Cărți Românești on Roxana-Mălina Chirilă

Despre volumul 2 al seriei „Fluturi” de Irina Binder

Wed, 26 Jan 2022 13:57:36 +0000

Au trecut mai bine de doi ani de când am citit primul volum din „Fluturi” de Irina Binder, așa că amintirile mele despre carte sunt un pic vagi.

Ce țineam minte: Irina (personajul principal, nu autoarea) e o fată din Brașov care se îndrăgostește de un tip tânăr și bogat, Matei, alături de care se mută în Snagov. DAR Matei are multe carențe ca om, iar Irina descoperă dragostea adevărată alături de fratele lui adoptiv, Robert, care e un tip ideal – însă cei doi rămân doar cu sentimentele, pentru că nu vor să-l rănească pe Matei.

Informațiile astea au fost suficiente ca să reiau seria fără probleme.

Volumul doi din Fluturi a fost exact ce-mi trebuia. Am râs cu lacrimi, deși precis nu asta era intenția autoarei. Povestea e un vârtej telenovelistic de emoții, întâmplări, sentimente, gesturi exagerate și nu numai, care mă face să-mi amintesc că foarte multă lume urăște seria asta, dar știe ce urăște pentru că ea poate fi citită.

După ce am citit „#diez” de Adrian Lesenciuc nu pot decât să o apreciez mai mult pe Binder. Binder scrie prost într-un stil rapid și distractiv; dar literații scriu prost într-un stil alambicat care se eschivează de la criticile obișnuite fiind opace, ermetice și dând impresia că dacă ți se par o porcărie, e pentru că nu le pricepi tu.

Fluturi, pe scurt

Am încercat să scriu un rezumat al evenimentelor din volumul al doilea al „Fluturilor”, dar se petrec atât de repede încât m-am întins enorm.

Selectând doar o parte dintre ele, prietenele Irinei îi spun să-și urmeze dragostea alături de Robert, pentru că e Dragoste Adevărată, dar ea nu vrea să-l rănească pe Matei. În schimb, Matei e din ce în ce mai dubios și violent, având mereu convingerea că ea îl înșală. O lovește de câteva ori, o amenință în cazul în care vrea să plece, promite că-i va înscena posesiunea (sau traficul?) de droguri și că o va da pe mâna poliției dacă-l părăsește.

Pe cam tot cuprinsul cărții, Irina ori încearcă să fugă, ori fuge de la Snagov și de Matei. Își găsește refugiul câteva zile alături de Angel, un tip îndrăgostit de ea (cu care nu are o relație, pentru că ea e teoretic încă cu Matei) și alături de Alex, un alt tip îndrăgostit de ea (cu care are o relație și care o cere în căsătorie după ce, teoretic, ea s-a despărțit de Matei). Dar orice face, ajunge înapoi.

Matei o acuză pe nedrept, o bate, o violează, o droghează, îi face o înscenare că s-a întors la el pentru a o despărți de Alex, o aruncă într-un râu și o lasă să dârdâie de frig câteva ore în timp ce se întoarce la cabană și angajează un tip pentru a o păzi cât timp el nu e prin preajmă. E un coșmar, dar Irina pare să aibă amnezie, pentru că tot uită cele mai nasoale faze și, când le povestește altora cât de urât se poartă cu ea, rămâne doar cu „m-a acuzat pe nedrept” și alte mărunțișuri.

Eu râd. Fata e bătută și eu râd! T_T

Există un punct dincolo de care violența devine caricaturală. Descrisă din două-trei trăsături, aproape lipsită de consecințe, uitată rapid, devine ca de desen animat: bolovanul care pică în capul personajului nu mai ucide, ci doar aplatizează o clipă. La fel, Irina nu simte consecințele abuzului. Nu are traume, doar dileme morale. Nu are frici, doar enervări. Dacă o tornadă ar dărâma casa din Snagov, Irina ar ieși dintre ruine cu doar câteva vânătăi, strigând: „Așa nu se mai poate trăi! Eu plec înapoi la Brașov!”

Lipsa de consecințe și de profunzime se simte la toate nivelurile: Irina o iubește profund pe fiica lui Matei, Cesara, de care nu se poate despărți… și despre care nu știm nimic. Cesara e o non-entitate. Nu țin minte câți ani avea în primul volum (de fapt, uitasem complet că există) și cu atât mai puțin am reușit să-mi dau seama acum ce vârstă ar putea avea acum. Nu există scene în care să spună sau să facă ceva. Nu are dialog, nu are gesturi, nu știm ce face toată ziua, dacă merge la școală, dacă se joacă cu păpuși. Interacțiunile Irinei cu ea sunt de tipul: am mers s-o văd; i-am dat de mâncare; am dormit în camera ei. Are 3 ani? 16? Ambele variante sunt la fel de posibile.

Altfel, a o cunoaște pe Irina înseamnă a o iubi, mai ales dacă ești bărbat. Râdeam că nu se află într-un triunghi al dragostei, ci pe o caracatiță a iubirii, pentru că triunghiul e mult prea limitat. Îi avem pe următorii:

Matei cel violent, iubitul oficial al Irinei.
Robert, fratele adoptiv și adevărata dragoste a Irinei.
Angel, un tip îndrăgostit de Irina (cu care nu are o relație).
Alex, un tip care nu are relații… până la Irina, pe care o cere în căsătorie (când ea nu e cu Matei).
Claudiu, un bodyguard angajat de Matei să o păzească pe Irina și care se îndrăgostește de ea, deși are o iubită acasă.
Prietenul imaginar, un individ care o sună pe Irina și tace la telefon, dar căruia ea își mărturisește toate secretele (Irina având instinctele de conservare ale unui desfăcător de conserve).

