Cărți Bune on Roxana-Mălina Chirilă

Cărți de început de an

Tue, 29 Mar 2016 08:34:06 +0000

Ieri seară ascultam podcastul celor de la ICR și discuțiile despre Batman vs. Superman, când a spus Eftimie un lucru: că există un critic de film care ar avea mai multă dreptate dacă ar da cu banul și ar decide așa dacă un film e bun sau prost.

Doar că, în fond, critica e subiectivă – și singurul mod de a fi cât mai corect cu putință în privința unei creații artistice e să încerci să judeci ce ai în față, pe criterii cât mai solide. N-o să ai niciodată dreptate la modul absolut, dar, dacă știi ce faci, măcar poți să arunci o lumină asupra unui aspect sau altul. Poate că nu toată lumea va fi de acord cu tine, dar măcar ai ceva bun de zis.

Acestea fiind zise, în ce privește cărțile, eu văd lucrurile cam așa:

iubesc cărțile complexe, atent construite, cu lumi minuțioase și personaje interesante (revin la Jonathan Strange & Mr Norrell, la Sacrifices Arc, la The Sandman)
dar îmi plac și cărțile ușoare, care nu vor prea mult de la ele însele, ci oferă o distracție de moment (să zicem că aici ar intra Agatha Christie)
îmi plac poveștile elegante, cu tot felul de zorzoane stilistice…
dar îmi plac și poveștile scrise simplu, fără prea multe bătăi de cap.

Depinde de context, cu alte cuvinte. Ce nu-mi place e să văd discrepanțe: cărți care se vor minuțioase, dar în care autorul a ratat tot felul de ramificații, sau cărți de aventură la care adormi, de exemplu.

Acestea fiind zise, ce-am citit anul acesta:

Sergiu Someșan. Mai exact, trei cărți scrise de el: Apocalipsa după Ceaușescu, Să n-o săruți pe Isabel și Aproape îngeri.

Someșan e genul de scriitor pe care un critic serios probabil că l-ar demonta rapid. Norocul face însă ca eu să nu fiu cunoscută pentru mina mea serioasă și gravă, așa că, cu cât îl citesc mai mult, cu atât parcă-mi place mai tare ce scrie.

Are idei absurde care curg una după alta. Evident că una dintre soluțiile la veșnica problemă „am prea multe cărți și n-am când să le citesc” e să mergi într-un univers paralel și să-l răpești pe Ceaușescu, nu? Eh, nu chiar, dar în Apocalipsa după Ceaușescu, e și asta o variantă.

Să n-o săruți pe Isabel (pe care n-o găsesc la vânzare nicăieri, ca să vă dau un link) și Aproape îngeri sunt cărți de povestiri scurte – unele bunicele, altele excelente. În Să n-o săruți…, povestirile sunt într-un fel întrepătrunse, astfel încât funcționează de unele singure, dar citite împreună au referințe dintr-o parte în alta, care m-au făcut să zâmbesc larg și vesel și să râd în surdină. Aproape îngeri e mai puțin intertextuală și meta, dar strălucește ca atmosferă.

Aș putea spune că volumele lui Sergiu Someșan sunt, în ce mă privește, o plăcere un pic vinovată: știu că nu sunt cărțile cu scriitura cea mai elevată pe care am citit-o vreodată, știu că nu vor revoluționa SF-ul, dar îmi plac pentru că sunt absurde, într-o ureche, proaspete, distractive.

Alt autor care m-a încântat în 2016: C.S. Pacat. Bine, de fapt e o autoare. Care are un nume predestinat, ce e drept. E o recomandare de nișă pentru persoanele care au citit mult fanfiction la viața lor și cărora le place slash-ul.

Am ajuns să citesc trilogia Captive Prince pentru că, odată cu publicarea ultimului volum, au explodat vânzările și a început să discute toată lumea de ea. Pe scurt, roman de dragoste (să zicem), cu doi bărbați ca protagoniști (deja mă înjură jumătate din cei care citesc postarea asta), cu o grămadă de întorsături de situație, cu jocuri de putere, tertipuri peste tertipuri, planuri machiavelice și aventuri. E genul de serie care m-a ținut trează noaptea ca să mai citesc „câteva pagini”.

Primele două volume mi s-au părut extraordinare – al treilea e un pic naiv prin comparație, dar doar prin comparație.

Altă serie pe care am citit-o anul acesta: Alias. Benzi desenate. Evident, am citit-o pentru că am văzut seria Jessica Jones de pe Netflix și mi-a plăcut enorm, așa că am vrut să văd și „originalul”.

Poate că nu va surprinde pe nimeni, dar seria TV e mai bună. Benzile desenate nu sunt neapărat rele, dar nu sunt nici excelente, nici foarte memorabile.

Jessica Jones e o fostă supereroină care și-a deschis acum un birou de detectiv particular. Nu e foarte bună la ceea ce face. Nu face foarte multe. Are momente bunicele, în care se simte ceva potențial, dar per ansamblu nu strălucește. Recomand mai degrabă seria de pe Netflix, care a scos din Alias mult mai mult decât era de fapt acolo.

David Duchovny – Holy Cow. Da, autorul e Mulder din Dosarele X. Ceea ce nu-l face un scriitor bun (din câte aud de la cei care au încercat să se uite din nou la Dosare, nu-l face nici un actor bun).

Holy Cow e o carte despre o vacă care scapă de la ferma unde era și se duce să caute un loc unde să nu fie mâncată (alături de un purcel și de un curcan). Evident că ține monologuri lungi despre cum e rău să mănânci carne. Încearcă să aibă umor, dar mai degrabă mi s-a părut agasantă.

Coperta spune că este „O minunată parodie a lumii postmoderne, în tradiția Fermei Animalelor”, ceea ce mă convinge că cei care scriu chestii pe coperți nu știu nici ce înseamnă „minunat”, nici care e tradiția Fermei animalelor.

Barbara Cartland – Triumful dragostei și Pe aripile iubirii. O să vă spun un lucru destul de sincer: am înțeles de ce Barbara Cartland a vândut atât de multe romane de dragoste.

E destul de simplu: pentru că scrie povești simpatice, ușurele, scurte, de suflet, care nu plictisesc cu spume, care nu au tot felul de implicații dubioase și abuzive.

Cu alte cuvinte, e fix ce ar trebui să fie și nu înțeleg de ce alte scriitoare de romane de dragoste pe stil vechi (ahem, Amanda Quick, ahem) nu ajung la aceeași performanță. Nu că m-aș înghesui eu să citesc foarte multe romane de dragoste.

Harlan Ellison – I Have no Mouth and I Must Scream. Asta e o colecție de povestiri scurte de care am tot auzit, dar pe care de-abia acum am apucat s-o citesc.

E ciudată, stranie, bine scrisă, cu imagini de coșmar. Cam asta auzisem, deci nu m-a surprins foarte tare din punctul ăsta de vedere.

Nu cred că o să fie vreodată printre autorii mei favoriți, dar cred că e unul dintre cei la care m-aș întoarce ca să fur meserie.

Shusaku Endo – Tăcere. Acțiunea are loc prin secolul 17. Trei misionari creștini vor să meargă în Japonia.

„Nu vă duceți în Japonia, că misionarii și creștinii sunt omorâți acolo,” le zic absolut toți oamenii de bun simț.

„Nuuu, noi vrem să mergem în Japonia,” spun misionarii.

Unul are noroc și se îmbolnăvește și nu poate ajunge până acolo. Ceilalți doi se furișează în țară. Cam toți creștinii cu care intră în contact sunt omorâți în tot felul de moduri oribile. Unul dintre preoți se îneacă alături de ei. Celălalt renunță la credință ca să-i salveze pe niște creștini pe care el însuși i-a pus în pericol prin simpla lui prezență.

Singura realizare măreață a creștinismului în Japonia pare să fie că a creat multă dramă.

Andy Weir – Marțianul. Povestea seamănă cu un fel de Robinson Crusoe pe Marte. Doar că fără revelații creștine, cu un pic mai mult contact cu civilizația și cu tone de știință.

A, și fără Vineri – cred că o urmă de pas pe Marte și un trib de canibali pe Planeta Roșie ar fi fost un pic prea mult. A, și încă ceva: dacă în romanele de supraviețuire de obicei totul vrea să-l omoare pe personajul principal, aici normal că nu există niciun „tot” agresiv.

În schimb, e un „nimic” agresiv. Tone de nimic: lipsă de aer, lipsă de apă, lipsă de mâncare, lipsă de căldură, lipsă de tot. Practic, e un om față în față cu un nimic gigantic și criminal. E o carte care te prinde, vioaie, cu umor, fără prea multe profunzimi, dar interesantă. Te face să întorci pagină după pagină.

Marian Godină – Flash-uri din sens opus. Sau, mai exact, cartea începutului de an, cea despre care a vorbit toată lumea.

E bunicică. Partea de început e destul de neinteresantă – o autoprezentare a autorului, un pic stângace, care nu reușește să creeze o atmosferă intersantă. Însă povestirile despre viața de polițist sunt mai bune, mai palpabile. Simți că au ceva viu și plin de miez în ele.

Spre deosebire de alte cărți care sunt culegeri de texte de pe net (cum ar fi Dacopatia lui Dan Alexe, de exemplu), Flash-uri din sens opus e o carte mai bine gândită, cu o structură clară, astfel încât devine un volum închegat.

Yoko Ogawa – Profesorul și menajera. Țin minte că atunci când eram mică am citit o carte despre fizica distractivă, ceva cu un profesor trăsnit care explica orice fenomen din perspectiva fizicii.

Profesorul și menajera începe cam la fel: o femeie simplă, care n-a terminat liceul, e angajată ca menajeră în casa unui profesor de matematică foarte pasionat de numere, care-i explică tot felul de lucruri despre numere prime, numere prietene și așa mai departe.

Doar că, spre deosebire de cărțile de popularizare a științei din urmă cu câteva zeci de ani, povestea de aici e ceva mai complexă: profesorul a avut un accident în urma căruia i-a fost afectată memoria, așa că își aduce aminte doar ceea ce s-a întâmplat înainte de accident – sau în urmă cu nu mai mult de 80 de minute. E, până la urmă, o poveste despre prietenie și familie. Și matematică, evident. Ușor de înțeles și pentru cei care nu le-au prea avut cu matematica (probabil), interesantă și dacă te-a pasionat subiectul.

Povestea lui Genji III: despre viața lui Genji (și nu numai)

Sun, 03 Jan 2016 20:31:58 +0000

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest.

Însă în ciuda faptului că e o carte care a fost scrisă acum 1000 de ani și care are un statut superlativ, e ușor de citit și azi. Bine, ar fi ușor de citit dacă n-ar fi un singur volum enorm de 1,5 kg pe care nu mai știi cum să-l ții la un moment dat – dar dificultatea e doar fizică. Pentru că povestea nu e doar elegantă și rafinată, ci și antrenantă.

Se face că odată, la curtea unui împărat al Japoniei, exista o doamnă de rang nu foarte înalt care a devenit favorita împăratului, căruia i-a născut un prinț nemaipomenit de frumos. Însă celelalte doamne de la curte au devenit extrem de geloase și au început să-i facă tot felul de răutăți, iar doamna a suferit atât de mult din cauza lor încât s-a îmbolnăvit și a murit. Împăratul a fost de neconsolat după moartea ei și a tot căutat o femeie care să-i semene, până când a aflat de o prințesă care semăna ca o picătură de apă cu răposata. A chemat-o la curte și ea a devenit noua lui favorită, Fujitsubo.

În ce-l privește pe prințul orfan, împăratului i-ar fi plăcut mult să-l facă prinț moștenitor, dar băiatul nu provenea dintr-o familie foarte strălucită pe partea mamei, iar un învățat corean care trecea prin zonă a prezis că ar fi un sfetnic bun, dar un împărat îngrozitor. Astfel, cu părere de rău, împăratul l-a exclus pe băiat din linia regală și i-a oferit un nume de familie: Genji. Peste câțiva ani, avea să devină un tânăr absolut splendid, elegant, strălucitor, cu un deosebit succes la femei.

Prima parte a cărții îi descrie aventurile romantice cu diverse doamne care i se par interesante – uneori aventurile sunt mai amuzante, alteori mai serioase, iar din când în când au o atmosferă supranaturală și apăsătoare.

Odată, Genji a sedus o doamnă căsătorită, care a început să-și facă multe griji cu privire la aventura lor. La un moment dat, Genji a făcut ce-a făcut și i-a dat de știre că vine-n dormitorul ei s-o, ahem, curteze, așa că doamna a luat repede decizia să dispară din zonă ca să nu mai continue relația. Însă în același dormitor se mai odihnea și o domnișoară, iar Genji nu și-a dat seama că doamna lui se făcuse nevăzută decât când s-a trezit în patul domnișoarei. Ce să facă, ce să facă? A îmbrobodit-o cu cuvinte frumoase despre dragostea lui interzisă, pasională și irealizabilă. În fond, ar fi fost penibil să-i spună că greșise, nu? Trebuia să se culce cu ea. (după câteva alte capitole, Genji află că domnișoara s-a căsătorit și se gândește că soțul probabil că se întreabă cine a dezvirginat-o… dar sigur tipul nu s-ar simți foarte trist dacă ar afla că Genji a fost de vină)

Altă dată, Genji a găsit o domniță într-o casă părăsită și căzută în paragină, pentru care a făcut o pasiune enormă. A răpit-o, cuprins de pasiune, și a dus-o într-un conac aproape părăsit, unde a început să se întrebe unde să fugă cu ea. Însă domnița a început să se simtă terifiată și, în curând, a fost atacată de un spirit răzbunător. Genji era prea tânăr ca să știe cum să reacționeze la așa ceva, așa că domnița a murit. Terifiat, și-a dat seama că nu numai că i-a pierit iubita, ci că are și un cadavru pe mâini cu care nu știe ce să facă.

