Cărți Străine on Roxana-Mălina Chirilă

Două filme gratis, un pachet ieftin de cărți interesante

Fri, 29 Aug 2014 04:57:16 +0000

Îmi plac locurile de pe net de unde poți să cumperi diverse fără să-ți bați capul cu DRM-uri care să te oprească de la copiat respectivul lucru, sau de la citit/urmărit pe mai multe calculatoare. Îmi fac viața mai ușoară.

Acestea fiind zise… Gog.com, care se ocupa înainte doar de vânzarea de jocuri mai ales vechi, dar și unele mai noi, se lansează și pe direcția de filme. Deocamdată au foarte puține, mai ales pe direcția de jocuri, dintre care pe două le dau gratis:

TPB AFK: The Pirate Bay Away From Keyboard, care este despre viața fondatorilor The Pirate Bay (că tot erau susținători ai piraților pe-aici; apropo, cică unul dintre fondatori nu-i de acord cu felul în care a fost reprezentat în film)
The Art of Playing, un scurt metraj despre jocuri din perspectiva celor care le fac

Aici e pagina de pe Gog.com cu filmele.

Apoi, Humble Bundle de care tot vorbesc pe blog, are un pachet de cărți care-i conține și pe Neil Gaiman, și pe Paulo Coelho, o decizie care mi se pare foarte neobișnuită.

Pentru $1:

The Curse of Chalion, de Lois McMaster Bujold
Twinmaker, de Sean Williams
Busting Vegas, de Ben Mezrich
American Gods, de Neil Gaiman
Map of Bones, de James Rollins (plus o parte din The Sixth Extinction)

Pentru mai mult decât au plătit ceilalți în medie (acum $7.47), cele de mai sus, plus:

Angel’s Ink, de Jocelynn Drake
The Wasteland Saga, de Nick Cole
By the Blood of Heroes, de Joseph Nassise
The Witch of Portobello, de Paulo Coelho
Sandman Slim, de Richard Kadrey
The Dead Run, de Adam Mansbach
The Taken, de Vicki Pettersson

Pentru peste $10, toate cele de mai sus, plus:

Dead With Walking, de Kim Harrison
Trouble on the Reserve, de Kim Harrison (disponibilă doar pentru Humble Bundle, doar acum)

Cărțile de pe Humble Bundle sunt aici și sunt disponibile până miercuri. Ca de obicei, o parte din încasări merg către organizații caritabile.

Personaje mișto și tipare sparte: Millennium, de Stieg Larsson [comentariu, recenzie]

Sun, 02 Mar 2014 09:47:15 +0000

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată. (pentru vorbitorii de engleză, seria e disponibilă la un preț foarte mic pe Amazon, vreo 7 dolari pe hârtie, vreo 12 dolari pe Kindle)

Două personaje principale: Lisbeth Salander, o hackeriță introvertită, antisocială și plină de tatuaje și piercing-uri; și Mikael Blomkvist, un jurnalist de investigație care lucrează pentru revista lunară Millennium. Prima chestie pe care am observat-o e că ambii sunt personaje tridimensionale, interesante, cu vieți proprii, fără să fie unul în umbra celuilalt. Să explic: de obicei când ai un tip și o tipă personaje principale, unul dintre ei ajunge mai principal decât celălalt. Să zicem, el e bărbatul de acțiune și ea e femeia-trofeu (o recunoașteți după faptul că arată bine, e deșteaptă sau cel puțin așa ne spune acțiunea că ar fi, e ușor impresionată de el, e castă sau semi-castă, se îndrăgostește un-doi, nu prea are inițiativă și ajunge nitam-nisam în patul lui până la sfârșitul acțiunii). Sau, unul e personajul inteligent/de acțiune, celălalt e personajul care trebuie ajutat pentru că de unul singur ar fi pierdut, incapabil, n-ar putea să lege nici două idei care sunt evidente pentru restul lumii.

Dar aici avem de-a face cu două personaje bine conturate, care stau în picioare pe cont propriu.

Hai să începem cu Lisbeth Salander:

[][5]

Lisbeth Salander, de Vistingri

Lisbeth, după cum se vede, nu e genul de tipă care a coborât din fanteziile masculine. Nici măcar nu-și bate capul să fie pe placul cuiva (nici în filmul american n-arată foarte atrăgător). De ce? Pentru că nu-i pasă. Dacă o accepți sau n-o accepți, dacă îți place sau nu, e treaba ta. Nu a ei.

Yay!

Pe urmă, e o introvertită de la cap la coadă. Cu nicio ocazie nu se demonstrează că de fapt e o extroverită ascunsă care de-abia așteaptă să fie în mijlocul atenției. E și cu adevărat antisocială și nu înțelege relațiile dintre oameni, și nu e doar „nepopulară” sau timidă. Ceea ce e foarte mișto, pentru că o grămadă de filme și alte prostii sugerează că introvertiții cu probleme de comunicare au nevoie doar de puțină încurajare ca să devină „la fel ca ceilalți”. Lisbeth are nevoie de explicații clare cu privire la ce se așteaptă de la ea și de ce ca să se comporte în feluri pe care ceilalți le-ar vedea ca fiind normale.

