Cărți Proaste on Roxana-Mălina Chirilă

Cea mai proastă carte pe care am avut plăcerea de a o citi în 2021

Sun, 21 Nov 2021 16:09:37 +0000

Suntem în a doua jumătate a lui noiembrie și am descoperit cea mai proastă carte pe care am citit-o sau o voi citi în 2021, pentru că mă îndoiesc sincer că mai dau de vreuna mai rea în următoarea lună. Se numește „#diez” (sau poate „Diez” sau „#Diez”) și e scrisă de Adrian Lesenciuc, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. E scoasă la Editura Creator, care e editura celor care au și site-ul Libris.ro.

„#diez” este cartea la care vă gândiți când știți sigur că nu vreți să citiți literatură română. Este o carte care dă impresia că ar fi cu mesaje, învățături și profunzimi, dar nu e niciodată clar care ar fi aceste mesaje, învățături și profunzimi. E genul de carte care dă impresia că există pentru a fi analizată, nu gustată – pe care criticii să poată băsmi, în timp ce publicul preferă să se uite la TV, pentru că ăla are noimă.

Întrebați-mă ce gen e cartea și o să fiu la fel de confuză precum sunt și în privința titlului: ar putea fi satiră, ar putea fi distopie, ar putea fi o încercare de post-modernism. Ar putea fi multe, dar nu reușește să fie mare lucru. Nu pricep ce încearcă să facă, așa că mi-e foarte greu să spun în ce mod nu reușește. Pentru o satiră, e lipsită de umor și critică reală; pentru o distopie, e lipsită de idei; pentru post-modernism se ține prea aproape de realitate și pare să vrea să comenteze prea mult. E la o intersecție de genuri unde nu știe încotro vrea s-o apuce, așa că mai bine rămâne, leneș, unde e.

Povestea mare, atâta câtă e, e despre o țară nenumită în care tinerii din Rețea ies în stradă să protesteze contra Partidului și ajung să creeze o Uniune pentru Reforma Structurii Sociale; Uniunea promite că va tăia pensiile de tot. Societatea se divide între tinerii care susțin Uniunea și bătrânii care susțin Partidul.

În punctul ăsta, am zis că e clar că avem de-a face cu ceea ce se numește prin cercurile literare un „roman à clef”, iar prin cercurile informale „o poveste de-aia de știm noi la cine se referă, chiar dacă numele-s schimbate”. Evident, Rețeaua e Facebook, Partidul e PSD și Uniunea e USR (transformată aici în URSS).

„Aaaah!” am spus eu. „E o critică la adresa situației politice contemporane, doar vag mascată prin schimbarea de nume!”

Aș, nu. În afară de un Președinte mai degrabă absent și de niște legi ale justiției făcute cu dedicație, în poveste nu prea există legături cu vreo porțiune de istorie recentă pe care s-o recunosc și eu.

Lucrurile încetează să se asemene realității noastre din momentul în care Uniunea preia tot controlul și se ajunge la asasinate și o Uniune a Scriitorilor ciudat de des pomenită, în contextul în care nu face mare lucru. Deși, dacă stau să mă gândesc, mai nimeni nu face nimic. Partidul vechi e uitat afară din acțiune – prin înfrângerea în alegeri, e ca și cum n-ar mai exista. Uniunea dă legi fără consecințe pentru narațiune (cum ar fi desființarea gradațiilor profesorilor).

Până la urmă, într-o întâlnire, Prim-ministrul e omorât, iar unul dintre cei doi Viceprim-miniștri, un scriitor, ajunge Prim-ministru interimar. După ce nu face nimic, în afară de mers la o nuntă și mers într-o vizită oficială în Marele Stat de Răsărit (unde e măgulit că e tratat regește și i se dă un contract pentru publicarea de un milion de exemplare dintr-o traducere a unei cărți a lui), își omoară adversarii politici (cu pistolul) și pune mâna pe puterea absolută.

Povestea asta, chiar și lipsită de logică cum e, e mai interesantă povestită pe scurt decât e citită.

Personajele n-au nume ci se face referire la ele după funcții (Prim-ministrul, Viceprim-ministrul, Președintele, Profesorul). Nu prea au nici personalitate. Sunt acolo să susțină non-povestea.

Stilul povestirii e inegal: orice se întâmplă politic e povestit sumar și sec, ca o înșiruire de fapte din rezumatul unui copil de școală primară. Când e vorba de trăirile interioare ale personajelor, ele ori nu există, ori sunt pornografii exprimate prin puseuri poetice, ori sunt imitații ale vocii interioare ale unei țațe. (Nu știu de ce, dar țațele își vorbesc cu „fa”, de zici că citesc portativul; eu una n-am auzit în viața reală decât „fă”.)

Uneori există influențe de realism magic, ca atunci când sufletul unui bătrân se ridică la tavan, scăpat de viață; dar pentru că romanul în sine nu are nimic nici în clin, nici în mânecă cu realismul magic, sună mai degrabă ca niște figuri de stil ciudate sau ca niște deliruri (ceea ce poate că sunt, naiba știe).

Iar pe lângă toată varza asta, naratorul ne scrie des comentarii proprii și insipide în paranteze, comentând evenimentele și eventual spunându-ne câte ceva despre viața sa:

[M-am bucurat și eu când s-a tăiat gradația, că mie au apucat să mi-o ia în calcul la pensie. Tu mi-ai promis de la început că mă vei ierta, dragă cititorule. Nu-i așa?]

Dar naratorul e și el un personaj la fel de lipsit de personalitate precum celelalte, existând tot într-o lume fără noimă, dar cu și mai puțin context decât oricine altcineva. E ca și cum ar comenta din când în când cineva din autobuz despre lucruri care nu te interesează: ce să promiți că ierți? Nu promiți nimic, aștepți să vină stația și să te dai jos.

N-aș zice că există vreun personaj principal, dar să spunem că cel pe care pică mai des lumina reflectoarelor e Profesorul, un tip la 65 de ani, ieșit la pensie, a cărui nevastă s-a sinucis cu 7 ani în urmă când l-a prins în pat cu o elevă.

La începutul cărții, Profesorul trece printr-o operație, care e prilej perfect pentru o asistentă de 50 de ani să-i facă laba. Altă descriere mai bună pentru întâmplare nu există. Pe tot parcursul cărții, Lesenciuc se ferește de cuvinte descriptive când e vorba de organe și acte, dar mizerabilismul face evitarea asta să fie ca o tichie de mărgăritar pe un porc.