Are multe aventuri romantice care mai de care, însă e clar că o singură femeie ajunge să-i stăpânească inima: Fujitsubo, favorita împăratului, cea care seamănă leit cu răposata lui mamă. Până la urmă, Genji reușește să aibă cu ea o aventură secretă, scandaloasă și periculoasă (relațiile sexuale cu concubinele împăratului aveau ca pedeapsă execuția), în urma căreia se naște un copil extraordinar de frumos, leit Genji, care va deveni mai târziu împăratul Reizei. Noroc că toată lumea îl crede pe Genji culmea frumuseții, așa că se crede că un copil cu adevărat splendid trebuie să-i semene, pentru că splendoarea arată mereu la fel – așa că secretul lor scapă neștiut de nimeni.

Evident că o relație reală între Genji și Fujitsubo este imposibilă, dar la un moment dat Genji găsește o fetiță de 10 ani care e leit Fujitsubo. Murasaki e orfană de mamă și bunica ei bolnavă are grijă de ea. Genji se îndrăgostește instantaneu și vrea s-o convingă pe bunica fetei să i-o lase pe Murasaki în grijă. Evident că cererea e scandaloasă, pentru că fata e mult prea tânără pentru a-i fi soție după standardele oricui, dar până la urmă bunica moare și Murasaki ajunge la Genji, care o fură înainte să apuce tatăl fetei (care întâmplător e fratele lui Fujitsubo) să vină s-o aducă în casa lui.

Genji are bunul simț să nu se culce cu ea din prima, dar o educă conform standardelor lui, ca să o transforme în soția perfectă.

Murasaki e aia mică de pe podium. Dar stați liniștiți, dragi cititori, Genji ne asigură că o iubește cu adevărat, deci intențiile lui sunt onorabile.

Dacă e vreun loc în care se simte cu adevărat diferența culturală dintre noi și personajele reprezentate în Povestea lui Genji, cred că e acesta. Sunt multe momente din carte în care am simțit că-l detest pe Genji, poate și pentru că el se consideră irezistibil și nu prea lasă femeile să-l refuze (însă de violat în mod explicit nu violează – asta va face doar fiul lui), dar aici am rămas că trăznită. O crește pe Murasaki ca pe o fiică, o învață să scrie, se joacă cu ea, o educă, e o figură paternă (sau frățească)… ca la un moment dat, după vreo câțiva ani așa, să se culce cu ea. Murasaki nu e deloc încântată de situație pentru că habar n-avea ce intenții avea Genji și nici ce avea să i se ceară ca soție, ceea ce nu mă surprinde.

E momentul în care mi s-a părut clar că Murasaki nu are niciodată de ales. E orfană și, chiar dacă știe cine-i e tatăl, nu are o legătură reală cu el, ca să se pună vreodată problema să-i ceară ajutorul în caz de ceva. Murasaki depinde de Genji, care e într-adevăr splendid, dar care nu e mereu foarte înțelept sau sensibil la nevoile celorlalți. Mai mult decât atât, Genji are aventuri peste aventuri și, chiar dacă îi spune mereu că ea e prima în inima lui, ea rămâne nesigură pe poziția ei până la final.

Genji are inițial o soție oficială, Aoi, primită în căsătorie de când avea el 12 ani (iar ea 16). Aoi însă moare după ce-i naște un fiu, posedată fiind de spiritul răzbunător al doamnei Rokujo (o distinsă doamnă care e însă foarte geloasă, mai ales că Genji e destul de rece cu ea). După moartea lui Aoi, fiul lui Genji e crescut de bunici și, deși își vizitează relativ des tatăl, nu apucă s-o vadă decât o dată, accidental, pe Murasaki. Naratoarea sugerează că poate Genji se teme ca nu cumva să facă și el o pasiune pentru mama vitregă, ca Genji pentru Fujitsubo.

Deci Murasaki e cea mai iubită dintre toate femeile lui, dar totuși una dintre multele lui femei. E clar că iubirea dintre ei ajunge însă să fie una adevărată, de soț-soție, iar atunci când Genji e exilat din cauza unei aventuri romantice cu o slujitoare de la palat, Murasaki suferă enorm… și îl iartă când se întoarce din exil ca tată al unei fetițe.

Într-un loc atât de dezolant, n-ai ce face în afară copii, presupun. (bine, Genji mai și desenează, că are suflet de artist)

După ce se întoarce din exil, Genji se așează la casa lui (sau la casele lui, mă rog) împreună cu doamnele favorite, fiecare instalată în câte o aripă (dintr-o casă sau alta). Însă un vis nu i s-a îndeplinit: să aibă o prințesă imperială ca soție. Ei bine, fostul împărat, fratele lui Genji, are o fiică favorită pe care o iubește ca pe ochii din cap și pe care i-o dă de nevastă lui Genji, știind că acesta e un bărbat foarte responsabil cu fostele iubite, de care are grijă chiar dacă nu le mai iubește.

Noua nevastă, prințesa, e cam copilă de felul ei și nu are nimic deosebit care s-o recomande în ochii lui Genji, însă prezența ei acolo reprezintă într-un fel culmea succesului lui: are cea mai înaltă poziție la curte, e favoritul tuturor, e recunoscut ca cel mai important om al generației lui, e bogat, are un harem impresionant – dar culmea succesului este și începutul decăderii.

Murasaki e atacată de spiritul răzbunător al doamnei Rokujo (care a murit între timp, dar continuă să fie geloasă și nefericită și dincolo de moarte). În timp ce Genji o îngrijește disperat pe Murasaki, noua lui soție îl înșeală cu unul dintre prietenii lui buni, Kashiwagi care o adora de pe vremea când încă nu era căsătorită. Însă pentru că bietul amant e om onorabil, începe să-și facă din ce în ce mai multe griji și în cele din urmă, când o lasă însărcinată pe prințesă, moare din cauza remușcărilor.

Internetului i-ar plăcea aventura asta, pentru că apare și o pisică în ea.

Încet, încet, povestea lui Genji se apropie de final: Murasaki, slăbită, îi cere din nou și din nou s-o lase să se călugărească pentru a-și încheia viața cu practici spirituale, dar Genji refuză iar și iar, așteptând ca ea să-și revină complet, ca să se poată călugări împreună. Dar boala provocată de Rokujo revine periodic, până când Murasaki moare fără să-și îndeplinească dorința de a-și întoarce fața de la cele lumești.

După moartea ei, Genji își dă seama că nici el nu mai e același. Distruge teancurile de scrisori pe care le-au schimbat în perioada exilului, își reproșează faptul că n-a lăsat-o să se călugărească și distrus de moartea ei. E amărât și pentru că un alt bărbat s-a culcat cu una dintre soțiile lui și, chiar dacă nu-i scapă ironia faptului că și el s-a culcat cu Fujitsubo, care era concubina tatălui lui, cu greu îi poate ierta pe cei doi. Mai mult decât atât, își dă seama că începe să uite lucruri și nu mai are aceeași minte ca odinioară. Începe să-și resimtă vârsta și să își dea seama că îmbătrânește. Deși de la distanță pare la fel de strălucitor și splendid ca întotdeauna, viața lui se apropie de final și el știe asta.

Nu sunt perfect sigură ce se întâmplă aici, dar n-arată rău.

Când eram în facultate am citit doar primele capitole ale cărții, care sunt frumoase în felul lor: femei interesante, aventuri romantice, nebunia tinereții, poezie, eleganță, spirite răzbunătoare și un erou semi-odios (și semi-splendid). Însă mai târziu, când am reluat cartea, am văzut că povestea reușește să crească dincolo de aventuri episodice și capătă profunzime și continuitate. Aventurile tinerești nu sunt lipsite de consecințe, cea mai profundă fericire cuprinde în ea sămânța decăderii, iar tot ce e frumos va ajunge inevitabil și la final.

Genji moare fără ca ultimii lui ani de viață să fie descriși. Ultimele imagini cu el sunt cele de mai sus, în care simte sfârșitul, simte decăderea, simte încheierea. Și la fel și eu: am închis cartea și timp de câteva zile nu m-am mai atins de ea – sentimentul de finalitate, de poveste care s-a răsucit frumos și a ajuns la un final dulce-amărui mi-a rămas în minte o vreme și am deplâns-o pe Murasaki, l-am deplâns pe Genji (chiar dacă uneori îmi dorisem să moară) și am păstrat câteva zile de reculegere pentru ceva extraordinar care a ajuns la final.

Murasaki Shikibu, scriind.

Acel ceva extraordinar, însă, nu era cartea. Povestea lui Genji, a lui personală, se încheie acolo, elegant, cu un aer de frumusețe nostalgică. Însă Povestea lui Genji, cartea, continuă. După un capitol care are doar titlu, nu și conținut („Kumogakure” – „Ascuns în nori”), povestea se reia. Capitolul dintre 41 și 42 e o filă goală între povestea lui Genji și cea a urmașilor lui.

În introducerea cărții în ediția pe care o am eu, traducătorul Dennis Washburn povestește pe lung despre cum Genji nu e un roman, așa cum îl înțelegem noi, pentru că nu face parte dintr-un gen aparte – are elemente de dragoste, are elemente gotice (aproximativ horror), are poezii. Mie mi se pare că e foarte clar că Genji e un roman, așa cum îl înțelegem noi azi: e o poveste lungă și complexă, cu multe personaje, care are fire narative care se întrepătrund. Și, sincer, dacă accepți că James Joyce scrie romane, poți să accepți și că oamenii pot să scrie și să recite versuri în Genji. Dacă cineva ar fi scris Genji în zilele noastre, nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e roman, ci ar fi văzut automat că este.

O altă întrebare mi se pare însă mai interesantă: s-ar putea zice oare că Genji nu e un roman, ci două romane, care au rămas într-un singur volum pentru că nu exista conceptul de „al doilea volum din seria”?

Povestea este reluată la câțiva ani după moartea lui Genji și are doi protagoniști: Kaoru (fiul nevestei lui Genji, făcut cu amantul, despre care toată lumea presupune că e fiul lui Genji) și prințul Niou, nepotul lui Genji (fiica lui Genji a devenit împărăteasă și a făcut o grămadă de copii). Kaoru e un tânăr extrem de credincios, care-și dorește să devină călugăr budist, dar care tot nu se îndură s-o facă. Prințul Niou e un tânăr căruia îi plac mult femeile.

Primele capitole din povestea lor sunt dificil de urmărit – acțiunea e mai degrabă schițată și apar tot felul de personaje noi cărora la un moment dat le-am pierdut șirul. Par să fie o combinație între o reintroducere în problemă și un rezumat al lucrurilor care s-au întâmplat „între timp”, care mi s-au părut un pic greoaie și lipsite de simplitatea și eleganța cu care mă obișnuisem. Însă în cele din urmă povestea își reia ritmul lent, descrierile clare și firul narativ interesant din primele două treimi ale volumului.

Povestea redevine interesantă când Kaoru se împrietenește cu un prinț bătrân care, deși nu s-a călugărit, este foarte înțelept în ce privește budismul. Prințul trăiește izolat în afara capitalei, împreună cu două fiice. Deși Kaoru repetă din nou și din nou că și-ar dori de fapt să devină călugăr și să se retragă din lume, îi care cu tronc fiica cea mare – și îi povestește prietenului său, Niou, despre fete. Evident, Niou cel pasionat de femei vrea și el să vadă ce-i cu cele două fiice și le curtează prin poezii. Sora cea mare consideră că Niou va fi neserios și refuză să răspundă, dar sora mică începe să corespondeze cu el, iar Niou face o pasiune pentru ea.

Totul perfect până aici, doar că după moartea bruscă a tatălui lor, fiica cea mare nu vrea să se căsătorească, ci să se călugărească, și vrea să i-o paseze pe sora mică lui Kaoru, ca el să aibă grijă de ea. Kaoru refuză, dar îl aduce pe Niou în casa fetelor și se asigură că el e invitat în dormitorul surorii mici. Sora mare e scandalizată, dar află prea târziu de aranjament ca să i se poată opune, iar sora mică devine astfel amanta lui Niou. Din păcate, prințul nu mai reușește să o viziteze în secret o vreme pe noua lui amantă, așa că sora mare intră în depresie și moare de supărare.

După moartea ei, Niou o aduce pe sora mică la casa lui și o face soție oficială, iar Kaoru rămâne cu ochii în soare și-și reproșează că nu s-a culcat cu forța cu sora mare (că așa e el, băiat bun, nu profită – și acum îi e ciudă de asta) sau că nu le-a luat pe amândouă surorile de soție când a avut ocazia.

Însă află că există și o a treia soră, leit sora cea mare. Fata are altă mamă, n-a fost niciodată recunoscută oficial de tatăl ei și a crescut mai la țară, deci n-are eleganța surorilor, dar este extrem de frumoasă. Începe să o curteze, dar Niou ajunge și el s-o vadă pe tânără, iar până la urmă fata se culcă cu amândoi. Până la urmă, trebuie să aleagă unul, dar e indecisă și, din disperare că nu știe ce să facă, se aruncă în apele învolburate ale unui râu ca să se sinucidă.