În plus, nu e eroina aia cu număr mic sau inexistent de parteneri ca să fie acceptabilă ca personaj. Nț. E genul care se culcă cu o grămadă de persoane, bărbați și femei, pentru că așa are chef. Se culcă și cu Blomkvist, pentru că așa are chef. Când nu vrea, nu se culcă cu nimeni și cu asta basta. Intimitatea ei o privește pe ea și pe nimeni altcineva. Are cineva chef să judece? Treaba lui, nu a ei.

Discutam la un moment dat cu cineva că Bridget Jones, un film romantic despre o tipă care o dă în bară o grămadă la muncă și în dragoste, e un fel de poveste încurajatoare pentru că ea ajunge bine și spectatorul nu e la fel de neajutorat ca ea. Însă pentru mine Lisbeth Salander, la marginea societății, îmbrăcată ciudat, neatrăgătoare după standardele normale, introvertită și neobișnuită, e povestea încurajatoare. Bridget Jones spune: „Poți să ai viața din filme, cu dragoste și toate cele, chiar dacă ești zăpăcită, aiurită, încurcată și nu foarte inteligentă.” Lisbeth Salander spune: „E ok să nu vrei viața din filme și să faci ce vrei cu corpul tău și cu intimitatea ta. Dar trebuie să știi ce faci și să te gândești la consecințe.”

Ce-mi place cel mai mult la ea e imperfecțiunea: face greșeli și nu-și dă seama exact unde, face lucruri de o moralitate dubioasă, chiar dacă ai vrea foarte, foarte tare să nu le facă. Nu știe încotro se îndreaptă întotdeauna, reacționează uneori prea dur… Unele persoane sunt supărate că nu e un simbol al feminismului, din câte am văzut pe net. Caz în care au pierdut din vedere faptul că e, mai mult decât un simbol al orice, care trebuie să se încadreze în tipare, o ființă individuală.

Ok. Trecem la Mikael Blomkvist.

Pentru că e pe lângă Salander, care după cum spun mai sus, e un personaj extrem de puternic și care lasă impresii adânci, ar putea ușor să devină bidimensional: jurnalistul care are nevoie de ajutor. Dar Stieg Larsson (autorul) reușește să-l facă la fel de interesant. Nu cred că scrie nicăieri negru pe alb „Blomkvist avea o inteligență peste medie”, dar te prinzi pe măsură ce se desfășoară acțiunea că e o forță în sine. Vede lucruri pe care alții nu le văd, pune întrebările corecte, înțelege oamenii destul de bine. Din când în când vede exact ce face Lisbeth și ghicește ce are de gând din semne mici, din tot felul de detalii. Îl simți că e pe picior de egalitate cu ea, dar într-un fel discret.

Chiar dacă n-ar exista Salander, o serie polițistă doar despre Blomkvist ar continua să fie mișto. Nu la fel de mișto, dar oricum.

În plus, Mikael Blomkvist e genul de bărbat care are succes la femei. Asta e una dintre puținele serii în care și înțeleg de ce personajul masculin principal e destul de atrăgător ca tot felul de tipe să-i treacă prin pat: e un tip cald, amabil, respectuos, discret, greu de șocat și îi acceptă pe ceilalți așa cum sunt (și, ne asigură Larsson, e și bun la pat). „Aventură fără complicații” scrie pe el. Până în momentul în care tipa se prinde că ar merita și păstrat, doar că partea aia nu prea funcționează. Eh. Ideea e că are ceva de oferit care să nu fie bicepși, tricepși și alți icepși, plus statutul de super-spion/ce-o fi. Pare mai degrabă genul de om cu care poți să te simți bine și să schimbi o vorbă înainte și în dimineața de după și cu care să te simți în largul tău. (se aude, James Bond? Maverick (din Top Gun)? Robert Langdon?)

Discut un pic și despre acțiune și genul seriei? E interesant că în trilogia Millennium fiecare carte e altfel: Bărbați care urăsc femeile e un roman polițist destul de tipic. Blomkvist trebuie să rezolve misterul unei crime de pe o insulă (care s-a întâmplat în urmă cu zeci de ani) și o angajează pe Salander să-l ajute cu cercetarea. Titlul îți dă cheia romanelor din prima: toate au ca temă nedreptățile cu care se confurntă femeile, în general de oriunde, în particular din Suedia. Așa că normal că apar o grămadă de bărbați care urăsc femeile, cum altfel? Dar, din fericire, chiar dacă asta e tema seriei, Larsson nu se oprește acolo.

Fata care s-a jucat cu focul e tot un roman polițist în mare parte, doar că Larsson n-are nicio treabă cu respectarea normelor genului. Se plimbă prin viețile personajelor, crima nu are loc o bună bucată de timp, Lisbeth e în vacanță (și vacanța ei pare un fel de povestire în sine – mă întreb dacă ar fi avut vreo relevanță în alte cărți din serie, dacă Larsson ar fi trăit). La un moment dat, Salander e învinuită de crimă – aici am avut parte de încă o supriză plăcută. De obicei când un personaj principal pățește așa ceva, tendința e ca prietenii să i se întoarcă împotrivă și săracul personaj să se chinuie să demonstreze că e fals învinuit. Aici, împreună cu cititorul, apropiații lui Lisbeth știu că ceva e putred în toată povestea și vor să afle ce și cum.

