Cărți Recomandate on Roxana-Mălina Chirilă

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties”

Thu, 13 May 2021 18:57:14 +0000

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen.

Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood. Cu alte cuvinte, știam ce spune Hollywoodul despre romanul unui englez care povestește de Berlin. Cartea asta am luat-o mai mult din întâmplare decât din vreun interes pentru subiect – dar așa cum se întâmplă uneori, întâmplarea poate scoate la înaintare și ceva bun, nu numai lucruri rele.

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un fel de istorie a unei lumi de acum un secol – dar o istorie în care aproape că te poți scufunda. Volumul e artă. E o experiență care reușește să aducă la viață un moment strălucitor, artistic, plin de energie, glorios, dar în spatele căruia pândește umbra foamei, a extremismului și a disperării.

Nu ne spune o poveste în ordine cronologică, ci ne prezintă pe rând locuri, oameni și evenimente, excentrici, oameni de artă, oameni de știință, criminali și farsori care se perindă prin Berlin – cu bune și rele, cu reușite și eșecuri, dar mai ales, cu tot ceea ce i-a scos în evidență și i-a făcut nemuritori.

Iar textele sunt însoțite de ilustrații în mare parte în alb-negru, care sugerează o lume mai degrabă decât ne-o arată în detaliu.

Cum volumul e enorm_ _(23,5×37 cm), simți mult mai puternic impactul ilustrațiilor în momentul în care te apuci să citești decât uitându-te la pozele puse de mine pe ecran – dau o impresie de spațiu și de tangibil pe care mi-e greu s-o pun în cuvinte.

Mai mult decât atât, creează atmosfera unei lumi într-un fel în care fotografiile de epocă n-ar putea s-o facă. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” nu-și propune să facă o istorie simplă, așa că-și permite să încânte: acolo unde pozele ar spune un adevăr prozaic și concret, pe care l-am trece apoi prin percepțiile noastre de secol XXI, desenele încearcă să transmită un adevăr poetic și emoțional. Nu un „cum era”, ci „cum ai fi perceput”. Schițe de clădiri elegante, dansatori pe scenă prinși în mișcare, privirile flămânde ale săracilor mai degrabă evocă epoca și se pliază pe percepția din epocă, așa cum ne e povestită.

E o decizie inteligentă – nu ai cum să te uiți la un film al lui Marlene Dietrich la fel cum ar fi făcut-o un cinefil contemporan ei. Nu ai cum să vezi fotografiile locurilor faimoase percepându-le modernitatea, nu după o sută de ani. Experiența noastră despre lux, modernitate, cinematografie va interfera. Avem percepții diferite despre ce este atrăgător și ce nu, ce este modern și ce nu, ce este inovator și ce nu.

Câteodată, ca să transmiți o percepție despre frumos trebuie să te ferești să arăți spre el. Orfeu este cel mai mare cântăreț mitic care a existat vreodată nu pentru că știm ce muzică ar fi cântat, ci dimpotrivă: pentru că nu știm, dar poveștile ne spun că a făcut și Furiile să plângă cu muzica lui și că a putut intra în și pleca din tărâmul morților. Dacă l-am auzi cântând, probabil am fi dezamăgiți, majoritatea dintre noi. Elena din Troia, și ea, are un chip necunoscut, dar știm că e cea mai frumoasă femeie din lume pentru că o mie de corăbii au dus soldați la război pentru ea.

Pe coperta din spate a cărții e inserat elegant și un CD cu muzică din epocă (e aproape invizibil în ilustrație). Piesele sunt alese pe sprânceană și e o plăcere să le asculți cât citești – contribuie și ele la atmosferă. Mai mult, fiecare este cântată de cineva menționat în carte și poți să participi, într-un fel, la lumea lor.

[][4]

CD-ul e partea rotundă. E prins cu același sistem cu care ar fi într-o cutie de CD/DVD.

Și ce lume! Strălucitoare, atractivă, o capitală a artiștilor și a filmului, un loc șocant în care atât de mulți vor să reușească pe scenă și atât de puțini o fac, o lume a inflației galopante (și, în cele din urmă, a ieșirii din inflație), un loc al creativității, al libertinajului, al cocainei. Iar în timp ce o parte din populație se pierde în distracții și în viața de noapte, o altă parte face foamea pe străzi mizere, în timp ce dictatura se apropie din umbră. Dar acoperind urâtul cu decadență, ai oameni excepționali, figuri impunătoare, carismatice, un talent exploziv care se manifestă opulent. Nu poți să nu vrei să fi văzut Berlinul atunci, deși îi înțelegi căderea.

E o carte, dar e și o experiență.

Iar în ce privește realizarea fizică, volumul e, ca toate cele de la Taschen de altfel, făcut cu multă grijă. Paginile sunt legate în așa fel încât poți să vezi ilustrațiile întinse pe două pagini complet și fără efort (cine s-a chinuit vreodată cu volume cu desene până la cotor, trăgând de foi, știe de ce spun asta). Coperta e realizată din material textil plăcut la atingere. CD-ul e adăugat în așa fel încât nici nu simți că e acolo, dar nici nu riști să-l pierzi.

Nu am văzut decât acum, uitându-mă la ei pe site mai atent la carte, că a luat un întreg cârd de premii pentru design (și poate nu numai), ceea ce nu mă miră (adică – ba da, dar mă miră pentru că nu știam că există atâtea premii pentru design de carte). Dar îmi place faptul că nu au simțit deloc nevoia să-mi bage faptul ăsta sub nas.

Și se pare că au și un trailer pentru cartea asta, unde o puteți vedea un pic mai bine.

[Adăugire ulterioară, pentru că cineva întreba cum se poate comanda: se poate comanda din România, direct de pe site-ul editurii Taschen. Livrările se fac prin curier. Comenzile de peste 50 de euro au livrare gratuită. Așa ajung eu să cumpăr câte un pachet de cărți de la ei pe an.]

YA și societate: Naomi Novik – „A Deadly Education”

Sun, 20 Dec 2020 18:05:26 +0000

Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri.

Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română). A scris și cărți fantasy excelente, bazate pe basme slave, care au fost traduse în română: „Argintul preschimbat” și „Aleasa dragonului” (pentru cea din urmă s-au epuizat stocurile). Mai are și o serie de fantasy istoric cu dragoni, „Temeraire”.

Dar hai să ne întoarcem la oile noastre adolescentine.

În forma pe care o are acum, Young Adult e o categorie literară destul de nouă. Adică, sigur, au existat mereu cărți citite cu precădere de adolescenți, dar în ultimele două decenii mi se pare că s-a creat un vad mult mai clar pentru ele – probabil datorită exploziei de popularitate a seriei „Harry Potter”.

Nu știu sigur dacă amintirile mele sunt corecte, dar țin minte că la începutul anilor 2000 cărțile erau împărțite mai degrabă între „pentru copii” și „pentru adulți”. Cărți precum „Eragon” de Christopher Paolini erau încadrate la cărți pentru copii, deși probabil că azi ar fi YA. Apoi, am început să văd eticheta YA și să aud din ce în ce mai des de cărțile astea, iar acum par să fie peste tot.

De-a lungul timpului, am văzut o schimbare de atmosferă, de la optimism la pesimism. „Harry Potter” de JK Rowling, „Twilight” de Stephenie Meyer, cărțile Cassandrei Clare din seria „Instrumentele mortale” erau toate despre adolescenți care descoperă o lume magică dincolo de a noastră și luptă contra unor persoane și grupări malefice – fie că e vorba de Voldemort, de vreun antagonist dubios din „Twilight” sau de un conducător malefic al unei cete de rebeli în cărțile Cassandrei Clare. Răul era acolo pentru a fi învins și, chiar dacă o parte din sistemul celor „buni” era șubredă, asta-i viața, nu totul e perfect. Dar dacă învingi eroic răul, totul e bine și ai parte de o viață normală.

La finalul anilor 2000, însă, a apărut următorul mare fenomen: „The Hunger Games” („Jocurile foamei”) de Suzanne Collins. E o serie distopică, în care câte 2 copii din 12 districte supuse capitalei autoritare sunt trimiși să lupte până la moarte într-un eveniment-concurs anual din care doar unul scapă cu viață. În seria lui Suzanne Collins, inamicul este sistemul. Chiar dacă există un vinovat principal care trebuie înfrânt pentru ca totul să revină la normal, sistemul în sine trebuie distrus, iar lumea trebuie reînnoită. Învingi președintele, dar nu e suficient să pui pe altcineva în locul lui.

Apoi, distopiile YA au început să apară ca ciupercile după ploaie – fie că e vorba de cărți precum seria „Divergent”, care a fost și ecranizată (SF distopic, societate împărțită pe clase cu roluri și trăsături de personalitate clare), sau de cărți precum „Everless” (fantasy, îți vinzi timpul pe care-l mai ai de trăit). De unde era greu să găsești o carte cu adolescenți care dărâmă sisteme corupte, acum ai un întreg subgen în care sistemele opresive rezistă de generații și trebuie distruse pentru ca lumea să trăiască mai liber.

Mi se pare că schimbările și preferințele țin foarte mult de viziunea pe care o are societatea asupra lumii – cu precădere cea americană, pentru că ei dau tonul aici. Dacă începutul anilor 2000 era oarecum optimist, criza financiară din 2007-2008 a scos la iveală o grămadă de probleme sistemice. Ideea că ajungi la datorii enorme ca să faci facultatea și că salariile nu acoperă necesarul pentru a trăi s-a răspândit rapid – atât de rapid încât am auzit de ea chiar și nefiind în US. Brusc, a devenit clar că sistemul în sine e defect. Și asta s-a reflectat rapid și în preferințele cititorilor de YA, aflați la vârsta la care defecțiunea asta anunță probleme majore pentru viitorul lor. Visul american s-a dus naibii: unii vor trăi în lux, alții de pe azi pe mâine.

Iar în ultima vreme, suntem conștienți de un număr din ce în ce mai mare de probleme – nu doar de cele economice ale americanilor, ci și climaterice și sociale. Urșii polari mor, speciile de animale dispar, inundații, uragane – iar pe net, senzația că orice pas greșit de poate distruge. Pericolul e pretutindeni, iar dacă nu e una, e alta.

„A Deadly Education” vine fix la țanc aici. Acțiunea se petrece într-o școală de magie fără profesori și fără vacanțe, în care elevii sunt aduși automat când împlinesc o anumită vârstă și învață rapid tot ce pot pentru a supraviețui.

Pericolele sunt la fiecare pas: monștri care pândesc sub pat, pe coridoare, în clase, în sala de mese. Monștri care așteaptă ceremonia de absolvire, în care elevii vor trebui să-și croiască drum de la ieșirea din școală până la porțile exterioare, trecând printr-o curte infestată cu toate nebuniile. Motivul pentru care copiii sunt trimiși la școala asta e că viața în exterior e și mai rea pentru ei – monștrii sunt mai numeroși și apar pe neașteptate, necruțători.

Cu minimumul de siguranță oferit de școală, trebuie să fii atent la fiecare pas ca să nu mori, dar ai șansa să înveți și să scapi.

Galadriel („El”) e genul de persoană pe care nimeni n-o are la suflet. Încă de mică, a văzut că cei din jur o displac fără motiv, iar mama ei e singura persoană care o iubește. Mai mult decât atât, El are o înclinație naturală spre magie foarte distructivă, iar școala încearcă să o învețe cât mai multe vrăji prin care poate omorî mulți oameni deodată, chiar dacă El vrea doar să supraviețuiască și să nu le facă rău celor din jur, pe cât posibil.

Cu alte cuvinte, lumea e foarte neplăcută pentru toți cei care trăiesc în ea, dar mai ales pentru El. Tocmai de aceea, e paranoică și în general în privește pe cei din jur mai degrabă ca pe unelte decât ca pe persoane.

De la un punct încolo, povestea nu e prea surprinzătoare – știm deja că adolescenții se vor alia și vor face fapte salvatoare de vitejie (nu asta se întâmplă mereu?), dar atmosfera, ideile și personajele sunt cele care dau forță cărții.

E una dintre rarele povești în care cunoașterea chiar înseamnă putere. Sistemul de învățare poate fi foarte aleatoriu uneori în ce-i pune pe elevi să învețe, dar este și personalizat, fiecare primind altceva. Pentru că orice te poate ajuta să supraviețuiești, toată lumea e în mare cu burta pe carte, iar vrăjile sunt și o monedă de schimb, mai ales între grupurile care au în comun o limbă, pentru că trebuie să știi limba ca să poți folosi vraja.

Dinamica socială e și ea excelentă. Pentru că El e eterna străină, poate să observe foarte cinic ce se întâmplă în jur. Remarcă, de exemplu, că elevii veniți din enclavele de vrăjitori, care sunt mereu împreună și au parte de ajutorul generațiilor de dinaintea lor, au șanse mult mai mari de supraviețuire. Observă felul în care enclavele își aleg în fiecare an un număr limitat de membri noi – șeful de promoție, o mână de oameni foarte talentați (poate) și câțiva indivizi dispuși să facă muncile de întreținere, care sunt dificile, periculoase și nedorite de nimeni.

Elevii din afara enclavelor, în schimb, sunt pe o poziție veșnic dezavantajată. Trebuie ori să se alieze între ei, ori să curteze enclavele. Dacă nu sunt suficient de puternici, ajung deseori să facă munci de întreținere, rămânând în urmă cu învățătura, dar (poate) asigurându-și un loc călduț după ce termină școala, cu promisiunea că copiii lor vor fi membri ai enclavelor.

E o dinamică socială nedreaptă, care îi dezavantajează puternic pe cei veniți din afară, dar nu la fel de mult pe cât i-ar dezavantaja să rămână neprotejați nici măcar de școală în perioada adolescenței. Iar din cauza asta, sistemul merge înainte.

Talentul lui Novik se simte în modul în care reușește să insufle viață și credibilitate într-o lume horror. Are multă subtilitate, chiar și când scrie o carte ușoară pentru adolescenți. Sunt curioasă cum va fi continuarea și dacă se va ridica la nivelul așteptărilor – dar mai am de așteptat până în iulie 2021 după ea.

[8 ian] Cartea de azi: „Tati” de Vlad B. Popa

Mon, 08 Jan 2018 05:44:25 +0000

N-o să prea vedeți cărți românești pe aici, pentru simplul motiv că pe majoritatea dintre ele le recomand doar pentru aprins focul. Însă fiecare pădure are și verziturile ei.

La nivel declarativ, „Tati” de Vlad B. Popa e o carte care despre cum e să fii părinte și cât de simpatici sunt copiii. În general, astfel de povești mă interesează fix cât negru sub unghie, așa că le-aș fi ignorat fericită și pe astea, dacă nu mi-ar fi fost vârâte în brațe și dacă n-aș fi știut dinainte ce poate face Vlad B. Popa cu un stilou și niște hârtie (sau, mă rog, cu un calculator și o tastatură).

VBP e un scriitor din Timișoara, care s-a apucat acum câțiva ani să scrie cărți și devine din ce în ce mai bun cu fiecare volum publicat. „Tati” e cel mai recent la ora actuală, fiind publicat în 2017, deci beneficiază de toată experiența autorului de până acum. Iar asta e o carte despre el, fiica lui și nevasta lui, ce e drept, dar e și o carte despre viață – despre cum să-ți schimbi cariera de două ori și să nu ajungi muritor de foame nici măcar când devii artist; despre cum să înveți să faci lucrurile temeinic; despre cum să-ți lași mândria deoparte ca să fii un om mai bun.