Să-l aleg pe el?... Să-l aleg pe celălalt?... Mai bine mă sinucid.

Sinuciderea nu-i reușește, însă – e adusă de valuri la mal și salvată de un preot budist care-i face repede ritualurile de exorcizare care o vindecă. Sub pretextul unei amnezii, fata se ascunde de lume, între câteva călugărițe budiste bătrâne. Până la urmă se călugărește – și de-abia atunci Kaoru află că n-a murit. Într-un scurt paragraf, se întreabă dacă Niou o ascunde de el și se gândește la cât de înșelătoare e lumea.

Și atât. La fel cum povestea lui Genji se termină fără ca Povestea lui Genji să se termine, acum se termină Povestea lui Genji fără să se termine povestea personajelor. Există speculații cum că Murasaki Shikibu ar fi putut să o lase în coadă de pește în mod intenționat, dar impresia multora (și a mea) e că ar mai fi fost lucruri de scris, însă Murasaki n-a mai apucat să le scrie. Morțile subite nu sunt tocmai necunoscute nici în zilele noastre, darămite acum o mie de ani.

Mi-aș dori să aflu (și nu-mi pot imagina) ce ar fi făcut Murasaki Shikibu cu cei doi pretendenți ai călugăriței budiste și dacă Niou ar fi fost suficient de nesimțit încât să treacă peste jurămintele ei ca s-o ia de amantă. Dar una peste alta, nu mă simt foarte dezamăgită de non-sfârșitul cărții. Viața lui Genji este o poveste completă și complexă, cu cap și coadă, care are tot ce-i trebuie ca să poată fermeca. Iar restul?… Restul l-am citit ca pe un bonus, ca pe următoarea carte din serie – din păcate una fără un final la fel de bun.

Sunt multe detalii și povestiri în Genji pe care nu le-am povestit aici – deja postarea asta e enormă (dar cum să fie altfel, când cartea în sine e enormă?). Mă bucur însă enorm că am dat peste traducerea lui Washburn și că mi-am luat inima-n dinți să citesc s-o citesc de la cap la coadă, fără să mai renunț când Genji și-a luat ca nevastă o fată de 10 ani. Dincolo de câteva aspecte mai puțin dezirabile, povestea mi se pare că are și un stil excelent și elegant, și o acțiune captivantă, și dileme morale și psihologice interesante. E una dintre cărțile care o să-mi rămână în minte și-n inimă multă vreme de acum încolo.

Umberto Eco – Baudolino [recenzie]

Thu, 09 Oct 2014 13:48:03 +0000

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul.

Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).

Sau, mai exact, Baudolino își povestește viața lui Niketas, un istoric și guvernator al Imperiului Bizantin, după ce-l salvează de la moarte (probabil) în timpul cuceririi Constantinopolului de cruciați în 1204. Deci tot ce știm despre Baudolino e povestit de Baudolino, care recunoaște singur că e mincinos și că inventează și înflorește adevărul.

Nu că ar fi neapărat o problemă minciunile. Deși Baudolino inventează, Eco scrie adevăruri: cam tot ce e menționat în carte (în afară de aventurile propriu-zise, bineînțeles) e luat din Evul Mediu: personaje, idei, locuri, evenimente istorice, creaturi fantastice (bine, astea nu existau cu adevărat, dar oricum se credea că există). Din când în când romanul ia o pauză în care nu se mai comportă ca un roman, ci ca un studiu al credințelor și filozofiilor Evului Mediu. Și atunci citești eseu după eseu despre problema existenței vidului, de exemplu, sau despre cum arăta harta pământului (pe vremea când era mic și plat, știți voi).[1]

Eco face câteva aluzii pe ici, colo către lucruri scrise și inventate mult mai târziu, dar atunci Eco are grijă să le pună în cârca ființelor ireale. De exemplu, o specie de ființe umanoide vede prima oară cai și îi denumește houyhnhnm, sau ceva de genul ăsta, care este denumirea cailor intelectuali din Călătoriile lui Gulliver. [2]

S-ar putea ca eseurile și tonele de detalii despre ideile de acum 900 de ani să nu fie pe gustul tuturor, pentru că sunt destul de greoaie (și dacă nu-ți plac finețurile astea e mai bine să lași cartea la pagina 100 decât s-o arunci de perete la pagina 200). Dar când începeam să mă satur de eseuri intervine acțiunea, care e din ce în ce mai interesantă pe măsură ce te apropii de final, la un moment dat trecând elegant și prin stadiul de roman polițist.

Baudolino aproape că reușește să te facă să crezi că a mințit și înflorit realitatea toată viața... dar acum spune doar adevărul. Așa că poți privi cartea în două feluri: a. Poți să te gândești că Baudolino face același lucru pe care l-a făcut mereu și în clipa asta, caz în care s-ar putea să stai să te întrebi dacă l-a cunoscut măcar pe împăratul Barbarossa, dacă a fost într-adevăr un fiu adoptiv pentru el, dacă și-a asumat aventurile altora, dacă, dacă, dacă.

Sau poți alege o altă variantă: b. Poți s-o iei ca pe un fel de roman fantasy medieval. La fel cum noi avem tot felul de filme/seriale/cărți despre magie care se petrec „în lumea reală” (adică nu în lumi inventate, ca în Lord of the Rings), Baudolino să fie o poveste care se petrece „în lumea reală” a Europei Medievale.

Într-un fel îmi aduce aminte de Pendulul lui Foucault, ceea ce nu-i de mirare, dat fiind faptul că e de același autor. Avem din nou un grup de prieteni, din nou un evreu printre ei, din nou o adâncire în imaginație, din nou invenții extrem de migăloase în care personajele ajung să creadă. La un moment dat începusem să mă întreb dacă recitesc Pendulul, varianta Evul Mediu în loc de Conspiraționism Modern. Ceea ce n-ar fi fost așa de rău... dar Baudolino are un alt farmec, alte chichițe, alte rezolvări. E o carte mai ușor de citit, în care ideile se înșiră mai puțin alambicat, în care poveștile au un aer de înțelepciune, sau o frumusețe arhaică.

Nu vreau să povestesc prea multe despre ce se întâmplă efectiv (după cum ziceam, are și o notă de roman polițist la un moment dat), dar e genul de carte care poate și enerva, și fascina prin detalii și prin acțiune.

Recomandată cald celor măcar puțin tocilari, celor interesați de perioada medievală, celor cărora le place Eco și celor cărora le plac romanele complexe.

----

Nota de subsol 1: Există niște curente de opinie care spun că în Evul Mediu nu se știa mare lucru și că tot ce știau ei atunci știe și un copil de clasa a 5-a azi. E destul de greșit: învățăturile sunt diferite. În afara faptului că noi nu facem astronomie și retorică în școli, ei aveau alte viziuni asupra lumii, alte explicații de reținut, alte abordări ale problemelor.

Nota de subsol 2: Călătoriile lui Gulliver au ajuns, din păcate, să fie considerate „literatură pentru copii”. De fapt e o satiră pe teme politice și religioase, scrisă cu genul de umor ironic pe care nu-l uiți ușor. Dintr-un motiv care mi-e necunoscut, cărțile suficient de vechi sunt deseori prea pline de subtilități, referințe obscure și învechite stilistic pentru a fi citite ușor astăzi de către adulți, așa că le sunt date copiilor. Dacă copiilor nu le plac, ajung aproape uitate.

Nota de subsol 3, care nu se leagă de nimic, deci nu știu dacă o citește cineva: Eu am varianta audio a cărții, care e echivalentul cărții ăsteia fizice. Traducerea în engleză e excelentă, e făcută cu ajutorul lui Eco însuși, e atent lucrată și o recomand și pe aceea. Din păcate, tocmai faptul că am „citit-o” în variantă audio a făcut recenzia să întârzie atât de mult. N-am avut atât de mule ocazii/atât de mult chef pe cât am crezut că o să am ca să ascult cărți. M-am trezit citind mai mult pe hârtie, asta ca să nu mai vorbim de faptul că m-a pocnit o rafală de proiecte de terminat la muncă. Îmi cer scuze că i-am ținut atâta pe cei care de multă vreme ziceau că vor recenzia la Baudolino.

Listă de cărți de citit pentru intelectuali

Sun, 07 Sep 2014 07:32:23 +0000

O grămadă de oameni au aterizat pe blog în ultima vreme căutând liste cu cărți (și au dat ba de una, ba de cealaltă). Pentru că mă adaptez cerințelor vremii, voi face aici o listă cu cărți de citit „pentru intelectuali”, adică acele cărți care dau bine pe o listă de cărți cu care vrei să te lauzi prietenilor.

Mai în glumă, mai în serios, chiar am citit cărțile astea și vorbesc despre ele în cunoștință de cauză. Unele sunt chiar bune (în sensul că-ți face plăcere să le citești), dar au bonusul adăugat de a fi și foarte „culte”, așa că poți să te și distrezi în timp ce le bifezi.

Indiferent cât de cu nasul pe sus pot fi recenziile lor, mie mi-au plăcut (sau m-au distrat). Cu excepția lui Murakami, care le-a plăcut altora.

Numele trandafirului, de Umberto Eco – Asta e o carte pe care am citit-o prima oară prin liceu. La suprafață e un fel de roman polițist cu călugări, care se petrece într-o mănăstire în anul 1327. Indiciile apar în manuscrise codificate, biblioteca e și ea construită ca un joc intelectual, apare Inchiziția la un moment dat… și partea foarte bună e că, deși nu-ți dai seama la o primă citire, toate misterele și ideile se bazează fie pe adevăr istoric, fie pe idei filozofice. Citești vreo 2 articole după ce termini cartea, reții 2 idei de acolo și deja ai o carte „grea” pe raftul virtual.

Magicianul, de John Fowles – O altă carte pe care am citit-o prin liceu. Un englez se duce să predea engleza pe o insulă din Grecia, unde un nebun se joacă cu mințile lui – și îi povestește tot felul de chestii, dintre care unele sunt chiar fără perdea.

…Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – Încă un roman clasic, de data asta mai puțin antrenant. Într-un sătuc din sudul SUA un negru este acuzat că ar fi violat o femeie albă. Acțiunea e privită prin ochii copiilor avocatului apărării, care sunt distrași de vecinul misterios de alături și de alte mici detalii din sat. Are un aer fermecător și e ușor de citit.

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, de Haruki Murakami – Pe mine personal nu prea mă încântă Murakami, dar e unul dintre autorii cei mai discutați și citiți de azi (în special pe direcția de japoneză). Pe scurt, protagonistul trăiește în două lumi: una un fel de SF situat într-un viitor al lumii noastre, în care tipul e un fel de calculatoristo-agent secret care are și rolul de a cripta/decripta fișiere prin ceva program care-i e plantat direct în creier; a doua într-un fel de lume fantastică. E genul de carte pe marginea căreia poți filozofa.

Copiii din miez de noapte, de Salman Rushdie – O carte mai digerabilă decât Versetele satanice și care e bine scrisă, plină de evenimente și întorsături de situație și destul de ok. Pe scurt: copiii care se nasc în preajma declarării independenței Indiei capătă puteri paranormale. E vorba despre India. Zău!

Maestrul de Go, de Yasunari Kawabata – Un bătrân maestru de Go joacă o partidă istorică cu un tânăr pretendent la titlu. Genul de atmosferă care strigă „Japonia”. (Kawabata a luat și premiul Nobel, ca idee)

Orb prin Gaza, de Aldous Huxley – Am mai recomandat Minunata lume nouă a lui Huxley, dar ca să mai schimb puțin macazul: Orb prin Gaza e genul de roman mai lent (și mai lung), de atmosferă. Te prinde repede. Povestea e ceva mai complicat de explicat, pentru că are loc în vreo patru perioade ale vieții protagonistului și te trezești cu scene ba de ici, ba de colo (adică numai bine ca să nu apuci să te saturi de vreuna). Poate trezi cu ușurință filozofeala metafizică, după cum se vede din unele descrieri ale cărții: „Anthony Beavis, un intelectual din clasa de mijloc macinat de sentimentul inutilitatii propriei existente, si a cercului sau restrins de prieteni, punind in lumina cauzele si urmarile printr‑un joc magistral al perspectivelor narative.”

Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov – Diavolul vizitează Moscova, însoțit de un diavolaș mai mic sub formă de motan negru vorbitor. Margareta zboară pe mătură, diverși oameni mor. Amuzant, plin de întorsături de situație – și e o critică a politicii Rusiei. Zău.

Jocul cu mărgelele de sticlă, de Herman Hesse – Un alt roman bun care trezește filozofeala metafizică în comentatori („Dacă „Jocul cu mărgele de sticlă” adună într-un punct de altitudine maximă toate liniile directoare ale operei lui Hesse, aşa cum arcadele ogivale converg spre creştetul bolţii de catedrală gotică, această operă în ansamblul ei realizează ea însăşi o sinteză originală, în literatura germană şi universală, a numeroase şi diverse tendinţe, orientări şi modalităţi literare.”) E o poveste scrisă clar, fără filozofeli metafizice de genul celei din paranteză, despre un tip aflat la finalul carierei, în care a devenit un maestru al organizării jocului cu mărgelele de sticlă. Din păcate, nu aflăm niciodată exact care e jocul, doar putem presupune câte ceva despre el din indicii. Bonus: la final sunt trei povestiri care sugerează viețile anterioare ale protagonistului.