Între noi fie vorba, există o anumită tipologie de scriitor masculin care inserează scene gratuite de sex în scriitura proprie, dar dintr-un motiv sau altul nu vrea ca sexul respectiv să fie ok. Nu știu, poate o fantezie sexuală ca atare le-ar știrbi din ideea de „cultură înaltă”; dar în loc să evite să taie scenele și să le păstreze pentru sine, apar situații de-astea, în care personajele se aruncă într-un act sexual fără noimă sau motivație, fără consecințe în restul cărții, și care nu place nimănui (nici personajelor implicate). Cumva, lipsit de eleganță, plăcere sau orice conotație pozitivă, sexul gratuit pare mai acceptabil artistic, poate pentru că-și umple cititorii nu de interes, ci de sictir. Ah, sictireala! Acest sentiment artistic pe care-l căutăm toți! /s

După ce iese din spital, Profesorul o sună pe fosta elevă cu care s-a culcat cu 7 ani înainte, iar ea, oportunistă, vine să-l vadă și devine amanta lui. Pentru că Profesorul pică prin zonă la guvern, ajunge Consilier și mare mahăr în stat. Se căsătorește cu fosta elevă și îl are drept naș pe Prim-ministrul Interimar; în timpul nunții, îl apucă o criză de boală, iar nașul și mireasa merg într-o cameră de hotel unde au parte de sex mizerabilist în timp ce Profesorul stă să moară.

La final Prim-ministrul Interimar devine dictator, omoară o grămadă de lume și dă dispoziții să fie eutanasiați bolnavii cronici bătrâni și scriitorii care n-au venit la o întâlnire.

Dacă toate astea par fără logică, așa și e! Cartea e o poveste „și apoi”. De exemplu, Uniunea spune că vrea să taie pensiile. Și apoi Profesorul sugerează să se crească vârsta de pensionare. Și apoi Prim-ministrul Interimar omoară bătrâni bolnavi. Între lucrurile astea nu există o legătură decât cel mult tematică. Deciziile și acțiunile nu au consecințe. Lucrurile se întâmplă pur și simplu. De ce omoară Prim-ministrul Interimar tot felul de oameni? Nu știu. De ce devine dictator? Pentru că cică ar fi ahtiat după putere, deși n-am văzut treaba asta până acum. Totul e de fapt o conspirație de stânga a unor necunoscuți! (Poate a unei edituri.)

Romanul, în totalitatea lui, mi-a dat impresia unei satire lipsite de curaj și, din cauza elementelor fantastice, fără legătură cu lumea reală. Trebuie să știi politica românească din ultimii ani ca să înțelegi la ce face referință, dar odată ce înțelegi referințele constați că de fapt e irelevant că le știai. Tiparnița a lucrat, cuvintele s-au așternut pe hârtie, le citești și nu-ți spun nimic.

Cartea pare că urăște și caricaturizează pe toată lumea, dar caricaturile sunt atât de rupte de realitate încât critica e adusă de fapt unor lucruri imaginare. Deci atunci poate încearcă să fie un SF despre un univers paralel?

Nicidecum, pentru că nu stă în picioare ca SF. E o struțo-cămilă care nu știu pentru cine ar funcționa, în afară de conspiraționiști alarmiști români care vor să descifreze aici mesaje despre cum o să fim toți târâți într-o nouă dictatură de… *își verifică notițele*… Uniunea Scriitorilor Români.

Naiba știe, poate că totul e o satiră legată de USR-ul lor și de certurile lor interne. Deși nici asta nu prea cred.

Singurul lucru care m-a ținut cu sufletul la gură la roman e tehnoredactarea. Din când în când, linia de despărțite în silabe pleca de la finalul rândului și ajungea cu un centimetru mai la stânga. Alteori, punctele de la finalul propoziției dispăreau. Am găsit numeroase greșeli de tipar, genul pe care nu le găsești la o căutare automată, cum ar fi „el l-am”, sau confuzii între „aceleași/aceeași/aceiași”. A fost o adevărată aventură să le descopăr. Nici măcar nu le pot reproșa ceva celor de la Editura Creator: au făcut cartea marginal mai interesantă.

Am citit toată cartea amuzată de cât de prost e scrisă.

Nu m-au ofensat împunsăturile la adresa „tinerilor” (evident, un reproș adus lor e că tinerii nu citesc, lol), nici sexul sictirit, nici caricaturile răs-răsuflate de femei proaste (țațe), cicălitoare (soții) sau ușoare (eleva), nici faptul că personajele n-au noimă. Am râs, am povestit mai departe, m-am bucurat că am ocazia să citesc această carte atât de slabă, dar care reunește atâtea clișee mult-urâte din literatură română și literatură înaltă.

Dar până la urmă mi-am întâlnit și eu nașul. Lesenciuc a reușit să scrie ceva care să mă ofenseze. Iată:

Își scoate stiloul din buzunar, fără să observe că omologul mare îi întinde un stilou, se apleacă pe contract și semnează apăsat, ca și cum nimic și niciodată să nu poată întoarce ceea ce e scris acolo […]

(pag. 215)

A murit ceva în mine. Cum să semnezi, mă, apăsat cu stiloul?! Nu e pix! E stilou! Te durea, mă, să scrii că are pix, ca să fie personajul și mai din topor și tont, iar fraza asta să aibă totuși sens?

Când nu vor editurile să te publice…

Fri, 08 Aug 2014 08:05:00 +0000

Lumea-și face reclamă la orice pe Facebook și în general nu prea mă interesează chestiile respective. Dar ieri era un individ care postase ceva de genul:

Mi-a atras atenția următoarea chestie: „Nici o editură n-a vrut să mă publice, nu ştiu de ce, nu mă pricep la ăsta. Dar, „m-am publicat” singur, cartea e online, pe blog. DESCĂRCAŢI-O GRATUIT DE AICI:”

Nicio editură... șansele să nu te vrea nici măcar o singură editură din România sunt mici. Bine, poate nu Humanitas, poate nu Polirom, dar ceva, undeva, tot pică. Am zis că poate o fi trimis omul cartea doar la trei-patru edituri mari. Dar parcă și așa era suspectă treaba. Așa că am băgat nasul, să văd ce e cu ea. Și am înțeles de ce n-o vrea nimeni după primele cinci minute de studiat problema.

(Cartea e aici.)

Primele chestii care mi-au sărit în ochi:

cartea are 579 de pagini gigantice și e plină de poze. Partea cu paginile gigantice poate fi redresată de editură, dimensiunile totale, însă, nu. E prea mare, prea costisitoare ca obiect și deși nu există limite oficiale ale dimensiunilor cărților, există totuși niște limite informale: „ar vrea cineva să cumpere o carte de genul ăsta la dimensiunea asta?” Șansele sunt destul de mici. 50 lei pe un volum de călătorii cât o cărămidă? Hm, poate, dar ai mai multe șanse cu 20 lei și un volum mai mic.
sunt foarte multe poze și majoritatea sunt neinteresante și de proastă calitate. Adică nu te atrag, ci te resping. O frunzărești și pare că te uiți pe pozele de vacanță ale lu' mătușa. Interesant?... Nu neapărat.

Cele două s-ar putea rezolva, să zicem. Dar pe urmă vine tehnoredactarea. Mostră (sic!):

-Bună ziua, mergeţi spre Italia?