Toți spun că Irina este o persoană deosebită, o ființă foarte specială, neobișnuită, extraordinară. Va trebui să-i credem pe cuvânt, pentru că acest lucru e dovedit din text doar de tendința Irinei de a arunca cu bani înspre oameni nevoiași la intervale variabile de timp.

Fantezia

Ce este Irina?

Nu e o femeie specială prin realizări: nu are așa ceva. Nu a terminat facultatea, nu are loc de muncă, nu are reușite la activ. Nici nu le pretinde.

Nu e un model, o femeie specială prin trăsături: în ciuda insistențelor personajelor, nimic din ce e ea nu excelează în vreun fel.

Irina e, în schimb, o fată bună într-un mod obișnuit, chit că se bate apa în piuă legat de altruismul ei. Fantezia pe care o împlinește ea e că atât e suficient și demn de răsplată – că fiecare dintre noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți. Insistențele că ea e specială sunt de fapt adresate cititorilor: noi suntem deosebiți și demni de a fi iubiți.

Fantezia e în regulă; la fel cum e în regulă și fantezia tipului pe care ăia răi îl calcă pe coadă fix cum nu trebuie, așa că snopește în bătaie pe toată lumea (Die Hard, John Wick, Rush Hour și cam orice film de acțiune).

Povestea ar putea fi spusă mult mai bine și mai credibil, dar înțeleg de ce e atât de populară. Chit că Irina Binder aruncă elemente cu furca în poveste, adună un număr spectaculos de favorite ale publicului în același volum: iubirea imposibilă, bărbați curtenitori, dar și abuzuri de neconceput, multă dramă și întorsături de situație, dar și laudele tuturor pentru personaj.

Dincolo de textul explicit

„Nu pot să trăiesc o viață, gândindu-mă că am rănit,” spune Irina pe la finalul cărții, încercând să motiveze de ce nu vrea să fie cu Robert.

Replica asta mi-a dat destul de mult de gândit. Motivația Irinei pentru tot circul e că nu vrea ca Matei să-și piardă și fratele, și iubita în același timp; de asemenea, nu vrea ca Robert să renunțe la familie pentru ea. Irina nu vrea niciodată să rănească pe nimeni intenționat; are o aversiune aproape patologică de a fi cauza conștientă a răului. Își păstrează o puritate emoțională.

De fapt, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai tare că Irina reprezintă creștinul nou, modern, nebisericos, dar credincios. Irina nu e profundă în credință, nu are probleme teologice, nu se aliniază neapărat unei biserici sau alta, dar acțiunile ei sunt aliniate acelui creștinism al „oamenilor buni” care nu-și pun foarte multe probleme. Cum se demonstrează că e o persoană bună? Prin pomana dată săracilor. Cum se raportează la iubire? E un sentiment mai presus și mai pur decât oricare altul, care făurește destine. Care e moralitatea ei? Altruismul plin de abnegație. Irina se străduiește să aibă un suflet curat și pur, care îmi amintește de idealurile de a fi „fără de prihană”. Se dăruiește, e plină de auto-sacrificiu, de iertare, de dorințe frumoase.

**Însă, chiar și în lumea idealizată din „Fluturi”, alegerile ei nu fac altceva decât să rănească. **

În relația ei cu Matei, când evită mereu despărțirea dureroasă finală și se lasă atrasă iar și iar înapoi în sfera lui din încercarea de a salva o „iubire”, nu face decât să-l rănească și să-l încurce mai rău. Când vrea să-l pedepsească, dându-i de înțeles (fals) că și ea l-a înșelat, îl rănește iar, fără sens, într-un mod din care el nu poate învăța nimic și care nu e decât o răzbunare meschină, justificată prin ideea că, dacă ar iubi-o cu adevărat, ar ști că ea nu-l poate înșela. (De unde să știe? E clarvăzător?)

Pe Robert îl rănește respingându-l constant, dar aruncându-se mereu spre el ca punct de sprijin. Dragostea dintre ei devine un chin pentru amândoi, dar pentru că Irina suferă alături de el, chinul lui e neglijabil.

Îl rănește și pe Alex, cel care o cere în căsătorie, din cauza deciziei de a nu-i spune nimic despre trecutul ei; omul e luat pe nepregătite de drama constantă care e relația ei cu Matei și e atras în situații neplăcute. Irina îl scutește de suferința măruntă de a-l trezi din somn și a-l face de rușine în fața vecinilor dacă Matei se apucă să claxoneze aiurea în fața casei lor… ceea ce duce la răpirea și violarea Irinei de către Matei în toi de noapte, cu Alex rămas înnebunit acasă când își dă seama că ea nu mai e.

Irina o rănește pe Diana (iubita pe scurtă durată a lui Robert), ținând-o la distanță și purtându-se urât cu ea pentru simplul motiv că Diana ar fi „prefăcută” și „falsă” (și?), ca apoi să-i reproșeze Dianei că o displace, dar nu suficient încât să-și folosească influența ca să o zboare din casă. Mai încearcă și să facă din Diana o gospodină, aliniind-o idealurilor Irinei. Cu alte cuvinte: dacă Irinei îi place de cineva, e lapte și miere; dacă decide că cineva îi e nesuferit, de-abia dacă are politețe și nu va încerca deloc să aibă înțelegere.

Nu în ultimul rând, Irina își rănește și prietenele, care se străduiesc s-o salveze de drama constantă în care se bagă și pe care le târăște în haosul care e viața ei.