Alan Moore – From Hell [recenzie]

Sun, 29 Jun 2014 06:58:07 +0000

Titlul „From Hell” – „Din iad” e preluat din antetul uneia dintre scrisorile pe care le-a trimis Jack Spintecătorul împreună cu jumătate din rinichiul uneia dintre victime. Nu e absolut sigur că scrisoarea a fost trimisă de el și că n-a fost o farsă, dar se crede că e adevărată.

Nu cred că după descrierea asta trebuie să explic foarte tare că e o carte bazată pe crimele petrecute în Londra, 1888.

E un roman grafic – adică sunt benzi desenate – de vreo 500 de pagini desenate mărunt, în alb-negru, într-un stil apăsător. Nu e prima oară când am avut intenția să-l citesc, dar de vreo două ori ilustrațiile m-au făcut să renunț (și tema – în ciuda anumitor excepții, genul horror nu e exact ce-mi doresc eu mai mult pe lumea asta).

[][1]

O pagină din From Hell.

Până la urmă mă bucur că m-am apucat totuși de ea: From Hell e una din cărțile mari, grele, meditative care-ți rămân în minte multă vreme după ce le-ai citit. Într-un fel mi-aduce aminte de Pendulul lui Foucault prin fascinația pentru ocult a personajului principal, care își poartă vizitiul prin toată Londra, povestindu-i despre semnificațiile diverselor clădiri, despre istorie ascunsă, despre acte mărețe de sacrificiu. O întreagă mitologie creată pentru a explica istoria și în care uciderile devin acte simbolice și/sau magice pentru cel care le face, dar care pentru ceilalți (de exemplu, pentru vizitiu sau pentru cititori) sunt crime.

Alan Moore și Eddie Campbell (artistul) au creat o lume realistă, cu detalii atent reconstruite. Atât de multă realitate au amestecat cu ficțiunea încât deși romanul în sine, ca poveste, are 500 de pagini, cartea cu totul are aproape 600, doar că ultimele câteva zeci sunt pline de notițe explicative despre locurile de unde Moore și-a luat ideile și inspirația, despre ce e adevărat în ce a scris și ce e fals.

Problema nu e nici măcar o clipă cine este Jack Spintecătorul în varianta lui Moore: este William Gull, doctor, medicul reginei Victoria (ajutat de vizitiu). De ce este de fapt problema cărții, care nu are o singură explicație, ci o țesătură de motivații și întâmplări care, întrepătrunse, duc la crimele lui „Jack”. Se suprapun interese mărunte peste interese la nivel înalt, nebunia unui om peste planurile cinice ale altora.

Firul narativ e relativ simplu, acțiunea e lentă și măsurată, chiar și în timpul crimelor. William Gull, în urma unei viziuni mistice din timpul unui atac de cord, e convins că are un destin superior, care-i cere să săvârșească crime într-un fel ritualic. Distrugerile ritualice și atente ale corpurilor femeilor după moartea lor aduc cu ele viziuni ale viitorului (cel real), pe care Gull le condamnă – în vocea autorului? În vocea lui? E greu de zis.

Nu sunt mereu de acord cu cartea, dar e fascinantă dintr-o mulțime de unghiuri.

(E disponibilă în format electronic pe Amazon, la sub $10, ceea ce nu-i mult.

În format fizic e la un preț respectabil. Dacă o vrea careva ca s-o citească pe hârtie, îi recomand bookdepository.com, că au livrare gratuită)

Despre valoarea cărților

Tue, 24 Jun 2014 08:08:33 +0000

„Când zulușii vor produce un Tolstoi îl vom citi, spunea cineva. E o viziune centrată pe vest, axată pe cultura occidentală. De ce ar trebui zulușii să producă un Tolstoi? De ce să scrie o Anna Karenina, de exemplu? Cultura Zulu nu trebuie să se supună standardelor noastre culturale pentru a fi acceptată, ne-am dat seama. Vedeți, în vremea colonialismului se credea că popoarele evoluează în aceeași direcție și că unele erau încă blocate în timp în epoca primitivă, sau în culturi medievale, lucru cu care nu mai suntem de acord: azi acceptăm că toate culturile sunt egale…”

Hm-hm-hm-hm. Poate că nu e o redare exactă la nivel de cuvinte a discursului vreunui profesor de la masterat, dar e o redare destul de bună a ideilor vehiculate acolo. Egalitatea culturilor. „Western-centric” – punctul de vedere centrat pe Vest, privit cu un oarecare dispreț, cu o oarecare dezaprobare sau vinovăție. De ce? Pentru că Vestul e doar o parte din lume și trebuie să respectăm toate culturile și să acceptăm că ele sunt egale cu a noastră. Punctul ăsta de vedere spune uneori și că nu există o valoare instrinsecă a cărților, de exemplu, pentru că valoarea e relativă – uneori suficient de relativă încât să devină irelevantă.

E un punct de vedere pe care nu-l pot reda în toate detaliile lui, din păcate, pentru că nu m-a convins. Eu mă situez undeva mai înspre partea tradițională a lucrurilor și cred în valoarea scriiturii în sine. Unii dintre cei mai prinși în punctul de vedere de mai sus începeau să alunece cu critica lor către politică, minorități, implicare socială – și să favorizeze genul de cărți care se potriveau ca niște mănuși cu ideile predate în mediul universitar. (dezamăgirea mea a atins cote maxime în facultate când au fost puși pe picior de egalitate John Fowles și David Lodge – Iubita locotenentului francez și Meserie! Nu am nimic împotriva lui Lodge în sine, am ceva împotriva alăturării celor doi)

Faptul că sunt foarte sceptică la ideea de valori complet relative vine din două motive mari și late:

Am avut contact puternic cu literatură proastă de mai multe feluri. Acum câțiva ani am făcut voluntariat pentru Gutenberg, corectând variantele electronice ale cărților care urmau să fie postate pe site. Am „răsfoit” așa câteva mii de pagini de literatură de secol 19, plină de naivități, de stângăcii, de exaltări și fire narative de doi lei. Motivul pentru care Dickens e predat în școli când mulți alții nu sunt nu ține de norocul lui Dickens. Apoi, am petrecut o grămadă de timp citind fanfiction, ficțiune scrisă de fani, unde 70% din povești sunt tâmpenii, 20% sunt slabe, 5% sunt neinteresante și 3% nu mă interesează pe mine. Dar 90% clar că nu se ridică la nicio înălțime.
Sunt scriitoare, ceea ce înseamnă că valoarea mă interesează nu la modul ipotetic, ci la modul cel mai direct. Pot să scriu ce vreau, dar anumite lucruri sunt mai puternice decât altele, unele idei sunt mai valoroase decât altele. Uneori reușesc să mă ridic la înălțimea pe care mi-o doresc, alteori nu, dar nu prea am de ales: trebuie să cred în înălțime și în calitate, pentru că altfel rolul meu e redus la absurd și orice încercare de a produce ceva bun este o iluzie.

Să însemne oare că am o definiție exactă a valorii? Că pot să pun în câteva cuvinte chintesența modului în care discerni o carte bună de una proastă? Nu neapărat. Calitatea unei cărți mi se pare că nu doar că ține de mai mulți factori, ci că poate fi pe mai multe direcții. Ce funcționează aici s-ar putea să nu funcționeze acolo. De la un roman psihologic, de exemplu, s-ar putea să vrei o reflexie a mentalităților reale ale oamenilor; de la o comedie s-ar putea să vrei mentalitățile respective comprimate și duse la absurd.

Deci, cărțile pot fi mai bune sau mai proaste, din punctul meu de vedere – dar unde „bun” poate însemna mai multe lucruri, nu un singur lucru.

Când am pus articolul precedent pe blog, zicând că citesc destul de mult (e un fapt, nu o realizare), un comentator a spus: „Decat sa cititi 1000 de carti proase, mai bine cititi doar cateva bune. Decat sa cititi n carti pe zi, mai bine cititi in tihna o carte care merita.”

Luând în considerare faptul că e plină lumea de cărți bune, de care eu cred că există, înseamnă oare că-i dau dreptate? Nu neapărat, deși în general aș încuraja oamenii să citească cărți bune, mai ales dacă n-au o pasiune deosebită pentru citit – dar bune în acest caz poate însemna ușoare, plăcute, interesante, care să te lase cu ceva fără să te chinuie pe parcurs. Sper că nu-și imaginează nimeni că i-aș recomanda cuiva care n-are chef de citit chestii complicate, sau că aș citi eu când sunt obosită și n-am chef de nimic, Paradisul Pierdut al lui Milton*.

Deși înțeleg perspectiva comentariului respectiv (bănuiesc că s-ar putea face un concurs de citit în care să troneze non-valori și singurul criteriu să fie cantitatea), nu sunt neapărat de acord cu implicațiile lui în general. În primul rând că pune un „ori, ori” unde nu-și are locul: faptul că citești 10 cărți, din care 5 sunt proaste, nu înseamnă că celelalte 5 nu sunt bune. Apoi, „în tihnă” – e ceva greșit în a citi Război și Pace pe nerăsuflate (dacă poate cineva să facă așa ceva – e ditamai cărămida)? Și în cele din urmă, pentru că nu cred că a citi o carte proastă e un lucru rău în sine. Am citit cărți proaste și, în cantități limitate, simt că și ele sunt bune la ceva: pun în perspectivă restul literaturii.

Altcineva a dat link către un articol cu care nu sunt neapărat de acord din mai multe puncte de vedere (avem definiții diferite ale valorii, de exemplu, și părerea mea e că Literatura Serioasă de care vorbește nu e neapărat bună, ci este privită ca fiind bună de elitiști, ceea ce e puțin diferit).

Însă articolul are o idee care chiar îmi place: că literatura nu te face mai deștept, ci depinde de tine să fii deștept și să gândești. Depinde de cititor cum interpretează, cum descoperă valoarea oriunde se uită. Chiar dacă citești cărți proaste, slabe, ușurele, asta nu te face automat mai puțin deștept, la fel cum faptul că citești cărți bune nu te face automat mai deștept.

Pe undeva seamănă cu ce cred eu: sunt cărți bune (în felul lor), cărți proaste (în multe feluri), cărți care merită citite mai mult și cărți care merită mai puțin – și nu e mereu foarte clar cum le distingi unele de altele. Peste asta mai adaugi faptul că unii sunt mai pe direcția unei cărți sau a alteia, că le vorbește mai mult un element care altora nu le spune prea multe. Însă ai libertatea de a citi ce vrei și ce-ți convine, pentru că nu ar trebui să existe o tiranie a cărților bune, și nici nu e un pericol din partea cărților proaste. Depinde de om de ce citește, cum interpretează, ce vede printre rânduri.

_________

Notă de subsol:

Pentru necunoscători, Paradisul Pierdut al lui Milton sună cam așa (traducerea mea, făcută la repezeală):

Despre a omului întâi neascultare și despre fructul
Acelui pom oprit al cărui gust fatal
A adus moartea-n lume și toată suferința noastrăȘi a pierdut Edenul; până când un om măreț
Ne va reîntoarce și va recâștiga Lăcașul fericit,
Cântă, Muză cerească, ce pe vârful tăinuit
Oreb, sau Sinai, l-ai inspirat
Pe Păstorul ce a învățat întâi seminția aleasă
Cum la-nceputuri cerurile și pământul
S-au ridicat din haos [..]

Aș dori să vă atrag atenția că încă nu s-a terminat prima propoziție a cărții – și nici nu se termină prea curând. Din câte știu Milton a ales intenționat o structură greoaie a cărții.

Carte gratis (în engleză): Cory Doctorow – „Little Brother”

Wed, 18 Jun 2014 17:46:03 +0000

Una din cărțile pe care le-am citit anul ăsta și care mi-au plăcut chiar mult e disponibilă gratis, oferită chiar de autor cu binecuvântarea lui. Vorbesc de Little Brother de Cory Doctorow, un fel de 1984 (vorbesc de Orwell, da?) cu tehnologie contemporană și tehnologie inventată, scris pentru adolescenți. Școli în care se instalează camere care te recunosc după mers, organizații guvernamentale care spionează populația prin cumpărăturile făcute pe diverse carduri și care aleg „potențialii teroriști” pe baza unor algoritmuri care mai dau și chix.

Link-ul e aici.

Chiar recomand cartea asta. E puțin didactică atunci când vine vorba de tehnologie, dar pentru că e la persoana întâi i se iartă: știu persoane din viața reală care ți-ar explica cu la fel de mult entuziasm cum poți să te aperi de diferite moduri de supraveghere sau cum funcționează criptografia ca să n-aibă acces prea ușor oricine la datele tale.

Între Orient și Occident, de Neagu Djuvara [recenzie]

Sun, 13 Apr 2014 15:58:13 +0000

În școală nu-mi plăcea istoria și încep să înțeleg de ce. Manualele și profesorii aruncau în noi cu tot felul de informații seci, descărnate, care trebuiau reținute și din care nu prea aveam ce iubi. Dacă școala ar fi încercat să ne determine să iubim pisicile, ne-ar fi pus la dispoziție schelete de pisici cu care să ne jucăm, după care s-ar fi mirat că nu simțim dragoste față de animale.