E și o carte plină de umor – personajul Vlad Popa e genul de om care se umflă în pene și face pe marele bărbat al casei, dar nu ezită să fie un pic ridicol de dragul fiicei și al nevestei. Dacă fiica vrea să-i pună cleștișori și fundițe în păr, atunci le va purta mândru și leonin. Ba își va pune și poza cu ele pe coperta cărții. Iar dacă fiica are nevoie de el la grădiniță, o să stea acolo și o să sară alături de ea în tot felul de jocuri.

E și o carte siropoasă și dulce, dar atât de bine scrisă încât VBP reușește ceea ce ar trebui să fie imposibil: povestește despre copilul lui în așa fel încât să fie interesant și distractiv. S-ar putea ca asta să se întâmple pentru că e un povestitor înnăscut care vrea să-și distreze publicul.

Cartea lui e disponibilă pe site-ul editurii Datagroup. Da, știu, nu e cel mai convenabil loc, rețeaua lor de distribuție te face să plângi încet, dar cartea merită.

LE: Se pare că toate cărțile Datagroup, inclusiv asta, sunt disponibile pe Librarie.net, care oferă des reduceri (chiar dacă nu fix în momentul scrierii acestui articol) și că sunt livrate mai rapid de acolo.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[7 ian] Cartea de azi: „Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke

Sun, 07 Jan 2018 05:09:28 +0000

Dacă mă trezești din somn și-mi spui să-ți recomand o carte, sunt șanse mari să spun „Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke.

Volumul a fost publicat în 2004 și a fost romanul de debut al autoarei, care a primit un milion de lire sterline avans pentru el și primul tiraj a fost de 250.000 de exemplare, pentru că Bloomsbury au fost _atât _de siguri de succesul ei. Bine, ea mai publicase câteva povestiri scurte, absolut accidental, pentru că cineva i-a dat pe șest o poveste de-a ei lui Neil Gaiman, care a dat-o mai departe cuiva care făcea o antologie de povestiri, iar Clarke s-a trezit sunată și rugată să-și vândă povestirea respectivei antologii, ea nici măcar neștiind că povestirea respectivă a ajuns la oricine. Antologia a câștigat apoi World Fantasy Award în 1997.

Ideea de aici e că Susanna Clarke trăiește într-un fel de basm al scriitorilor, în care se întâmplă cele mai improbabile lucruri, pentru că e o scriitoare foarte bună și foarte diferită de ceilalți.

„Jonathan Strange & Mr Norrell” e o carte despre doi magicieni din Anglia secolului 19. Deși magia există și toată lumea știe că este reală, practica ei a decăzut din uz, iar acum mai există doar cluburi de gentlemeni magicieni, care se ocupă cu studiul istoriei și teoriei ei mai mult decât cu orice altceva. Asta până când domnul Norrell, un individ retras și ursuz din înalta societate, demonstrează că el poate face magie. Iar asta înseamnă, bineînțeles, că devine o curiozitate în societate și că i se cer to felul de lucruri – cum ar fi să readucă la viață logodnica unui ministru, să participe la întâlnirile societății și să se implice în războiul contra lui Napoleon. Iar toate lucrurile astea au consecinț__e mai puțin faste.

Jonathan Strange e un tânăr fără direcție în viață, căruia logodnica îi impune să-și găsească o ocupație, ca să nu stea degeaba. Așa că se apucă nitam-nisam de magie, dar haosul periculos iscat de Norrell începe să se abată și asupra lui.

Clarke scrie în stilul lui Austen și al lui Dickens și are tot felul de notițe de subsol cu referințe la lucrări fictive de magie și la basme inventate, prin care reușește să recreeze lumea secolului 19 și să o împletească atât de bine cu magia încât la un moment dat începi să ai impresia că anumite lucruri ar putea fi reale și ai tendința să începi să-l cauți pe John Uskglass, ca să vezi când a domnit în istorie, sau să vezi dacă nu cumva găsești analele magicienilor.

E o carte despre doi bărbați care readuc magia britanică, despre o profeție interpretată în mod diferit de personaje diferite, despre războaiele contra lui Napoleon, despre ființe magice care dau peste cap viața oamenilor, despre nebunie. Are personaje memorabile, o grămadă de fire narative care se combină excelent și te face să simți că citești despre o perioadă istorică absolut reală, doar că dintr-un univers paralel.

„Jonathan Strange & Mr Norrell” este disponibilă pe eMag și Libris în română și pe Amazon și BookDepository în engleză (digital și fizic, respectiv). Varianta audio în engleză e și ea excelentă.

(A, și BBC-ul a făcut o serie TV după cartea asta. E bună și aia)

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[3 ian] Cartea de azi: „Dragonul de gheață” de George R.R. Martin

Wed, 03 Jan 2018 05:44:22 +0000

Chiar dacă George R.R. Martin e cunoscut mai degrabă pentru seria „Cântec de gheață și foc”, care e pe cât de populară, pe atât de clar destinată doar adulților, se pare că poate scrie și cărți pentru copii.

Bine, asta nu e o surpriză pentru cei care-l urmăresc pe GRRM din vremuri de demult: „Dragonul de gheață” e o povestire publicată în 1980, cu un deceniu și jumătate înainte să publice primul volum din „Cântec…”.

Adara e o fetiță născută în timpul unei ierni îngrozitor de geroase și se spune că frigul s-a strecurat în coliba ei în noaptea în care s-a născut, ucigându-i mama și transformând-o pe ea într-un copil al iernii mereu serios și incapabil să exprime iubirea. Se mai spune și că un dragon de gheață a fost văzut zburând în noaptea în care s-a născut ea.

Dragonul se întoarce apoi an de an la ea, lăsând-o să-l atingă și să-l călărească, aducându-i ei bucurie, dar distrugând și recoltele și viețile celor din sat, care au deja destule probleme din cauza războiului care pare să se tot apropie de ei și de casele lor.

Ilustrațiile lui Luis Royo sunt superbe.

Însă dincolo de faptul că povestea în sine e frumoasă (chiar dacă am eu o mică problemă cu finalul), mi se pare interesantă și din alt punct de vedere.

După cum ziceam, a fost scrisă cu un deceniu și jumătate înainte de „Urzeala tronurilor”, dar pare să se petreacă în aceeași lume, chit că într-o perioadă foarte, foarte îndepărtată în trecut, când dragonii erau încă pretutindeni. Ideile de „copil al iernii/verii”, de anotimpuri care depind de cauze supranaturale, de călăreți ai dragonilor sunt deja acolo, însă doar în forme incipiente.

E destul de rar să poți vedea cum se dezvoltă ideile unui scriitor în timp, cum capătă nuanțe, noi sensuri, cum se transformă din ceva simplu în ceva complex. „Dragonul de gheață” e una dintre acele rare ocazii – avem un basm cu câteva idei care, mai târziu, altfel combinate, vor crea o cu totul altfel de poveste, într-o lume mult mai matură, mai deosebită și mai terifiantă.

„Dragonul de gheață” de George R.R. Martin poate fi găsit pe site-ul Nemira, pe emag.ro, pe libris.ro și prin librării.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[1 ian] Cartea de azi: „Harry Potter și piatra filosofală” de J.K. Rowling

Mon, 01 Jan 2018 05:29:39 +0000

E cineva care n-a auzit de Harry Potter? Mâna sus! (Rumoare. Cineva râde. Câțiva șușotesc ceva despre diferențele dintre cărți și filme. Apoi, cineva dintr-un colț mai ferit ridică mâna discret și o lasă înapoi jos înainte să se prindă cei din jur.)

Să presupunem că e cineva, pe undeva, care nu e foarte în temă. Harry Potter e un băiat orfan, crescut (și maltratat) de rude antipatice. Însă atunci când împlinește 11 ani, află că e vrăjitor și că a fost acceptat la Hogwarts, școala de magie. Ba mai mult, e și bogat și e și un erou, pentru că atunci când avea un an a învins cumva cel mai malefic vrăjitor din lume. Însă vrăjitorul nu e chiar atât de mort pe cât s-ar crede…

Pe lângă personajele interesante și aventurile cu sufletul la gură, J.K. Rowling reușește să construiască și o lume magică foarte bogată și detaliată, care cuprinde și zbor pe mătură, poțiuni magice și tot arsenalul vrăjitoresc tradițional, dar și broaște de ciocolată care sar și orăcăie, cărți care te mușcă dacă le deschizi, portrete care vorbesc între ele, pene care scriu singure după dictare (și înfloresc textul) și o grămadă de mici lucruri simpatice. Ajungi să-ți dorești să fii și tu acolo și să te bucuri de o lume absolut fantastică, să explodezi o clădire a școlii în care par să existe un infinit de mistere de descoperit, scări care se mișcă din proprie voință și fantome fie prietenoase, fie morocănoase.

Multe dintre invențiile din Harry Potter, cum ar fi jeleurile cu arome surpriză, unele grozave, altele dezgustătoare, au început să fie produse și în lumea reală – asta ca să nu mai vorbim de faptul că poți lua cina la Hogwarts.

Însă deși lumea lui Harry e aproape tangibilă (și mulți copii și-au așteptat invitațiile să studieze la Hogwarts), J.K. se concentrează doar asupra evenimentelor pe care el și prietenii lui le pot vedea, iar asta înseamnă că simțim că mai sunt multe posibilități de explorat. Câți vrăjitori sunt în Marea Britanie? Ce meserii au, dacă nu sunt vânzători, nu lucrează la minister și nu sunt profesori? Cum e lumea magică din alte țări? Cum arată de fapt magia neagră? Ce lucruri interesante nu se predau la Hogwarts? Poți să-ți continui studiile după ce termini cu școala? Cum arată alte școli? Cum arată istoria magiei?

În plus, dacă începi să studiezi seria în amănunt, vezi tot felul de mici lucruri care ar putea fi interpretate altfel decât ai făcut-o la prima vedere (de exemplu). Apoi, seria s-a transformat și ea de-a lungul timpului, devenind mai întunecată, maturizându-se odată cu Harry și cu fanii lui. Aventurile sunt din ce în ce mai serioase și grave, personajele devin mai complexe și lumea colorată din primele volume devine amenințătoare.

„Harry Potter” e o serie de fantasy suficient de bogată încât să farmece, dar J.K. Rowling nu i-a explorat toate posibiltățile și nu s-a gândit la toate implicațiile lucrurilor pe care le scrie, așa că a lăsat mult loc pentru vise. Fanii s-au îndrăgostit de cărți, le-au explorat posibilitățile, au scris și citit sute de mii de povești despre el, lumea lui și prietenii lui. Au desenat, parodiat, cântat, pus în scenă. Pentru o generație (mai exact, a mea), e o carte definitorie.

Prima carte din serie, „Harry Potter și piatra filosofală” e disponibilă pe emag.ro. Sau puteți să faceți ca mine și să luați o cutie cu toată seria de pe Bookdepository.com. Sau mai există o variantă ilustrată foarte frumoasă, tot în engleză. Dar Harry poate fi găsit cam peste tot, în o grămadă de limbi și în o mulțime de ediții.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Un scriitor bun

Wed, 24 May 2017 18:21:14 +0000

Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă.

Eu îl propun pe Vlad B. Popa în rolul ăsta.1Bine, mai aduc aminte și de Sergiu Someșan uneori, dar de el am mai vorbit.

Da, știu:_ „Cine?!”_ N-a auzit mai nimeni din cercul meu de el, pe verificatelea, pentru că-l mai pomenesc din când în când.2Da, așa am ajuns să fiu hipster literar. Ei, în principiu, Vlad e un tip care a terminat ditamai facultatea serioasă de Drept, și-a început cariera, a descoperit că o urăște, și-a dat demisia și a decis să se reprofileze și să trăiască din spus povești. Și din poze, din câte am priceput. Pentru că, evident, în România fix din asta poți trăi: din scris și din poze. Dar mai ales din scris, asta da profesie profitabilă.

Bine, la început a stat și a făcut site-uri ca să aibă din ce trăi, dar s-a ocupat de artă, a învățat meserie și până la urmă s-a mutat cu totul pe direcția de literatură și fotografie. Într-o lume în care majoritatea scriitorilor pe care i-am întâlnit ridică din umeri a neputință – „Nu se poate supraviețui din artă, lumea nu citește, viața e grea, România e nedreaptă etc.” – el reușește cumva să trăiască din artă și cărți.

Asta înseamnă că nu creează pentru niște super-elite care au timp să stea și să descifreze înțelesurile subtile ale întorsăturilor tale de frază, ca să-l laude apoi pentru profunzimile lui neînțelese, ci se străduiește străduiești să fie ușor de citit, interesant și să spună o poveste bună.

Și asta se simte.

Prima carte a lui pe care am citit-o a fost „Cameleon – Baza”, un SF ok, cu puternice influențe de pe la Hollywood, sau cel puțin așa mi s-a părut mie la momentul respectiv. E cu răpiri și spioni și planuri peste planuri, plus câteva chestii care nu stau foarte tare în picioare din punct de vedere narativ, dar e absolut citibilă cap-coadă.

A doua carte a lui pe care am citit-o a fost „Povestiri de sub papuc”, care e o colecție de povestiri de umor ocazional misogin, dar în care am început să simt talentul pentru scris dialog – și pentru stil în general. E un fragment aici. În principiu, de fiecare dată când îmi zice o colegă de muncă de prin străinătate că ar vrea să mai citească ceva în română, ca să nu-și piardă simțul limbii când traduce, îi recomand cartea asta. Sau i-o cumpăr și i-o dau. Una din două.

A treia carte a lui e „Dracula’s Kitchen„, un proiect foarte ambițios: o aventură fantasy prin România aia mitică pe care și-o imaginează cei care vorbesc de viața idilică de pe la țară, atâta tot că e și cu vampir(i?), iele și babe băgăcioase care vor să știe tot. Are și poze și tot felul de rețete românești străvechi culese de peste tot și încercate și fotografiate de autor. E una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am văzut pe la târguri, e excelent scrisă, e mai de suflet, e tot ce vrei și ce nu vrei 3ce nu vrei: un fir narativ un pic previzibil, dar asta e. Chiar i-a ieșit.

[][6]

De prin Dracula's Kitchen. O oaie cu niște raci prinși de ea. Tehnică străveche pentru pescuit raci, pare-se.

Uite un fragment dintr-o parte cu un vampir care se întâmplă să fie și pirat:

-- Am văzut cu ochii mei – așa începea de fiecare dată și ca să-și întărească vorba bătea tare de trei ori cu piciorul de lemn în podea.

Dacă era să-l crezi pe olog, Radu Corvin era departe de a fi om ci fără îndoială un demon scăpat din adâncurile iadului. Avea peste o sută de ani chiar dacă arăta de treizeci, omorâse cu mâna lui sute de oameni, chiar și primul echipaj al Strigii, care se răsculase când căpitanul nu-i lăsase pe uscat trei ani de zile. Le scosese inimile din piept și hrănise pescărușii cu ele. Turcii spuneau că e ghiaur și vine dintr-un neam care ridică credincioșii în țepe înalte cât brazii și-i lasă să se chinuie cu zilele înfipți așa, genovezii spuneau că e valah cu sânge blestemat și alții se jurau că e din Lumea Nouă, de temut însă era temut de toți.

[...]

”Aiureli de om nebun” își spusese la început Pierre dar încet încet toate poveștile acelea căpătau din ce în ce mai multă greutate. Trecuseră luni de zile și niciunul nu-l văzuse pe căpitan ieșind pe soare din cabină sau mâncând, ce se vedea însă limpede era groaza ce-o stârnea în pirați de fiecare dată când părea mânios. Lupi de mare trecuți prin zeci de bătălii, criminali și hoți fără nimic sfânt pe lume, tremurau ca niște fetițe speriate în fața unui om niciodată înarmat și mai firav decât aproape fiecare dintre ei.