Asta pentru că Larsson, într-un mod foarte simpatic, e realist și nu apelează la trucuri ieftine ca să mențină tensiunea. Nimeni nu e tâmpit și nimeni nu își schimbă părerile de zece ori mai repede decât ar face-o în viața reală.

Volumul are un alt fel de atmosferă decât primul. Încep să apară dialoguri, întâlniri și evenimente pe care aș putea să jur că Larsson le-a introdus pentru că sunt mișto și pentru că a vrut să aibă chestii care să te entuziasmeze, să te facă să râzi șamd. De exemplu, la un moment dat un mare campion de box apare aproape de nicăieri s-o salveze pe o prietenă a lui Lisbeth de un fel de gangster-gigant care nu percepe durerea din cauza unei condiții genetice. În mod normal aș zice, „Autorule, ce faci? Nu crezi că-i cam trasă de păr?” Dar în cazul de față eram prea ocupată să sar în sus și-n jos cu Kindle-ul în mână, zicând, „omfg, this is so cool.” Așa că i se iartă.

Castelul din nori s-a sfărâmat e aproape complet diferit față de primul volum. De la crime se ajunge la birocrație, legi, grupuri secrete, tot felul de complicații. Ceea ce nu deranjează decât dacă voiai să citești același gen de carte în toate volumele din serie.

Îmi place variația asta. Îmi place faptul că acțiunea, investigațiile, problemele par să facă parte dintr-o lume mai mare, mai complexă. Pe primul loc sunt mai degrabă personajele cu lumile lor diferite. Îi vezi trăind, le simți viețile de zi cu zi (mai ales pentru că Larsson insistă să ți le povestească în toate detaliile lor, chestie care în loc să fie agasantă e chiar mișto – pentru mine; pentru alții continuă să fie agasantă). Părțile de acțiune, cu împușcături, criminali, situații periculoase, vin peste asta. Au o doză mai mare de realism decât simt în mod normal când citesc ceva polițist – și faptul că există fire narative secundare, că nu tot ce e rău se leagă, că nu toți antipaticii sunt de vină pentru tot felul de crime e un punct în plus.

Dacă ar trebui să încadrez cărțile undeva, ar fi în zona roman polițist-acțiune-dramă. Nu doar la „romane polițiste”, cum le văd des. Se situează undeva între genuri, din punctul meu de vedere. Ceea ce demonstrează că ieșitul din tipare poate să funcționeze – și poate s-o facă foarte bine.

Există ceva probleme de-a lungul volumelor, dar nu foarte mari. Ce sare cel mai tare în ochi e consumul excesiv de cafea. Se bea cafea dimineața, la prânz, seara și noaptea. Se bea cafea la întâlniri, se bea cafea când oamenii sunt singuri, se bea cafea ca ritual social, se bea cafea în sus, se bea cafea în jos. La un moment dat îmi venea să fac „ding” de fiecare dată când citeam de cafea, să mă înregistrez și să calculez frecvența/minut a citirii cuvântului. Devine ori exasperant, ori amuzant, ori ambele.

A doua chestie e faptul că bărbații care urăsc femeile (și care apar în toate volumele) sunt relativ mulți și tind să le urască aproximativ în același fel. Nu că aș fi străină de misoginism, doar că de obicei se manifestă în mai multe moduri, nu doar în „femeile sunt proaste și curve”. Mai sunt cei care spun, „nu sunt misogin, că mă culc cu ele”; „femeile se bazează pe emoții, nu pe gândire, pentru că nu raționează cum trebuie”. Sau, „o femeie adevărată e” și apoi se alege o calitate convenabilă pentru el, care-i face viața mai ușoară: mămoasă, ca să-l îngrijească (servitoare gratis yay!); iubitoare și plină de tact, ca să nu-i spună în față că e prost de bubuie; sau cine știe ce altă chestie. Faptul că toți misoginii gândesc aproximativ la fel îi dă seriei o notă ușor nerealistă în domeniul ăsta.

În fine, să zicem că Larsson n-a vrut decât misoginismul clar, evident, cel cu ura clară. Pot să accept asta, dar atunci ar fi putut să mai reducă din numărul misoginilor. Sau nu știu. La un moment dat în aceeași investigație sunt doi bărbați misogini care parcă și-au dat copy-paste la gânduri – e prea mult, își pierde din credibilitate.

Una peste alta, mi-au plăcut enorm cărțile. Au ceva original, sunt realiste într-o accepțiune oarecare a cuvântului, m-au ținut lipită de ele (cu excepția unei săptămâni și ceva când m-am luat prea tare cu altele ca să citesc orice). Sparg tipare, nu merg unde te aștepți. Uneori depinde mult de persoană dacă stilul lui Larsson e perceput ca fiind interesant sau agasant. Din punctul meu de vedere, personajele sunt cele care dau tot farmecul – dar nici acțiunea nu e de lepădat.