Ce vreau să spun e că multă vreme am considerat istoria un subiect neplăcut, plictisitor, anost, de toceală. Între timp am cunoscut câteva persoane care mi-au mai schimbat părerea, iar Djuvara e ultimul dintr-o serie de oameni care reușesc încet să mă convingă că trecutul merită interesul meu.

Între Orient și Occident e o carte lungă, pe care am citit-o în varianta digitală (și la aia v-am dat link; există și o variantă fizică, frumoasă, cartonată, grea, scumpă și ilustrată care arăta bine). Pe alocuri dădeam pagină după pagină, de parcă ar fi fost un bestseller, alteori am abandonat-o câteva zile sau mai mult, după care am mai citit câteva rânduri. Per ansamblu, însă, e mai mult fascinantă decât plictisitoare.

Cartea este despre Muntenia și Moldova în secolele 18-19, dar nu le discută cronologic, ci pe categorii sociale: începe cu viața și situația domnitorului, trece la viața și situația boierilor, apoi a bisericii, a celor de la oraș în general, a țăranilor și în cele din urmă a țiganilor. Mi se pare o împărțeală extrem de bună, pentru că atmosfera scindată iese foarte bine la suprafață și cu fiecare capitol ți se întregește imaginea despre lume.

E plin de tot felul de informații și n-am de gând să fac un rezumat la absolut tot, dar fac o listă cu ce mi-a atras atenția mai puternic:

în Muntenia și Moldova se călătorea cu o viteză extraordinară, mult mai mare ca în străinătate (vitezomani, românii…)
străzile mai importante ale orașelor erau acoperite cu bârne puse de-a curmezișul și legate strâns între ele, care formau un fel de poduri.
boierimea preluase inițial foarte multe lucruri de la turci, inclusiv moda – femeile au fost primele care au început să treacă pe moda occidentală și au încetat să fie închise în casă și acoperite în toate felurile și au început să iasă în lumea și să-și găsească amanți. Bărbații au lăsat deoparte șalvarii mai greu.
țăranii din Muntenia aveau bordeie săpate în pământ.
ciuma. Sunt destul de sigură că dacă mi s-ar fi zis de câte ori venea câte-o ciumă în școală, aș fi reținut.

Dacă e să mă plâng de ceva, e că nu e mereu foarte clar de unde a luat Djuvara câte o informație. Uneori ne spune, alteori nu reușesc să mă prind.

Stilul e destul de familiar, prietenesc, al unui om care povestește despre istorie și nu al unui istoric care vrea să fie cât se poate de atent și exact. Uneori Djuvara ne povestește ce au trăit/simțit anumte persoane, sau face anumite comentarii scriitoricești. Pe de o parte, s-ar putea să ne inducă oarecum în eroare. Pe de alta, e plăcut de citit și informația și stilul împreună sunt uneori excelente.

E o carte pe care o recomand.

Personaje mișto și tipare sparte: Millennium, de Stieg Larsson [comentariu, recenzie]

Sun, 02 Mar 2014 09:47:15 +0000

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată. (pentru vorbitorii de engleză, seria e disponibilă la un preț foarte mic pe Amazon, vreo 7 dolari pe hârtie, vreo 12 dolari pe Kindle)

Două personaje principale: Lisbeth Salander, o hackeriță introvertită, antisocială și plină de tatuaje și piercing-uri; și Mikael Blomkvist, un jurnalist de investigație care lucrează pentru revista lunară Millennium. Prima chestie pe care am observat-o e că ambii sunt personaje tridimensionale, interesante, cu vieți proprii, fără să fie unul în umbra celuilalt. Să explic: de obicei când ai un tip și o tipă personaje principale, unul dintre ei ajunge mai principal decât celălalt. Să zicem, el e bărbatul de acțiune și ea e femeia-trofeu (o recunoașteți după faptul că arată bine, e deșteaptă sau cel puțin așa ne spune acțiunea că ar fi, e ușor impresionată de el, e castă sau semi-castă, se îndrăgostește un-doi, nu prea are inițiativă și ajunge nitam-nisam în patul lui până la sfârșitul acțiunii). Sau, unul e personajul inteligent/de acțiune, celălalt e personajul care trebuie ajutat pentru că de unul singur ar fi pierdut, incapabil, n-ar putea să lege nici două idei care sunt evidente pentru restul lumii.

Dar aici avem de-a face cu două personaje bine conturate, care stau în picioare pe cont propriu.

Hai să începem cu Lisbeth Salander:

[][5]

Lisbeth Salander, de Vistingri

Lisbeth, după cum se vede, nu e genul de tipă care a coborât din fanteziile masculine. Nici măcar nu-și bate capul să fie pe placul cuiva (nici în filmul american n-arată foarte atrăgător). De ce? Pentru că nu-i pasă. Dacă o accepți sau n-o accepți, dacă îți place sau nu, e treaba ta. Nu a ei.

Yay!

Pe urmă, e o introvertită de la cap la coadă. Cu nicio ocazie nu se demonstrează că de fapt e o extroverită ascunsă care de-abia așteaptă să fie în mijlocul atenției. E și cu adevărat antisocială și nu înțelege relațiile dintre oameni, și nu e doar „nepopulară” sau timidă. Ceea ce e foarte mișto, pentru că o grămadă de filme și alte prostii sugerează că introvertiții cu probleme de comunicare au nevoie doar de puțină încurajare ca să devină „la fel ca ceilalți”. Lisbeth are nevoie de explicații clare cu privire la ce se așteaptă de la ea și de ce ca să se comporte în feluri pe care ceilalți le-ar vedea ca fiind normale.

În plus, nu e eroina aia cu număr mic sau inexistent de parteneri ca să fie acceptabilă ca personaj. Nț. E genul care se culcă cu o grămadă de persoane, bărbați și femei, pentru că așa are chef. Se culcă și cu Blomkvist, pentru că așa are chef. Când nu vrea, nu se culcă cu nimeni și cu asta basta. Intimitatea ei o privește pe ea și pe nimeni altcineva. Are cineva chef să judece? Treaba lui, nu a ei.

Discutam la un moment dat cu cineva că Bridget Jones, un film romantic despre o tipă care o dă în bară o grămadă la muncă și în dragoste, e un fel de poveste încurajatoare pentru că ea ajunge bine și spectatorul nu e la fel de neajutorat ca ea. Însă pentru mine Lisbeth Salander, la marginea societății, îmbrăcată ciudat, neatrăgătoare după standardele normale, introvertită și neobișnuită, e povestea încurajatoare. Bridget Jones spune: „Poți să ai viața din filme, cu dragoste și toate cele, chiar dacă ești zăpăcită, aiurită, încurcată și nu foarte inteligentă.” Lisbeth Salander spune: „E ok să nu vrei viața din filme și să faci ce vrei cu corpul tău și cu intimitatea ta. Dar trebuie să știi ce faci și să te gândești la consecințe.”

Ce-mi place cel mai mult la ea e imperfecțiunea: face greșeli și nu-și dă seama exact unde, face lucruri de o moralitate dubioasă, chiar dacă ai vrea foarte, foarte tare să nu le facă. Nu știe încotro se îndreaptă întotdeauna, reacționează uneori prea dur… Unele persoane sunt supărate că nu e un simbol al feminismului, din câte am văzut pe net. Caz în care au pierdut din vedere faptul că e, mai mult decât un simbol al orice, care trebuie să se încadreze în tipare, o ființă individuală.

Ok. Trecem la Mikael Blomkvist.

Pentru că e pe lângă Salander, care după cum spun mai sus, e un personaj extrem de puternic și care lasă impresii adânci, ar putea ușor să devină bidimensional: jurnalistul care are nevoie de ajutor. Dar Stieg Larsson (autorul) reușește să-l facă la fel de interesant. Nu cred că scrie nicăieri negru pe alb „Blomkvist avea o inteligență peste medie”, dar te prinzi pe măsură ce se desfășoară acțiunea că e o forță în sine. Vede lucruri pe care alții nu le văd, pune întrebările corecte, înțelege oamenii destul de bine. Din când în când vede exact ce face Lisbeth și ghicește ce are de gând din semne mici, din tot felul de detalii. Îl simți că e pe picior de egalitate cu ea, dar într-un fel discret.

Chiar dacă n-ar exista Salander, o serie polițistă doar despre Blomkvist ar continua să fie mișto. Nu la fel de mișto, dar oricum.

În plus, Mikael Blomkvist e genul de bărbat care are succes la femei. Asta e una dintre puținele serii în care și înțeleg de ce personajul masculin principal e destul de atrăgător ca tot felul de tipe să-i treacă prin pat: e un tip cald, amabil, respectuos, discret, greu de șocat și îi acceptă pe ceilalți așa cum sunt (și, ne asigură Larsson, e și bun la pat). „Aventură fără complicații” scrie pe el. Până în momentul în care tipa se prinde că ar merita și păstrat, doar că partea aia nu prea funcționează. Eh. Ideea e că are ceva de oferit care să nu fie bicepși, tricepși și alți icepși, plus statutul de super-spion/ce-o fi. Pare mai degrabă genul de om cu care poți să te simți bine și să schimbi o vorbă înainte și în dimineața de după și cu care să te simți în largul tău. (se aude, James Bond? Maverick (din Top Gun)? Robert Langdon?)

Discut un pic și despre acțiune și genul seriei? E interesant că în trilogia Millennium fiecare carte e altfel: Bărbați care urăsc femeile e un roman polițist destul de tipic. Blomkvist trebuie să rezolve misterul unei crime de pe o insulă (care s-a întâmplat în urmă cu zeci de ani) și o angajează pe Salander să-l ajute cu cercetarea. Titlul îți dă cheia romanelor din prima: toate au ca temă nedreptățile cu care se confurntă femeile, în general de oriunde, în particular din Suedia. Așa că normal că apar o grămadă de bărbați care urăsc femeile, cum altfel? Dar, din fericire, chiar dacă asta e tema seriei, Larsson nu se oprește acolo.

Fata care s-a jucat cu focul e tot un roman polițist în mare parte, doar că Larsson n-are nicio treabă cu respectarea normelor genului. Se plimbă prin viețile personajelor, crima nu are loc o bună bucată de timp, Lisbeth e în vacanță (și vacanța ei pare un fel de povestire în sine – mă întreb dacă ar fi avut vreo relevanță în alte cărți din serie, dacă Larsson ar fi trăit). La un moment dat, Salander e învinuită de crimă – aici am avut parte de încă o supriză plăcută. De obicei când un personaj principal pățește așa ceva, tendința e ca prietenii să i se întoarcă împotrivă și săracul personaj să se chinuie să demonstreze că e fals învinuit. Aici, împreună cu cititorul, apropiații lui Lisbeth știu că ceva e putred în toată povestea și vor să afle ce și cum.

Asta pentru că Larsson, într-un mod foarte simpatic, e realist și nu apelează la trucuri ieftine ca să mențină tensiunea. Nimeni nu e tâmpit și nimeni nu își schimbă părerile de zece ori mai repede decât ar face-o în viața reală.

Volumul are un alt fel de atmosferă decât primul. Încep să apară dialoguri, întâlniri și evenimente pe care aș putea să jur că Larsson le-a introdus pentru că sunt mișto și pentru că a vrut să aibă chestii care să te entuziasmeze, să te facă să râzi șamd. De exemplu, la un moment dat un mare campion de box apare aproape de nicăieri s-o salveze pe o prietenă a lui Lisbeth de un fel de gangster-gigant care nu percepe durerea din cauza unei condiții genetice. În mod normal aș zice, „Autorule, ce faci? Nu crezi că-i cam trasă de păr?” Dar în cazul de față eram prea ocupată să sar în sus și-n jos cu Kindle-ul în mână, zicând, „omfg, this is so cool.” Așa că i se iartă.

Castelul din nori s-a sfărâmat e aproape complet diferit față de primul volum. De la crime se ajunge la birocrație, legi, grupuri secrete, tot felul de complicații. Ceea ce nu deranjează decât dacă voiai să citești același gen de carte în toate volumele din serie.

Îmi place variația asta. Îmi place faptul că acțiunea, investigațiile, problemele par să facă parte dintr-o lume mai mare, mai complexă. Pe primul loc sunt mai degrabă personajele cu lumile lor diferite. Îi vezi trăind, le simți viețile de zi cu zi (mai ales pentru că Larsson insistă să ți le povestească în toate detaliile lor, chestie care în loc să fie agasantă e chiar mișto – pentru mine; pentru alții continuă să fie agasantă). Părțile de acțiune, cu împușcături, criminali, situații periculoase, vin peste asta. Au o doză mai mare de realism decât simt în mod normal când citesc ceva polițist – și faptul că există fire narative secundare, că nu tot ce e rău se leagă, că nu toți antipaticii sunt de vină pentru tot felul de crime e un punct în plus.

Dacă ar trebui să încadrez cărțile undeva, ar fi în zona roman polițist-acțiune-dramă. Nu doar la „romane polițiste”, cum le văd des. Se situează undeva între genuri, din punctul meu de vedere. Ceea ce demonstrează că ieșitul din tipare poate să funcționeze – și poate s-o facă foarte bine.

Există ceva probleme de-a lungul volumelor, dar nu foarte mari. Ce sare cel mai tare în ochi e consumul excesiv de cafea. Se bea cafea dimineața, la prânz, seara și noaptea. Se bea cafea la întâlniri, se bea cafea când oamenii sunt singuri, se bea cafea ca ritual social, se bea cafea în sus, se bea cafea în jos. La un moment dat îmi venea să fac „ding” de fiecare dată când citeam de cafea, să mă înregistrez și să calculez frecvența/minut a citirii cuvântului. Devine ori exasperant, ori amuzant, ori ambele.

