu dacă vrei să studiezi fenomenul, Camille Bacon-Smith e și ea bine cunoscută și eseurile din The Adoring Audience merită citite pentru context, dacă nu mai mult. Și în ce mă privește, consider că teza lui Parrish e o mică revelație.

Mai mult mai încolo.