Sunt genul de cărți pe care o să le țin pe lângă mine, pentru că au tot felul de părți mișto, neobișnuite și bine scrise. Nu sunt perfecte, dar sunt memorabile.

Aventurile lui Sherlock Holmes (audio, gratis, în engleză)

Fri, 17 Jan 2014 15:06:18 +0000

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis.

Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

E citită de John Telfer, care are o voce absolut superbă și o intonație perfectă. E genul de carte pe care aș recomanda-o și celor cărora le place Sherlock Holmes, și celor care ascultă ceva pe metrou, și celor care vor să asculte mai mult în engleză ca să-și perfecționeze limba.

Ce cărți le plăceau britanicilor în 2003 (BBC Big Read)

Thu, 19 Sep 2013 17:08:29 +0000

Acum 10 ani, în 2003, BBC-ul a făcut un sondaj de opinie ca să afle cărțile favorite ale britanicilor. Și s-au ales cu lista de mai jos (le-am bolduit pe cele pe care le-am citit):

[Mă întreb cum ar arăta lista azi]

The Lord of the Rings by J. R. R. Tolkien
Pride and Prejudice by Jane Austen
His Dark Materials by Philip Pullman
The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy by Douglas Adams
Harry Potter and the Goblet of Fire by J. K. Rowling
To Kill a Mockingbird by Harper Lee
Winnie-the-Pooh by A. A. Milne
Nineteen Eighty-Four by George Orwell
The Lion, the Witch and the Wardrobe by C. S. Lewis
Jane Eyre by Charlotte Brontë
Catch-22 by Joseph Heller
Wuthering Heights by Emily Brontë
Birdsong by Sebastian Faulks
Rebecca by Daphne du Maurier
The Catcher in the Rye by J. D. Salinger
The Wind in the Willows by Kenneth Grahame
Great Expectations by Charles Dickens
Little Women by Louisa May Alcott
Captain Corelli’s Mandolin by Louis de Bernières
War and Peace by Leo Tolstoy
Gone with the Wind by Margaret Mitchell
Harry Potter and the Philosopher’s Stone by J. K. Rowling
Harry Potter and the Chamber of Secrets by J. K. Rowling
Harry Potter and the Prisoner of Azkaban by J. K. Rowling
The Hobbit by J. R. R. Tolkien
Tess of the d’Urbervilles by Thomas Hardy
Middlemarch by George Eliot
A Prayer for Owen Meany by John Irving
The Grapes of Wrath by John Steinbeck
Alice’s Adventures in Wonderland by Lewis Carroll
The Story of Tracy Beaker by Jacqueline Wilson
One Hundred Years of Solitude by Gabriel García Márquez
The Pillars of the Earth by Ken Follett
David Copperfield by Charles Dickens
Charlie and the Chocolate Factory by Roald Dahl
Treasure Island by Robert Louis Stevenson
A Town Like Alice by Nevil Shute
Persuasion by Jane Austen
Dune by Frank Herbert
Emma by Jane Austen
Anne of Green Gables by Lucy Maud Montgomery
Watership Down by Richard Adams
The Great Gatsby by F. Scott Fitzgerald
The Count of Monte Cristo by Alexandre Dumas
Brideshead Revisited by Evelyn Waugh
Animal Farm by George Orwell
A Christmas Carol by Charles Dickens
Far from the Madding Crowd by Thomas Hardy
Goodnight Mister Tom by Michelle Magorian
The Shell Seekers by Rosamunde Pilcher
The Secret Garden by Frances Hodgson Burnett
Of Mice and Men by John Steinbeck
The Stand by Stephen King
Anna Karenina by Leo Tolstoy
A Suitable Boy by Vikram Seth
The BFG by Roald Dahl
Swallows and Amazons by Arthur Ransome
Black Beauty by Anna Sewell
Artemis Fowl by Eoin Colfer
Crime and Punishment by Fyodor Dostoevsky
Noughts & Crosses by Malorie Blackman
Memoirs of a Geisha by Arthur Golden
A Tale of Two Cities by Charles Dickens
The Thorn Birds by Colleen McCullough
Mort by Terry Pratchett
The Magic Faraway Tree by Enid Blyton
The Magus by John Fowles
Good Omens by Neil Gaiman and Terry Pratchett
Guards! Guards! by Terry Pratchett
Lord of the Flies by William Golding
Perfume by Patrick Süskind
The Ragged-Trousered Philanthropists by Robert Tressell
Night Watch by Terry Pratchett
Matilda by Roald Dahl
Bridget Jones’s Diary by Helen Fielding
The Secret History by Donna Tartt
The Woman in White by Wilkie Collins
Ulysses by James Joyce
Bleak House by Charles Dickens
Double Act by Jacqueline Wilson
The Twits by Roald Dahl
I Capture the Castle by Dodie Smith
Holes by Louis Sachar
Gormenghast by Mervyn Peake
The God of Small Things by Arundhati Roy
Vicky Angel by Jacqueline Wilson
Brave New World by Aldous Huxley
Cold Comfort Farm by Stella Gibbons
Magician by Raymond E. Feist
On the Road by Jack Kerouac
The Godfather by Mario Puzo
The Clan of the Cave Bear by Jean M. Auel
The Colour of Magic by Terry Pratchett
The Alchemist by Paulo Coelho
Katherine by Anya Seton
Kane and Abel by Jeffrey Archer
Love in the Time of Cholera by Gabriel García Márquez
Girls in Love by Jacqueline Wilson
The Princess Diaries by Meg Cabot
Midnight’s Children by Salman Rushdie