A doua chestie e faptul că bărbații care urăsc femeile (și care apar în toate volumele) sunt relativ mulți și tind să le urască aproximativ în același fel. Nu că aș fi străină de misoginism, doar că de obicei se manifestă în mai multe moduri, nu doar în „femeile sunt proaste și curve”. Mai sunt cei care spun, „nu sunt misogin, că mă culc cu ele”; „femeile se bazează pe emoții, nu pe gândire, pentru că nu raționează cum trebuie”. Sau, „o femeie adevărată e” și apoi se alege o calitate convenabilă pentru el, care-i face viața mai ușoară: mămoasă, ca să-l îngrijească (servitoare gratis yay!); iubitoare și plină de tact, ca să nu-i spună în față că e prost de bubuie; sau cine știe ce altă chestie. Faptul că toți misoginii gândesc aproximativ la fel îi dă seriei o notă ușor nerealistă în domeniul ăsta.

În fine, să zicem că Larsson n-a vrut decât misoginismul clar, evident, cel cu ura clară. Pot să accept asta, dar atunci ar fi putut să mai reducă din numărul misoginilor. Sau nu știu. La un moment dat în aceeași investigație sunt doi bărbați misogini care parcă și-au dat copy-paste la gânduri – e prea mult, își pierde din credibilitate.

Una peste alta, mi-au plăcut enorm cărțile. Au ceva original, sunt realiste într-o accepțiune oarecare a cuvântului, m-au ținut lipită de ele (cu excepția unei săptămâni și ceva când m-am luat prea tare cu altele ca să citesc orice). Sparg tipare, nu merg unde te aștepți. Uneori depinde mult de persoană dacă stilul lui Larsson e perceput ca fiind interesant sau agasant. Din punctul meu de vedere, personajele sunt cele care dau tot farmecul – dar nici acțiunea nu e de lepădat.

Sunt genul de cărți pe care o să le țin pe lângă mine, pentru că au tot felul de părți mișto, neobișnuite și bine scrise. Nu sunt perfecte, dar sunt memorabile.

Aventurile lui Sherlock Holmes (audio, gratis, în engleză)

Fri, 17 Jan 2014 15:06:18 +0000

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis.

Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

E citită de John Telfer, care are o voce absolut superbă și o intonație perfectă. E genul de carte pe care aș recomanda-o și celor cărora le place Sherlock Holmes, și celor care ascultă ceva pe metrou, și celor care vor să asculte mai mult în engleză ca să-și perfecționeze limba.

Încă o listă de cărți recomandate (și nerecomandate)

Thu, 09 Jan 2014 16:31:01 +0000

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog.

Țara cu un singur gras – Adelin Petrișor. Prima de pe listă pentru că e recomandată cu steluță. O carte scrisă de un jurnalist despre Coreea de Nord, în care lipsa de informații e la fel de grăitoare ca puținele imagini pe care autorul reușește să le surprindă. Sărăcie, urale în numele dictatorului, refrenul constant „no pictures! no pictures!” Vezi suficient ca să-ți faci o idee și totuși ți se refuză orice privire mai profundă – dincolo de o anumită linie invizibilă coreenii nu permit accesul. Interesante sunt și observațiile despre dictator și familia sa, acum că dictatorul a început să-și omoare și familia. (Non-ficțiune, evident)

Jocurile foamei – Suzanne Collins. O tipă e aruncată într-o pădure cu un prieten și încă 22 de adolescenți într-un fel de meci televizat în care se vor lupta până la moarte. De ce? Că face parte dintr-un grup de oameni ai căror înaintași s-au revoltat împotriva Capitalei și care ar trebui să plătească în eternitate pentru asta. Intrigi, politică, lupte și tot felul de chestii creative, mișto, bine spuse, interesante. Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2013.

Povestea lui O – Pauline Reage. Un roman erotic despre sclavie sexuală voită și asumată. Spre deosebire de seria 50 de umbre, chiar ai ce tot controversa la el. BDSM-ul e dus în zone dincolo de limita de confort a majorității oamenilor. Bine scrisă, erotică, interzisă sub 18 ani (și dacă nu e, ar trebui să fie) și, ca să folosesc cuvântul ăla de le place multora, provocatoare. Deschizătoare de ochi. Bulversantă. Memorabilă. Fascinantă.

Pendulul lui Foucault – Umberto Eco. Niște tipi lucrează la o editură în care profitul e baza. La un moment dat, directorul își dă seama că e cerere de cărți conspirativo-spirituale și decide să scoată o colecție de genul. Doar că conspirativo-spiritualitatea e o boală, un fel de delir care se ia și de care se molipsesc și personajele noastre. Un roman greu, plin de tot felul de detalii mistice din toate timpurile, nerecomandat pentru cei care n-au răbdare, recomandat pentru cei cărora le plac lucrurile complexe, ideile filozofice despre lume, ironia sorții și povestirile de care ești sigur că au un înțeles profund, dar nu știi exact care e.

Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chobsky. Încă o carte pe care am citit-o în engleză și de-abia am recunoscut-o în română – după autor, nu după titlu („The Perks of Being a Wallflower” în original). Are o anumită eleganță și poezie, un gen de inocență și frumusețe subtilă, delicată. Nu e de fapt un jurnal, ci o serie de scrisori către un destinatar necunoscut și mut, căruia Charlie îi scrie pentru că nu e genul care ar profita de cineva care s-a îmbătat la o petrecere.

Mireasa hoțomană – Margaret Atwood. Am citit cartea în engleză, unde titlul („The Robber Bride”) era ceva mai strălucit. Trei femei, trei feluri complet diferite de a vedea lumea, și femeia fatală și aventurieră, Zenia, care le unește prin faptul că a profitat de ele când și cât a putut. Sunt înnebunită după cartea asta pentru că are un joc de perspective superb, un fir narativ care te ține și un fel de răutate simpatică.

Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde. S-ar putea spune multe despre cartea asta. Și s-au și spus. Dorian Gray rămâne mereu tânăr și frumos, portretul lui e cel care suferă de pe urma viciilor lui. Dar da, homoerotismul e intenționat acolo, nu e un accident și nu e o părere. Toate implicațiile sexuale au dat peste cap societatea puritană în care a fost publicat. Bine, la noi pare foarte cuminte…

Visul unei nopți de vară – William Shakespeare. O piesă de teatru în care iubirea învinge. În afara cazului lui Demetrius, care rămâne vrăjit de zâne într-un fel de spălare pe creier și e foarte fericit că se însoară.

Urzeala tronurilor – George R.R. Martin. Una din cărțile alea lungi în care anumite momente par geniale pentru că timp de câteva zeci de pagini ai așteptat să se întâmple ceva și acum în sfârșit s-a întâmplat! Greoaie, lentă, dar are părțile ei bune, dacă nu te saturi să tot auzi de blazoane și legături familiale. Aș îndrăzni să spun că e chiar interesantă pe alocuri.

Luați cu japca la citit

Wed, 08 Jan 2014 18:11:15 +0000

Acum câțiva ani mi-am dat seama că de fiecare dată când cineva mă întreba „Ai văzut filmul…” nici măcar nu mai trebuia să aștept să termine. Răspunsul automat era „Nu”. Bine, uneori retractam, că totuși văzusem Star Wars și Lord of the Rings, dar cultura mea cinematografică era mai plină de găuri și lipită de substanță decât un năvod folosit pe post de rochie.

Am zis că trebuie să rezolv cumva problema, că în lumea de azi, totuși, e important să vezi filme. Barem câteva. Așa că am tot bătut apropouri – și pe urmă am bătut apa-n piuă de-a dreptul – pe lângă tipul cu care eram atunci, regizor, să-mi facă și mie o listă de filme care trebuie văzute.

„Uită-te ce am prin calculator,” mi-a zis vag, de parcă l-aș fi întrebat ce e de mâncare și mi-ar fi indicat frigiderul. M-am uitat. Avea ceva filme de acțiune, de care auziseră IMDB și Rotten Tomatoes și despre care n-aveau cuvinte prea bune.

Am insistat că voiam să văd filme bune, filme mari. De-alea, ca să conteze la ceva. Și a tot zis, „da, da” azi și „da, da” mâine și „da, da” a rămas până când într-o noapte, la ora 2 când mă duceam să mă culc, m-a prins de umeri, m-a așezat în fața calculatorului și mi-a pus un film de Fellini.

A fost unul din filmele alea care mi-a rămas în minte pentru mult timp, la fel ca Into Great Silence, ca fiind interminabil, incomprehensibil, neplăcut, interminabil, repetitiv, interminabil și lung. Singura secvență din filmul ăla de Fellini pe care o rețin e cu un tip cocoțat într-un copac care urlă din toți bojocii: „Vreau o femeie! Vreau o femeie! Vreau o femeie!” (Da, dom’le. Taci. Că și eu vreau un pat, o plapumă și o pernă, și tu urli.)

Ce mi-o fi displăcut enorm? Filmul? Fellini? Filmele de artă? Filmele italienești, poate. Filmele în general. Ora. Subiectul. Tot?!

După experiența asta traumatizantă, care s-a terminat cu mine ridicându-mă și decretând că cinematografia e treaba altora și un chin inutil (și cu regizorul plângându-se că mi-a pus un Mare Film și eu nu apreciez), mi-am dat seama de o chestie. Procesul prin care eu am încercat să mă culturalizez în domeniul filmelor e aproape identic cu cel prin care se apropie de obicei oamenii de cărți.

Sunt cărți pe toate drumurile, dar nu toate s-au născut egale. Unele sunt bune, altele sunt proaste, unele sunt ușoare, altele sunt de James Joyce. Presiunea socială (sau școlară) îți impune, uneori, să citești (sau să te prefaci că ai fi citit, dar aia e altă poveste). Dar ce? Deseori, un echivalent de Fellini: nu ceva ce ți-ar plăcea, dar ceva Mare, sau ceva aprobat de acel consiliu secret de snobi care fac canoanele și bibliografiile și care cred că copiii vor să citească chestii naive, de exemplu despre cum și bunica era tânără odată (vedeți prima povestire din manual).

Țin minte că în primară la școală mâncam pe pâine povestiri moralizatoare, iar acasă citeam Cireșarii și Toate pânzele sus!. În gimnaziu citeam chestii care nu duc nicăieri de dragul de a învăța despre metafore și comparații, sau citeam cărți cu hibe, dar de care zicem că sunt extraordinare. Iar eu preferam să citesc Winnetou sau Căpitan la 15 ani.__ Eram ușor nedumerită că nu găseam prea multe fete în romanele de genul ăsta, o scăpare ciudată.

Cărțile mi le recomandau ai mei. Tata spunea titluri, îmi zicea să le caut că trebuie să fie undeva prin casă. Mama mergea printre rafturi, scotea câte ceva și îmi punea în brațe. Atât de tare mă obișnuisem cu ideea că adulții recomandă cărți bune, că odată în gimnaziu am băgat-o în încurcătură pe o profă de română. După ce ne-a dat lista de lecturi suplimentare, m-am dus s-o întreb ce-mi recomandă de citit. A rămas perplexă și mi-a explicat că recomandase deja! „Nu,” am zis rar, „nu lista de lecturi.” (cred că și atunci mi-era clar că lista aia era venită din altă parte) „Ce-mi recomandați dumneavoastră de citit.” Din păcate a rămas mută și n-am aflat nici până-n ziua de azi ce recomandări personale ar putea avea, sau barem dacă ideile ei coincideau întru totul cu cele dictate de la centru.

Unde vreau să ajung: la felul în care poți să convingi pe cineva să citească nu cu chinuri și scrâșnituri din dinți, ci pentru că are chef de așa ceva:

Nu spui „să citești” la modul general. Că e la fel de bună ideea ca aia cu „Vrei filme? uită-te ce am prin calculator”. În fața multor variante proaste, potențialul cititor are chestii mai bune de făcut.
Nu înlocuiești o chestie mișto cu cititul. Nu mi-ar plăcea nici mie ca atunci când mă joc pe calculator să vină cineva să-mi zică să las prostiile ca să pot citi ceva. E enervant. Dar poți să-i pui omului o carte-n mână când merge să stea la coadă la bancă, când are de așteptat în mașină, când e pe tren, când nu-i nimic interesant la TV, când e în vizită la persoane care vorbesc mult despre chestii care nu-l privesc și nu e o problemă să se ducă să stea pe verandă etc.
Recomanzi chestii care să-i placă. Ar trebui să fie la mintea cocoșului chestia asta, dar uneori nu-i. Ideea e să-ți adaptezi recomandările la cel care întreabă. Ai un copil în față, să zicem. Perfect! Doar că și copiii sunt diferiți între ei. Îi plac aventurile? Bagi Karl May, Alexandre Dumas și, după o vreme, Jules Verne (că Verne e mișto, dar începe greu). Îi plac chestiile dulci și pline de voioșie și transformări în bine? Micul Lord e ok. Copil serios, sensibil și interesat de povești ușor melodramatice? Cuore. Iubește animalele? Fram sau Colț Alb. Șamd. (Poate o să scriu o listă întreagă într-un viitor nu foarte îndepărtat)
Îl lași să nu-i placă. E importantă partea asta. Poate că e cartea ta favorită, poate că e o carte de referință. Și ce dacă?… Nu știu alții cum sunt, dar o mare parte din plăcerea mea de a citi e permisă de faptul că nu trebuie să pic pe spate când îl citesc pe Shakespeare. Dacă ar trebui prin decret de lege să îl iubesc mai mult decât pe Chaucer de fiecare dată când citesc, aș fugi de cărți ca de drac. În plus, o mică parte din plăcerea mea de a citi e dată de faptul că-mi place să discut despre cărți care nu-mi plac (Tess d’Urberville)

…toată vorbăraia asta mi-aduce aminte că ar trebui să mai pun ceva recenzii de cărți pe aici. Unele scurte. Și eventual ceva liste de cărți interesante, poate pe genuri/public-țintă. Hmm. Poate peste câteva zile. Dacă nu uit, ceea ce nu e exclus.