[][7]

Autorul și fiica, bucătărind.

Acum, la Bookfest, lansează „Tati”, o carte despre aventurile lui ca tată. Pentru că am ajuns să am ceva pile la el, am apucat s-o citesc înainte de publicare. Nu că mi-aș fi dorit neapărat, cu un titlu și o descriere ca astea: în general ascult poveștile despre copii cu un dezinteres doar pe jumătate mascat. Dar asta pentru că părinții sunt în general afoni în ce privește poveștile despre odrasle -- în loc să aleagă cele mai mișto faze și cele mai geniale replici, reușesc să spună mereu banalități.

Eh, cartea asta nu suferă de afonism părintesc. Dimpotrivă, Vlad B. Popa găsește poantele, le pregătește, are povești întregi care sunt din ce în ce mai mișto până ajung la faza finală. Ce mai, are urechea formată:^[4]Poliția umorului o să vină să mă aresteze pentru gluma asta.

”Cuuum? Nu i-ați pus cercei?”

Mă uit la bebe, mă uit la ei, mă uit la bebe, din nou la ei… cum să-ți treacă prin cap să-i găurești urechile la câteva zile după ce a venit pe lume?

”Acum nu o doare, are urechea subțire și țac-pac îi trece într-o clipă.”

Soția îmi aruncă o privire otrăvită, parcă mormăise în maternitate ceva cu cercei, dar eu am crezut sincer că glumește. Înnebunise lumea, nu alta, ce-i trebuiau cercei la două săptămâni? Avea de mers la balul sugarilor?

”Nu, măi istețule, dar oricum o să vrea cercei în trei-patru ani și dacă-i pui de-acum nici n-o să simtă la cât are de subțire urechiușa…”

”Așa?”

”Îți mai aduci aminte cum ți-ai pus tu cercel?”

Îmi aminteam.

Nu știu exact ce legătură avea cu subiectul, nu era vorba să plece fiică-mea când face trei ani la mare cu gașca, să-și amorțească urechea frecând-o cu sare pân-o face vânătă, să-și pună un prieten să i-o găurească c-un ac de seringă, să-și dea seama că nu are cercel, să umble cu acu în ureche pe la tarabele din Costinești, să nu găsească model destul de masculin, să-i dea o fată unul potrivit de argint care să i se rupă odată băgat în ureche, apoi amicul găuritor să scobească după el cu alt ac de seringă până reușește să scoată schija rămasă înăuntru.

N-aveam cum să nu-mi amintesc, umblasem o lună cu urechea neagră și umflată, de-mi puseseră colegii nume de indian ”Ureche de Abanos”…

Iar fiica, atunci când crește și ea suficient încât să poată da replici, are momente foarte simpatice. Uite din chestiile super-scurte:

”Tati, de ce nu am și eu telefon?”

”Ești prea mică, gândăcilă.”

”De ce nu au copiii mici telefon?”

”Pentru că nu știu pentru ce și când să sune, în loc să-ți spună ceva se joacă, sună tot timpul chiar și când nu au nimic de vorbit, te deranjează de o sută de ori când ai treabă și nu înțeleg ce înseamnă să-ți piardă timpul degeaba.”

”Adică bica(soacră-mea) e ca un copil mic?”

”Exact, gândac, ai înțeles perfect despre ce e vorba.”

*

”Fluturașul meu e tare drăguț că are și picioare. Fluturașul meu face și miere. Este un fluture care face miere duminica.”

Deci, după cum ziceam, când e vorba de autori români contemporani care scriu bine, dar sunt necunoscuți de publicul larg, eu votez (și) cu Vlad B. Popa.^[5]Da, așa-i spun și în capul meu: Vladbepopa Și dacă tot vine Bookfest-ul, am zis să-l amintesc, mai ales că scrie pentru Editura Datagroup, care e aproape de negăsit prin librării^[6]Bănuiesc că și din cauza asta e el încă mai necunoscut de felul lui, dar care are un stand la târg. Unde parcă aveau și bere anii trecuți.

Dacă ajungeți pe la Bookfest, răsfoiți-i măcar cărțile, după care spuneți-mi de ce autorii voștri necunoscuți sunt mai buni. Și promit că poate îi citesc.

[][8]

Stilul lui e de obicei mult mai puțin înzorzonat de atât.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Bine, mai aduc aminte și de Sergiu Someșan uneori, dar de el am mai vorbit.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Da, așa am ajuns să fiu hipster literar.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      ce nu vrei: un fir narativ un pic previzibil, dar asta e
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_4');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_4" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>4</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Poliția umorului o să vină să mă aresteze pentru gluma asta.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_5');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_5" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>5</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Da, așa-i spun și în capul meu: Vladbepopa
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_7089_1509('footnote_plugin_tooltip_7089_1509_6');">
      <a id="footnote_plugin_reference_7089_1509_6" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>6</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Bănuiesc că și din cauza asta e el încă mai necunoscut de felul lui
    </td>
  </tr>
</table>

Miloš Urban – „Cele șapte biserici” [recenzie]

Sun, 26 Feb 2017 19:31:43 +0000

Nu încape nicio urmă de îndoială: „Cele șapte biserici” de Miloš Urban, scoasă la Editura ALL, este cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o anul ăsta (dar le mulțumesc celor de la editura ALL pentru volumul primit gratuit contra unei recenzii cinstite). Știu că suntem de-abia la sfârșitul lui februarie, dar am încredere în ea că va ajunge cel puțin în top 3 până în decembrie. Însă vina e doar a mea: n-am sărit peste descrieri. Altfel, ar fi fost chiar bună.

Povestea are loc pe la sfârșitul anilor ‘90 (cred) în Praga și e spusă de cel mai incompetent om din lume, Kvetoslav.1Adică el e naratorul, ca să nu mă trezesc pe urmă că înțelege cineva că Urban e incompetent. Când era mic, singura lui pasiune și singura materie la care era bun era istoria – a dat la facultatea aferentă, dar n-a reușit s-o termine. Apoi a vrut să dea la seminarul teologic, dar a renunțat și la ăla. Până la urmă, s-a făcut polițist. Însă e șomer când începe cartea, pentru că a fost dat afară din poliție – ar fi trebuit să păzească o doamnă ce primise amenințări cu moartea, dar s-a îmbătat la datorie și tipa a fost spânzurată când el dormea în casa ei. În restul cărții, mai apucă să fie angajat ca bodyguard de un tip, dar deși tipul respectiv stă pe loc, Kvetoslav uită complet că trebuia să-l păzească și se duce să se plimbe. Practic, mai incompetent de atât nu prea poți să fii.

Ei bine, pe tot parcursul cărții, Kvetoslav nimerește peste crime extrem de ciudate și violente. În primele pagini, aude clopotul unei biserici bătând într-un mod ciudat, cheamă poliția și, cu polițiștii după el, urcă în clopotniță și dă peste un inginer spânzurat de un picior prin care i se trecuse o funie și care e folosit pe post de limbă de clopot. După cum se dovedește, aceea e doar una dintre crimele unui un ucigaș în serie psihopat, căruia îi place să-și chinuie victimele în fel și chip, iar Kvetoslav își pune și el mintea la contribuție ca să încerce să ajute la rezolvarea misterului^[2]Spoiler: Kvetoslav e incompetent și aici..

În plus, în oraș a apărut un tip dintr-o familie nobilă veche, care are un pitic pe creier: vrea să restaureze biserici gotice vechi din Praga conform planurilor lor inițiale – mai exact, vrea să dărâme orice turn baroc de pe o clădire gotică, de exemplu. Iar Kvetoslav are tot felul de viziuni dubioase – mai ales cu trecutul, dar nu numai, așa că e oarecum de acord cu constructorul diliu.

E genul de carte în care nu ești niciodată perfect sigur dacă lumea e realistă sau paranormală, în care se întâmplă tot felul de dubioșenii semi-plauzibile, care-ți fac mintea să stea în loc. De după fiecare colț mai apare un posibil inorog, o crimă oribilă, un mister de rezolvat.

Însă Miloš Urban se asigură că cititorii nu vor muri de atac de cord după două crime consecutive și le dă un timp de răgaz, în care Kvetoslav se plimbă prin Praga și descrie arhitectura și peisajul – e ca să te liniștești un pic, să pui semnul de carte și să nu o citești cap-coadă pe nerăsuflate cumva.

Citez din peisajul tomnatic de la începutul cărții; e genul de descrere care apare o dată la vreo 10-20 de pagini, între crime, viziuni și mistere – și se poate sări, în principiu, fără probleme:

Mă îndreptam către Karlov, străbătând înălțimea aceea vântoasă, despicam cu picioarele marea cea galbenă și făceam slalom printre troienele de ocru, ruginiu, siena și cafeniu. Strada se transformase între timp într-un adevărat canion cu maluri abrupte: zidul spitalului, în stânga, și clădirile Muzeului de Științe Naturale, în dreapta. Iar dacă prelungiți în imaginație drumul, dacă treceți de vârful dealului și străbateți valea, veți ajunge fără greș la biserică. Pelerinul evlavios nu se poate rătăci.

Mi se pare în un mister cum reușește cineva să povestească de slalom printre „troiene de ocru, ruginiu, siena și cafeniu”, de cripte subterane inundate în care pică mașini și de o tipă care poartă o centură de castitate, toate în aceeași suflare. Dar Urban reușește.

Văd că, pe coperta din spate, Urban e comparat cu Umberto Eco. Nu mă miră, amândoi pot fi denși și pot veni cu o grămadă de detalii istorice, doar că mi se pare că Eco își integrează mult mai puternic erudiția în cărți, până când devin un fel de enciclopedii cu poveste. Aici, acțiunea și descrierile sunt succesive; povestea e memorabilă și interesantă, diverse scene îți rămân întipărite în minte, dar Urban nu vrea să-și trădeze numele și ne umple de descrieri ale orașului. Care oraș e Praga. Care e descrisă de parcă toată lumea ar ști cam ce-i cu ea. Partea bună e că am impresia că părțile respective pot fi sărite fără să afecteze prea tare restul textului.

Traducerea de Anca Irina Ionescu mi se pare în regulă, în sensul în care textul e citibil și nu are mari ciudățenii. Văd că a fost realizată cu sprijinul Ministerului Culturii Republicii Cehe – deci și ei au decis că e un volum care merită exportat^[3]Sper că pentru atmosferă și poveste au decis asta, nu pentru arhitectura urbană a Pragăi..

La un moment dat personajele discută despre „tabloul cu Sf. Ștefan” de Vincenc Morstadt și comentează cum arată turlele în el. Iată-l! L-am găsit pentru viitorii cititori ai acestei cărți.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Adică el e naratorul, ca să nu mă trezesc pe urmă că înțelege cineva că Urban e incompetent.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6885_1490('footnote_plugin_tooltip_6885_1490_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6885_1490_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Spoiler: Kvetoslav e incompetent și aici.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6885_1490('footnote_plugin_tooltip_6885_1490_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6885_1490_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Sper că pentru atmosferă și poveste au decis asta, nu pentru arhitectura urbană a Pragăi.
    </td>
  </tr>
</table>

Cum îți alegi următoarea carte?

Thu, 09 Feb 2017 08:39:05 +0000

Într-o postare anterioară, ziceam că sunt unii autori care încearcă să-și crească „vadul” de cititori băgând siropuri, ca să câștige și inima coafezelor – fie că siropul se potrivește sau nu cu ce altceva au acolo.

Și am zis și următoarele:

Evident că doritorii de sirop/acțiune nu se duc să citească o carte/vadă un film despre cu totul altceva, în ideea că o să aibă și o parte menită să-i atragă pe ei. Pot oricând să citească/vadă ceva care să fie cap-coadă ce-și doresc.

Un comentator (TNS) mi-a atras atenția că lucrurile nu stau chiar așa și că nimeni nu prea găsește din prima ce caută. M-a întrebat: „Există autori care, deși păstrează stilul, schimbă paleta creativă de la o carte la alta. Uneori o dau în bară cu noua lor creație și-și dezamăgesc cititorii, nu? Tu, de exemplu, după ce te orientezi ca să găsești „exact” ceea ce vrei să citești?”

Eh, eu în postarea respectivă mă refeream la faptul că dacă vreau să citesc un roman de dragoste, cu siguranță nu pun mâna pe un roman de acțiune.

Însă întrebarea lui e interesantă: cum îți alegi următoarea carte?

Nu pot să răspund pentru alții, dar pot să vă povestesc care sunt criteriile mele, cu rezultate bunicele. Unele dintre chestiile de mai jos sunt absolut evidente. Altele mai puțin.

1. Partea evidentă

Aici e vorba de cărți pe care le aleg fără să știu neapărat ce e în ele, pe baza reputației.

Autorul e mare/notoriu?
Cartea e mare/notorie?
Cartea e în liste cu cele mai bune cărți, a primit premii, a fost luată în considerare pentru diverse premii?
E recomandată de persoane care știu câte ceva despre cărți?

Înainte să citesc seria „Discworld” a lui Terry Pratchett, îi văzusem numele din nou și din nou pe lista „BBC Big Read”, în care poporul britanic și-a votat favoriții – și era acolo împreună cu Tolkien, Jane Austen, J.K. Rowling, Charles Dickens și Oscar Wilde, deci numai nume bune. După ce am început seria, am citit-o până la capăt, toate cele peste 30 de volume – e o alegere bună.

„Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke a fost recomandată de Neil Gaiman și a luat premiul Hugo în 2005. A ajuns una dintre cărțile mele favorite din toate timpurile.

Dacă o carte e foarte populară, dar nu a luat premii serioase și nu e recomandată de nimeni important, atunci e posibil să fie ca seria „Twilight” sau ca „50 de umbre”: are ceva deosebit, ceva care prinde, dar e probabil o carte destul de proastă. Pe astea le citesc fără prea multe speranțe, doar ca să mă pun la curent – scopul nu e să descopăr o poveste grozavă, ci să pot discuta liber despre un punct cultural de referință.

2. Cartea fizică

Bun, sunt în librărie, mă învârt printre rafturi. Să zicem că am cumpărat deja tot ce părea interesant dintre cărțile de la punctul unu, acum nu mă mai bazez pe reputație și popularitate decât într-o măsură mai mică. Întrebările de aici sunt diferite.

Cum arată cartea?
Cine a scos-o?
Care e rezumatul de pe ultima pagină?
Care e primul paragraf?
Cum arată câteva paragrafe aleatorii de la mijocul cărții?

Cum e coperta? Ce calitate are hârtia? Cum e fontul? Dacă obiectul în sine e neplăcut, cititul e chinuitor. Dacă obiectul în sine e excelent, e mai ușor să treci cu vederea din problemele cărții.

Cea mai proastă experiență am avut-o cu „Cimitirul din Praga” a lui Umberto Eco, scoasă în colecția Top 10+ de la Polirom. Textul în sine e mai degrabă dificil decât ușor, iar fonturile erau obositoare pentru ochi, așa că experiența per ansamblu a fost chinuitoare.

Reversul medaliei l-am avut cu colecția de buzunar de la Paladin – nu mă omor eu după crime, dar volumele lor mici sunt o plăcere, sunt relaxante de citit.