Irina are dreptate: nu poate trăi o viață gândindu-se că a rănit. Așa că nu gândește, doar rănește. Nu-și asumă nimic. Deciziile pe care le ia sunt cele care-i cresc suferința pe care o poate considera sacrificiu și bunătate, minimizându-i în același timp vina. Orice ar fi, Irina se poate simți în continuare pură și bună. Cei din jur sunt victime colaterale ale egoismului ei masochist, niciodată exprimat ca atare.

Pentru că egoismul e deseori privit doar ca o dorință către binele propriu, e incapabilă să înțeleagă egoismul din felul în care evită confruntările neplăcute și orice i-ar putea dăuna imaginii de sine. „Binele altora” devine un refren gol, pentru că Irina niciodată nu gândește în perspectivă, nu are în vedere viitorul și lecțiile din trecut, ci este arhitecta propriului martiriu, reiterat iar și iar.

Dacă n-ar fi considerată o serie de dragoste, „Fluturi” ar fi o comedie pe cinste; dar dacă ar fi o serie bine scrisă, ar fi o tragedie în care hybrisul personajului principal ar fi curățenia sufletească în defavoarea a orice altceva.

Nostalgii interbelice și feminități inexprimabile, cu Dan C. Mihălescu

Sun, 17 May 2020 14:38:42 +0000

De obicei evit cărți și evenimente care se învârt în jurul temei feminității. Poate că în adolescență mă interesa ceea ce spuneau bărbații despre femei și femeile despre femei, având impresia că vorbeau, poate, și despre mine.

În timp, însă, am ajuns să consider că încadrarea în „femei” și „bărbați” e pe cât de răspândită, pe atât de găunoasă. Trăsături de personalitate și obiceiuri, aruncate la grămadă, idei despre rolul și obiceiurile sexelor care se schimbă de la epocă la epocă – în fine, nu intru în detalii, ideea e că sunt o sceptică a ideilor de feminitate și masculinitate fixe care, cumva, ar transcende timpul sau cultura. Și, pentru a nu intra în discuții interminabile despre rolul femeii, în general mă feresc de polemici cu cei care cred cu tărie în diferențele dintre sexe.

„Castelul, biblioteca, pușcăria: Trei vămi ale feminității exemplare” de Dan C. Mihăilescu mi-a atras atenția prin pura bizarerie a titlului. Am auzit până acum că feminitatea înseamnă să fii gingaș, să fii frumos, să te machiezi, să bârfești, să gătești, să ai o bună igienă corporală, să dansezi și alte asemenea, dar niciodată n-am mai auzit de vreo asociere între pușcărie și feminitate.

Deși coperta a patra ne sugerează că ar fi vorba despre o serie de femei mărețe din istoria României, de adevărate modele de viață din toate păturile sociale, lucrurile sunt un pic mai restrânse de atât. Nu este vorba despre orice femei, ci despre unele dintre cele care au scris memorii publicate în volum în limba română. Dan C. Mihăilescu nu ne spune ce este exemplar la ele, ci scrie mai degrabă o serie de introduceri ale memoriilor, scriind sub iluzia faptului că deja știm cine sunt ele, iar singurele detalii care ne lipsesc sunt cele din cărțile respective.

Din fericire, autorul ne explică intențiile și ideile cu care pornește la drum. Ne asigură că i-au plăcut mereu mai mult femeile decât bărbații, el venind dintr-o mahala în care bărbații erau mârlani și violenți, iar femeile aveau grijă de casă și bunătate față de copilul care era el. De aceea, pe lângă faptul că i-a plăcut mereu să interacționeze cu femei, a citit cu multă plăcere și memoriile lor, vrând să-și împărtășească pasiunea și altora. Ne spune că ar prefera s-o facă dându-ne doar citate din ele și lăsându-le să vorbească de la sine, dar nu a putut s-o facă din cauza legii drepturilor de autor. (Îmi vine să caut legea; s-ar putea să nu fie chiar așa.)

Din păcate, Dan C. Mihăilescu e incapabil să transmită ceea ce și-ar dori. Este unul dintre cei mai slabi critici pe care i-am citit, prin pura inabilitate de a se exprima. Spune despre sine (p. 138) că este „patetic, digresiv, intens empatic” și „cultivă critica simpatetică, eseul liric, fervorile comparatiste, decupajul insațiabil și citarea sans rivages” și este conștient de subiectivitatea lui, dar nu este deloc conștient de faptul că este aproape de neurmărit. Ca să știi la ce se referă Dan C. Mihăilescu, trebuie să ai experiența de o viață a lui Dan C. Mihăilescu.

Impresia că toți avem același fond cultural este foarte clară din citate precum acesta, din secțiunea despre Cella Delavrancea:

Una dintre cele mai răspândite legende ale istoriei noastre (de culise) literare zice de otrăvirea lui Nae Ionescu din ordinul lui Carol II […] Cine n-a auzit vreun bătrân năist postulând ritos „Cella i-a adus țigările în care Carol pusese otravă”…?

Eu, născută în 1988, pot spune cu mâna pe inimă că n-am auzit niciun bătrân năist spunând nimic. Nae Ionescu a murit în 1940; până să ating eu vârsta la care să spun propoziții întregi, fapta se fumase de jumătate de secol.

Din păcate, asta înseamnă că majoritatea numelor din carte îmi sunt, în general, străine. Dacă de regina Maria știu câte ceva, cel mult am auzit de Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărășescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Băcălioiu Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea și Anița Nandriș.

Dan C. Mihăilescu vrea ca „tinerii” să ia aminte la realizările lor, dar fără să ne spună care sunt acestea; sau poate trebuie să luăm aminte la spiritul lor, tot fără să fie deloc clar care e acela.