<p>
  -Da<br /> -Şi m-aţi putea lua şi pe mine?
</p>

<p>
  -DAR NU AI DROGURI?!
</p>

scrisul cu majuscule e de evitat. De fapt, e bine să-l eviți de fiecare dată când poți să-l eviți. Sublinierile făcute cu majuscule se pot face foarte bine cu italice.
semnele exclamării nu sunt doar prea multe, ci sunt excesiv de multe (nu în mostră, în carte ca întreg). E puhoi de semne de exclamare. Sunt 10.375 de semne de exclamare în text. Aproape 0.90% din cartea asta sunt doar semnele de exclamare. Ca idee, o propoziție mai lungă, dar nu foarte lungă, sare de 100 de caractere, deci ai propoziția lungă și semnul de exclamare după ea. Sau, dacă vreți să vă imaginați și mai bine cum stă treaba: toată cartea are vreo 600 de pagini, deci sunt cam 20 de semne de exclamare pe pagină.
autorul pune des trei semne de exclamare unul după altul -- de 899 de ori. E absurd, e foarte mult. În mod normal, !!! nu are ce căuta într-o carte.
paragrafe lungi. Când un paragraf sare de 300 de cuvinte (cam atât are o pagină dintr-o carte obișnuită), nu-i a bună. Când un paragraf sare de 500 și nu te cheamă Marquez, ar trebui să te regândești dacă vrei monstrozitatea aia într-o singură bucată.
folosirea tab-ului pentru indentare (nu pot ști sigur, dar mă iau după faptul că uneori paragrafele sunt indentate, alteori nu). Nu. Nu, pentru că e o porcărie și dacă vrei să schimbi indentarea pe urmă nu poți. În plus, apar erori, ca în cazul de față.
tot felul de probleme la nivel de formatare, care arată că nu și-a corectat textul deloc. De exemplu, ca în mostra de mai sus, ai replică, linie goală, replică, replică, linie goală, replică. Impresia e de lene, nepăsare și amatorism.

Altă mostră (sic!):

Iulia nu a întârziat (lucru important)! Am povestit 2 ore, până la 1 noaptea. Vorba cuiva: “m-a umplut de respect” zicând că cică îs diferit de ruşi, că îs atent, amabil,
etc. La 1 noaptea mi-a zis că tre' să meargă la culcare că e obosită şi că a doua zi lucrează iar. I-am zis ok, cum să nu, dar mai rămâne un lucru de făcut... şi am sărutat-o! Fie vorba între noi… de obicei f** la prima întâlnire, dar pe asta am zis să o iert... HA HA HA! GLUMESC!!!!!! Mitocănie masculină, fetelor! Pentru noi e o plăcere, un sport, un orgasm să fim “ciobeni”! Nu e nimic personal cu voi! Mai
ales că pentru Iulia, tot respectul!

Și pe partea de conținut apar probleme, după cum se vede.

stilul. Are un stil „ca-n viață”, dar nu în sensul fermecător, ci în sensul în care reușește să fie obositor și zgomotos, în care se pierde pe drum, face paranteze pe care nu vrei de fapt să le auzi și vorbește ca acel prieten cu care ieși la o cafea și la final ai nevoie de o vacanță, că ți-a făcut capul calendar. Stilul oral din cărți nu e cu adevărat aruncat pe hârtie, cum ar părea. E studiat, e făcut cu cap, ca atunci când citești să ai senzația că personajul are totuși ceva de zis. Aici sunt mult, mult zgomot și puțină informație.
stilul 2. Autorul n-are abilități stilistice și nu se străduie să le dezvolte. Uneori scrie niște descrieri de-ți stă mintea-n loc de cât de prost sunt formulate: „a scos un nor de fum violent! Nu am mai văzut aşa ceva de când îs! Deci, nor de fum rotund de mărimea unui bolovan cu diametru de un metru…” (mă întreb dacă mărimea unui bolovan cu diametru de un metru e diferită de mărimea unei mingi cu diametru de un metru)
nu știe ce să aleagă din experiență. Pune tot ce-i trece prin cap pe hârtie, dar nu tot ce-i trece prin cap are valoare. De fapt, deseori ce e în capul lui e perfect comun și deci neinteresant. Chiar și în fața a ceva captivant, el se observă pe sine: fata pomenită în mostră era o barmaniță rusoaică, dar autorul ne povestește că era „bună”, că a sărutat-o, și că el e discret în relațiile lui de dragoste. Despre fată nu știm nimic, de fapt. Cine e? Care e situația ei familială, care e lumea ei? Presupunem că trăieșe altfel decât cei de la noi, dar nu știm nimic despre ea. Autorul ratează oportunitățile care i se deschid și preferă să se descrie pe sine cu experiențele lui interioare.
câteodată, pe neașteptate, apare filozofeala de duzină despre dragoste și viață. O fi încercând să fie profund, dar deja filozofeala pe diverse teme e mai ieftină decât kilul de roșii urâte.

Ca să nu ziceți că sunt rea cu omul când spun că e filozofeală de duzină:

Deci 2: o persoană îţi oferă ceva fain, alta îţi oferă altceva fain! Păstrează amintirile faine! A găsi persoana cu care să te înţelegi cât de bine şi care să îţi ofere cele mai multe amintiri faine e chiar foarte indicat! Dar nu există omul perfect care să îţi ofere toate “recordurile”!!!! NUMAI MESSI SPARGE TOATE RECORDURILE!!!! HA HA HA, ce nebun îs! Şi cât îmi place de mine! Narcis! AAA!

Subscriu la faza cu Narcis.

Sunt sigură că dacă aș vrea neapărat, aș putea să continui, dar hai să rămânem aici. Ideea e că volumul ăsta (volumul I, mai urmează în serie, doamne iartă-mă) ar avea nevoie de o grămadă de muncă pentru a deveni publicabil. Poate fi interesant pentru unii, cei cărora chiar le pasă de autor, să zicem, dar pentru publicare e nevoie cam de altceva.

Ce ar fi de făcut:

Eliminarea multor digresiuni neinteresante, ca să fie scurtat și adus la dimensiuni rezonabile.
Editare, ca să nu mai sune ca un adolescent hiperactiv cu probleme de atenție și mai egocentric decât o turmă de Narciși.
Selectarea unor poze mai interesante, editarea lor ca să arate mai ok.
Reformatarea întregii cărți după niște standarde cât de cât. (în străinătate editurile au de obicei standarde de formatare pe care trebuie să le respecți ca să te ia în considerare; la noi ai noroc dacă afli unde poți trimite un manuscris, că sunt secretoși...)

Chiar și presupunând că autorul ar fi dispus să se adapteze rigorilor editoriale, e multă, multă muncă la mijloc. Nu mă mir că editurile nu vor să-și asume bătaia de cap, pentru că ar trebui să-l ghideze ca să devină un scriitor barem acceptabil și: a) s-ar putea să nu știe cum s-o facă; b) nu cred că le merită efortul.