Editura și colecția spun multe. Mai exact, fiecare editură sau colecție își selectează cărțile după anumite criterii și stiluri. În plus, ce e tradus la noi a fost deja selectat de o editură din străinătate, a avut succes acolo, apoi a fost selectat și de editurile noastre. Sunt șanse mari să fie ok.

Din observațiile mele personale: cărțile japoneze de la Polirom tind să fie traduse mai fluent și sunt mai citibile. De la cele de la Humanitas mă aștept să fie mai grele, traduse mai scorțos. Tocmai am cumpărat „Enigma Rikyuu” de Kenichi Yamamoto de la ei, tradusă de fostul meu profesor din facultate, Flavius Florea, și e fix cum mă așteptam. N-am citit-o, dar am deschis-o la întâmplare și am dat peste asta:

Hideyoshi se așeză în fața daisu-ului de aur, adoptă o poziție relaxată, împături fukusa și luă capacul de la kama de aur. Dintre cele trei niveluri de chanoyu cu daisu – shin, gyou și sou -, executa o procedură shin.[…]

Hideyoshi apucă maiestuos hishaku-ul de aur și scoase apă, turnă într-un chawan tenmoku de aur și-l încălzi, vărsă apa și, când îl curăță cu chakin-ul, ținu chawan-ul exact orizontal.

Ceea ce-mi amintește de o chestie pe care o tot văd recent.

Totul merge conform lui keikaku. (n. tr.: keikaku înseamnă „plan”). Adică e japoneză gratuită la greu.

Primul paragraf îmi spune dacă autorul are fler sau nu și ce fel de carte scrie. Începe lent? Începe în mijlocul acțiunii? Are ceva amuzant, are vreun paradox, are vreo problemă, are vreun conflict? Dacă da, excelent. Dacă nu…

Însă sunt și autori cărora le place să surprindă. „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov (ed. Humanitas), de exemplu, începe cu un dialog relativ plictisitor purtat pe o bancă în parc – un pic mai încolo, unuia dintre interlocutori îi taie capul un tramvai și pe urmă cartea e cu vrăjitoare pe mătură, un motan vorbitor și multă nebunie. „Cele șapte biserici” de Milos Urban (ed. All) începe cu o plimbare lungă prin parc, plină de descrieri despre frunze și prostii – și pe urmă încep să apară tot felul de personaje dubioase și să moară oameni în accidente ciudate.

Mijlocul cărții îmi dă o idee despre stil și atmosferă. Chiar dacă autorul încearcă în mod intenționat să impresioneze în primele pagini, la mijloc nu mai are aceleași intenții. Acolo dai peste vrăjitoarele de pe mătură, peste dialogurile de doi lei, peste descrieri bune sau proaste naivități și așa mai departe.

Așa am ajuns să citesc „Casa de la Riverton” de Kate Morton, pentru că aveam chef de o carte lungă și lentă, mai de atmosferă, iar mijlocul cărții mi-a sugerat că ar fi exact așa ceva. Nu m-am înșelat. Pe criteriul „mijlocul cărții” aș fi renunțat la „Enigma Rikyuu”, dacă nu m-ar fi interesat suficient de mult subiectul.

3. Să găsești „exact” ce vrei

Nu stau să caut fiecare carte cu grijă, pentru că citesc suficient încât să-mi permit să pierd niște timp citind chestii neimpresionante. Așa că, de multe ori, nu caut „exact” un anumit lucru. Cu mici excepții. Sunt momente când vreau „o carte de atmosferă, în care nu se întâmplă foarte multe și în care acțiunea e lentă și liniștită”, sau „o poveste de dragoste/acțiune care să nu fie pe tipicul siropos”, sau „o tragedie în adevăratul sens al cuvântului”.

Cel mai greu găsesc tragedii bune, pentru că deseori eticheta de „tragedie” ajunge pe orice operă în care moare cel puțin un personaj principal. Se moare de cancer? E tragedie. Se scufundă vaporul? E tragedie. Moare un robot care a fost declarat în cele din urmă om după două sute de ani de existență? E tragedie. Problema fiind că eu caut tragedii cu personaje nobile pline de calități, dar care au câteva defecte care le aduc inevitabil pieirea. Fără cancere, fără intrat în iceberguri, pentru că astea nu-s defecte. Aș prefera să nu fie piese de teatru (gen Hamlet, Macbeth &co.), ci cărți de sine stătătoare. (Merg și benzile desenate, gen The Sandman.)

Îîîîîn fine, sărim peste dorința mea de a găsi cărți dintr-o nișă foarte îngustă.

Întrebarea aici e ce se spune despre cartea asta? Și nu, nu-mi pasă dacă e „de bine” sau „de rău”. E o carte complexă? E o carte frumoasă stilistic? E o carte plină de acțiune? Cine o recomandă și de ce? Cine n-o recomandă și de ce?

Tind să mai discut despre cărți sau să văd discuții despre ele relativ des, deci astea sunt informații pe care le stochez pe undeva prin memorie și de care-mi amintesc atunci când vreau ceva anume.

Cărți luate „exact” pe ce-mi doream:

„The Night Circus”, de Erin Morgenstern. Avea multe recenzii, cu stele de la 1/5 la 5/5 care spuneau același lucru: o carte fantasy în care nu se întâmplă nimic, dar e extraordinar de bine scrisă. Pentru mine e 5/5, e frumoasă ca o pictură, ca o sculptură, ca o poezie.
„Me Talk Pretty One Day”, de David Sedaris. Non-ficțiune, umor. O prietenă e absolut încântată de Sedaris, a mers să-l și vadă de câteva ori live. Mi-a dat și un link către Sedaris citind una dintre povestirile lui. După câteva luni sau vreun an după ce am auzit de el, chiar am pus mâna pe o carte scrisă de el. Pentru că atunci aveam chef de așa ceva.
Aceeași prietenă mi-a recomandat și „The Name of the Wind” de Patrick Rothfuss, care e ditamai cărămda fantasy, tot bine scrisă. Îmi place să am prieteni cu gusturi comune.
Seria „Captive Prince” de C.S. Pacat. Am zărit-o printre recenziile de pe Goodreads, cu descrieri foarte pasionate de firul narativ. I-am pomenit-o unei prietene. „Numai de ea aud pe Tumblr”, mi-a zis. Recenziile ziceau că personajele sunt excelent construite și că, well, it’s fucked up și că e cu tot felul de planuri și conspirații, plus situații imorale, ceea ce e fix ce-mi doresc de la o poveste de dragoste. 1Pe bune, chiar e. Aaaa, și cuplul e de doi tipi. Apropo, așa aș vrea să traduc seria asta, dar nu cred că e vreo editură care are de gând să facă o mișcare riscantă și controversată și … Continue reading

Mai am cărți de citit pentru când vreau ceva anume: o serie de Brandon Sanderson, pentru când vreau aventuri fantasy simple, dar în lumi mișto. „Casa de la Riverton” de Kate Morton, pentru când am chef să stau să citesc cu orele o carte mai lentă. „The Tale of the Heike”, pentru când vreau japonezisme clasice. „Sanshiro” de Natsume Soseki când am chef de „ceva bun”2Natsume Soseki e unul dintre autorii mari ai japonezilor, doar că n-a fost la fel de tradus pe la noi și de-aia nu-l știe lumea; mie, personal, îmi plac mai mult cărțile lui decât ale lui … Continue reading. Ben Aaronovitch pentru când dau peste o carte atât de proastă/prost tradusă încât mi se taie cheful de viață 3„Mitago” are genul ăla de traducere – e prima oară când mi-am luat țeapă de la Paladin, am băgat Aaronovitch după. Sergiu Someșan pentru când vreau să mă bucur de o carte ca-n adolescență (adică entuziast și fără să gândesc prea mult).

Am o listă lungă – tot ce am menționat mai sus există și fizic în bibliotecă, dar lista din capul meu e mai lungă și mai puțin clară decât selecția fizică. Evident.

4. Texte online

Secțiune bonus! Am citit suficient de multe texte publicate direct pe net prin diverse locuri încât să am listă de criterii și pentru astea.

Fără texte agramate. Cu cât un text e mai agramat, cu atât sunt șanse mai mari să fie prost și ca poveste. Nu merită.
Dacă primul capitol pare format aproape doar din dialoguri, ori e: a. o decizie stilistică intenționat a autorului (variantă rară); b. un text excesiv de naiv (varianta aproape întotdeauna valabilă)
Dacă personajele strigă/oftează/murmură prea des, șansele sunt ca textul să fie naiv.
Dacă sunt metafore/comparații/cuvinte foarte specializate/culori aruncate degeaba prin primele paragrafe, șansele sunt ca textul să fie excesiv de naiv. De ex., „Reflexia aurie a soarelui se oglindi pe cortexul Ioanei ca un râu de seninătate.” E posibil să ratez un Milos Urban cu „Cele șapte biserici” din cauza asta, dar ratez și 99 de texte proaste din 100. E un schimb destul de bun, luând în considerare faptul că viața e scurtă și lista de cărți e lungă.
Sexualitatea gratuită/transcendentală/folosită ca figură de stil e încă o chestie peste care sar, că n-am răbdare. Și când zic „gratuită”, nu mă refer la chestii gen „James Bond e în toiul… acțiunii… când primește următoarea misiune”, ci la chestii gen, „Ion mergea pe stradă când nasturii cămășilor tuturor femeilor din jur săriră, degolindu-le sânii plini ca nișe fructe coapte, numai bune de mușcat”. În 99% din cazuri, textele astea sunt gunoaie. Eventual sunt gunoaie pretențioase, dar sunt gunoaie.
Dacă un text nu are nimic interesant după 10 minute de citit, probabil că nu va avea nici în continuare. În plus, dacă e prost scris în primele câteva pagini, șansele sunt mari să fie prost scris și după aceea.

Cu alte cuvinte, în urma unei experiențe destul de îndelungate, elimin tot ce nu pare interesant/bun de la bun început.

Această poză există doar pentru a face articolul să arate frumos pe Facebook.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Pe bune, chiar e. Aaaa, și cuplul e de doi tipi. Apropo, așa aș vrea să traduc seria asta, dar nu cred că e vreo editură care are de gând să facă o mișcare riscantă și controversată și s-o publice. Bine, și oricum nu cred că m-ar contacta brusc pe mine, chiar dacă ar fi. Dar pot să visez.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6811_1484('footnote_plugin_tooltip_6811_1484_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6811_1484_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Natsume Soseki e unul dintre autorii mari ai japonezilor, doar că n-a fost la fel de tradus pe la noi și de-aia nu-l știe lumea; mie, personal, îmi plac mai mult cărțile lui decât ale lui Yasunari Kawabata
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6811_1484('footnote_plugin_tooltip_6811_1484_3');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6811_1484_3" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>3</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      „<a href="http://profitshare.ro/l/3300293">Mitago</a>” are genul ăla de traducere -- e prima oară când mi-am luat țeapă de la Paladin, am băgat Aaronovitch după
    </td>
  </tr>
</table>

„Cartea de la ora 5” nu știe să recomande cărți

Fri, 02 Dec 2016 21:48:17 +0000

Dacă e cineva care n-a aflat încă, există un tip mai în vârstă, Dan C. Mihăilescu, care pune pe pe Youtube și pe Facebook clipuri cu cărți. Înainte vorbea despre subiectele astea la televizor, l-au scos din grila de programe și acum e online.

Însă chiar dacă avem pasiunea asta comună pentru cărți, clipurile lui nu m-au prins. Se pare însă că unii dintre cunoscuții mei îl urmăresc, pentru că din când în când mă mai trezesc cu „Cartea de la ora 5” apărându-mi pe timeline în Facebook. Azi mi-a atras atenția un articol – 50 de propuneri de lectură din literatura română ca să putem cinsti cum se cuvine Ziua Națională.

„Ia să vedem ce recomandă”, mi-am zis și am dat clic, așteptându-mă să văd Caragiale, Eminescu, Rebreanu, Eliade și câteva fețe noi. Nu prea mă împac eu cu literatura română (deh, traumele din școală), dar sunt semi-deschisă la nou, dacă noul pare interesant.

Însă în loc de o listă de recomandări am găsit un ghiveci de cărți aruncate acolo ca să fie.

Numerele, bată-le vina

Eu când văd titlul „50 de cărți”, mă aștept să văd 50 de cărți. Eventual mă aștept la câteva „mențiuni de onoare”, cărți care n-au intrat pe listă, dar pe care autorul ar fi vrut să le introducă pentru că i-au fost foarte dragi, chiar dacă nu sunt la fel de impresionante.

„Cartea de la ora 5” are însă o viziune mult mai relativistă asupra numerelor:

50 de cărți românești (veți vedea că, prin forța lucrurilor, sunt ceva mai multe), de la începuturi până spre zilele noastre. […] N-o să mă pot ține strict de cifre, fiindcă sunt destui autori care-și reclamă prezența în top cu mai multe titluri, drept pentru care îmi voi îngădui să-i citez „la pachet”.

Cum adică, „prin forța lucrurilor”? Ce fel de lucruri te forțează să scrii o listă numită „50 de cărți” în care să înșiri mult mai multe cărți? Nu e mai simplu să scrii „80 de cărți românești”, sau câte or fi? Poate e vorba de 50 de autori – dar atunci de ce n-a numit lista așa?

Începusem aproape să mă întreb dacă și Rebreanu a avut patima trilogiilor când am văzut în lista lui Dan C. Mihăilescu: „19. L. Rebreanu, Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților”.

Selecția făcută pentru marțieni

Cine e publicul-țintă al acestei liste? Cui i se adresează?

„7. Proverbele românilor sintetizate de Iuliu A. Zanne (nu vă uitați că sunt vreo zece volume)”

Cred că ar fi trebuit să spună: „nu vă uitați _**după **_cele zece volume”, pentru că sunt de negăsit. În momentul în care scriu eu paragraful ăsta sunt picate și Dacoromanica.ro, și Biblioteca Digitală a Bucureștilor, așa că nu pot da de proverbele astea nicăieri nici măcar prin biblioteci digitale. Pe Wiki am dat de volumul 2, dar cam atât.

Acuma, nu știu alții cum sunt, dar eu dacă scriu „propuneri de lectură”, aleg cărți care măcar teoretic se pot găsi pe undeva, sau care se mai re-editează din când în când. Nu 10 volume după care probabil că trebuie să alergi prin anticariate.

Apoi, astea 10 volume nu sunt genul de cărți pe care să le citești din scoarță în scoarță – sunt cărți care prind bine, pe care le folosești pentru studiu și referințe, ca o enciclopedie sau ca Dicționarul meu de mitologie, pe care-l consultam când întâlneam referințe la zeități obscure sau îmi doream eu să includ zeități obscure pe undeva. E genul de carte care nu se citește, ci se consultă. Adică o scoți din bibliotecă atunci când ai nevoie de ea și cauți ce-ți trebuie.

Bine, asta dacă nu ești marțian și citești cărți de referință de la cap la coadă, după care te duci la culcare cu un pic de lectură ușoară din DEX.

„21. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent și Bietul Ioanide”

E la fel și aici: mi se pare că e tot o carte care se consultă. Dar să spunem că e mai citibilă decât zece volume de proverbe. Problema e alta: de ce ar vrea cititorul mediu, care nu e teribil de pasionat de literatura română, să citească din scoarță în scoarță chestia asta? Nu neg posibilitatea ca „Istoria literaturi…” să merite citită așa, dar trebuie argumentată puternic recomandarea ca să te ia cineva în serios și nu doar să aprobe și să aplaude patriot.