Să fie lipsă de cultură? Sunt sigură că unii ar spune că da: tineretul din ziua de azi nu mai are cultura celor născuți în 1953, cum e Dan C. Mihăilescu. Pe de altă parte, aș argumenta că e normal să nu mai avem aceeași cultură. Jeni Acterian, născută în 1916, este la aproape aceeași distanță generațională de Mihăilescu, cum sunt eu față de el. Dacă mi s-ar cere să fi auzit întâmplător de măruntele personalități interbelice de care e fascinat Mihăilescu, ar trebui să le cerem și celor din generația lui să fie la curent cu măruntele personalități ale anilor 1880, iar celor din interbelic să fie la curent cu tot ce-au făcut pașoptiștii. Și tot așa, până la romani și etrusci.

Cu alte cuvinte, cultura se mai și cerne pe măsură ce trece timpul. E normal. Nu mai avem aceeași cultură, avem alta. E normal și să resimțim nostalgie, mai ales că trecutul își pierde din realitate și devine un tărâm al visării, în care viața ar fi fost altfel, mai bună, mai simplă, mai frumoasă.

Dar Dan C. Mihăilescu nu e doar un fan al lumii de ieri, ci și un om profund nemulțumit de lumea de azi. „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas!” căinează el la pagina 134, o idee care revine din nou și din nou. „Într-o Românie (și o lume) a deriziunii, mârlăniei și pustiitorului relativism postmodern, iată că avem cui ne pleca frunțile, cuminte și recunoscător,” spune el la pagina 10, referindu-se la femeile amintite în carte.

Perspectiva e probabil plăcută celor care, la fel ca el, sunt nemulțumiți de lumea de azi, dar mi se pare interesant că într-o carte în care pomenește și suferințele femeilor exemplare din vremea comunismului, și de războaie, și de posibila ucidere a lui Nae Ionescu, uită faptul că ceea ce el consideră exemplar trăia în mijlocul adversității. Legionarii care se împușcau pe străzi erau români care făceau parte din societatea acelei vremi. Existau asasinate politice. Regele Carol al II-lea avea o viață personală de tabloid. Iar după Al Doilea Război Mondial, comunismul n-a fost făcut cu extratereștri, ci fix cu oamenii care trăiau și în interbelic.

Când citim memoriile celor din trecut, când selectăm niște oameni deosebiți și niște grupuri deosebite, uităm că o mare parte a populației nu era ca acei oameni.

Dar suficient despre nostalgia lui Dan C. Mihăilescu. Problema reală a cărții nu e dorința lui de a spune o poveste frumoasă despre trecut, ci eșecul de a o face. Fără să pună cu adevărat în context citatele, fără să discute despre memorii în întregul lor, e imposibil de spus exact cine sunt persoanele pe care ni le prezintă, în adâncul lor. Este neclar și ce anume este feminitatea atât de lăudată; enumeră la pagina 169 ca fiind atribute ale ei „grația, cochetăria, fragilitatea, menstruația”, iar din citatele date pe parcursul volumului s-ar desprinde și… descrierea persoanelor, inclusiv autodescreirea?

În unele cazuri, reușește să facă ceea ce probabil că e fix pe dos față de ce și-ar fi dorit: o citează pe regina Maria descriindu-se singură, dar colajul este atât de nefericit încât regina pare mai degrabă înfumurată și cu tot felul de iluzii mărețe despre propriile capacități:

Liberă și neconvențională cum sunt, o disciplină cu adevărat de fier străbate tot ce fac. (p. 20)

Eu pot transforma chiar oamenii vanitoși în sclavii mei supuși, acționând cu inteligență asupra lor în așa fel ca slăbiciunea lor să se transforme în ceva bun. În privința oamenilor, deseori simt că sunt călare pe un cal nărăvaș și doar tactul și instinctul evită eșecul. (p. 20)

Să nu ne înțelegem greșit – toți avem dreptul să ne spunem astfel de lucruri în intimitatea noastră, când vrem să ne încurajăm. Probabil că și regina Maria avea zilele ei în care o lua pe dinainte condeiul; dar e un deserviciu s-o citezi astfel fără s-o și arăți în acțiune, fiind liberă, neconvențională, inteligentă și capabilă să schimbe oamenii în bine.

Sunt momente în care autorul decide să ne spună părțile lui favorite din scriiturile femeilor, înșirându-le ca pe o listă de cumpărături (p. 73):

Sophie Văleanu slujind de chaperon nevinovatelor întâlniri amoroase adolescentine.

Emoționanta poveste de dragoste dintre Grigore Antipa și Alina lui […], cea care se sinucide la moartea lui „Grigoraș” al ei.

Elegantul, diplomatul, scorțosul Duliu Zamfirescu ajuns – tocmai el, însoțind-o pe regină! – să aibă indigestie pe vapor […]

Iar când Dan C. Mihăilescu comentează, uneori pare că proiectează propriile lui impresii asupra scriiturilor altora (paginile 78-79):

Cele câteva rânduri scrise tinerei Cella Delavrancea de sexagenarul I.L. Caragiale pe versoul unei fotografii a Maestrului, trimisă cu ocazia Paștelui din 1911 [..] rezumă admirabil viața viitoarei muziciene centenare. După cuvenitul „Christos a’nviat”, textul sună scurt și plin, ca o diafană profeție: „Dragă Cellica, te pomenim și te dorim – mult. Fii sănătoasă și veselă. Dumnezeu cu tine. Al tău credincios admirator, Caragiale.”