Am scris toate astea pentru că nepublicarea nu e musai o conspirație împotriva cuiva, nu e neapărat vorba de o nepotrivire ideologică, de un sistem închis, de răutate. Se poate să fie vorba pur și simplu de o neconcordanță cu standardele minime.

Sufletul Neamului Românesc, serie scrisă de Romavia.

Sat, 04 Jan 2014 18:02:31 +0000

Ieri am întrebat pe blog ce vă sugerează următorul citat:

Codrin s-a lăsat îmbrățișat în voia inimii de părintele Kalinic. Mirosul sacru al tămâii, cu îmbrățișare cu tot, i-a pătruns în adâncul sufletului.
-„Codrule, codruțule
Ce mai faci drăguțule”? îl întrebă părintele, a cărui sonoritate dulce a vocii, făcu inima lui Codrin să tresalte de dor.

Nu mă așteptam ca toți să fie complet de acord cu un lucru: „un fanfic ortodox porno”, „doi homosexuali religiosi”, „relatia tip “Caldarusani”” (am dat pe Google pentru asta), „citatul erotico-bisericesc”, „Gay porn and forest porn” – toate astea sunt citate exacte din comentariile postării. Am crezut că cineva, undeva, mai trăiește în inocență, la fel ca autorul. Voiam să fac o statistică a interpretărilor erotice/non-erotice ale acestui pasaj. Am stat mult timp printre fane nebune care văd tensiune sexuală și acolo unde nu-i, așa că am crezut că vor fi două tabere… sau ceva… Cea mai non-erotică interpretare a fost „fiction protocronist, de influenta optzecista”.

Statistica spune: strigător la cer de erotică. Experimentul meu s-a scufundat din cauza faptului că am ales un pasaj prea clar încărcat de tensiune îmbibată cu dor mistuitor și iubire dulce. Însă în ciuda aparențelor, romanul nu e pornografic. Nu e nici măcar erotic. Singurul penis adorat în seria din care face parte e cel al lui Dumnezeu, chestie care ar trebui să fie îmbucurătoare, dar nu mi-e foarte clar de ce.

Numele seriei: Sufletul Neamului Românesc
Autor: Romavia
Titlul primei cărți: Sufletul Neamului Românesc – Vol. I: Legenda nemuritorilor din Valea Dunării. ZALMOXIS. Primus Getarum et Europae Legislator.
Titlul celei de-a doua cărți: Sufletul Neamului Românesc – Vol. II: Dacia Felix, August, Terra Mater sau Pământul Făgăduinței.**
Genul cărții (și al seriei):** spiritualitate, aventuri (cred), conspirații, revelații. Autorul ar spune probabil că e un roman ortodox, BOR probabil că l-ar arde pe rug (mă refer la roman, nu la autor).
Relația dintre Kalinic și Codrin: maestru-discipol, învățător-învățăcel. Nu știu sigur dacă e enoriaș-duhovnic, că nu reușesc să mă prind cum funcționează ortodoxismul lui Romavia.
Despre ce e vorba în carte (și serie): în principiu despre cum Codrin descoperă adevărul despre lume și România. O carte plină de revelații despre cât de grozav ne e destinul și despre Dumnezeu.
Teme abordate: Sfinxul, destinul poporului român, hinduism, ortodoxism, daci, Traian Băsescu împăratul Romei, lupi care urlă mantre hinduse la lună, Zamolxe creștinul, extratereștri, Eminescu, Eliade.

Cărțile le găsiți aici. Sunt gratis în format .pdf.

Din câte văd, mulți ar fi înclinați să nu citească așa ceva, dat fiind faptul că seria e scrisă de un spiritualisto-conspiraționist. Dar dincolo de această orientare a autorului, ce e remaracabil la serie e un fel de fascinație a absurdului pe care o creează. Prima oară când am început să citesc seria eram cu prietena Linda într-un Pizza Hut și citeam pe rând. Când pufnea una în râs, cealaltă lua cartea. Mai ales că autorul se străduie să facă ceva remarcabil acolo, are idei mărețe.

Romavia își ia zborul spre înălțimile sufletești ale poporului din care face parte dar se ciocnește într-un pseudonim de companie aviatică sau de fermă de găini. Bulversat de accidentul său aviatic la început de drum, încearcă să vorbească despre misticismul iubirii față de Dumnezeu, dar ajunge să scrie ceea ce pare a fi un început de pornografie cu preoți. Zânele lui adoră inocent și plin de candoare penisul erect al divinului prezent în formațiunile pietroase de lângă Sfinx (noi cred că le spunem „babe”). Și, în cele din urmă, îi insultă pe toți cei pe care-i pomenește admirativ, bagă cu copy-paste din Wikipedia și alte surse și ne amețește cu poezii de Eminescu, toate în timp ce-și ilustrează cărțile cu poze proprii și poze furate.

Cineva întreba prin comentarii de ce e Kalinic scris cu „K”. Recunosc că nu știu – părintele e cel de la Peștera Ialomiței, ceea ce înseamnă că poate mai trăiește, ceea ce înseamnă că s-ar putea să-l mănânce pe Romavia cu fulgi cu tot dacă i se citesc anumite pasaje. O fi tertipul șiret al autorului de a scăpa cu viață.

Motivul pentru care am pomenit romanul ăsta pe blog, pe lângă pasiunea mea pentru literatură proastă e că e mereu surprinzător. De fiecare dată când vreau să dau uitării seria, îmi revine în minte cu câte ceva. Erotism accidental. Absurd de parodie. Traian Băsescu, care e împăratul Traian al Romei, iar fiica lui Elena e o preoteasă malefică.

Nu mă pot abține să nu bag un citat.

Elena Băsescu a dovedit […] că nu știe să se exprime nici acum, după aproape 2000 de ani, în limba română. Tracul pe care îl are atunci când vorbește în public nu este întâmplător, deoarece pe sufletul ei apasă o veche rană, care se trezește de fiecare dată când vorbește oamenilor. Asta e, i-a rămas un trac în gât

Îngroșarea e din original. Aș putea să vă povestesc și de ce Elena Băsescu nu e Albă ca Zăpada, dar deja mă întind cu vorba.

Pe undeva mi-e jenă că râd de cărțile lui Romavia. Omul e foarte sincer în credințele lui, are nebunia de a învăța omenirea tot felul de conspirații absurde pe care le crede adevărate (ca una din creaturile lui Umberto Eco din Pendulul lui Foucault). Pe de altă parte, și-a publicat cărțile. Ele există în variante cartonate, le-am văzut la chioșcuri, le-am scos de pe net. În momentul în care publici, pierzi controlul asupra textului – oricine îl poate critica și interpreta, poate să placă sau să displacă.

Faptul că e un roman protocronist, sau un roman care se dorește de factură religioaso-spirituală nu reușește să explice întreaga sa existență. E un mister pentru mine. Recunosc. E genial și prost în același timp, un fel de auto-parodie care nu e conștientă de ce e.