Alegerile în ceață

Luați de aici:

„18. T. Arghezi, Cuvinte potrivite (și orice antologie zdravănă a operei poetice) plus Cimitirul Buna Vestire și o selecție din pamflete”

Ce este o „antologie zdravănă a operei poetice”? De unde știu că n-am nimerit o antologie șubredă a operei poetice? Apoi, „o selecție de pamflete”- păi, care? Cine le selectează? Eu le selectez? Mi le selectează un profesor de română? Mă duc la Dan C. Mihăilescu să mi le selecteze el în funcție de grupa mea de sânge și de zodie?

Văd că sunt mulți care laudă selecția lui Dan C. Mihăilescu 1Și sunt și unii care deplâng faptul că tinerii de azi nu citesc, de zici că le crește cultura numai văzând titlurile. Nu, fraților, e o listă încropită fără cap și fără coadă, fără să se gândească cu adevărat la ce v-ar plăcea să citiți sau la ce ar merita să citiți – sau la ce puteți găsi să citiți.

Nu e o listă de cărți bune, recomandate în general, cum sunt 1001 de cărți de citit într-o viață. Nu sunt nici cărți influente, gen Cele mai influente 100 de cărți scrise vreodată. Nu e un fel de canon al literaturii române (sunt prea puține pentru asta și lipsesc diverse), nu sunt selectate nicicum.

Dar hei, e cultură, e cultură, hai să aplaudăm cultura.

P.S. 10 cărți de citit într-o noapte

Homer – Odiseea
Walter Hilton – The Scale (or Ladder) of Perfection
William Shakespeare – Visul unei nopți de vară și diverse sonete, le alegeți voi.
Algernon Charles Swinburne – Hymn to Proserpine (Vicisti, Galilae!!)
Manuscrisul Voynich.
Cluegirl – Severus Snape and the Ghostwritten Romance
Charles Dickens – cărțile importante
Osamu Tezuka – MW și The Book of Human Insects
Lope de Vega – operele complete
Isaac Asimov – doar cărțile bune
Sergiu Someșan – Justițiarul

V-am rezolvat pe seara asta.

References[+]

References
↑1

    <td class="footnote_plugin_text">
      Și sunt și unii care deplâng faptul că tinerii de azi nu citesc
    </td>
  </tr>
</table>

Ovidiu Eftimie – “Arhanghelul Raul” [recenzie]

Fri, 18 Nov 2016 19:28:31 +0000

Pe scurt, într-o țară plină de scriitori care vor să scrie numai capodopere care să-ți dea de gândit, Ovidiu Eftimie scrie o carte numai bună de citit pe tren.

„Arhanghelul Raul” nu e nici despre cum ne îndreptăm cu toții către schimbări climaterice apocaliptice, nici despre cum ne mănâncă corporațiile de vii și ne transformă în sclavi, nici despre accidente tehnologice. E despre niște nași de tren care pun mână de la mână din banii de șpagă ca să oprească nițel sfârșitul lumii care vine pe căi supranaturale, pentru că până face ministerul ceva în direcția asta murim cu toții – de bătrânețe, dacă nu de apocalipsă.

Raul, un tânăr promițător din marketingul românesc, e lovit de un camion și ajunge pe lumea de dincolo, unde diavolul se confruntă cu o problemă majoră: n-are bere. Bine, ar mai fi o problemă și cu niște morți care vor să fugă și să invadeze lumea celor vii și habar n-are cum să-i oprească, dar pe aia i-o deleagă lui Raul – e creativ? Păi să fie creativ până la capăt și să găsească o soluție.

În lumea viilor, un alt tânăr promițător, agent secret, e trimis să descopere unde dispar toți banii luați ca șpagă de nași, pentru că toată lumea știe că iau o grămadă, dar nu-i vede îmbrăcându-se bine sau construindu-și vile.

Cartea e SF cu o brumă de fantasy (Hades și râul Styx nu-s chestii foarte științifice) și cu multe, multe mici elemente din birocrația românească și aparatul de stat pe care le recunoști de la o poștă – evident că locomotiva care călătorește în timp e mereu în revizie, pentru că n-au reușit ăștia nicicum s-o repare odată.

Ce-mi place e că totul se leagă. Fiecare element absurd are o explicație (linia 1 din gara din Brașov e rezervată, dar de ce?!), firele narative se țes bine împreună, de atunci când iei cartea la recitit vezi cum se pregătește deja finalul. În plus, e scrisă simplu, cu mult dialog, cu multă acțiune – în afară de primele 10-15 pagini, în care Eftimie prezintă lumea, face câteva glume și ne explică ce-i cu fiecare personaj; dar cele 10-15 pagini trec repede.

E și o carte foarte românească -- are genul de umor pe care-l avem în bancuri, nașii mai beau o pălincă și dacă au o lume de salvat, birocrația o știm. Dar mai mult decât atât, povestește ce se întâmplă într-un stil care-mi amintește nu de Caragiale, San Antonio, Douglas Adams sau alți scriitori, ci de prietenii ăia care ies la o bere și, la un moment dat, se pun pe povestit episoade din viața lor sau a prietenilor, „că nu-ți vine să crezi așa ceva, îți stă mintea-n loc, ca la noi la nimenea.” Are genul ăla de pasiune pentru povestit și de haz de ai spune că le-nflorește bine, dacă n-ai ști că e SF cu totul.

Joel F. Harrington – The Faithful Executioner [Recenzie]

Tue, 19 Apr 2016 06:59:48 +0000

La un moment dat, în mijlocul unor agitații cu cuceriri și bătălii de prin secolul 16, un conducător nu foarte bun a vrut să execute pe cineva. Însă n-avea la dispoziție niciun călău și, în loc să aștepte, a decis să invoce un drept mai vechi, care-i permitea să aleagă un individ oarecare pentru a face execuția.

Cel ales era un meșteșugar onorabil, dar cu o mică pată în istoria familiei (o rudă avusese o problemă cu un câine și o crimă). Însă, din clipa în care a fost desemnat călău, a fost dezonorat și nu s-a mai putut ocupa de cariera de dinainte. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să fie călău în continuare.

Fiul lui, Franz Schmidt n-a avut nici el de ales și a trebuit să-i calce pe urme, ajungând și el tot călău, într-o perioadă în care cei cu meseria asta erau un fel de paria în societate și erau deseori văzuți ca sadici și bețivi, deseori nu cu mult mai buni decât cei pe care-i executau. Schmidt însă a ales să încerce să se ridice în societate printr-un comportament cât mai respectabil, care să-i permită să se desprindă de prejudecățile celorlalți despre el.

A ținut un jurnal în care-și nota execuțiile, care a fost mai apoi publicat și, în cele din urmă, găsit într-un anticariat de Joel F. Harrington, profesor universitat de istorie, care a decis să studieze îndeaproape problema lui Franz Schmidt în The Faithful Executioner: Life and Death in the Turbulent Sixteenth Century.

Cartea e una de microistorie – ceea ce înseamnă că autorul, în loc să se preocupe cu calupuri mari de timp sau de spațiu, a decis să se axeze pe un singur punct al istoriei, în acest caz, un călău. Ce mi se pare interesant la microistorii e că lasă să se întrevadă o întreagă lume prin detaliile lor, prin anumite viziuni asupra lumii sau situații de viață. Și mi se pare fascinant și că un istoric se duce să caute cu asiduitate tot felul de înregistrări oficiale despre un singur om.

Astfel, deși Schmidt nu pomenește mare lucru despre viața lui personală în jurnal, Harrington găsește informații despre familia lui, despre modul în care ajunge să-și asigure poziția de călău oficial în Nuremberg, despre execuții ratate pe care Schmidt le-a trecut cu vederea și așa mai departe.

Nu aș lua fiecare cuvânt al lui Harrington de bun (sunt multe locuri unde e clar că își imaginează ce trăia Schmidt pe baza datelor culese), dar deseori presupunerile lui par destul de moderate și realiste.

Unele detalii sunt fascinante: superstițiile legate de morți (și de bucăți din morți) pe care le aveau tâlharii, felul în care erau tratați cei condamnați la moarte, numărul execuțiilor (și motivele lor), codurile despre tortură. Un capitol întreg este dedicat unei profesii secundare pe care o aveau deseori călăii și pentru care Schmidt simțea o chemare reală: cea de vindecători ai rănilor fizice.

Una peste alta, o carte bine scrisă, intersantă, ușor de citit, cu o cercetare bine făcută în spate. Eu am găsit-o în anticariatul Ex Libris din București, unde mai aveau destul de multe bucăți, deci ar trebui să mai fie acolo și acum, pe la vreo 40 de lei.

Cărți de început de an

Tue, 29 Mar 2016 08:34:06 +0000

Ieri seară ascultam podcastul celor de la ICR și discuțiile despre Batman vs. Superman, când a spus Eftimie un lucru: că există un critic de film care ar avea mai multă dreptate dacă ar da cu banul și ar decide așa dacă un film e bun sau prost.

Doar că, în fond, critica e subiectivă – și singurul mod de a fi cât mai corect cu putință în privința unei creații artistice e să încerci să judeci ce ai în față, pe criterii cât mai solide. N-o să ai niciodată dreptate la modul absolut, dar, dacă știi ce faci, măcar poți să arunci o lumină asupra unui aspect sau altul. Poate că nu toată lumea va fi de acord cu tine, dar măcar ai ceva bun de zis.

Acestea fiind zise, în ce privește cărțile, eu văd lucrurile cam așa:

iubesc cărțile complexe, atent construite, cu lumi minuțioase și personaje interesante (revin la Jonathan Strange & Mr Norrell, la Sacrifices Arc, la The Sandman)
dar îmi plac și cărțile ușoare, care nu vor prea mult de la ele însele, ci oferă o distracție de moment (să zicem că aici ar intra Agatha Christie)
îmi plac poveștile elegante, cu tot felul de zorzoane stilistice…
dar îmi plac și poveștile scrise simplu, fără prea multe bătăi de cap.

Depinde de context, cu alte cuvinte. Ce nu-mi place e să văd discrepanțe: cărți care se vor minuțioase, dar în care autorul a ratat tot felul de ramificații, sau cărți de aventură la care adormi, de exemplu.

Acestea fiind zise, ce-am citit anul acesta:

Sergiu Someșan. Mai exact, trei cărți scrise de el: Apocalipsa după Ceaușescu, Să n-o săruți pe Isabel și Aproape îngeri.

Someșan e genul de scriitor pe care un critic serios probabil că l-ar demonta rapid. Norocul face însă ca eu să nu fiu cunoscută pentru mina mea serioasă și gravă, așa că, cu cât îl citesc mai mult, cu atât parcă-mi place mai tare ce scrie.

Are idei absurde care curg una după alta. Evident că una dintre soluțiile la veșnica problemă „am prea multe cărți și n-am când să le citesc” e să mergi într-un univers paralel și să-l răpești pe Ceaușescu, nu? Eh, nu chiar, dar în Apocalipsa după Ceaușescu, e și asta o variantă.

Să n-o săruți pe Isabel (pe care n-o găsesc la vânzare nicăieri, ca să vă dau un link) și Aproape îngeri sunt cărți de povestiri scurte – unele bunicele, altele excelente. În Să n-o săruți…, povestirile sunt într-un fel întrepătrunse, astfel încât funcționează de unele singure, dar citite împreună au referințe dintr-o parte în alta, care m-au făcut să zâmbesc larg și vesel și să râd în surdină. Aproape îngeri e mai puțin intertextuală și meta, dar strălucește ca atmosferă.

Aș putea spune că volumele lui Sergiu Someșan sunt, în ce mă privește, o plăcere un pic vinovată: știu că nu sunt cărțile cu scriitura cea mai elevată pe care am citit-o vreodată, știu că nu vor revoluționa SF-ul, dar îmi plac pentru că sunt absurde, într-o ureche, proaspete, distractive.

Alt autor care m-a încântat în 2016: C.S. Pacat. Bine, de fapt e o autoare. Care are un nume predestinat, ce e drept. E o recomandare de nișă pentru persoanele care au citit mult fanfiction la viața lor și cărora le place slash-ul.

Am ajuns să citesc trilogia Captive Prince pentru că, odată cu publicarea ultimului volum, au explodat vânzările și a început să discute toată lumea de ea. Pe scurt, roman de dragoste (să zicem), cu doi bărbați ca protagoniști (deja mă înjură jumătate din cei care citesc postarea asta), cu o grămadă de întorsături de situație, cu jocuri de putere, tertipuri peste tertipuri, planuri machiavelice și aventuri. E genul de serie care m-a ținut trează noaptea ca să mai citesc „câteva pagini”.

Primele două volume mi s-au părut extraordinare – al treilea e un pic naiv prin comparație, dar doar prin comparație.

Altă serie pe care am citit-o anul acesta: Alias. Benzi desenate. Evident, am citit-o pentru că am văzut seria Jessica Jones de pe Netflix și mi-a plăcut enorm, așa că am vrut să văd și „originalul”.

Poate că nu va surprinde pe nimeni, dar seria TV e mai bună. Benzile desenate nu sunt neapărat rele, dar nu sunt nici excelente, nici foarte memorabile.

Jessica Jones e o fostă supereroină care și-a deschis acum un birou de detectiv particular. Nu e foarte bună la ceea ce face. Nu face foarte multe. Are momente bunicele, în care se simte ceva potențial, dar per ansamblu nu strălucește. Recomand mai degrabă seria de pe Netflix, care a scos din Alias mult mai mult decât era de fapt acolo.

David Duchovny – Holy Cow. Da, autorul e Mulder din Dosarele X. Ceea ce nu-l face un scriitor bun (din câte aud de la cei care au încercat să se uite din nou la Dosare, nu-l face nici un actor bun).

Holy Cow e o carte despre o vacă care scapă de la ferma unde era și se duce să caute un loc unde să nu fie mâncată (alături de un purcel și de un curcan). Evident că ține monologuri lungi despre cum e rău să mănânci carne. Încearcă să aibă umor, dar mai degrabă mi s-a părut agasantă.

Coperta spune că este „O minunată parodie a lumii postmoderne, în tradiția Fermei Animalelor”, ceea ce mă convinge că cei care scriu chestii pe coperți nu știu nici ce înseamnă „minunat”, nici care e tradiția Fermei animalelor.

Barbara Cartland – Triumful dragostei și Pe aripile iubirii. O să vă spun un lucru destul de sincer: am înțeles de ce Barbara Cartland a vândut atât de multe romane de dragoste.

E destul de simplu: pentru că scrie povești simpatice, ușurele, scurte, de suflet, care nu plictisesc cu spume, care nu au tot felul de implicații dubioase și abuzive.

Cu alte cuvinte, e fix ce ar trebui să fie și nu înțeleg de ce alte scriitoare de romane de dragoste pe stil vechi (ahem, Amanda Quick, ahem) nu ajung la aceeași performanță. Nu că m-aș înghesui eu să citesc foarte multe romane de dragoste.

Harlan Ellison – I Have no Mouth and I Must Scream. Asta e o colecție de povestiri scurte de care am tot auzit, dar pe care de-abia acum am apucat s-o citesc.

E ciudată, stranie, bine scrisă, cu imagini de coșmar. Cam asta auzisem, deci nu m-a surprins foarte tare din punctul ăsta de vedere.

Nu cred că o să fie vreodată printre autorii mei favoriți, dar cred că e unul dintre cei la care m-aș întoarce ca să fur meserie.

Shusaku Endo – Tăcere. Acțiunea are loc prin secolul 17. Trei misionari creștini vor să meargă în Japonia.

„Nu vă duceți în Japonia, că misionarii și creștinii sunt omorâți acolo,” le zic absolut toți oamenii de bun simț.