Facem abstracție acum de uzajul obișnuit al formulei „fii sănătos și vesel” în corespondența caragialiană; mi se pare că sunt cuprinse indirect aici exuberanța, insurgența, sociabilitatea, franchețea și vitalitatea acestei feminități debordante, aliajul de mondenitate și elanuri impudice, destinul generos al unei ființe capricioase, inteligente și ardent senzoriale totodată. O îndrăcire fermecătoare („Aghiuță”, nu-i așa?), de un hedonism alintat pân’ la Dumnezeu.

Unde naiba, veți întreba, ai citit toate astea în patru rânduri de felicitare banală?! Ei bine, recitiți viața Cellei Delavrancea prin grila acestei cartoline improvizate, dar sincer iubitoare, și veți vedea.

(Eu, sincer, mă întreb de unde a scos acel „Aghiuță”, care nu apare în citatul dat de el.)

La toate acestea, se adaugă un vârtej de nume și personaje pomenite de parcă le-am cunoaște, care zăpăcesc și încurcă mai mult decât lămuresc. Iar uneori, Dan C. Mihăilescu se pierde în poezia propriilor cuvinte (p. 142):

Firava, catifelat-înțeleapta Annie își vede dintr-odată invadat spațiul securizant de cizmele năclăite și miasmele ideologic sudoripare ale uteciștilor calibanici.

Sau (p. 110):

Romantică în substanță și baroc-flamboiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generației ‘27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiție se degaja din pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia și sexul mistica, după cum tentațiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naționalism ș.a.m.d. Până și cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăiește ca împlinire și unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eșuării în frivolitate gazetărească, dar și în sicitate academo-universitară.

E o carte, per ansamblu, neconvingătoare, care ne spune mai multe despre Dan C. Mihăilescu și viziunea lui asupra lumii decât despre oricare dintre modelele pe care teoretic ar vrea să ni le prezinte. Este nostalgic și visător, se lasă purtat pe valul emoțiilor, nu-i place lumea de azi, urăște mârlănia, citește cu entuziasm și plăcere, este erudit, vrea să educe tinerii să fie mai buni, dar nu are deloc capacitatea de a-și transmite entuziasmul și ideile. E ca inginerul din banc: are o privire inteligentă, dar nu se poate exprima.

Mi-e neclar de ce astfel de scriituri sunt privite admirativ de o parte din populație. Chiar dacă mustesc de erudiție, nu-și ating scopurile de bază. Poate că e veșnica poveste: cădem pe spate când dăm de ceva ce nu înțelegem, iar cu cât cineva se exprimă mai alambicat, cu atât suntem mai impresionați.

Atunci, nu-mi rămâne decât să zic că Mihăilescu scrie un palimpsest quijotic-adorant în cheie de elogiu a memoriilor unor personalități ce rămân în clar-obscuritate deloc luminată în cele 193 de pagini ale volumului.

Despre „Fluturi” de Irina Binder

Mon, 23 Sep 2019 20:23:14 +0000

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea.

„Fluturi” e o serie scrisă de o brașoveancă și publicată întâi online pe blogul autoarei, iar apoi în format fizic la Editura For You. Primele trei volume sunt povestite din perspectiva Irinei, al patrulea volum se numește „Până la sfârșit” și, din câte citesc, e aceeași poveste, dar din perspectiva altui personaj. Seria a fost extrem de bine vândută (pentru România), iar o parte destul de mare din primul volum se poate găsi încă pe blogul Irinei Binder.

În ciuda popularității (sau poate că parțial și din cauza popularității), „Fluturi” a fost privită de sus și denunțată ca nefiind cu adevărat literatură. Eu nu prea le am cu vorbitul la figurat și uneori mă enervez în librării pentru că nu-mi dau seama dacă anumite cărți sunt de literatură sau de non-ficțiune, așa că vă zic singer că „Fluturi” este literatură, dar nu de foarte bună calitate.

Am citit doar primul volum deocamdată și aș zice că o parte din lucrurile care fac cartea să fie una slabă o fac și să fie _vândută, _nu pentru că marea masă a cititorilor ei ar avea vreo afinitate față de scriitura slabă, ci pentru că punctele slabe ale cărții sunt lipsuri, nu adiții.

Mai exact, n-ai detalii, așa că poți să ți le creezi singur în minte.

Foarte pe scurt, „Fluturi” este o poveste despre Irina, o fată de 19 ani care își găsește un iubit bogat, arătos și fermecător, dar ajunge să se îndrăgostească de fratele lui – și pe bună dreptate.

E o poveste aruncată cu furca în categoria romanelor de dragoste. De ce cu furca? Pentru că romanele de dragoste au două elemente esențiale: se concentrează pe o relație de dragoste și se termină într-o cheie optimistă. Îmi place cum explică KJ Charles treaba: într-un roman de dragoste poți să dai de vârcolaci, de milionari, de aventură, de crime, dar nu poți să dai de un final nefericit, pentru că atunci romanul nu-și mai atinge funcția de a te lăsa cu un sentiment de speranță.

„Fluturi” se chinuie mult ca să ajungă la partea cu speranța și n-o face prea credibilă. Problemele dăinuie până în ultima clipă. Am citit primul volum, care se termină într-o cheie dubioasă, apoi am deschis volumul 3 la final și am văzut că protagoniștii de-abia s-au împăcat pe ultima pagină. Dar dacă vrei să crezi în fericirea personajelor la final de volum, probabil că poți.

Altfel, povestea are câteva dintre temele favorite ale romanelor de dragoste, printre care și bărbatul arătos, cu bani și grijuliu, femeia idealizată, foarte feminină în stilul tradițional, și clasicele obstacole și neînțelegeri în calea iubirii.