(și bănuiesc că mai devreme sau mai târziu autorul o să ajungă pe aici, să mă înjure puțin)

Iubiții curcubeelor, erotismul și moartea pasiunii [interzis minorilor]

Sat, 08 Jun 2013 21:12:02 +0000

Către cei cu vârste sub 18 ani: regret că nu vă pot permite accesul. Dar cartea asta cu iubiții curcubeelor e prea explicită ca s-o citiți. Ok, nu, e mult prea proastă ca s-o citiți și e bine să vă păstrați inocența cu privire la nebunia umană până mai creșteți. Și e și explicită. Deci, întoarceți-vă doar când faceți 18 ani. Mersi.

Dată fiind pasiunea mea de-abia exprimată pentru chestii femeiești, cea deseori exprimată pentru literatură și cea des vizibilă pe aici pentru MISA, cineva mi-a oferit o combinație a celor trei. Cartea „El şi ea, Alchimiştii tantrici, Iubiţii curcubeelor: literatura erotică sublimă”. Sau: cum să scrii fără editor, fără experiență, fără noroc și cu mult entuziasm, Partea I!

Linkul la câteva fragmente din carte e pe scribd, aici.

Pe cartea respectivă spune că e interzisă minorilor, cardiacilor și pudicilor. Eu adaug că e nerecomandată dacă sunteți în public.

Așa. Prezentarea cărții: n-am văzut decât câteva pagini, dar erotismul ei e mai straniu decât calmarul gigant care mângâia erotic castelul Hogwarts și absurditatea e ceva mai mare decât în cartea cu Sufletul Neamului Românesc (legenda lui Zamolxe) de Romavia.

Primele rânduri vizibile, de la pagina 56, te izbesc prin imposibilitatea lor anatomică, scoasă parcă dintr-un film porno-horror:

(pentru necunoscători, „lingam” înseamnă penis, „yoni” înseamnă vagin. Dar chestiile de mai jos nu știu ce înseamnă)

[…]cu un gest intens, care părea că se derula cu încetinitorul, îşi aplecă capul într-o parte şi îi îngiţi savuros tot lingamul.

…Uh, nu-i veneasă creadă, dar înainte să îi mai apară alte gânduri, în timp ce el se uita încă la gura ei însângerată puţin, o simţi cum cu cealaltă mână îi scoate lingamul lui prin yoni-ul ei şi i-l pune la loc… Era incredibil! Şi acum îi era mai ferm, mai pur şi mai atrăgător ca niciodată…

Mă uit frapată la acest parcurs neobișnuit al unui „lingam” care intră pe gură și iese prin vagin, ca să fie lipit la loc după ca bucata de coapsă a lui Prâslea cel Voinic. Cum naiba?! CUM?!

Femeia din acest cuplu deosebit de frapant biologic își dă jos capul de pe umeri și îi crește altul. Poate că nu voia să ajungă în genunchi (o fi fost tare podeaua), pentru că își coboară primul cap în fața „lingamului” bărbatului și continuă cu sexul oral. Sexul oral cred că e o activitate cu care autorul/autoarea textului (nu-i e dat numele, cartea e anonimă) nu a avut niciodată de-a face.

Pentru că wow.

îi linse uşor scrotul, apoi urcă în sus spre vârful lingamului, umezindu-l din abundenţă şi îl înghiţi treptat, până aproape în întregime, de trei ori la rând.

Sună ca o fată care a fost călugăriță până la 19 ani, închisă într-o cămăruță în vârf de munte, care a decis că nu mai vrea să-și dedice viața lui Hristos, ci vrea să scrie pornografie. S-a uitat prin reviste, a căutat pe wikpedia o descriere, după care și-a imaginat cam cum merge treaba. Ne dă detalii tehnice – umezește „lingamul” din abundență, apoi îl înghite treptat. Cât de tare? Până aproape în întregime. De trei ori la rând? Nu mă prind care-i faza. O fi făcut un du-te-vino de trei ori. Cine știe.

Cu fiecare înghiţitură simţea cum lingamul lui îi intră în gură şi îi alunecă pe cerul gurii ei în jos şi îi penetrează gâtul, dar era ca şi cum intensitatea fiecărui centimetru din ea creştea în el fantastic demult.

Aici nu prea pot comenta, că sunt pe jos de râs.

Simţea cum Bărbatul din el se trezeşte atât de intens prin aceste plăceri erotice şi prin sublimările lor, încât pielea lui plesnea de extaz şi îi cădea jos, lăsând să apară un alt înveliş în loc.

Bărbatul-șopârlă. Când se apropie de orgasm, năpârlește. Și pentru ca totul să meargă înainte în același stil:

Capul îi era lăsat extaziat pe spate, iar privirea şi fiinţa lui aspira în sus, către Lumina Divină a Iubirii. Când la fel de simplu, ea îi taie dintr-o mişcare capul, care se rostogoli la picioarele ei.

Tăie.
Ha! V-am zis eu că era călugăriță?!… Ok, ok, nu am zis-o în sensul ăsta. Dar oricum, ha!
Nu-i nimic, că el trăiește și fără cap.

Următorul fragment, pagina 101, cuprinde această bijuterie de descriere:

Florile au început să miroase maitare şi să se deschidă la maxim, reflectând din preaplin, paradisurile astrale din care vin şi de a căror prezenţă vorbesc, impulsionând totodată în subtil ca yoniurile multor femei şi inimile lor să se trezească uşor şi să înceapă să vibreze fiecare în ritmul ei tainic şi unic, de dor de Dumnezeu, concretizat de nivelul de conştiinţă al fiecăruia.

Trecem peste faptul că autoarei (trebuie că e o autoare, după stilul dulceago-aiurit și lipsit de teamă în ce privește castrarea bărbaților) i-ar prinde bine o camaraderie cu cineva care să-i corecteze pe șest gramatica. Mă întreb însă ce legătură au florile cu „yoniurile” și de ce anume ar trebui să vibreze yoniurile? La fel cum cred că niciun bărbat nu s-a trezit cu lingamul detașabil, nici eu nu m-am trezit cu părți de corp vibrând fără cap și noimă.

Poate pentru că nu mi-e destul de dor de Dumnezeu. Sau n-am nivelul.

Pe la pagina 110, se reinventează geografia:

Între munţii feselor ei rotunde şi tari, se ascundea valea cea intimă a izvorului ei tainic, împreună cu dealurile pline de promisiuni ale coapselor şi ale gambelor ei pline şi suple. Deasupra feselor se întindea maiestuos podişul viorii mijlocului ei, cu câmpia netedă şi senzuală a spatelui ei, până la trecătoarea cambrată a gâtului ei de lebădă cosmică, pierdută în firele părului răsfirat de vânt, asemeni firelor iluziei cosmice! Roua cu sclipirile ei de diamante, îi amplifica şi mai mult magia formelor, rotunjimile, adâncimile, netezimile şi culoarea ei de fruct, bine copt.