„Nuuu, noi vrem să mergem în Japonia,” spun misionarii.

Unul are noroc și se îmbolnăvește și nu poate ajunge până acolo. Ceilalți doi se furișează în țară. Cam toți creștinii cu care intră în contact sunt omorâți în tot felul de moduri oribile. Unul dintre preoți se îneacă alături de ei. Celălalt renunță la credință ca să-i salveze pe niște creștini pe care el însuși i-a pus în pericol prin simpla lui prezență.

Singura realizare măreață a creștinismului în Japonia pare să fie că a creat multă dramă.

Andy Weir – Marțianul. Povestea seamănă cu un fel de Robinson Crusoe pe Marte. Doar că fără revelații creștine, cu un pic mai mult contact cu civilizația și cu tone de știință.

A, și fără Vineri – cred că o urmă de pas pe Marte și un trib de canibali pe Planeta Roșie ar fi fost un pic prea mult. A, și încă ceva: dacă în romanele de supraviețuire de obicei totul vrea să-l omoare pe personajul principal, aici normal că nu există niciun „tot” agresiv.

În schimb, e un „nimic” agresiv. Tone de nimic: lipsă de aer, lipsă de apă, lipsă de mâncare, lipsă de căldură, lipsă de tot. Practic, e un om față în față cu un nimic gigantic și criminal. E o carte care te prinde, vioaie, cu umor, fără prea multe profunzimi, dar interesantă. Te face să întorci pagină după pagină.

Marian Godină – Flash-uri din sens opus. Sau, mai exact, cartea începutului de an, cea despre care a vorbit toată lumea.

E bunicică. Partea de început e destul de neinteresantă – o autoprezentare a autorului, un pic stângace, care nu reușește să creeze o atmosferă intersantă. Însă povestirile despre viața de polițist sunt mai bune, mai palpabile. Simți că au ceva viu și plin de miez în ele.

Spre deosebire de alte cărți care sunt culegeri de texte de pe net (cum ar fi Dacopatia lui Dan Alexe, de exemplu), Flash-uri din sens opus e o carte mai bine gândită, cu o structură clară, astfel încât devine un volum închegat.

Yoko Ogawa – Profesorul și menajera. Țin minte că atunci când eram mică am citit o carte despre fizica distractivă, ceva cu un profesor trăsnit care explica orice fenomen din perspectiva fizicii.

Profesorul și menajera începe cam la fel: o femeie simplă, care n-a terminat liceul, e angajată ca menajeră în casa unui profesor de matematică foarte pasionat de numere, care-i explică tot felul de lucruri despre numere prime, numere prietene și așa mai departe.

Doar că, spre deosebire de cărțile de popularizare a științei din urmă cu câteva zeci de ani, povestea de aici e ceva mai complexă: profesorul a avut un accident în urma căruia i-a fost afectată memoria, așa că își aduce aminte doar ceea ce s-a întâmplat înainte de accident – sau în urmă cu nu mai mult de 80 de minute. E, până la urmă, o poveste despre prietenie și familie. Și matematică, evident. Ușor de înțeles și pentru cei care nu le-au prea avut cu matematica (probabil), interesantă și dacă te-a pasionat subiectul.

Povestea lui Genji III: despre viața lui Genji (și nu numai)

Sun, 03 Jan 2016 20:31:58 +0000

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest.

Însă în ciuda faptului că e o carte care a fost scrisă acum 1000 de ani și care are un statut superlativ, e ușor de citit și azi. Bine, ar fi ușor de citit dacă n-ar fi un singur volum enorm de 1,5 kg pe care nu mai știi cum să-l ții la un moment dat – dar dificultatea e doar fizică. Pentru că povestea nu e doar elegantă și rafinată, ci și antrenantă.

Se face că odată, la curtea unui împărat al Japoniei, exista o doamnă de rang nu foarte înalt care a devenit favorita împăratului, căruia i-a născut un prinț nemaipomenit de frumos. Însă celelalte doamne de la curte au devenit extrem de geloase și au început să-i facă tot felul de răutăți, iar doamna a suferit atât de mult din cauza lor încât s-a îmbolnăvit și a murit. Împăratul a fost de neconsolat după moartea ei și a tot căutat o femeie care să-i semene, până când a aflat de o prințesă care semăna ca o picătură de apă cu răposata. A chemat-o la curte și ea a devenit noua lui favorită, Fujitsubo.

În ce-l privește pe prințul orfan, împăratului i-ar fi plăcut mult să-l facă prinț moștenitor, dar băiatul nu provenea dintr-o familie foarte strălucită pe partea mamei, iar un învățat corean care trecea prin zonă a prezis că ar fi un sfetnic bun, dar un împărat îngrozitor. Astfel, cu părere de rău, împăratul l-a exclus pe băiat din linia regală și i-a oferit un nume de familie: Genji. Peste câțiva ani, avea să devină un tânăr absolut splendid, elegant, strălucitor, cu un deosebit succes la femei.

Prima parte a cărții îi descrie aventurile romantice cu diverse doamne care i se par interesante – uneori aventurile sunt mai amuzante, alteori mai serioase, iar din când în când au o atmosferă supranaturală și apăsătoare.

Odată, Genji a sedus o doamnă căsătorită, care a început să-și facă multe griji cu privire la aventura lor. La un moment dat, Genji a făcut ce-a făcut și i-a dat de știre că vine-n dormitorul ei s-o, ahem, curteze, așa că doamna a luat repede decizia să dispară din zonă ca să nu mai continue relația. Însă în același dormitor se mai odihnea și o domnișoară, iar Genji nu și-a dat seama că doamna lui se făcuse nevăzută decât când s-a trezit în patul domnișoarei. Ce să facă, ce să facă? A îmbrobodit-o cu cuvinte frumoase despre dragostea lui interzisă, pasională și irealizabilă. În fond, ar fi fost penibil să-i spună că greșise, nu? Trebuia să se culce cu ea. (după câteva alte capitole, Genji află că domnișoara s-a căsătorit și se gândește că soțul probabil că se întreabă cine a dezvirginat-o… dar sigur tipul nu s-ar simți foarte trist dacă ar afla că Genji a fost de vină)

Altă dată, Genji a găsit o domniță într-o casă părăsită și căzută în paragină, pentru care a făcut o pasiune enormă. A răpit-o, cuprins de pasiune, și a dus-o într-un conac aproape părăsit, unde a început să se întrebe unde să fugă cu ea. Însă domnița a început să se simtă terifiată și, în curând, a fost atacată de un spirit răzbunător. Genji era prea tânăr ca să știe cum să reacționeze la așa ceva, așa că domnița a murit. Terifiat, și-a dat seama că nu numai că i-a pierit iubita, ci că are și un cadavru pe mâini cu care nu știe ce să facă.

Are multe aventuri romantice care mai de care, însă e clar că o singură femeie ajunge să-i stăpânească inima: Fujitsubo, favorita împăratului, cea care seamănă leit cu răposata lui mamă. Până la urmă, Genji reușește să aibă cu ea o aventură secretă, scandaloasă și periculoasă (relațiile sexuale cu concubinele împăratului aveau ca pedeapsă execuția), în urma căreia se naște un copil extraordinar de frumos, leit Genji, care va deveni mai târziu împăratul Reizei. Noroc că toată lumea îl crede pe Genji culmea frumuseții, așa că se crede că un copil cu adevărat splendid trebuie să-i semene, pentru că splendoarea arată mereu la fel – așa că secretul lor scapă neștiut de nimeni.

Evident că o relație reală între Genji și Fujitsubo este imposibilă, dar la un moment dat Genji găsește o fetiță de 10 ani care e leit Fujitsubo. Murasaki e orfană de mamă și bunica ei bolnavă are grijă de ea. Genji se îndrăgostește instantaneu și vrea s-o convingă pe bunica fetei să i-o lase pe Murasaki în grijă. Evident că cererea e scandaloasă, pentru că fata e mult prea tânără pentru a-i fi soție după standardele oricui, dar până la urmă bunica moare și Murasaki ajunge la Genji, care o fură înainte să apuce tatăl fetei (care întâmplător e fratele lui Fujitsubo) să vină s-o aducă în casa lui.

Genji are bunul simț să nu se culce cu ea din prima, dar o educă conform standardelor lui, ca să o transforme în soția perfectă.

Murasaki e aia mică de pe podium. Dar stați liniștiți, dragi cititori, Genji ne asigură că o iubește cu adevărat, deci intențiile lui sunt onorabile.

Dacă e vreun loc în care se simte cu adevărat diferența culturală dintre noi și personajele reprezentate în Povestea lui Genji, cred că e acesta. Sunt multe momente din carte în care am simțit că-l detest pe Genji, poate și pentru că el se consideră irezistibil și nu prea lasă femeile să-l refuze (însă de violat în mod explicit nu violează – asta va face doar fiul lui), dar aici am rămas că trăznită. O crește pe Murasaki ca pe o fiică, o învață să scrie, se joacă cu ea, o educă, e o figură paternă (sau frățească)… ca la un moment dat, după vreo câțiva ani așa, să se culce cu ea. Murasaki nu e deloc încântată de situație pentru că habar n-avea ce intenții avea Genji și nici ce avea să i se ceară ca soție, ceea ce nu mă surprinde.

E momentul în care mi s-a părut clar că Murasaki nu are niciodată de ales. E orfană și, chiar dacă știe cine-i e tatăl, nu are o legătură reală cu el, ca să se pună vreodată problema să-i ceară ajutorul în caz de ceva. Murasaki depinde de Genji, care e într-adevăr splendid, dar care nu e mereu foarte înțelept sau sensibil la nevoile celorlalți. Mai mult decât atât, Genji are aventuri peste aventuri și, chiar dacă îi spune mereu că ea e prima în inima lui, ea rămâne nesigură pe poziția ei până la final.

Genji are inițial o soție oficială, Aoi, primită în căsătorie de când avea el 12 ani (iar ea 16). Aoi însă moare după ce-i naște un fiu, posedată fiind de spiritul răzbunător al doamnei Rokujo (o distinsă doamnă care e însă foarte geloasă, mai ales că Genji e destul de rece cu ea). După moartea lui Aoi, fiul lui Genji e crescut de bunici și, deși își vizitează relativ des tatăl, nu apucă s-o vadă decât o dată, accidental, pe Murasaki. Naratoarea sugerează că poate Genji se teme ca nu cumva să facă și el o pasiune pentru mama vitregă, ca Genji pentru Fujitsubo.

Deci Murasaki e cea mai iubită dintre toate femeile lui, dar totuși una dintre multele lui femei. E clar că iubirea dintre ei ajunge însă să fie una adevărată, de soț-soție, iar atunci când Genji e exilat din cauza unei aventuri romantice cu o slujitoare de la palat, Murasaki suferă enorm… și îl iartă când se întoarce din exil ca tată al unei fetițe.

Într-un loc atât de dezolant, n-ai ce face în afară copii, presupun. (bine, Genji mai și desenează, că are suflet de artist)

După ce se întoarce din exil, Genji se așează la casa lui (sau la casele lui, mă rog) împreună cu doamnele favorite, fiecare instalată în câte o aripă (dintr-o casă sau alta). Însă un vis nu i s-a îndeplinit: să aibă o prințesă imperială ca soție. Ei bine, fostul împărat, fratele lui Genji, are o fiică favorită pe care o iubește ca pe ochii din cap și pe care i-o dă de nevastă lui Genji, știind că acesta e un bărbat foarte responsabil cu fostele iubite, de care are grijă chiar dacă nu le mai iubește.

Noua nevastă, prințesa, e cam copilă de felul ei și nu are nimic deosebit care s-o recomande în ochii lui Genji, însă prezența ei acolo reprezintă într-un fel culmea succesului lui: are cea mai înaltă poziție la curte, e favoritul tuturor, e recunoscut ca cel mai important om al generației lui, e bogat, are un harem impresionant – dar culmea succesului este și începutul decăderii.

Murasaki e atacată de spiritul răzbunător al doamnei Rokujo (care a murit între timp, dar continuă să fie geloasă și nefericită și dincolo de moarte). În timp ce Genji o îngrijește disperat pe Murasaki, noua lui soție îl înșeală cu unul dintre prietenii lui buni, Kashiwagi care o adora de pe vremea când încă nu era căsătorită. Însă pentru că bietul amant e om onorabil, începe să-și facă din ce în ce mai multe griji și în cele din urmă, când o lasă însărcinată pe prințesă, moare din cauza remușcărilor.

Internetului i-ar plăcea aventura asta, pentru că apare și o pisică în ea.

Încet, încet, povestea lui Genji se apropie de final: Murasaki, slăbită, îi cere din nou și din nou s-o lase să se călugărească pentru a-și încheia viața cu practici spirituale, dar Genji refuză iar și iar, așteptând ca ea să-și revină complet, ca să se poată călugări împreună. Dar boala provocată de Rokujo revine periodic, până când Murasaki moare fără să-și îndeplinească dorința de a-și întoarce fața de la cele lumești.

După moartea ei, Genji își dă seama că nici el nu mai e același. Distruge teancurile de scrisori pe care le-au schimbat în perioada exilului, își reproșează faptul că n-a lăsat-o să se călugărească și distrus de moartea ei. E amărât și pentru că un alt bărbat s-a culcat cu una dintre soțiile lui și, chiar dacă nu-i scapă ironia faptului că și el s-a culcat cu Fujitsubo, care era concubina tatălui lui, cu greu îi poate ierta pe cei doi. Mai mult decât atât, își dă seama că începe să uite lucruri și nu mai are aceeași minte ca odinioară. Începe să-și resimtă vârsta și să își dea seama că îmbătrânește. Deși de la distanță pare la fel de strălucitor și splendid ca întotdeauna, viața lui se apropie de final și el știe asta.

Nu sunt perfect sigură ce se întâmplă aici, dar n-arată rău.

Când eram în facultate am citit doar primele capitole ale cărții, care sunt frumoase în felul lor: femei interesante, aventuri romantice, nebunia tinereții, poezie, eleganță, spirite răzbunătoare și un erou semi-odios (și semi-splendid). Însă mai târziu, când am reluat cartea, am văzut că povestea reușește să crească dincolo de aventuri episodice și capătă profunzime și continuitate. Aventurile tinerești nu sunt lipsite de consecințe, cea mai profundă fericire cuprinde în ea sămânța decăderii, iar tot ce e frumos va ajunge inevitabil și la final.

Genji moare fără ca ultimii lui ani de viață să fie descriși. Ultimele imagini cu el sunt cele de mai sus, în care simte sfârșitul, simte decăderea, simte încheierea. Și la fel și eu: am închis cartea și timp de câteva zile nu m-am mai atins de ea – sentimentul de finalitate, de poveste care s-a răsucit frumos și a ajuns la un final dulce-amărui mi-a rămas în minte o vreme și am deplâns-o pe Murasaki, l-am deplâns pe Genji (chiar dacă uneori îmi dorisem să moară) și am păstrat câteva zile de reculegere pentru ceva extraordinar care a ajuns la final.

Murasaki Shikibu, scriind.

Acel ceva extraordinar, însă, nu era cartea. Povestea lui Genji, a lui personală, se încheie acolo, elegant, cu un aer de frumusețe nostalgică. Însă Povestea lui Genji, cartea, continuă. După un capitol care are doar titlu, nu și conținut („Kumogakure” – „Ascuns în nori”), povestea se reia. Capitolul dintre 41 și 42 e o filă goală între povestea lui Genji și cea a urmașilor lui.