Așa. Mai pe larg, povestea e așa: Irina e o tipă tânără și frumoasă care urmează să studieze în Germania (are și o bursă). Tatăl ei a murit cu doi ani în urmă, cu mama ei nu prea are legături. Într-o seară merge la discotecă în Poiana Brașov, unde îi cunoaște pe Matei și Robert, bucureșteni bogați și deloc urâți. Matei se dă la ea insistent, ea îl tot respinge și face mișto de el. El tot insistă, ea până la urmă acceptă și aflăm că de fapt ei îi plăcea de el.

Pauză. Aici am rămas destul de consternată. Deși există tipe care resping tipii mai mult din complezență, romanul e scris la persoana I singular, ai crede că măcar în capul ei e clar că-i place de tip. Dar lucrurile sunt confuze și bănuiesc că impresia pe care ți-o faci depinde de cum citești cartea.

Vorbind de impresii, am auzit câteva păreri despre cum personajul-Irina e o pițipoancă. Cred că părerea asta se bazează pe faptul că o cunoaștem pe Irina 1. la discotecă; 2. în Poiana Brașov; 3. și are de-a face cu tineri bogați. E mai degrabă conjunctură, tot ce e aici e ca petele de cerneală Rorschach, depinde de fiecare ce vede. Autoarea nu descrie o lume și, de-a lungul cărții, tot apar și dispar personaje secundare și episodice care nu sunt mult mai mult decât simple nume.

Revenim la ce se întâmplă în carte. La fiecare cinci minute, cineva îi spune Irinei că este de o maturitate și o profunzime extraordinare (adică fix ce vrea să audă fiecare adolescentă, până la urmă) și majoritatea celor care o întâlnesc o și îndrăgesc din cauza asta și pentru că are inima bună, e elegantă și a fost educată să se comporte ca o adevărată domniță, ba mai e și genul care e prietenă cu toată lumea, de la vânzătoare la bogații Bucureștiului. Concret, lucrurile astea se manifestă sporadic în carte, de obicei în episoade unice care n-au ecou. La un moment dat e foarte prietenă cu un pensionar bătrân, altă dată merge la orfelinat să le dea copiilor de acolo cadouri, altă dată merge la cumpărături și se poartă frumos cu toată lumea. Lucrurile astea dispar ca și cum n-ar fi fost în restul cărții și sunt aruncate acolo mai mult ca să impresioneze.

Când Matei o duce prima oară la el acasă în Snagov, aflăm că a fost căsătorit, dar a divorțat, iar acum își crește singur fiica. Irinei îi place la nebunie de fetiță, lucru pe care îl repetă de câteva ori. Dar, fiind o poveste destul de superficială, nu prea o vedem interacționând cu fata și aflăm doar după vreo sută de pagini că o cheamă Cesara.

După începutul cărții, Matei devine un obiect de fundal cu o funcție pur narativă. Scopul lui e să creeze conflict atunci când e nevoie de el. În schimb, toată cartea e plină-ochi de interacțiuni între Robert și Irina – Robert e fratele adoptat al lui Matei, omul lui bun la toate în care Matei are toată încrederea din lume. Se poartă cu Irina ca și cum ar fi o prințesă (îi și spune așa), se tachinează cu ea, îi știe toate tabieturile și cei doi sunt aruncați împreună în tot felul de situații din nou și din nou.

Că tot vorbim de romane de dragoste, ele sunt o împlinire a unei fantezii. Fantezia lor e „cineva care să mă iubească și să mă aprecieze așa cum sunt”. În cazul de față, apare și o doză de „sunt perfectă”. Bogăția care vine odată cu iubirea în anumite povești de dragoste e atașată pentru ca și circumstanțele exterioare să se rezolve. Varianta de fantezie „cu de toate” creată pentru publicul masculin merge invers și e reprezentată de filmele de acțiune, în care personajul se duce și se bate cu toată lumea la modul perfect (demonstrându-și valoarea), după care vine și dragostea (sau barem sexul) la pachet. E tot o fantezie de perfecțiune în care se adună toate și ai o viață perfectă, doar că în sens invers. Amândouă sunt tradiționale ca viziune asupra lumii, mai ales când se adună „toatele”. Femeia găsește relația ideală și premiul secundar e bogăția; bărbatul își bate dușmanii și brusc apare și femeia pe care o dorea.

Normal, găsești filme de acțiune și romane de dragoste mai realiste și subtile, în care nu bagi „de toate” ca la șaorma, în care personajele sunt mai umane și finalul nu te încununează automat cu toate realizările din lume. Dar tot împlinesc fantezii. Ceea ce nu e rău. Sincer, nu e nimic nelalocul lui să vrei să treci toate obstacolele sau să ai o relație mișto. Și nu e rău să citești despre ceva care te face să te simți bine. Ar fi ca și cum ai zice, „Azi aș mânca o salată, dar parcă n-am chef să-mi prindă ceva bine, mai bine mă chinui cu o halcă de porc fiartă în magiun de prune, sună original, e o variațiune pe teme autentice românești și sigur mă chinuie.”

Revenind la carte. Este una dintre puținele cărți în care am văzut două personaje evident îndrăgostite fiind nevoite să împartă același pat nu o dată, ci de două ori. Irina și Robert sunt constant împinși de soartă împreună și, pentru că sunt singurii din toată cartea care au chimie și vorbesc de la om la om, începi să simți că se potrivesc.