Umberto Eco – Pendulul lui Foucault [recenzie-comentariu]

Tue, 03 Dec 2013 10:32:01 +0000

Tocmai am terminat de citit Pendului lui Foucault, de Umberto Eco (varianta în engleză pare mai bine tradusă). E o carte în care te poți rătăci, în sensul în care te apuci de citit, după care dispari în jungla de detalii și eventual peste vreo lună te descoperă o expediție de arheologi veniți să vadă ce se află sub muntele de cărți. Care munte de cărți? Ăla în care te îngropi când încerci să afli dacă Eco a inventat ceva din ce a zis sau dacă a preluat toate nebuniile pe care le pomenește de la alții și ele chiar există pe bune.

Practic mi-e foarte greu să spun ceva despre carte care să nu fie deja o interpretare. Așa că aproximativ tot ce e în articolul ăsta e mai mult un comentariu pe baza cărții. S-ar putea ca alții să vadă complet altfel lucrurile.

Trei tipi: Casaubon, cabalistul Diotallevi și Belbo. Casaubon e personajul principal. La început e doctorand în Milano, unde scrie o teză despre Cavalerii Templieri. În perioada asta sunt tot felul de proteste ale studenților (chestii bazate pe politică în principal). Se întâlnește cu Belbo, care lucrează la un fel de editură cu două fețe: una pentru chestii mai serioase, alta pentru autori care plătesc pentru a fi publicați. Diotallevi lucrează tot la editură.

Acțiunea seamănă pe alocuri cu un thriller psihologic, în alte părți are elemente de roman polițist, în altele e o dramă despre iubiri eșuate și momente ratate și peste tot are stilul greoi al literaturii post-moderniste care insistă asupra dificultății, referințelor aruncate în toate părțile, ironiei.

Tema centrală e ocultismul, care e prezentat într-un mod măreț, dar grotesc. La începutul romanului abia dacă-și face prezența prin cartea conspirativă a colonelului Ardenti, dar spre sfârșit începe să înglobeze totul. E ca un joc în care pătrunzi și care te face să-ți pierzi contactul cu realitatea, să recombini mereu elemente din viața de zi cu zi în forme complicate. E un joc care devine boală molipsitoare, pe undeva, o nebunie în care participanții se rătăcesc din ce în ce mai tare.

Editura la care lucrează Belbo și Diotallevi se reprofilează pe ocult atunci când subiectul începe să se vândă, Casaubon e recrutat ca ajutor și cei trei citesc tone de manuscrise conspiraționiste, toate repetând cam aceleași elemente. Încep să se joace cu ideile, să creeze un Plan al lor, să potrivească ideile conspirative ale lui Ardenti cu conspirațiile în general.

Ce e interesant e că deși inventează, deși datele sunt false, ele ajung să influențeze realitatea în care trăiesc, modul în care văd lumea, precipitează evenimente organizate de alții. E un miraj al unor povești ireale, dar care ajung să-i influențeze cât se poate de real. Deci pe undeva e un roman despre ocultism și despre cei care se lasă cuprinși de el. L-aș recomanda tuturor pasionaților de ocultism, pentru că merită.

Pe de altă parte, mai e o temă care tot reapare: conflictele violente de pe străzile satelor și orașelor. În Milano, Casaubon și Belbo fug de studenți revoluționari. În copilărie, satul lui Belbo a fost prins între două tabere armate. În Paris, la finalul romanului, există iar proteste studențești. Ocultiștii au violența lor – atât în istoria reală pe care și-o însușesc, în istoria inventată pe care și-o creează și în prezentul în care trăiesc. E o carte despre idei filozofice și violență fizică… sau cel puțin așa mi se pare.

Încă un lucru, care merită de luat în considerare: Pendului lui Foucault e scris la persoana 1, din perspectiva lui Casaubon, așa că până la urmă orice, inclusiv părerile exprimate de narator, sunt suspecte. Romanul, în totalitatea sa, e alunecos, dubios. La început complexitatea e bulversantă, ai senzația că trebuie să reții sau să înțelegi toate detaliile, dar până la final mi-am zis că ele nu sunt importante în sine, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de idei, date și conexiuni în care te poți îneca. Nu e important atât să înțelegi tot, cred eu, cât să asiști la tot. Cam cum asistă Casaubon și Belbo la diferite scene de violență stradală. Dacă te afunzi prea tare în ele, intervine tragedia.

O chestie pe care am remarcat-o, și care e pentru „inițiații” în teorii filozofice contemporane, e că mereu se alunecă de la o idee la alta, la infinit, fără final. Există un domeniu al cunoașterii numit semiotică care studiază comunicarea și modul în care înțelegem diferite semne și coduri. Una dintre teoriile semioticii spune că orice chestie pe care o folosim ca să înțelegem lumea și să ne înțelegem între noi trimite la alte idei, la alte concepte. Ca într-un dicționar: cauți un cuvânt, a cărui definiție e formată din alte cuvinte, pe care le cauți și dai de iar alte cuvinte – dar niciodată de obiectul pe care cuvintele îl reprezintă.

Planul ocult al celor trei, care alunecă mereu de la una la alta, îmi amintește de teoria asta: se alunecă mereu de la un concept la alte concepte, se vorbește mereu de idei, dar în spatele lor nu se găsește acel obiect, acea Idee mistică pe care se presupune că o reprezintă. E doar o eternă căutare, o învârtire în cercuri. Pentru mine, Pendulul lui Foucault e și o rezolvare a unei probleme semiotice încă actuale. Și cine știe ce idei a mai țesut Umberto Eco prin text, pentru că am limitările mele din punctul de vedere al cunoașterii teoriilor literare, semiotice, filozofice actuale.

Deci. Merită citită. Eu personal cred că ideile oculte nu trebuie luate foarte în serios, ci sunt acolo mai mult ca să-ți arate clar lumea în care trăiesc personajele. E drept, e greoaie, dar interesantă din multe puncte de vedere.

Ce cărți le plăceau britanicilor în 2003 (BBC Big Read)

Thu, 19 Sep 2013 17:08:29 +0000

Acum 10 ani, în 2003, BBC-ul a făcut un sondaj de opinie ca să afle cărțile favorite ale britanicilor. Și s-au ales cu lista de mai jos (le-am bolduit pe cele pe care le-am citit):

[Mă întreb cum ar arăta lista azi]

The Lord of the Rings by J. R. R. Tolkien
Pride and Prejudice by Jane Austen
His Dark Materials by Philip Pullman
The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy by Douglas Adams
Harry Potter and the Goblet of Fire by J. K. Rowling
To Kill a Mockingbird by Harper Lee
Winnie-the-Pooh by A. A. Milne
Nineteen Eighty-Four by George Orwell
The Lion, the Witch and the Wardrobe by C. S. Lewis
Jane Eyre by Charlotte Brontë
Catch-22 by Joseph Heller
Wuthering Heights by Emily Brontë
Birdsong by Sebastian Faulks
Rebecca by Daphne du Maurier
The Catcher in the Rye by J. D. Salinger
The Wind in the Willows by Kenneth Grahame
Great Expectations by Charles Dickens
Little Women by Louisa May Alcott
Captain Corelli’s Mandolin by Louis de Bernières
War and Peace by Leo Tolstoy
Gone with the Wind by Margaret Mitchell
Harry Potter and the Philosopher’s Stone by J. K. Rowling
Harry Potter and the Chamber of Secrets by J. K. Rowling
Harry Potter and the Prisoner of Azkaban by J. K. Rowling
The Hobbit by J. R. R. Tolkien
Tess of the d’Urbervilles by Thomas Hardy
Middlemarch by George Eliot
A Prayer for Owen Meany by John Irving
The Grapes of Wrath by John Steinbeck
Alice’s Adventures in Wonderland by Lewis Carroll
The Story of Tracy Beaker by Jacqueline Wilson
One Hundred Years of Solitude by Gabriel García Márquez
The Pillars of the Earth by Ken Follett
David Copperfield by Charles Dickens
Charlie and the Chocolate Factory by Roald Dahl
Treasure Island by Robert Louis Stevenson
A Town Like Alice by Nevil Shute
Persuasion by Jane Austen
Dune by Frank Herbert
Emma by Jane Austen
Anne of Green Gables by Lucy Maud Montgomery
Watership Down by Richard Adams
The Great Gatsby by F. Scott Fitzgerald
The Count of Monte Cristo by Alexandre Dumas
Brideshead Revisited by Evelyn Waugh
Animal Farm by George Orwell
A Christmas Carol by Charles Dickens
Far from the Madding Crowd by Thomas Hardy
Goodnight Mister Tom by Michelle Magorian
The Shell Seekers by Rosamunde Pilcher
The Secret Garden by Frances Hodgson Burnett
Of Mice and Men by John Steinbeck
The Stand by Stephen King
Anna Karenina by Leo Tolstoy
A Suitable Boy by Vikram Seth
The BFG by Roald Dahl
Swallows and Amazons by Arthur Ransome
Black Beauty by Anna Sewell
Artemis Fowl by Eoin Colfer
Crime and Punishment by Fyodor Dostoevsky
Noughts & Crosses by Malorie Blackman
Memoirs of a Geisha by Arthur Golden
A Tale of Two Cities by Charles Dickens
The Thorn Birds by Colleen McCullough
Mort by Terry Pratchett
The Magic Faraway Tree by Enid Blyton
The Magus by John Fowles
Good Omens by Neil Gaiman and Terry Pratchett
Guards! Guards! by Terry Pratchett
Lord of the Flies by William Golding
Perfume by Patrick Süskind
The Ragged-Trousered Philanthropists by Robert Tressell
Night Watch by Terry Pratchett
Matilda by Roald Dahl
Bridget Jones’s Diary by Helen Fielding
The Secret History by Donna Tartt
The Woman in White by Wilkie Collins
Ulysses by James Joyce
Bleak House by Charles Dickens
Double Act by Jacqueline Wilson
The Twits by Roald Dahl
I Capture the Castle by Dodie Smith
Holes by Louis Sachar
Gormenghast by Mervyn Peake
The God of Small Things by Arundhati Roy
Vicky Angel by Jacqueline Wilson
Brave New World by Aldous Huxley
Cold Comfort Farm by Stella Gibbons
Magician by Raymond E. Feist
On the Road by Jack Kerouac
The Godfather by Mario Puzo
The Clan of the Cave Bear by Jean M. Auel
The Colour of Magic by Terry Pratchett
The Alchemist by Paulo Coelho
Katherine by Anya Seton
Kane and Abel by Jeffrey Archer
Love in the Time of Cholera by Gabriel García Márquez
Girls in Love by Jacqueline Wilson
The Princess Diaries by Meg Cabot
Midnight’s Children by Salman Rushdie