Three Men in a Boat by Jerome K. Jerome

101. **_[Small Gods][177]_ by [Terry Pratchett][116]** 102. _[The Beach][178]_ by [Alex Garland][179] 103. **_[Dracula][180]_ by [Bram Stoker][181]** 104. _[Point Blanc][182]_ by [Anthony Horowitz][183] 105. **_[The Pickwick Papers][184]_ by [Charles Dickens][34]** 106. _[Stormbreaker][185]_ by [Anthony Horowitz][183] 107. _[The Wasp Factory][186]_ by [Iain Banks][187] 108. _[The Day of the Jackal][188]_ by [Frederick Forsyth][189] 109. _[The Illustrated Mum][190]_ by [Jacqueline Wilson][58] 110. **_[Jude the Obscure][191]_ by [Thomas Hardy][48]** 111. _[The Secret Diary of Adrian Mole, Aged 13¾][192]_ by [Sue Townsend][193] 112. _[The Cruel Sea][194]_ by [Nicholas Monsarrat][195] 113. _[Les Misérables][196]_ by [Victor Hugo][197] 114. **_[The Mayor of Casterbridge][198]_ by [Thomas Hardy][48]** 115. _[The Dare Game][199]_ by [Jacqueline Wilson][58] 116. _[Bad Girls][200]_ by [Jacqueline Wilson][58] 117. **_[The Picture of Dorian Gray][201]_ by [Oscar Wilde][202]** 118. **_[Shōgun][203]_ by [James Clavell][204]** 119. _[The Day of the Triffids][205]_ by [John Wyndham][206] 120. _[Lola Rose][207]_ by [Jacqueline Wilson][58] 121. **_[Vanity Fair][208]_ by [William Makepeace Thackeray][209]** 122. _[The Forsyte Saga][210]_ by [John Galsworthy][211] 123. _[House of Leaves][212]_ by [Mark Z. Danielewski][213] 124. _[The Poisonwood Bible][214]_ by [Barbara Kingsolver][215] 125. **_[Reaper Man][216]_ by [Terry Pratchett][116]** 126. _[Angus, Thongs and Full-Frontal Snogging][217]_ by [Louise Rennison][218] 127. **_[The Hound of the Baskervilles][219]_ by [Arthur Conan Doyle][220]** 128. _[Possession: A Romance][221]_ by [A. S. Byatt][222] 129. **_[The Master and Margarita][223]_ by [Mikhail Bulgakov][224]** 130. **_[The Handmaid's Tale][225]_ by [Margaret Atwood][226]** 131. _[Danny, the Champion of the World][227]_ by [Roald Dahl][65] 132. _[East of Eden][228]_ by [John Steinbeck][54] 133. _[George's Marvellous Medicine][229]_ by [Roald Dahl][65] 134. **_[Wyrd Sisters][230]_ by [Terry Pratchett][116]** 135. _[The Color Purple][231]_ by [Alice Walker][232] 136. **_[Hogfather][233]_ by [Terry Pratchett][116]** 137. _[The Thirty-nine Steps][234]_ by [John Buchan][235] 138. _[Girls in Tears][236]_ by [Jacqueline Wilson][58] 139. _[Sleepovers][237]_ by [Jacqueline Wilson][58] 140. _[All Quiet on the Western Front][238]_ by [Erich Maria Remarque][239] 141. _[Behind the Scenes at the Museum][240]_ by [Kate Atkinson][241] 142. _[High Fidelity][242]_ by [Nick Hornby][243] 143. _[It][244]_ by [Stephen King][95] 144. _[James and the Giant Peach][245]_ by [Roald Dahl][65] 145. _[The Green Mile][246]_ by [Stephen King][95] 146. _[Papillon][247]_ by [Henri Charrière][248] 147. **_[Men at Arms][249]_ by [Terry Pratchett][116]** 148. _[Master and Commander][250]_ by [Patrick O'Brian][251] 149. _[Skeleton Key][252]_ by [Anthony Horowitz][183] 150. **_[Soul Music][253]_ by [Terry Pratchett][116]** 151. **_[Thief of Time][254]_ by [Terry Pratchett][116]** 152. **_[The Fifth Elephant][255]_ by [Terry Pratchett][116]** 153. _[Atonement][256]_ by [Ian McEwan][257] 154. _[Secrets][258]_ by [Jacqueline Wilson][58] 155. _[The Silver Sword][259]_ by [Ian Serraillier][260] 156. _[One Flew Over the Cuckoo's Nest][261]_ by [Ken Kesey][262] 157. **_[Heart of Darkness][263]_ by [Joseph Conrad][264]** 158. **_[Kim][265]_ by [Rudyard Kipling][266]** 159. _[Cross Stitch][267]_ by [Diana Gabaldon][268] 160. _[Moby-Dick][269]_ by [Herman Melville][270] 161. _[River God][271]_ by [Wilbur Smith][272] 162. _[Sunset Song][273]_ by [Lewis Grassic Gibbon][274] 163. _[The Shipping News][275]_ by [E. Annie Proulx][276] 164. _[The World According to Garp][277]_ by [John Irving][52] 165. _[Lorna Doone][278]_ by [R. D. Blackmore][279] 166. _[Girls Out Late][280]_ by [Jacqueline Wilson][58] 167. _[The Far Pavilions][281]_ by [M. M. Kaye][282] 168. _[The Witches][283]_ by [Roald Dahl][65] 169. _[Charlotte's Web][284]_ by [E. B. White][285] 170. **_[Frankenstein][286]_ by [Mary Shelley][287]** 171. _[They Used to Play on Grass][288]_ by [Terry Venables][289] and [Gordon Williams][290] 172. **_[The Old Man and the Sea][291]_ by [Ernest Hemingway][292]** 173. **_[The Name of the Rose][293]_ by [Umberto Eco][294]** 174. _[Sophie's World][295]_ by [Jostein Gaarder][296] 175. _[Dustbin Baby][297]_ by [Jacqueline Wilson][58] 176. _[Fantastic Mr. Fox][298]_ by [Roald Dahl][65] 177. **_[Lolita][299]_ by [Vladimir Nabokov][300]** 178. **_[Jonathan Livingston Seagull][301]_ by [Richard Bach][302]** 179. **_[The Little Prince][303]_ by [Antoine de Saint-Exupéry][304]** 180. _[The Suitcase Kid][305]_ by [Jacqueline Wilson][58] 181. _[Oliver Twist][306]_ by [Charles Dickens][34] 182. _[The Power of One][307]_ by [Bryce Courtenay][308] 183. **_[Silas Marner][309]_ by [George Eliot][50]** 184. _[American Psycho][310]_ by [Bret Easton Ellis][311] 185. _[Diary of a Nobody][312]_ by [George][313] and [Weedon Grossmith][314] 186. _[Trainspotting][315]_ by [Irvine Welsh][316] 187. _[Goosebumps][317]_ by [R. L. Stine][318] 188. **_[Heidi][319]_ by [Johanna Spyri][320]** 189. **_[Sons and Lovers][321]_ by [D. H. Lawrence][322]** 190. _[The Unbearable Lightness of Being][323]_ by [Milan Kundera][324] 191. _[Man and Boy][325]_ by [Tony Parsons][326] 192. **_[The Truth][327]_ by [Terry Pratchett][116]** 193. _[The War of the Worlds][328]_ by [H. G. Wells][329] 194. _[The Horse Whisperer][330]_ by [Nicholas Evans][331] 195. _[A Fine Balance][332]_ by [Rohinton Mistry][333] 196. **_[Witches Abroad][334]_ by [Terry Pratchett][116]** 197. **_[The Once and Future King][335]_ by [T. H. White][336]** 198. _[The Very Hungry Caterpillar][337]_ by [Eric Carle][338] 199. _[Flowers in the Attic][339]_ by [V. C. Andrews][340]