Obstacolul e Matei, care ar putea la fel de bine să fie o lampă, la câtă personalitate are. Matei e rareori prezent pe pagină, iar atunci când e, înțelegem că: are încredere totală în Robert; Irina îl iubește (de ce? nu știu); ar fi devastat dacă ar fi înșelat; e un iubit a cărui singură soluție la probleme e să-l pună pe Robert să le rezolve sau să arunce cu bani în ele.

Cu alte cuvinte, Matei e un obstacol mai mult în capul protagoniștilor, dar cei doi se împiedică de el de parcă el ar fi toată vrajba Montague-Capulet. Irina îi e credincioasă până în pânzele albe și Robert e chinuit. La un moment dat, Matei o înșală pe Irina, iar ea pleacă în Germania la facultate, unde până la urmă o găsește Robert și o readuce în brațele fratelui lui (de ce?…).

În fine, nu mai am chef să povestesc episoadele pe larg, o s-o dau pe repede-înainte. La întoarcerea din Germania, Irina vrea să-și găsească de lucru, dar Matei se transformă brusc într-un tip gelos și posesiv și îi face viața din ce în ce mai amară. Robert și Irina își jură să ignore dragostea dintre ei, Robert își găsește altă iubită și Irina se enervează rău. Aflăm că Matei iar a călcat strâmb și e foarte dubios de abuziv cu restricțiile, iar Irina nu mai suportă și își pregătește în secret fuga înapoi în Germania. Matei, Robert și gagica lui Robert îi distrug toate actele în fața ochilor ei într-o scenă de o răutate desprinsă din alt film.

Irina trece peste asta, își face declarații de dragoste cu Robert și totul se termină într-o cheie pozitivă și optimistă, în ciuda faptului că ea rămâne în continuare în relație cu mobila Matei, iar Robert are și el pe altcineva.

Geniul „Fluturilor”

O mare parte din geniul „Fluturilor” e probabil accidental, nu voit, dar asta nu înseamnă că nu funcționează.

Binder scrie simplu. Se repede prin poveste, are multe dialoguri (uneori repetitive, vezi „ce matură ești”), are un lucru de zis și-l zice. E directă. Asta nu înseamnă că are un stil bun, pentru că i se simt lipsurile la fiecare pas – dar are un stil citibil. Nu e nevoie de un efort de voință ca să pricepi ce scrie pe fiecare pagină, pentru că e destul de clar.

Apoi, creează multă tensiune între Irina și Robert, chiar dacă o face artificial și cu multe clișee. Faptul că Matei dispare în fundal și că toate celelalte personaje se perindă prin peisaj fără să facă prea multe valuri le scoate relația în evidență. Ca cititor, știi că ăștia doi oameni trebuie să ajungă împreună. _Știi _că Robert o iubește. Chiar dacă în majoritatea cărții nu prea are subtilitate, Binder îi permite lui să se exprime prin gesturi: e amuzat de ideile crețe ale Irinei, e uneori criptic și posac, dar e clar care e gândirea lui în spatele gesturilor.

Lipsa detaliilor despre lumea în care se învârt oamenii ăștia îți permite să-ți imaginezi orice, mai ales dacă ai tendința să îți lași imaginația să zburde. Ziceam mai sus că Irina e citită ca o pițipoancă de unii – dar e ok, poate fi citită și ca o fată ok. Poți să-ți imaginezi o relație bună între ea și Cesara (fiica lui Matei), poți să-ți imaginezi toate lucrurile bazându-te pe descrierile directe ale lui Binder: ți-o poți imagina matură, ți-o poți imagina elegantă, ți-o poți imagina săritoare și prietenoasă pentru simplul fapt că ți se _spune _că e așa.

Văd de ce e foarte populară seria.

De ce e totuși literatură slabă

Totuși, am citit „Fluturi” trăgându-mi palme. N-am înțeles-o pe Irina de la bun început, când nu mi-era clar dacă-i plăcea de Matei sau nu (și până la final, am doar cuvântul ei de onoare să mă convingă că are, totuși, o relație cu el și că a investit emoțional în ea).

Detaliile de atmosferă lipsesc. Irina e… Habar n-am ce e cu Irina. Cel mai des e descrisă de ceilalți sau filozofează. Știm că e acceptată ca studentă cu bursă în Germania, dar nu ni se zice la ce secție sau ce anume o pasionează. De fapt, nu prea știm ce face nimeni în cartea asta în afara momentelor când interacționează direct. Cum arată lumea lor? Nu știu.

Irina are tendința de a filozofa pseudoprofund. Cred că fiozofeala asta e una dintre caracteristicile literaturii românești, un reflex pe care la-m prins în școală de la profesori de română care ne-au spus că în filozofeală stă baza textului. Norocul face însă ca Irina să filozofeze destul de puțin și de rar, când își mai aduce aminte, așa că nu suferim prea mult.

Există un „prieten imaginar” al Irinei care o sună și tace. E extrem de dubioasă faza, dar Irina o ia ca pe o ocazie bună să vorbească despre tot ce are pe suflet. Singurul motiv pentru care treaba asta o să se termine (probabil) cu bine e că „Fluturi” probabil că nu e genul de carte în care personajul principal să eșueze din alt motiv decât prea multă inimă – și în niciun caz din prostie crasă.

Am pierdut șirul personajelor destul de repede. Era cu niște prieteni la începutul cărții, habar n-am dacă-i mai are la final. Nimeni nu se distinge prin nimic, în afară de o prostituată de lux (distinsă prin meserie) și un tip insalubru cu aer de criminal din James Bond care este fostul prieten al fostei neveste a lui Matei (aerul de criminal din James Bond cred că i l-am adăugat eu, în lipsa detaliilor).