În introducerea cărții în ediția pe care o am eu, traducătorul Dennis Washburn povestește pe lung despre cum Genji nu e un roman, așa cum îl înțelegem noi, pentru că nu face parte dintr-un gen aparte – are elemente de dragoste, are elemente gotice (aproximativ horror), are poezii. Mie mi se pare că e foarte clar că Genji e un roman, așa cum îl înțelegem noi azi: e o poveste lungă și complexă, cu multe personaje, care are fire narative care se întrepătrund. Și, sincer, dacă accepți că James Joyce scrie romane, poți să accepți și că oamenii pot să scrie și să recite versuri în Genji. Dacă cineva ar fi scris Genji în zilele noastre, nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e roman, ci ar fi văzut automat că este.

O altă întrebare mi se pare însă mai interesantă: s-ar putea zice oare că Genji nu e un roman, ci două romane, care au rămas într-un singur volum pentru că nu exista conceptul de „al doilea volum din seria”?

Povestea este reluată la câțiva ani după moartea lui Genji și are doi protagoniști: Kaoru (fiul nevestei lui Genji, făcut cu amantul, despre care toată lumea presupune că e fiul lui Genji) și prințul Niou, nepotul lui Genji (fiica lui Genji a devenit împărăteasă și a făcut o grămadă de copii). Kaoru e un tânăr extrem de credincios, care-și dorește să devină călugăr budist, dar care tot nu se îndură s-o facă. Prințul Niou e un tânăr căruia îi plac mult femeile.

Primele capitole din povestea lor sunt dificil de urmărit – acțiunea e mai degrabă schițată și apar tot felul de personaje noi cărora la un moment dat le-am pierdut șirul. Par să fie o combinație între o reintroducere în problemă și un rezumat al lucrurilor care s-au întâmplat „între timp”, care mi s-au părut un pic greoaie și lipsite de simplitatea și eleganța cu care mă obișnuisem. Însă în cele din urmă povestea își reia ritmul lent, descrierile clare și firul narativ interesant din primele două treimi ale volumului.

Povestea redevine interesantă când Kaoru se împrietenește cu un prinț bătrân care, deși nu s-a călugărit, este foarte înțelept în ce privește budismul. Prințul trăiește izolat în afara capitalei, împreună cu două fiice. Deși Kaoru repetă din nou și din nou că și-ar dori de fapt să devină călugăr și să se retragă din lume, îi care cu tronc fiica cea mare – și îi povestește prietenului său, Niou, despre fete. Evident, Niou cel pasionat de femei vrea și el să vadă ce-i cu cele două fiice și le curtează prin poezii. Sora cea mare consideră că Niou va fi neserios și refuză să răspundă, dar sora mică începe să corespondeze cu el, iar Niou face o pasiune pentru ea.

Totul perfect până aici, doar că după moartea bruscă a tatălui lor, fiica cea mare nu vrea să se căsătorească, ci să se călugărească, și vrea să i-o paseze pe sora mică lui Kaoru, ca el să aibă grijă de ea. Kaoru refuză, dar îl aduce pe Niou în casa fetelor și se asigură că el e invitat în dormitorul surorii mici. Sora mare e scandalizată, dar află prea târziu de aranjament ca să i se poată opune, iar sora mică devine astfel amanta lui Niou. Din păcate, prințul nu mai reușește să o viziteze în secret o vreme pe noua lui amantă, așa că sora mare intră în depresie și moare de supărare.

După moartea ei, Niou o aduce pe sora mică la casa lui și o face soție oficială, iar Kaoru rămâne cu ochii în soare și-și reproșează că nu s-a culcat cu forța cu sora mare (că așa e el, băiat bun, nu profită – și acum îi e ciudă de asta) sau că nu le-a luat pe amândouă surorile de soție când a avut ocazia.

Însă află că există și o a treia soră, leit sora cea mare. Fata are altă mamă, n-a fost niciodată recunoscută oficial de tatăl ei și a crescut mai la țară, deci n-are eleganța surorilor, dar este extrem de frumoasă. Începe să o curteze, dar Niou ajunge și el s-o vadă pe tânără, iar până la urmă fata se culcă cu amândoi. Până la urmă, trebuie să aleagă unul, dar e indecisă și, din disperare că nu știe ce să facă, se aruncă în apele învolburate ale unui râu ca să se sinucidă.

Să-l aleg pe el?... Să-l aleg pe celălalt?... Mai bine mă sinucid.

Sinuciderea nu-i reușește, însă – e adusă de valuri la mal și salvată de un preot budist care-i face repede ritualurile de exorcizare care o vindecă. Sub pretextul unei amnezii, fata se ascunde de lume, între câteva călugărițe budiste bătrâne. Până la urmă se călugărește – și de-abia atunci Kaoru află că n-a murit. Într-un scurt paragraf, se întreabă dacă Niou o ascunde de el și se gândește la cât de înșelătoare e lumea.

Și atât. La fel cum povestea lui Genji se termină fără ca Povestea lui Genji să se termine, acum se termină Povestea lui Genji fără să se termine povestea personajelor. Există speculații cum că Murasaki Shikibu ar fi putut să o lase în coadă de pește în mod intenționat, dar impresia multora (și a mea) e că ar mai fi fost lucruri de scris, însă Murasaki n-a mai apucat să le scrie. Morțile subite nu sunt tocmai necunoscute nici în zilele noastre, darămite acum o mie de ani.

Mi-aș dori să aflu (și nu-mi pot imagina) ce ar fi făcut Murasaki Shikibu cu cei doi pretendenți ai călugăriței budiste și dacă Niou ar fi fost suficient de nesimțit încât să treacă peste jurămintele ei ca s-o ia de amantă. Dar una peste alta, nu mă simt foarte dezamăgită de non-sfârșitul cărții. Viața lui Genji este o poveste completă și complexă, cu cap și coadă, care are tot ce-i trebuie ca să poată fermeca. Iar restul?… Restul l-am citit ca pe un bonus, ca pe următoarea carte din serie – din păcate una fără un final la fel de bun.

Sunt multe detalii și povestiri în Genji pe care nu le-am povestit aici – deja postarea asta e enormă (dar cum să fie altfel, când cartea în sine e enormă?). Mă bucur însă enorm că am dat peste traducerea lui Washburn și că mi-am luat inima-n dinți să citesc s-o citesc de la cap la coadă, fără să mai renunț când Genji și-a luat ca nevastă o fată de 10 ani. Dincolo de câteva aspecte mai puțin dezirabile, povestea mi se pare că are și un stil excelent și elegant, și o acțiune captivantă, și dileme morale și psihologice interesante. E una dintre cărțile care o să-mi rămână în minte și-n inimă multă vreme de acum încolo.

Câteva mini-recenzii

Fri, 11 Sep 2015 19:24:24 +0000

**Patrick Rothfuss – Numele vântului. (fantezie; mai exact, epic fantasy) **

Recunosc că am citit cartea asta în engleză, deci nu pot garanta pentru traducere. În original, am citit-o dintr-o suflare – sau din mai multe suflări, pentru că are peste 600 de pagini; dar oricum, suflările erau una după cealaltă.

Într-un han dintr-un sat uitat de lume trăiește, sub acoperire, un mag și muzician legendar, momentan cu o mare recompensă pe capul lui. Un Cronicar (sau, mai degrabă, Cronicarul) vine să-i afle povestea și s-o scrie pentru posteritate, iar Kvothe începe s-o spună cu tot avântul și talentul unui povestitor de meserie – are un stil ușor de citit, plăcut, fix ce trebuie. Am râs cu hohote pe alocuri și cred că era să-mi dea și câte o lacrimă la un moment dat.

Kvothe e genial, extraordinar, talentat, ceea ce înseamnă că ar fi prea bun la toate și băiat de aur ca să fie o carte bună… dacă n-ar fi prea încăpățânat ca să fie și plăcut de ceilalți, prea dornic să se dea mare ca să fie prudent și prea nerăbdător ca să obțină ce-și dorește ca să stea în rând cu lumea.

Povestea în sine nu mi-a deschis noi orizonturi și nu m-a făcut să văd stilul fantasy într-un mod complet nou – are câteva clișee, lumea e una similară lumilor pe care le-am mai văzut – dar e spusă excelent. O recomand cu căldură (pentru că și eu am dat peste ea pentru că mi-a fost recomandată cu căldură).

Hiromi Kawakami – Cele zece iubiri ale lui Nishino. (literatură contemporană, literatură japoneză) (ebook aici)

Încă o carte bună – zece povestiri spuse de zece femei cu perspective diferite despre același bărbat. Un pic ciudățică, așa cum m-am obișnuit deja de la cărțile japoneze, dar bine scrisă și fluent tradusă. Farmecul constă în atmosferă: în prima poveste fantoma lui Nishino apare în curtea unei doamne pe care o curtase în tinerețea ei – nu că ar avea ceva de zis în mod deosebit, dar îi promisese cu mulți ani în urmă, când s-au despărțit, că avea să vină s-o vadă când murea. Așa că ce e de făcut cu el?… Nimic, primește două pahare cu apă, apoi dispare. Totul povestit, evident, pe tonul cel mai normal.

Erich Kastner – Emil și detectivii. (cărți pentru copii)

Am avut chef de literatură pentru copii la un moment dat – mă apucă uneori. Așa că am dat o raită prin raionul respectiv și am luat-o pe asta, la recomandarea cuiva… și pentru că-mi place seria Cărțile de aur ale copilăriei de la Arthur, e foarte elegantă, plăcută la atingere, cărțile sunt frumoase ca obiecte.

E fermecătoare în stilul vechi și nostalgic al cărților pentru copii, care erau simple, aventuroase și fără prea multe nebunii. Emil e un băiat bun (băiat model, cum ne anunță cartea), care face tot ce poate pentru mama lui – tatăl lui a murit de multă vreme. Iar ea, la rândul ei, ar face orice pentru el, așa că-l trimite în vacanță la bunica și la mătușa lui la Berlin, cu niște bani strânși cu greu pe care să-i dea bunicii… dar din păcate, un domn cu o pălărie îi fură banii. Bine, din păcate pentru el – pentru noi e perfect, că începe o mică aventură.

Emil și cei trei gemeni, cartea următoare din serie, este din păcate mai puțin interesantă. N-are aceeași coerență și aceeași unitate, ci pare mai degrabă peticită din mai multe idei care se potrivesc și nu prea. Ar putea fi vorba despre un răufăcător lipsit de inimă și scrupule care trebuie oprit din răutățile lui, dar e lăsat în pace când dă de înțeles că n-are chef să fie tras la răspundere. Eh, asta-i viața.

Neil Gaiman și Chris Riddell – Noroc cu laptele…

În ziua în care m-a apucat pe mine să iau seria cu Emil, librăria avea ofertă de 3 la preț de 2, așa că am înhățat și Noroc cu laptele…, că tot sunt fană de Neil Gaiman în general și pentru că altfel n-aveam de gând să o iau.

A fost cam dezamăgitoare. Până și pentru o carte de copii, e prea simplificată, are o structură de banc mai degrabă decât de poveste. Pe scurt, mama pleacă la ceva conferință și tatăl rămâne singur cu copiii – dar uită să ia lapte, așa că dimineața se duce la magazin și copiii îl tot așteaptă și-l așteaptă să vină cu el. Când se întoarce, tatăl le povestește cum a fost răpit de extratereștri, trimis înapoi în timp pe o corabie de pirați, a fost luat în balon de un dinozaur și a trecut prin diverse aventuri.

Însă ce e trist e că sare din aventură în aventură cu laptele în mână (și clădește poanta cu laptele pentru final – vorbesc serios cu structura de banc), dar nu zăbovește destul nicăieri încât să intri cât de cât în spiritul aventurii. Nu cred că mi-ar fi zgândărit imaginația când eram mică – sigur, are pirați și dinozauri, dar parcă prea tatăl ăla să se audă vorbind.

Traduceri din Goethe

Tue, 07 Apr 2015 12:07:21 +0000

După cum spune bara din dreapta a blogului, acum citesc Faust, varianta Goethe. Problema evidentă e că Goethe a scris într-o limbă pe care aș vrea s-o cunosc, dar din care înțeleg doar câteva cuvinte, așa că am căutat variante în limbi pe care să le cunosc.

Ce vreau eu de la o traducere în general?

să fie inteligibilă. Adică să poți pricepe despre ce e vorba fără să-ți petreci ani din viață descifrând fraze.
cuvintele și formulările să fie normale. Adică să nu existe chestii gen „- Da, mâine merg la piață, replică ea.” Pentru că în viața mea n-am auzit pe nimeni care să folosească verbul „a replica” cu sensul de „a răspunde”.

Dacă ar fi să iau lucrurile la bani mărunți, mai sunt și alte criterii, dar uneori și astea două sunt greu de îndeplinit. Prima oară am trecut pe la Project Gutenberg, unde era o traducere de secol XIX care suna așa, de am oftat din străfundurile plămânilor:

I, image of the Godhead, who began—
Deeming Eternal Truth secure in nearness—
Ye choirs, have ye begun the sweet, consoling chant,
Which, through the night of Death, the angels ministrant
Sang, God’s new Covenant repeating?

Ați înțeles ceva? Nici eu.

După alte câteva căutări, am ajuns la traducerea lui A.S. Klein (habar n-am cine e omul), care părea să fie scrisă într-un limbaj mai modern. Am luat-o, am pus-o pe Kindle, am zis că măcar e gratis, după care m-am chinuit cu Faust, Partea I. Și m-am chinuit. Și m-am chinuit. Inițial am zis că citesc eu neatent, dar parcă și când eram mai atentă tot trebuia să stau cu ochii pe Wikipedia ca să înțeleg ce se întâmplă.

Am abandonat-o și am căutat recomandări de traduceri mai inspirate. Am găsit o traducere în română de Lucian Blaga care pare citibilă, dar care e doar pe Scribd și are și formulări amuzante:

Mefistofel
Aceasta-i, iată, pentru ea. Rost vă făcui de-o cutiuţă
Aşa la repezeală dintr-un loc.
S-o aşezaţi în dulăpior, într-un ungher.
S-a pierde fata tot privind, mă jur pe cer.
Niscai lucioase lucruşoare
Am pus în cutiuţă,
Că vezi, copilul e copil, şi jocul joc.

Îmi place cum diavolul folosește diminutive: dulăpior, lucrușoare, cutiuță. Mi l-am imaginat ca pe un țăran pe la vreo 60 de ani care-și freacă palmele aspre și adaugă: „Bem și noi un vinișor bun, domnule Faust? Și cu puțină mămăliguță și o tochitură, eheheee, să vedeți ce-o să iasă!”

Deci nu Blaga. Am căutat recomandări și, după câteva săpături, am descoperit că varianta tradusă de David Luke și publicată de Editura Oxford s-ar putea să fie ce-mi doresc. Așa că am răsfoit-o puțin și am cumpărat-o (e asta de aici). Dacă nu mergea, nu mergea, a treia încercare n-aveam de gând să o fac prea curând – însă am avut noroc. Textul curge, e inteligibil, e chiar frumos pe alocuri – așa că am recitit Faust, Partea I, cu mult interes, mai ales că de data asta n-am mai avut nevoie de Wikipedia.

E o traducere pe care le-o recomand și altora. Faust e genul de carte pentru care e mai bine să ai un ghid – mai ales că a fost scrisă în vreo 30 de ani (Partea I a fost scrisă în 30 de ani, Partea a II-a e altă distracție). Sunt tot felul de mici detalii care nu se potrivesc, sau care par aruncate pur și simplu în poveste de dragul artei, locuri unde crezi că ți-a scăpat ceva. Însă David Luke e un ghid extrem de bun – explică legăturile între bucățele, motivul pentru care anumite lucruri nu se potrivesc între ele, mai povestește și de viața lui Goethe; una peste alta, reușește să ofere un fel de experiență completă.