Neil Gaiman – „Oceanul de la capătul aleii” [Recenzie de carte]

Sat, 31 Aug 2013 07:47:34 +0000

Titlu: Oceanul de la capătul aleii

Autor: Neil Gaiman

Rating: 5/5 (dar coperta RO nu mă dă pe spate)

Cartea asta e pentru mine? Da. (sper. Că n-am citit traducerea, doar originalul. Ceea ce înseamnă că varianta în română are părți care-mi sunt necunoscute)

E o carte scrisă elegant și simplu, fără scorțozitatea cu care tinde să fie descrisă pe la noi. Te prinde. Face chestia aia pe care o fac unele romane: place, atrage, încântă. Neil Gaiman e un povestitor, în fond, așa că scrie de dragul de a spune o poveste.

Scrie atât de bine încât nu mi-am dat seama că personajul lui n-are nume decât când m-am apucat să scriu recenzia.

El e un bărbat pe la 40-50 de ani, într-o mașină. E acolo pentru o înmormântare. Nu știi cine a murit, pentru că de fapt nu contează. Dacă ești ca mine, o să te gândești că tatăl lui. Dar chiar nu contează. Și conduce pe aleea pe care locuia când era mic.

La început mă gândeam că e o poveste pe care o știu deja – la un moment dat, dacă autorul îmbătrânește destul, s-ar putea să-i apară o carte despre amintiri, fictive sau reale, sau cum or fi.

La capătul aleii e o fermă unde locuiau trei femei – una era bunica, alta mama, iar ultima era Lettie. Pe toate le chema Hempstock. El intră, o găsește pe una dintre femeile Hempstock și o întreabă dacă mai există iazul din spate – sau oceanul, pentru că așa îi zicea Lettie. Se așează pe malul iazului și-și aduce aminte de copilăria lui.