Matei merita mai multă atenție, în condițiile în care nu e doar obstacolul principal dintre Robert și Irina, ci teoretic și iubitul Irinei în cea mai mare parte a cărții. Se putea sugera că e un iubit de doi lei prin diverse tehnici, și am fi putut chiar să simțim că Irina are o dramă reală să aleagă între cei doi. Așa cum e, există doar ca să încurce lumea.

E plin de dramă. Irinei i-au murit tatăl și primul iubit și aflăm că o să-i moară și o prietenă extrem de apropiată (de care aflăm spre finalul cărții). Cu toate astea, drama nu e explorată, e doar aruncată cu furca pe acolo.

Sfârșitul cărții o dă în situații extrem de dubioase. Irina e șantajată și presată să se culce cu un tip (vedeți criminalul din James Bond), se poartă ca o nebună cu iubita lui Robert și i se distrug actele. Toate astea sunt prezentate ca fiind relativ normale, nu ca niște evenimente ieșite din comun care să zguduie universul cuiva din temelii. E clar că se plusează pe Dramatic, dar iar e prost folosit și reacțiile personajelor nu prea au legătură cu realitatea.

Sfârșitul sfârșitului cărții e optimist, dar e umflat cu pompa. De ce sunt oamenii Irina și Robert ok? Ea tocmai voia să fugă în Germania. El tocmai i-a distrus actele pentru ca ea să n-o poată face. Chiar dacă ignorăm episodul ăsta (așa cum o face Binder), cei doi urmează să se întoarcă acasă la relațiile lor stabile respective cu alte persoane.

Concluzie

Nu zic că „Fluturi” trebuie citită. E o carte slabă. Dacă vrei să faci mișto de ea, nu e deloc greu. Are câteva calități, se joacă un pic cu niște elemente care merg, dar per ansamblu eșuează mult și e sub multe cărți din același gen. Dacă aș sta s-o iau pagină cu pagină, ar fi multe de comentat pe margine.

Eșuează însă ca prima scriitură naivă a cuiva căruia îi place povestea pe care o spune, lucru pe care îl pot aprecia, mai ales de la un autor român. Adică, avem SF în care adormi cu capul pe a zecea pagină de expozițiune, avem autori care vor să devină scriitori și bagă cu japca toate chestiile scriitoricești de care au auzit, avem indivizi care vor să transmită mesaje prin literatură și avem și un mare scriitor care a înșirat pagini chinuitoare și simbolic-metaforice despre scame din buric (DA, LA TINE MĂ REFER, CĂRTĂ). Parcă după ce te chinuie alții cu talentul lor vezi altfel o poveste scrisă sincer de slab. Pentru că știi cât de rău poate fi și pentru că încearcă totuși să facă chestia aia pe care teoretic vrea s-o facă literatura: să spună o poveste.

[Notă, 26 ianuarie 2022: Am scris și despre volumul 2 al seriei aici.]

[8 ian] Cartea de azi: „Tati” de Vlad B. Popa

Mon, 08 Jan 2018 05:44:25 +0000

N-o să prea vedeți cărți românești pe aici, pentru simplul motiv că pe majoritatea dintre ele le recomand doar pentru aprins focul. Însă fiecare pădure are și verziturile ei.

La nivel declarativ, „Tati” de Vlad B. Popa e o carte care despre cum e să fii părinte și cât de simpatici sunt copiii. În general, astfel de povești mă interesează fix cât negru sub unghie, așa că le-aș fi ignorat fericită și pe astea, dacă nu mi-ar fi fost vârâte în brațe și dacă n-aș fi știut dinainte ce poate face Vlad B. Popa cu un stilou și niște hârtie (sau, mă rog, cu un calculator și o tastatură).

VBP e un scriitor din Timișoara, care s-a apucat acum câțiva ani să scrie cărți și devine din ce în ce mai bun cu fiecare volum publicat. „Tati” e cel mai recent la ora actuală, fiind publicat în 2017, deci beneficiază de toată experiența autorului de până acum. Iar asta e o carte despre el, fiica lui și nevasta lui, ce e drept, dar e și o carte despre viață – despre cum să-ți schimbi cariera de două ori și să nu ajungi muritor de foame nici măcar când devii artist; despre cum să înveți să faci lucrurile temeinic; despre cum să-ți lași mândria deoparte ca să fii un om mai bun.

E și o carte plină de umor – personajul Vlad Popa e genul de om care se umflă în pene și face pe marele bărbat al casei, dar nu ezită să fie un pic ridicol de dragul fiicei și al nevestei. Dacă fiica vrea să-i pună cleștișori și fundițe în păr, atunci le va purta mândru și leonin. Ba își va pune și poza cu ele pe coperta cărții. Iar dacă fiica are nevoie de el la grădiniță, o să stea acolo și o să sară alături de ea în tot felul de jocuri.

E și o carte siropoasă și dulce, dar atât de bine scrisă încât VBP reușește ceea ce ar trebui să fie imposibil: povestește despre copilul lui în așa fel încât să fie interesant și distractiv. S-ar putea ca asta să se întâmple pentru că e un povestitor înnăscut care vrea să-și distreze publicul.

Cartea lui e disponibilă pe site-ul editurii Datagroup. Da, știu, nu e cel mai convenabil loc, rețeaua lor de distribuție te face să plângi încet, dar cartea merită.

LE: Se pare că toate cărțile Datagroup, inclusiv asta, sunt disponibile pe Librarie.net, care oferă des reduceri (chiar dacă nu fix în momentul scrierii acestui articol) și că sunt livrate mai rapid de acolo.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.