Ce mi s-a părut interesant e că în introducere, pe lângă faptul că povestește de tot procesul prin care a fost creată piesa de teatru (și cum cu greu a ajuns să fie și jucată), Luke face apologia traducerii proprii, mai ales că Faust a fost tradus și retradus. Spune așa: cum ar suna traducerea dacă ar fi jucată pe scenă astăzi? Cum i-ar suna actorului? Cum i-ar suna auditoriului? Dacă vreunul dintre ei s-ar amuza chiar și în cea mai mică măsură, dacă ar fi ceva ciudat sau greu de zis, ar însemna că textul nu e exact ce ar trebui să fie.

Our imaginary actor should not only not be asked to say ‘methinks’ as an equivalent of mich d_ü_nkt, or to use ’thou’ and ‘ye’ for the du and ihr which modern German has been fortunate enough to preserve: we should also not expect him to talk constantly in dustily poetic inversions (the adjective following the noun, for instance, or the negative following the verb).

Cu alte cuvinte, omul evită exact genul de traduceri scorțoase pe care românii le fac în general cu mare mândrie și traduce de parcă Goethe ar scrie în engleză și ar vrea să cucerească publicul cu Faust chiar mâine. În plus, păstrează cât poate ritmul, rima, lungimea versurilor – ce mai, e un tur de forță. O să discut și despre Faust, piesa, dar până una-alta am zis că e important să menționez că Faust, traducerea asta, e excelentă.

Două cărți de San-Antonio [recenzii]

Wed, 11 Mar 2015 07:53:24 +0000

San-Antonio mi-a fost recomandat insistento-călduros, și pe blog, și în privat pe Facebook. Așa că, normal, în prima fază mi-am luat un singur volum scris de el, la întâmplare. S-a nimerit să fie Lupul travestit în bunicuță.

E un roman polițist, în care San-Antonio – de data aceasta personajul, nu autorul! – este un polițist arătos și inteligent, cu un umor bogat și omniprezent. Vorbesc serios, nu e nicio pagină în care San-A. nu face bancuri.

Partea proastă e că multe bancuri par să se bazeze pe jocuri de limbaj, care probabil că sunt extrem de amuzante în original, dar sunt doar pe jumătate amuzante în traducere. Asta se întâmplă nu pentru că româna reduce cu 50% factorul de amuzament al fiecărei glume, ci pentru că jumătate din ele par să nu aibă o logică extrem de clară. Știi că acolo e ceva cu dublu sens, dar nu vezi decât unul dintre sensuri.

Acțiunea… un individ a venit să reclame la poliție că primește săptămânal o grămadă mare de bani și nu știe de ce. Continuă din încurcătură în concluzie logică, cu scene de acțiune, pistoale, răpiri și elicoptere.

Pe undeva ceva mi s-a părut că nu pușcă exact cum ar trebui, poate din cauza umorului pe care-l ratam din când în când, poate mi se păreau prea străine personajele, poate că umorul vulgar nu prea mă nimerea.

Așa că am mai luat câteva romane de San-Antonio, ca să mă prind de ce mă prinde, totuși. Că l-am citit pe nerăsuflate.

Următorul roman pe care l-am citit e De la A la Z. Care, mă bucur să spun, pare să aibă mai multă logică în limba română. Deși mai există câteva locuri unde ori sunt eu pafaristă, ori ceva nu pușcă:

„- Ei bine? [..] Ne spălăm pe picioare sau le păstrăm ca să ne facem o supă?”

Ne spălăm pe picioare? Hn? Știu că expresia asta e menită să aibă un sens care funcționează în context, însă oricât mă uit la ea, nu-mi pică fisa.

Dar în afara unor rare momente de genul, zboară repede pe sub ochi într-o acțiune trasă de păr în cel mai bun sens al expresiei, cu tot felul de coincidențe și complicații care mai de care. Bună ca să te binedispui, să te amuzi, să te distrezi, să te gândești ce fain era să știi franceză. (în plus, De la A la Z are un umor mai puțin bădăran decât Lupul travestit în bunicuță, ceea ce ar putea fi un plus)

Ursula K. Le Guin – Mâna stângă a întunericului [recenzie]

Wed, 12 Nov 2014 16:08:16 +0000

Băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta

Mâna stângă a întunericului e primul roman de Ursula K. Le Guin pe care-l citesc, deci habar n-am ce e tipic pentru ea și ce nu e. Nu sunt nici mare fan SF de felul meu (deși am mai citit câte ceva), așa că nu pot să trasez comparații cu alte cărți importante din domeniu. Dar în caz că nu v-ați prins, chiar mi-a plăcut.

E un SF care se bazează mai puțin pe științele reale și mai mult pe științele umaniste, explorează mai puțin posibilitățile științifice, mai mult cele culturale. În anumite zone suferă de boala majorității SF-urilor, care le face să fie pătrunse de viziunea despre societate/viață pe care o aveau oamenii la momentul respectiv și care acum pare puternic învechită (rolurile în societate ale bărbaților și femeilor, de exemplu), dar asta-i viața.

Genly Ai e Trimisul unei organizații interplanetară pe Iarnă, o planetă aflată undeva la marginea universului cunoscut. Scopul lui acolo e să-i convingă pe locuitori să se alăture organizației – locuitorii însă sunt foarte prinși de politicile lor planetare, neîncrezători în el și în misiunea lui, nu înțeleg beneficiile alăturării.

Primele pagini ale Mâinii stângi ale întunericului sunt de coșmar – te pierzi în termeni inventați, în denumiri ciudate, într-o paradă ciudată al cărei scop nu-l înțelegi, în detalii despre măsurarea timpului și obiceiuri dubioase. Când în sfârșit începi să prinzi ideea te trezești aruncat în legendele de pe Iarnă. Dar după ce reușești să rămâi în picioare în mijlocul vâltorii de lucruri neobișnuite, cartea devine chiar interesantă.

Una dintre ideile de bază din carte e că locuitorii de pe Iarnă sunt, într-un fel, hermafrodiți: se nasc capabili să fie oricare dintre cele două sexe și o dată pe lună intră în călduri, organele genitale ale unui sex dispar și cele ale celuilalt sex ajung să se manifeste în totalitate. Nu manifestă neapărat mereu același sex, pot să fie într-o lună bărbați, în alta femei. Genly, care e bărbat, e văzut ca un „Pervers” pentru că sexualitatea lui e mereu manifestată.

Dar problema sexuală nu e singura abordată: pe Iarnă, una din religii e un misticism care refuză să creadă sau să nu creadă într-un Dumnezeu, a cărei filozofie este la bază „Nusuth” – „Nu contează”…

Diferența de manifestare, de obiceiuri, de comunicare între Genly și locuitorii Iernii este atât de puternică încât îi este aproape fatală lui Genly când îi scapă subtilitățile – și orice ajutor sau sfat primit de la Estraven, unul dintre localnici, se transformă rapid în otravă din cauza naivității Trimisului. Din perspectiva asta, cartea e un contact între culturi și în același timp o poveste despre respect și încercarea de a crea punți acolo unde sunt mai mult neînțelegeri.

Din altă perspectivă, e o carte despre prietenie și despre o aventură nebunească în tărâmuri înghețate și periculoase, despre liniște, frumusețe și moarte.

Mâna stângă a întunericului șerpuiește imprevizibil prin Iarnă, trecând de la o cultură la alta, de la o viziune la alta, de la un pericol la altul. O recomand, dar e de citit la gura sobei, că planetei nu i se spune „Iarnă” degeaba. Îți îngheață suflarea numai când auzi de toți ghețarii și de toate zăpezile de acolo.

Nota de subsol 1: „Băi” e un apelativ complet ok în zona mea, la fel cum dentistului meu i se pare complet ok să-i spună unui dinte „dânsul”.

Simon Garfield – Just My Type [recenzie carte]

Sat, 25 Oct 2014 15:29:32 +0000

Uite o carte bine scrisă, care arată bine, se citește bine, e fain aranjată și una peste cealaltă reușește să te prindă. În condițiile în care e o carte despre fonturi. Adică Times New Roman, Helvetica și celelate variante pe care le alegi dintr-un meniu din procesorul de text.

Just My Type de Simon Garfield nu are o structură prea clară (sau nu are o structură deloc, mai exact), dar e o colecție superbă de povești despre stiluri de scris vechi și noi, despre tendințe și inovații de la Gutenberg (cel care a inventat tiparul) până la Wingdings. E plină de povești și despre oamenii care au creat respectivele litere, care trece de la maeștri caligrafi la dubioși care practicau incestul. Despre litere aruncate în râu ca să nu fie folosite de o fostă nevastă pe care creatorul literelor ajunsese să o urască. Despre un om care a avut o zi foarte dificilă pentru că a decis să evite să vadă fontul Helvetica în ziua respectivă. Despre naziști și un public supărat pe IKEA pentru că și-a schimbat literele din catalog. Despre cele mai faimoase fonturi și despre cele mai urâte.

E o carte absolut fascinantă care se adresează unui public care nu știe nimic despre subiect și e deci foarte accesibilă. E plăcut scrisă, paginile trec una după alta în ritm rapid, e plină de imagini și ilustrații – și majoritatea fonturilor pomenite sunt scrise cu litere din fontul respectiv (de exemplu, Calibri e scris în Calibri…) așa că aproape mereu ai o idee relativ clară despre ce vorbește autorul (nu mereu – bănuiesc că nu a reușit să obțină dreptul de a le folosi chiar pe toate).

O recomand. Călduros. Nu cred că merită luată în format digital, pe hârtie arată perfect.

Umberto Eco – Baudolino [recenzie]

Thu, 09 Oct 2014 13:48:03 +0000

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul.

Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).

Sau, mai exact, Baudolino își povestește viața lui Niketas, un istoric și guvernator al Imperiului Bizantin, după ce-l salvează de la moarte (probabil) în timpul cuceririi Constantinopolului de cruciați în 1204. Deci tot ce știm despre Baudolino e povestit de Baudolino, care recunoaște singur că e mincinos și că inventează și înflorește adevărul.

Nu că ar fi neapărat o problemă minciunile. Deși Baudolino inventează, Eco scrie adevăruri: cam tot ce e menționat în carte (în afară de aventurile propriu-zise, bineînțeles) e luat din Evul Mediu: personaje, idei, locuri, evenimente istorice, creaturi fantastice (bine, astea nu existau cu adevărat, dar oricum se credea că există). Din când în când romanul ia o pauză în care nu se mai comportă ca un roman, ci ca un studiu al credințelor și filozofiilor Evului Mediu. Și atunci citești eseu după eseu despre problema existenței vidului, de exemplu, sau despre cum arăta harta pământului (pe vremea când era mic și plat, știți voi).[1]

Eco face câteva aluzii pe ici, colo către lucruri scrise și inventate mult mai târziu, dar atunci Eco are grijă să le pună în cârca ființelor ireale. De exemplu, o specie de ființe umanoide vede prima oară cai și îi denumește houyhnhnm, sau ceva de genul ăsta, care este denumirea cailor intelectuali din Călătoriile lui Gulliver. [2]

S-ar putea ca eseurile și tonele de detalii despre ideile de acum 900 de ani să nu fie pe gustul tuturor, pentru că sunt destul de greoaie (și dacă nu-ți plac finețurile astea e mai bine să lași cartea la pagina 100 decât s-o arunci de perete la pagina 200). Dar când începeam să mă satur de eseuri intervine acțiunea, care e din ce în ce mai interesantă pe măsură ce te apropii de final, la un moment dat trecând elegant și prin stadiul de roman polițist.

Baudolino aproape că reușește să te facă să crezi că a mințit și înflorit realitatea toată viața... dar acum spune doar adevărul. Așa că poți privi cartea în două feluri: a. Poți să te gândești că Baudolino face același lucru pe care l-a făcut mereu și în clipa asta, caz în care s-ar putea să stai să te întrebi dacă l-a cunoscut măcar pe împăratul Barbarossa, dacă a fost într-adevăr un fiu adoptiv pentru el, dacă și-a asumat aventurile altora, dacă, dacă, dacă.

Sau poți alege o altă variantă: b. Poți s-o iei ca pe un fel de roman fantasy medieval. La fel cum noi avem tot felul de filme/seriale/cărți despre magie care se petrec „în lumea reală” (adică nu în lumi inventate, ca în Lord of the Rings), Baudolino să fie o poveste care se petrece „în lumea reală” a Europei Medievale.

Într-un fel îmi aduce aminte de Pendulul lui Foucault, ceea ce nu-i de mirare, dat fiind faptul că e de același autor. Avem din nou un grup de prieteni, din nou un evreu printre ei, din nou o adâncire în imaginație, din nou invenții extrem de migăloase în care personajele ajung să creadă. La un moment dat începusem să mă întreb dacă recitesc Pendulul, varianta Evul Mediu în loc de Conspiraționism Modern. Ceea ce n-ar fi fost așa de rău... dar Baudolino are un alt farmec, alte chichițe, alte rezolvări. E o carte mai ușor de citit, în care ideile se înșiră mai puțin alambicat, în care poveștile au un aer de înțelepciune, sau o frumusețe arhaică.

Nu vreau să povestesc prea multe despre ce se întâmplă efectiv (după cum ziceam, are și o notă de roman polițist la un moment dat), dar e genul de carte care poate și enerva, și fascina prin detalii și prin acțiune.

Recomandată cald celor măcar puțin tocilari, celor interesați de perioada medievală, celor cărora le place Eco și celor cărora le plac romanele complexe.

----

Nota de subsol 1: Există niște curente de opinie care spun că în Evul Mediu nu se știa mare lucru și că tot ce știau ei atunci știe și un copil de clasa a 5-a azi. E destul de greșit: învățăturile sunt diferite. În afara faptului că noi nu facem astronomie și retorică în școli, ei aveau alte viziuni asupra lumii, alte explicații de reținut, alte abordări ale problemelor.

Nota de subsol 2: Călătoriile lui Gulliver au ajuns, din păcate, să fie considerate „literatură pentru copii”. De fapt e o satiră pe teme politice și religioase, scrisă cu genul de umor ironic pe care nu-l uiți ușor. Dintr-un motiv care mi-e necunoscut, cărțile suficient de vechi sunt deseori prea pline de subtilități, referințe obscure și învechite stilistic pentru a fi citite ușor astăzi de către adulți, așa că le sunt date copiilor. Dacă copiilor nu le plac, ajung aproape uitate.

Nota de subsol 3, care nu se leagă de nimic, deci nu știu dacă o citește cineva: Eu am varianta audio a cărții, care e echivalentul cărții ăsteia fizice. Traducerea în engleză e excelentă, e făcută cu ajutorul lui Eco însuși, e atent lucrată și o recomand și pe aceea. Din păcate, tocmai faptul că am „citit-o” în variantă audio a făcut recenzia să întârzie atât de mult. N-am avut atât de mule ocazii/atât de mult chef pe cât am crezut că o să am ca să ascult cărți. M-am trezit citind mai mult pe hârtie, asta ca să nu mai vorbim de faptul că m-a pocnit o rafală de proiecte de terminat la muncă. Îmi cer scuze că i-am ținut atâta pe cei care de multă vreme ziceau că vor recenzia la Baudolino.

References
↑1