Cine vrea să-i cumpere un atlas? Sau să o scoată pe afară, să vadă cum arată un munte? Și de când au viorile podiș? Dar de ce ar fi gâtul ei o trecătoare, cambrată sau ba? Ce e o lebădă cosmică? Ce-s alea fire ale iluziei cosmice? ȘI cum se răsfiră? Și ce-i cu salata asta de comparații și „figuri de stil”, care se termină, potrivit, cu un fruct?

Când se hotărî să se apropie de ea, odată cu lingamul lui erect ce se ridica acum maiestuos, admirând-o şi el în felul lui total şi uşor fanatic, totul parcă în natură se oprise un pic.

Mă abțin. Mă abțin. Mă abțin.
=))
Nu mă pot abține.
Cred că e singura carte în care trebuie să precizezi că bărbatul venea și el undeva în spatele lingamului. Pentru că e detașabil.

Descrierea ei ca formă geografică implauzibilă continuă:

apele lacului inimii ei, cu capul sprijinit de sol şi cu plinătatea şoldurilor ei – curbe aruncate în sus, susţinute de arcuirea extaziantă a mijlocului şi a liniilor voluptoase ale spatelui ei transpirat, ce urca până în părul ei răvăşit şi super hipnotic răsfirat peste gâtul şi faţa ei.

Super hipnotic. Deci femeia asta are fundul munte, coapsele dealuri, yoniul vale, gâtul trecătoare și inima lac. Rețineți, pentru că urmează imaginea asta:

El admiră acest inefabil mister viu al creației, venind în spatele ei şi impregnân-du-i inima cu lingam-ul său, într-un ritm sublim armonios al savurării iubirii inimilor lor!

Deci, a plonjat cu lingamul până în inimă, ca-n bancul ăla cu „Stați liniștită, doamnă, inima o ocolim!”
E clar – făceau postura numărul patru. Cea legată de iubire 😀

Pe cât de roşii şi de dilatate erau înainte lingam-ul şi yoni-ul lor, pe atât de rafinate erau acum ritmurile în care el intra în ea sau prin care ea îi rotea lingam-ul prin adâncurile yoni-ului ei.

Călugărița noastră lipsită de editor și de perdele ține neapărat să ne explice acele detalii fiziologice pe care nimeni nu ținea neapărat să le citească. Roșii și dilatate?… Sexy.

Simţea inelele yoniui ei cum trecea printre ele şi cum i secontractau savuros pe toată lungimea lingamului său, ca o mulţime de guri, şi cum întâlneşte în adâncurile ei rotunjimea alunecoasă a uterului.

…Anatomia a luat-o la dreapta, cartea a luat-o la stânga. Alooooo! Care inele? Care uter?! Ai înnebunit?! Carte, mamă, a trebuit să bag un ochi pe site-uri rudimentare de anatomie ca să mă asigur că nu s-a schimbat structura corpului uman de când eram eu în liceu.

O mângâia vrăjit de frumuseţile ei, de talpa simetrică şi glezna subţire a picioruşului ei mic,

Erm. De ce are talpa simetrică? Cum adică, simetrică?! Are două degete mari? Două degete mici? Ce fel de monstrozitate e femeia asta, până la urmă?

Orgasmul energiilor plenare din inima yoniu-lui ei, ca un val imens, îi ajungea din urmă înotul lui de delfin, prin întinderea oceanului iubirii.

Nu mai am ce comenta. Mă lasă fără cuvinte.

Dar la pagina 125, fragmentele disponibile din carte ne asigură că totul se termină cu bine, în ciuda capetelor căzute, lingamului detașabil, tălpii simetrice, corpului geografic și uterului care e în altă parte decât ar trebui:

El simţi atunci că abandonarea ei în braţele lui şi ale iubirii e mult mai intensă decât asaltul lui amoros şi că îi genera şi amplifica astfel tăria lui interioară şi exterioară, urcând împreună la unison, saltul conştiinţei orgasmului beatific al iubirii şi al desăvârşirii prin sacralizarea trăirii iubiriilor!

Ah. Iubirea învinge întotdeauna. Sau ceva de genul.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Fri, 31 May 2013 09:48:20 +0000

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist, pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat…

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.

Cincizeci de umbre întunecate – EL James

Wed, 09 Jan 2013 23:18:19 +0000

Prin 20 decembrie îi spuneam unui amic că o să termin de citit seria „Cincizeci de umbre” a lui EL James până la sfârșitul anului. Da, da. Vezi să nu. De-abia azi am terminat cu volumul doi, „Cincizeci de umbre întunecate” („50 Shades Darker”). Pur și simplu nu m-a prins. Poate și pentru că toate firele narative au fost abandonate în aproximativ 3-5 pagini după ce au apărut.

Pe scurt, romanul e atât de prost încât devine bun. Am citit mai demult seria „Amurg” („Twilight”) de S. Meyer, pe care se bazează, și pot să spun cu mâna pe inimă că „Cincizeci de umbre” e chiar mai prost scrisă.

Rezumatul volumului 1: Frumoasa Anastasia Steele, studentă în ultimul an, se îndrăgostește de marele afacerist Christian Grey, care face și el o pasiune pentru ea. Ea vrea poveste de dragoste, el îi pune în față două contracte: unul pe bune, că nu spune mai departe ce are loc între ei, celălalt mai mult de fiță, care spune, pe scurt așa, că ea va fi sclava lui sexuală. Mă rog, nu cu cuvintele astea. Anastasia îl semnează pe primul, nu și pe al doilea, se negociază practicile în pat, se ajunge în pat, se trece prin niște palme peste fund și la sfârșit Anastasia hotărăște să-l urmeze pe Grey prin toate perversiunile. Așa că îl invită să îi mai tragă încă niște palme peste fund, ceva mai tari. El trage, ea fuge. Literalmente.

Sfârșit.

Volumul doi începe cu o Anastasia șocată, pur și simplu șocată!!! că el a putut s-o lovească.

Păi bine, măi, femeie, dar nu tu i-ai zis?… Și el nu ți-a zis să-i spui să se oprească dacă e prea dur? Nu puteai să zici, „Ho, breeeee, că-mi iei pielea de pe fund.” Sau, mai exact, „roșu”, că ăsta era cuvântul de oprire. Ca la semafor. Ce e greu?