Doar că povestea nu e despre copii, pentru că a scris-o Neil. Sau e. Mă rog. Într-un fel. E vorba despre el când era copil, despre vara în care avea șapte ani și a murit minerul și s-a trezit într-o dimineață înecat cu o monedă veche care de-abia fusese creată. E vorba de fata care avea un ocean care era un iaz și despre chestia care voia să facă oamenii să fie fericiți. E vorba de cruzimea nepăsătoare a adulților și de minciunile pe care și le spun și despre amintiri și de felul în care se schimbă și de felul în care acoperi golurile dintre ele.

Romanul are ceva de schiță în felul în care e scris. Dacă ar fi o pictură, aș zice că e una orientală, desenată cu puțină cerneală, linii simple și o grămadă de spațiu gol care-ți atrage atenția către lucrurile importante. Sau poate că e doar genul de carte pe marginea căreia ar trebui să desenezi. Copilul vedea doar anumite lucruri, nu altele – dar adultul lasă lucrurile urâte acolo. La un moment dat se poate întâmpla să te străbată un fior când devii suspect cu privire la părinții lui, la obiceiurile lor, la felul în care rezolvă probleme. El nu e genul de copil care se duce să ceară ajutor de la adulți și poate că are dreptate.

Oceanul de la capătul aleii nu e o carte pentru copii (dacă ești atent, probabil că te-ai oripila dacă ai ști că o citesc – dar lor s-ar putea să le placă). Nu se afundă în lumi fantastice, unde te aștepți ca anumite lucruri să fie nasoale pentru că așa funcționează poveștile. E la marginea realității, iar el trece între realitate și fantastic fără ca cele două să se întrepătrundă cu adevărat. Și de fapt sunt două povești acolo, dar cea fantastică e cea pe care o vezi mai tare.

(P.S. E disponibilă pe eMag.)

Neologisme și arhaisme în traduceri de cărți vechi

Sun, 04 Aug 2013 09:28:41 +0000

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”

Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți. E acțiunea dificilă și cultă de a trece de la un cuvânt la altul cuprins de o exaltare în fața măreției autorului și a cuvântului scris în general. Cine spune că n-am dreptate și lecturatul e tot aia cu cititul, să răspundă: se lecturează Cosmopolitanul în ziua de azi? Lecturăm 50 de umbre? Lecturăm ce-a scris careva pe blog?… Nu. Toate astea le citim. În schimb lecturăm un Tolstoi sau Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent.

Lecturatul e un efort. E o încercare de a culturaliza masochist – cu cât mai mare e efortul lecturii, cu atât ești mai câștigat.

La școală învățăm să lecturăm, nu să citim. Așa că mulți oameni rămân cu fixul că anumite chestii ar trebui făcute într-un anumit fel, că așa e corect, chiar dacă ne chinuim mai tare cu ele. De exemplu, o carte de la 1818 ar trebui să aibă iz de scriitură de la 1818. Fără neologisme, cu cuvinte vechi, românești get-beget (dacă mai ține careva minte, cam pe atunci era și Școala Ardeleană în vogă). Chiar dacă autorul sau autoarea de la 1818 scria într-o limbă perfect modernă pentru timpul ăla în limba de origine.

Chestia asta e o făcătură. Poate nu pare la prima vedere – în fond cei care o citesc în original în limba lor astăzi se ciocnesc de cuvinte de la 1818. Păăăi… da și nu. În primul rând că depinde de țară. Engleza de la 1818, de exemplu, seamănă destul de tare cu engleza de azi – iar în 1818, japonezii își scriau literatura în limba literară clasică pe care o păstraseră de prin anul 1000 încolo și care nu prea avea legătură cu cea vorbită. Ce facem? Scriem totul cu accent moldovenesc, cuvinte din Sadoveanu și structuri gramaticale preluate din latină, că noi n-am avut structurile lingvistice japoneze?

Plus că orice transformare spre trecut a textului nu poate fi decât ori un fals, ori o bătaie de cap care duce către absurd. Uite o română de la sfârșitul secolului 18, deci aproape de 1818-le ăla de care ziceam:

Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Și pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung și-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Și pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.

Deci: să suise, nu se suise. Un copaci, nu un copac. Plus că ridica era rădica – toate de la Anton Pann citire (versurile de mai sus sunt din Copaciul și dovleacul). Vrem să păstrăm asta? Probabil că nu. În plus, dacă am vrea să fim istoricește corecți, am scrie traducerile de pe vremea respectivă în aflabet chirilic, care s-a folosit oficial la noi până în 1862.

Ca să nu mai vorbim de faptul că Shakespeare ar trebui tradus nu doar cu litere chirilice, ci și într-un grai gen Letopisețul Țării Moldovei. Ca să vă prindeți ce înseamnă asta, să reiau ideea articolului… stil Letopiseț: „Află-să în capetile unora ce cetesc cărțile cele striine că daca sunt vechi, tălmaciul va trebui să tălmăcească cu multe cuvinte din acele vremi. Luund cartea, el trebuie cu ajutoriul altor cărți să găsească cum o putea cuvintele bune, nu cele rele (a puhlibuitorilor de cetitori) care suntu prea noi.”