Three Men in a Boat by Jerome K. Jerome

101. **_[Small Gods][177]_ by [Terry Pratchett][116]** 102. _[The Beach][178]_ by [Alex Garland][179] 103. **_[Dracula][180]_ by [Bram Stoker][181]** 104. _[Point Blanc][182]_ by [Anthony Horowitz][183] 105. **_[The Pickwick Papers][184]_ by [Charles Dickens][34]** 106. _[Stormbreaker][185]_ by [Anthony Horowitz][183] 107. _[The Wasp Factory][186]_ by [Iain Banks][187] 108. _[The Day of the Jackal][188]_ by [Frederick Forsyth][189] 109. _[The Illustrated Mum][190]_ by [Jacqueline Wilson][58] 110. **_[Jude the Obscure][191]_ by [Thomas Hardy][48]** 111. _[The Secret Diary of Adrian Mole, Aged 13¾][192]_ by [Sue Townsend][193] 112. _[The Cruel Sea][194]_ by [Nicholas Monsarrat][195] 113. _[Les Misérables][196]_ by [Victor Hugo][197] 114. **_[The Mayor of Casterbridge][198]_ by [Thomas Hardy][48]** 115. _[The Dare Game][199]_ by [Jacqueline Wilson][58] 116. _[Bad Girls][200]_ by [Jacqueline Wilson][58] 117. **_[The Picture of Dorian Gray][201]_ by [Oscar Wilde][202]** 118. **_[Shōgun][203]_ by [James Clavell][204]** 119. _[The Day of the Triffids][205]_ by [John Wyndham][206] 120. _[Lola Rose][207]_ by [Jacqueline Wilson][58] 121. **_[Vanity Fair][208]_ by [William Makepeace Thackeray][209]** 122. _[The Forsyte Saga][210]_ by [John Galsworthy][211] 123. _[House of Leaves][212]_ by [Mark Z. Danielewski][213] 124. _[The Poisonwood Bible][214]_ by [Barbara Kingsolver][215] 125. **_[Reaper Man][216]_ by [Terry Pratchett][116]** 126. _[Angus, Thongs and Full-Frontal Snogging][217]_ by [Louise Rennison][218] 127. **_[The Hound of the Baskervilles][219]_ by [Arthur Conan Doyle][220]** 128. _[Possession: A Romance][221]_ by [A. S. Byatt][222] 129. **_[The Master and Margarita][223]_ by [Mikhail Bulgakov][224]** 130. **_[The Handmaid's Tale][225]_ by [Margaret Atwood][226]** 131. _[Danny, the Champion of the World][227]_ by [Roald Dahl][65] 132. _[East of Eden][228]_ by [John Steinbeck][54] 133. _[George's Marvellous Medicine][229]_ by [Roald Dahl][65] 134. **_[Wyrd Sisters][230]_ by [Terry Pratchett][116]** 135. _[The Color Purple][231]_ by [Alice Walker][232] 136. **_[Hogfather][233]_ by [Terry Pratchett][116]** 137. _[The Thirty-nine Steps][234]_ by [John Buchan][235] 138. _[Girls in Tears][236]_ by [Jacqueline Wilson][58] 139. _[Sleepovers][237]_ by [Jacqueline Wilson][58] 140. _[All Quiet on the Western Front][238]_ by [Erich Maria Remarque][239] 141. _[Behind the Scenes at the Museum][240]_ by [Kate Atkinson][241] 142. _[High Fidelity][242]_ by [Nick Hornby][243] 143. _[It][244]_ by [Stephen King][95] 144. _[James and the Giant Peach][245]_ by [Roald Dahl][65] 145. _[The Green Mile][246]_ by [Stephen King][95] 146. _[Papillon][247]_ by [Henri Charrière][248] 147. **_[Men at Arms][249]_ by [Terry Pratchett][116]** 148. _[Master and Commander][250]_ by [Patrick O'Brian][251] 149. _[Skeleton Key][252]_ by [Anthony Horowitz][183] 150. **_[Soul Music][253]_ by [Terry Pratchett][116]** 151. **_[Thief of Time][254]_ by [Terry Pratchett][116]** 152. **_[The Fifth Elephant][255]_ by [Terry Pratchett][116]** 153. _[Atonement][256]_ by [Ian McEwan][257] 154. _[Secrets][258]_ by [Jacqueline Wilson][58] 155. _[The Silver Sword][259]_ by [Ian Serraillier][260] 156. _[One Flew Over the Cuckoo's Nest][261]_ by [Ken Kesey][262] 157. **_[Heart of Darkness][263]_ by [Joseph Conrad][264]** 158. **_[Kim][265]_ by [Rudyard Kipling][266]** 159. _[Cross Stitch][267]_ by [Diana Gabaldon][268] 160. _[Moby-Dick][269]_ by [Herman Melville][270] 161. _[River God][271]_ by [Wilbur Smith][272] 162. _[Sunset Song][273]_ by [Lewis Grassic Gibbon][274] 163. _[The Shipping News][275]_ by [E. Annie Proulx][276] 164. _[The World According to Garp][277]_ by [John Irving][52] 165. _[Lorna Doone][278]_ by [R. D. Blackmore][279] 166. _[Girls Out Late][280]_ by [Jacqueline Wilson][58] 167. _[The Far Pavilions][281]_ by [M. M. Kaye][282] 168. _[The Witches][283]_ by [Roald Dahl][65] 169. _[Charlotte's Web][284]_ by [E. B. White][285] 170. **_[Frankenstein][286]_ by [Mary Shelley][287]** 171. _[They Used to Play on Grass][288]_ by [Terry Venables][289] and [Gordon Williams][290] 172. **_[The Old Man and the Sea][291]_ by [Ernest Hemingway][292]** 173. **_[The Name of the Rose][293]_ by [Umberto Eco][294]** 174. _[Sophie's World][295]_ by [Jostein Gaarder][296] 175. _[Dustbin Baby][297]_ by [Jacqueline Wilson][58] 176. _[Fantastic Mr. Fox][298]_ by [Roald Dahl][65] 177. **_[Lolita][299]_ by [Vladimir Nabokov][300]** 178. **_[Jonathan Livingston Seagull][301]_ by [Richard Bach][302]** 179. **_[The Little Prince][303]_ by [Antoine de Saint-Exupéry][304]** 180. _[The Suitcase Kid][305]_ by [Jacqueline Wilson][58] 181. _[Oliver Twist][306]_ by [Charles Dickens][34] 182. _[The Power of One][307]_ by [Bryce Courtenay][308] 183. **_[Silas Marner][309]_ by [George Eliot][50]** 184. _[American Psycho][310]_ by [Bret Easton Ellis][311] 185. _[Diary of a Nobody][312]_ by [George][313] and [Weedon Grossmith][314] 186. _[Trainspotting][315]_ by [Irvine Welsh][316] 187. _[Goosebumps][317]_ by [R. L. Stine][318] 188. **_[Heidi][319]_ by [Johanna Spyri][320]** 189. **_[Sons and Lovers][321]_ by [D. H. Lawrence][322]** 190. _[The Unbearable Lightness of Being][323]_ by [Milan Kundera][324] 191. _[Man and Boy][325]_ by [Tony Parsons][326] 192. **_[The Truth][327]_ by [Terry Pratchett][116]** 193. _[The War of the Worlds][328]_ by [H. G. Wells][329] 194. _[The Horse Whisperer][330]_ by [Nicholas Evans][331] 195. _[A Fine Balance][332]_ by [Rohinton Mistry][333] 196. **_[Witches Abroad][334]_ by [Terry Pratchett][116]** 197. **_[The Once and Future King][335]_ by [T. H. White][336]** 198. _[The Very Hungry Caterpillar][337]_ by [Eric Carle][338] 199. _[Flowers in the Attic][339]_ by [V. C. Andrews][340]

Neil Gaiman – „Oceanul de la capătul aleii” [Recenzie de carte]

Sat, 31 Aug 2013 07:47:34 +0000

Titlu: Oceanul de la capătul aleii

Autor: Neil Gaiman

Rating: 5/5 (dar coperta RO nu mă dă pe spate)

Cartea asta e pentru mine? Da. (sper. Că n-am citit traducerea, doar originalul. Ceea ce înseamnă că varianta în română are părți care-mi sunt necunoscute)

E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă. Neil Gaiman e un povestitor, în fond, așa că scrie de dragul de a spune o poveste.

Scrie atât de bine încât nu mi-am dat seama că personajul lui n-are nume decât când m-am apucat să scriu recenzia.

El e un bărbat pe la 40-50 de ani, într-o mașină. E acolo pentru o înmormântare. Nu știi cine a murit, pentru că de fapt nu contează. Dacă ești ca mine, o să te gândești că tatăl lui. Dar chiar nu contează. Și conduce pe aleea pe care locuia când era mic.

La început mă gândeam că e o poveste pe care o știu deja – la un moment dat, dacă autorul îmbătrânește destul, s-ar putea să-i apară o carte despre amintiri, fictive sau reale, sau cum or fi.

La capătul aleii e o fermă unde locuiau trei femei – una era bunica, alta mama, iar ultima era Lettie. Pe toate le chema Hempstock. El intră, o găsește pe una dintre femeile Hempstock și o întreabă dacă mai există iazul din spate – sau oceanul, pentru că așa îi zicea Lettie. Se așează pe malul iazului și-și aduce aminte de copilăria lui.

Doar că povestea nu e despre copii, pentru că a scris-o Neil. Sau e. Mă rog. Într-un fel. E vorba despre el când era copil, despre vara în care avea șapte ani și a murit minerul și s-a trezit într-o dimineață înecat cu o monedă veche care de-abia fusese creată. E vorba de fata care avea un ocean care era un iaz și despre chestia care voia să facă oamenii să fie fericiți. E vorba de cruzimea nepăsătoare a adulților și de minciunile pe care și le spun și despre amintiri și de felul în care se schimbă și de felul în care acoperi golurile dintre ele.

Romanul are ceva de schiță în felul în care e scris. Dacă ar fi o pictură, aș zice că e una orientală, desenată cu puțină cerneală, linii simple și o grămadă de spațiu gol care-ți atrage atenția către lucrurile importante. Sau poate că e doar genul de carte pe marginea căreia ar trebui să desenezi. Copilul vedea doar anumite lucruri, nu altele – dar adultul lasă lucrurile urâte acolo. La un moment dat se poate întâmpla să te străbată un fior când devii suspect cu privire la părinții lui, la obiceiurile lor, la felul în care rezolvă probleme. El nu e genul de copil care se duce să ceară ajutor de la adulți și poate că are dreptate.

Oceanul de la capătul aleii nu e o carte pentru copii (dacă ești atent, probabil că te-ai oripila dacă ai ști că o citesc – dar lor s-ar putea să le placă). Nu se afundă în lumi fantastice, unde te aștepți ca anumite lucruri să fie nasoale pentru că așa funcționează poveștile. E la marginea realității, iar el trece între realitate și fantastic fără ca cele două să se întrepătrundă cu adevărat. Și de fapt sunt două povești acolo, dar cea fantastică e cea pe care o vezi mai tare.

(P.S. E disponibilă pe eMag.)

Lucian Boia – „Istorie și mit în conștiința românească” [Recomandare de carte]

Fri, 23 Aug 2013 17:47:56 +0000

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit.

O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.”

E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.

Mi piace. Mai ales că trasează povestea poveștilor, ca să-i zic așa – felul în care s-au transmis și modificat diferite interpretări ale istoriei (de ex., episodul „Mihai Viteazul”).

Da, trișez. O recomand fără s-o fi citit pe toată. Sunt doar pe la o treime, dar n-aveam chef să aștept până la capăt ca să anunț că e mișto.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Fri, 31 May 2013 09:48:20 +0000

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist, pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat…

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.

„Botchan” de Natsume Soseki [Recenzie]

Thu, 24 Jan 2013 00:11:30 +0000

Am citit romanul „Botchan” (de Natsume Soseki) acum vreo 3 ani, pentru cursul de literatură japoneză. Mi-a plăcut enorm și o recomand și altora, mai ales în traducerea în engleză lui Matt Treyvaud, care mi se pare extraordinară.

Romanul în sine e plin de intrigă, amuzant, totul se petrece rapid. Personajul principal e un profesor de matematică picat într-o școală dintr-un mic oraș unde studenții joacă feste și profesorii țes intrigi. M-a distrat faptul că e absolut clar că omul nu e deloc profesorul tipic – e un zăpăcit care o dă în bălării des, plin de defecte, dar care totuși are ceva simpatic. Te încântă. E foarte uman.

Tonul e ușor, amuzant, înclinat spre o ironie care face partea neplăcută a vieții să pară mai simplă. De fapt, se vede de la început: Botchan înseamnă „tânărul stăpân” și e denumirea cu care îl alintă servitoarea bătrână pe personajul principal, pentru că e convinsă că tânărul e special, minunat, un dar pentru omenire.

Citez din traducerea în engleză de Treyvaud:

I have no idea why, but the old lady just adored me. It was a total mystery. My mother had gotten sick of me three days before she died, my father never knew what to do with me, and the whole town called me devil-boy, but Kiyo thought I was the greatest.

Traducerea în română (din cea engleză, că nu am de gând să traduc din japoneză acum):

Nu știu de ce, dar bătânica pur și simplă mă adora. Pentru mine era un mister total. Mama se săturase de mine cu trei zile înainte să moară, tata nu știuse niciodată cum să se descurce cu mine și tot orașul îmi spunea drăcușorul, dar Kiyo mă credea cel mai grozav.

Botchan e direct, are o idee personală despre ce înseamnă onoarea, e cam nechibzuit și lipsit de respect. Ca narator e franc, direct, nu se încurcă în cuvinte sau în tact – dar se implică în acțiune, în răsturnări de situație. Nu știi niciodată dacă e mai lent de cap, sau inteligent și-o ascunde.

După cum spuneam, traducerea lui Treyvaud este superbă. Când colegii stăteau să se chinuie cu o traducere în română destul de scorțoasă, eu am dat peste varianta asta în engleză, care e ușor de citit, curge lin, sună englezește, nu ca o engleză chinuită în fel și chip ca să semene cu japoneza. Există, ce e drept, și o versiune în engleză gratis (Project Gutenberg, probabil), dar nu e de aceeași calitate cu a lui Treyvaud.

Din introducerea făcută de traducător:

I gave Botchan himself the voice of the Platonic Ideal of the Assistant English Teacher in Japan blowing off steam: profane and outraged, hilariously aggrieved. As part of that milieu myself, I decided that too much polish would probably work against what I wanted to do, so I decided to translate the whole book in a month. And finally, I did virtually all of the work while drunk.

Care în română ar suna așa:

Lui Botchan i-am dat vocea Idealului Platonic al Profesorului Asistent de Engleză din Japonia când răbufnește: profan și indignat, haios de nedreptățit. Pentru că și eu fac parte din acel mediu, am decis că prea multă șlefuială probabil că ar dăuna ideii pe care o aveam în minte, așa că am decis să traduc toată cartea într-o lună. Și în final, am făcut aproape toată treaba în stare de ebrietate.

S-ar putea ca de acolo să vină tot farmecul traducerii.

Cartea o găsiți aici.