…În fine. Anastasia suferă că s-a despărțit de Grey, Grey îi face curte să se întoarcă înapoi. Până la urmă merg împreună la o expoziție foto a unui prieten al Anastasiei. Grey, ca un bărbat perfect echilibrat și normal la cap ce e, cumpără toate pozele cu ea ca să nu ajungă în posesia altcuiva. Perfect normal, nimic ciudat aici. (ca idee, dacă un tip ar cumpăra toate pozele cu mine dintr-o expoziție din motivul ăsta, aș fi pusă pe gânduri)

Din păcate firul narativ e atât de dezlânat încât nu țin minte exact ordinea evenimentelor. La un moment dat Anastasia își găsește de lucru într-o editură. Șeful îi cam face avansuri. Grey, ca un iubit perfect echilibrat și fără probleme de comportament, cumpără pe șest editura la care lucrează. Ana, ca o femeie complet pierdută în spațiu, nu se prinde. Până când tipul încearcă s-o violeze într-o scenă penibil scrisă (practic omul a trebuit să-i spună verde-n față că vrea să se culce cu ea cu sila ca să-i pice fisa. Pierdută în spațiu). În singurul moment mișto din cartea asta, Ana îi trage una între picioare. Pentru că poate. Uraaa! Pe urmă fuge afară din clădire.

Din păcate, partea mișto se termină aici. Apar de nicăieri Grey și bodyguardul lui Grey, care se duc înăuntru și îl mai bat puțin pe șef. Care șef e concediat de Grey (dar nu oficial, ci mai pe ascuns). Așa că Ana e promovată la o săptămână sau două după ce s-a angajat, fără să aibă niciun merit. Până și ea și Grey cred că mișcarea e absolut ciudată, dar EL James nu se oprește din clădit altarul Anastasiei nici măcar când personajele încep să aibă bănuieli.

Alt fir narativ care tot apare și se pierde: Grey și Ana sunt urmăriți de o fostă parteneră de-a lui Grey. Apropo, Grey e Dominant, păsămite. Ca idee, un Dominant, în lumea BDSM (aia cu bice, funii, cătușe etc.), e un tip care domină. Că de acolo vine cuvântul. El e cel cu biciul sau ce-o fi. Sau uneori nu cu biciul, doar cu puterea, cel care conduce, oferă, pedepsește, răsplătește. Și persoana care are rolul submisiv primește, fie că e vorba de lovituri de bici sau recompense sau ce-o fi.

Dar încă din volumul 1, Christian Grey pare să fie mai degrabă avid să se facă totul după voia lui decât să fie cu adevărat implicat în ideea de dominare. Când Anastasia nu vrea să-i facă pe plac, face botic.

Așa că nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut cum se rezolvă problema cu fosta submisivă, Leila. Deci, Leila asta, care a dat în mintea copiilor, se plimbă aiurea prin oraș și a renunțat la igienă sau alte alea, e în același timp un fel de super-agent CIA. Sparge casa lui Grey, le scapă bodyguarzilor, îi distruge mașina Anastasiei, sparge casa Anastasiei, face rost de un pistol… E ca și cum ți s-ar enerva papagalul că-l desconsideri și ar zbura spre tine cu ghiulele. „Implauzibil” e un cuvânt pe care l-aș fi folosit foarte des dacă n-aș fi fost prea ocupată să-mi trag palme peste frunte la fiecare nouă super-performanță din partea unei persoane care se dovedește a fi complet redusă mintal.

Deci. Pătrunde în locuința Anastasiei. Cu un pistol. Fără cheie. Tot vântură pistolul și îi pune Anastasiei întrebări gen „De ce tu și nu eu?” Și se poartă ca un copil de cinci ani – la propriu. E clar că nu înțelege ce se întâmplă în jurul ei, așa că Anastasia, amenințată mai mult sau mai puțin cu pistolul, îi face ceai. Dar înainte ca fosta și actuala să se pună la taclale ca de la pierdută în spațiu la dusă cu pluta, cu pistolul între ele, dau buzna Grey și Taylor (boydguardul). Grey îi spune un singur cuvânt fostei, care pică în genunchi fără să gândească și pistolul îi zboară cât colo.

…Plauzibil, nu?

Ana e dată afară din cameră de un Grey intrat în panică și în loc să meargă la apartamentul lui (cum i s-a zis), se duce să bea cu un prieten. Ajunge târziu acasă, Grey se ia de ea (normal), ea face fițe, el devine Submisiv din Dominant (wtf?!), după care își revine după ce Ana îi spune toate dulcegăriile și prostiile pe care le-a repetat în monologul ei interior în cartea asta și pe urmă el îi spune de ce îi place să bată femei.

Citat din varianta în engleză, pe care am citit-o: „I’m a sadist, Ana. I like to whip little brown-haired girls like you because you all look like the crack whore —my birth mother. I’m sure you can guess why.”

Traducerea mea (n-o am pe cea oficială în română): „Sunt sadic, Ana. Îmi place să biciuiesc fetițe cu părul șaten ca tine pentru că toate semănați cu târfa drogată – mama mea reală. Sigur poți să înțelegi de ce.”

…La faza asta am rămas cu gura căscată. Dintr-o dată, „Cincizeci de Umbre Întunecate” a devenit o carte mult mai grea, mult mai dificilă, mult mai dură. EL James ne-a aruncat într-un vârtej psihologic peste care efect nu-mi dau seama cum vor reuși să treacă. Implicațiile sunt îngrozitoare, toate căile pe care o pot apuca sunt îngrijorătoare. Stau cu sufletul la gură să văd CUM poate duce o scriitoare ca EL James mai departe o revelație de genul ăsta.

„Lumea din jurul meu se oprește. O, nu.”

Nu, zău. Chiar asta spune: „My world stops. Oh no.” Explicația pentru care îi stă lumea-n loc este absolut superbă: asta înseamnă că Grey chiar are nevoie de toate biciurile și toate frânghiile. Oare poate Ana să-i ofere toate lucrurile de care are nevoie?

…Nu asta ar trebui să fie problema, ANA! Prezența ta acolo e un rezultat al unui Complex al lui Oedip care a dat și mai tare în patologic decât de obicei. Toată viața lui, Grey și-a bătut simbolic mama – și s-a culcat cu ea. „Nu sunt o mamă simbolică destul de bună” NU e o reacție corectă. Dar pentru că e o reacție destul de corectă pentru Grey, o cere în căsătorie. Și de fapt asta era toată ideea din scena asta: cererea aiurită în căsătorie.

Mergem mai departe. În direcția de sex pervers, singura chestie care e cu adevărat pervertită în toată cartea asta e imaginea lui EL James despre corpul uman. Grey o pune pe Ana într-o chestie de genul ăsta:

„Spreader bar”. N-am chef să dau pe google să văd ce fel de bară e și nu-s la curent cu termenii BDSM în limba română.

…și o trântește pe pat. Unde dacă răsucește bara, se întoarce Anastasia = fără ca Anastasia însăși să facă ceva. Adică e ca un fel de scândură, bănuiesc, sau ca o paletă de lemn. Eu n-am auzit să poți să întorci o persoană atât de ușor de pe burtă pe spate.

La un moment dat (așa nu m-am obosit să rețin evenimentele în ordine, că și-așa nu contează), Anastasia se duce să discute cu psihologul lui Grey, care îi spune că sexul pervers e absolut ok, nu e nicio problemă, dar Grey vrea așa ceva din cauza copilăriei lui nefericite. Acum pare să se vindece, deci Anastasia nu trebuie neapărat să facă nimic pervers.