Spor la citit!

Deci: împingerea textului către trecut e o falsificare. E un truc folosit ca să dea iz de vechi. N-are cum să fie altceva ca să fie citibil. Nu redă nici măcar experiența citirii originalului de cei care se află în țara lui de origine – arhaismele noastre nu redau neapărat realitățile lor. Uneori arhaismele în sine sunt contrare textului original – Chaucer e arhaizat în mod constant, în ciuda faptului că se spune că ar fi modernizat limba engleză. Traducerile pictate cu cuvinte vechi sunt o experiență, dar nu cea originală. Dacă am traduce Shakespeare pe bune, în virtutea modului în care erau folosite uzual anumite cuvinte în engleza de pe vremea lui, ne-am trezi cu câte un titlu gen: „Mult zgomot pentru nimic, pizde și zvonuri” („nothing” – nimic, argou pentru organele genitale feminine; omofon la vremea respectivă că „noting” – zvonuri).

Între arhaizarea textelor și încercarea asiduă de a păstra forma poetică se poate ajunge și la absurdități. De exemplu, Chaucer tradus în română:

La tine strig, zeiță mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem :
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngîn, cum știu, pe îndrăgostiți cînd gem.

– Troilus și Cresida, traducere din 1978 de Dan Duțescu

Chaucer a trăit prin secolul 14, când noi n-aveam literatură și englezii n-aveau engleză modernă. Același fragment în engleza lui, de prin 1380:

To thee clepe I, thou goddesse of torment,
      Thou cruel Furie, sorwing ever in peyne;
      Help me, that am the sorwful instrument
      That helpeth lovers, as I can, to pleyne!

„Clepe” aia poate să însemne și „strig”, dar și „vorbesc” sau „invoc” sau „implor”. Deci: „Pe tine te implor, zeiță a chinurilor” – poate s-o fi zbătut mult Duțescu, dar zeița nu-i zbătută – „Furie crudă, suferind mereu în dureri; ajută-mă pe mine, unealta tristă care ajută, cât poate, îndrăgostiții să plângă!” – nu îngână îndrăgostiții când gem, că nu e un voyeur care stă în fața ferestrei lor.

Nu zic nu, Duțescu s-a străduit să păstreze rima din original, ceea ce i-a tras peste degete când vine vorba de libertatea de exprimare. Dar problema se repetă în proză, la fel ca în versuri: o carte mai veche se traduce cu cuvinte vechi, ca să simți că-i veche. Chiar dacă e mai veche dect cuvintele tale. Chaucer e mai vechi ca Arghezi și Eminescu, e mai vechi decât Ciocoii Vechi și Noi. E mai vechi ca Letopisețul, e mai vechi decât primul text românesc din 1521, care era scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung și care suna cam așa (de la Wiki citire):

I pak dau štire domnïetale za lukrul Turčilor kum amĭ auzit èu kŭ ĩpŭratul au èšit den Sofïę, ši aimintrě nue ši sěu dus ĩ sus pre Dunŭre. I pak sŭ štïi domnïjata kŭ au venit un ωm de la Nikopoe de mïe měu spus kŭ au vŭzut ku ωkïi loi kŭ au trekut čěle korabïi če štïi ši domnïjata pre Dunŭre ĩ sus. I pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte de ωmin sŭ ę fïe ĩn ažutor ĩ korabïi. ****

Ce-a scris Chaucer e mai departe în trecut de scrisoarea asta decât e scrisoarea asta de Letopisețul Țării Moldovei. Într-un fel e ironic că traducem toate cărțile vechi cu același limbaj tip de limbaj vechi. Suntem înțepeniți în prezent – ce-i înainte de 1900, fie că e Antichitate, fie că e 1700, e tratat la fel pentru că de fapt n-avem simțul a ce înseamnă distanțele astea imense de timp. Pentru Shakespeare, Chaucer era vechi și arhaic. Pentru Letopiseț, Shakespeare începea să fie chestia cu care se delectaseră bunicii (bunicii altcuiva, evident, din motive geografice). Și toți ăștia vorbeau normal la vremea lor, contemporan, fără artificii ca să pară arhaici. Dacă ar fi fost în zilele noastre, ar fi pus ulei în mâncare, nu untdelemn, dacă s-ar fi întâlnit cu un polonez nu l-ar fi numit nici leș, nici leah.

Nu sunt cu totul împotriva traducerilor arhaizante (orice traducere e o interpretare, în fond), dar nu văd de ce ar fi necesare, de ce ar fi privite ca Unica Metodă de a te ocupa de Shakespeare, Chaucer și Aristotel, sau de literatura secolelor XVIII și XIX. Sunt un artificiu care vrea să reflecte un singur adevăr – extrinsec – despre o carte: că e veche. Nu reflectă un adevăr intrinsec al cărții în sine.