Ultimele scene din „50 de Umbre Întunecate” sunt la petrecerea de ziua lui Grey, după ce Ana i-a acceptat cererea în căsătorie. Prima femeie din viața lui Grey, Elena, face scandal și e aruncată afară din sufletul și viața lui (deși înainte erau prieteni), prietena cea mai bună a Anastasiei, care a fost în vacanță tot romanul, află de perversiuni și intră în panică și… cam atât.

Romanul efectiv se termină cu o secvență smulsă parcă dintr-un film de acțiune, în care fostul șef al Anei jură răzbunare. E cea mai bună scenă, cel mai bine scrisă (prin asta vreau să spun că e chiar acceptabilă) și n-are absolut nicio legătură cu stilul haotic, lipsit de fir narativ și acțiune și plin cu descrieri explicite de proastă calitate ale seriei „50 de umbre”.

Mai e un roman, și pe urmă gata.

Recenzie: 50 Shades of Grey

Fri, 26 Oct 2012 21:18:45 +0000

Și din când în când apare cineva și întreabă: ”Care-i faza cu 50 Shades of Grey?” În disperare de cauză o să scriu o recenzie, că deja m-am plictisit să-i spun fiecăruia în parte.

„50 Shades of Grey”, de E.L. James e o carte publicată în 2011 care s-a vândut în vreo 40 de milioane de exemplare (în lume, evident, nu la noi). E tradusă și în română – „Cincizeci de umbre ale lui Grey”. Eu aș fi zis mai degrabă „Cincizeci de nuanțe de Grey”, dar merge și asta cu umbrele, dacă ții neapărat.

Dacă e cineva care are chef să cumpere chestia asta, e disponibilă pe eMag: ”Cincizeci de Umbre” – în limba română

Sau, varianta în engleză, pe Amazon: Fifty Shades of Grey

Despre 50 Shades, într-o ordine oarecare:

E un roman erotic/porno de dragoste, BDSM.
Asta nu înseamnă că scenele de sex ar fi interesante.
Personajul principal, Anastasia Steele, e fata drăguță și obișnuită, varianta de buzunar, fără prea multe semne distinctive. Nu le are cu tehnologia și nici cu umblatul în linie dreaptă.
Christian Grey e bărbatul galant și aristocrat care o cucerește. E mare afacerist, cântă la pian, pilotează avioane și elicoptere și e 50 de nuanțe de dus cu sorcova (vezi titlul).
Autoarea a dat o raită prin dicționar și acum aruncă în noi cu rezultatul. Dacă ar fi în România, n-ar citi niciodată, doar ar lectura – și în loc să facă vreun lucru, l-ar efectua.
Anastasia Steele era asexuală și aromantică până în clipa în care l-a cunoscut pe Grey, la vreo douăzeci-și de ani, când a devenit brusc înamorată și sexuală. Complet credibil.
Deși am crezut (și eu) din cauza altor recenzii că Grey ar fi un bărbat dominant și sadic, e mai mult sadic, dar nu prea e dominant. De-abia poate s-o convingă pe Anastasia, care e îndrăgostită lulea, să facă până și cea mai mică concesie.
Faptul că nu e dominant îl face să semene cu un copil de zece ani care îți spune el cum ar trebui să te porți – și se vaită că n-o faci.
Faptul că nu poate să domine nici măcar un cartof nu înseamnă că nu-i abuziv. O urmărește pe Anastasia peste tot și își impune mereu voința ca un mic tiran – deși ea nu e de acord cu asta.
9.5. Nu sunt sigură, dar cred că abuzivitatea asta s-ar vrea romantică, în stil straniu. Multă lume a căzut de acord că nu prea e.
A, și Grey folosește cică brățări/curele autoblocante pentru jocuri sexuale. Pe undeva pe net niște persoane care știu cu ce se mănâncă spectrul BDSM spuneau că nu le folosești niciodată pentru că te poți răni nasol cu ele (taie circulația etc.).
Cartea favorită a Anastasiei e Tess d’Urberville, de Thomas Hardy (secolul 19). Ceea ce n-ar fi deranjant, doar că se pare că n-a înțeles nimic din ea. (Rezumatul cărții lui Hardy: Tess e violată/sedusă de un tip, apoi se căsătorește cu alt tip, care-i dă papucii când află că nu e virgină. Tess ajunge amanta primului tip, apoi îl omoară pentru că al doilea tip îi spune că așa trebuie să facă, din dragoste/corectitudine. Tess e spânzurată. Al doilea tip se căsătorește cu sora ei, care e la fel ca ea, doar că virgină. Rezumatul cărții din capul Anastasiei: necunoscut.)
Grey e plin de contracte. Anastasia trebuie să semneze unul că nu va divulga niciodată ce fac în pat, iar apoi trebuie să semneze altul că se va lăsa dominată de el.
Contractul e chiar un contract. Mori încet cât îl citești, pentru că e scris în totalitatea lui interminabilă în carte (unele porțiuni chiar de mai multe ori, să mori cu zile).
În contract Anastasia e întrebată ce e dispusă să facă, sexual. Autoarea n-a prea avut idei. Țin minte și acum o listă, care întreba dacă la capitolul jucării sexuale e dispusă să folosească: vibratoare, vibratoare anale, altele. Care altele?… Numai Grey și E.L. James știu.
Grey a fost adoptat. Înainte de adopție făcuse parte dintr-o familie abuzivă. Povestea ar fi mai interesantă… dacă ar fi spusă mai pe larg.
Părul Anastasiei este cel mai sexual păr de pe fața planetei. Indiferent ce face în pat sau în afara lui cu Grey, chiar dacă nu s-a spus că ar fi fost atins părul ăla în vreun fel, și nici măcar ajungând cei doi la orizontală, părul ăla se face vraiște instant și devine, în cuvintele Anastasiei, ”just-fucked hair”. La un moment dat începusem să mă întreb dacă Grey chiar băga ce trebuia unde trebuia, că părul ăla era culmea culmilor.
Anastasia are cele mai plictisitoare vise despre care am citit vreodată. Sunt la același nivel de lipsă de interes ca ale Bellei Swan din Twilight: „În acea noapte visez locuri întunecate, podele albe și mohorâte și ochi cenușii”. Șamd.
Grey are o temniță de inchizitor, numai că nu e temniță, ci cameră, și nu e de inchizitor, că e de Grey. În rest are tot felul de instrumente ciudate.

Partea proastă e că 50 Shades e un roman în care abuzul e descris într-o manieră semi-pozitivă.
Partea bună e că Anastasia e atât de enervantă încât chiar vrei s-o vezi suferind.
Partea proastă e că nu suferă destul.
Partea bună e că există scene de sex care cică ar salva situația.
Partea proastă e că sunt atât de prost scrise încât n-o fac.

Partea bună e că poți totuși face mișto de cartea asta până poimarți (atenție la engleză, și la faptul că scenele sunt spre porno uneori):