Cărți Vechi on Roxana-Mălina Chirilă

Cărți, provocări și Goodreads

Wed, 17 Jun 2015 11:09:26 +0000

Nu știu dacă mai ține minte cineva, dar la începutul anului – mai exact, pe 3 ianuarie – ziceam că anul ăsta îmi propun trei chestii în materie de citit:

Să citesc 80 de cărți – chestia asta fiind mai mult o previziune decât o provocare – dar îmi plac listele și statisticile, așa că meh, am și eu un număr.
Să citesc câte o carte pe lună dintre cele pe care mi le recomandă Goodreads, de curiozitate.
Să citesc patru cărți clasice dintre cele pe care tot voiam să le citesc și nu le-am citit.

Punctul unu e irelevant, celelalte două contează mai mult.

Experimentul Goodreads

Goodreads îmi recomandă câteva sute de cărți, împărțite pe specii literare. Ca să mai reduc din numărul lor, am zis că toate alegerile o să fie dintre recomandările oferite pe baza cărților citite – o gamă de 50 de cărți. Am zis că nu marchez nici măcar una cu „Nu mă interesează”, pentru că voiam să văd mai clar cum se modifică lista.

Până acum au fost astea:

Arcanum 101 de Rosemary Edghill și Mercedes Lackey.
Childhood’s End de Arthur C. Clarke, recomandată pentru că citisem și alte SF-uri clasice, dacă țin bine minte. A fost așa și așa. Recenzia e aici.
Turn, de Saras_Girl, care chiar mi-a plăcut.
Preacher: Gone to Texas de Garth Ennis, a cărei recenzie e aici.
Bond, de Anna Fugazzi, care mi s-a părut destul de neinteresantă.

Sunt doar 5 pentru că n-am citit nimic recomandat de Goodreads în iunie.

Din câte mă prind, recomandările funcționează cam așa: se uită ce cărți ți-au plăcut ție (4-5 stele), cine sunt persoanele care au mai citit cărțile respective și ce alte cărți au citit ei. După care îți recomandă volumele care apar mai des împreună pe listele „citite”.

Ceea ce explică de ce Arcanum 101 era super-recomandată: fusese într-un Humble Bundle din care citisem alte cărți. Cum foarte multă lume a cumpărat pachetul, cărțile sunt legate între ele la recomandări, pentru că au fost citite des împreună. Ceea ce nu înseamnă că Arcanum 101 nu e o carte slabă, pentru că este. Dezamăgitor de slabă.

Turn mi-a fost recomandată pentru că citisem faimoasa serie Sacrifices Arc a lui Lightning on the Wave, una dintre cele mai faine serii de fanfiction pe care am avut ocazia să le citesc. E o poveste făinuță, curge bine, nu e excepțională, dar merge. Iar faptul că am citit Turn a făcut să-mi fie recomandată Bond, care e medie și pe care n-aș recomanda-o mai departe.

Cu alte cuvinte, recomandările Goodreads sunt cu dus și întors. Algoritmul are o logică, dar nu știu sigur dacă într-adevăr duce la cele mai bune rezultate. Nu ai vreo garanție că dacă alegi o carte de la ei va avea șanse de, să zicem, 80% să te dea pe spate.

Dar recomandările sunt în continuă schimbare. Lista care mi-e recomandată acum e mult diferită față de cea pe care o vedeam la începutul anului. Îmi pare puțin rău că n-am salvat diverse versiuni ale ei, dar pe scurt: la început de an era plină de Young Adult – din cauză că m-a apucat o pasă de YA anul trecut. Prin aprilie ajunsese să-mi recomande cărți mai mature, clasici, cărți japoneze. Acum văd benzi desenate, tone de SF&F, mai puțini clasici și ceva fanfiction.

E un experiment interesant – nu garantează însă că voi citi cărți bune. Goodreads nu pare să spună: „Probabil că o să-ți placă și cartea asta”, ci „Poate ai vrea s-o răsfoiești puțin pe asta, să vezi dacă nu cumva te-ar interesa?”

Cărțile clasice

O chestie pe care n-am realizat-o când mi-am ales cele patru cărți pe care tot vreau să le citesc, dar pe care le tot amân, e că toate depind de traduceri. Faust de Goethe e în germană de felul ei – noroc cu traducerea asta, care a fost chiar faină. Troilus and Criseyde e în engleză mai veche decât a lui Shakespeare și deci cam greoaie pentru mine – am citit-o în română și mi s-a părut mai slabă decât probabil că e. The Faerie Queene a lui Spencer e tot într-o engleză șui, am nevoie măcar de o ediție cu note explicative. Și Genji Monogatari e în japoneză veche de 1000 de ani, normal că o vreau tradusă.

E mai greu să găsești o traducere bună a unui text vechi decât s-ar crede. Poți găsi tot felul de traduceri, da, mai ales în engleză, dar și acolo dai peste tot felul de formulări arhaice și versuri chinuite ca să iasă ritmul și rima, plus exprimări ciudate – căsăpirea unor texte e cam la ordinea zilei.

Una peste alta, am stat mai mult timp să compar ediții, să citesc recenzii și să caut recomandări pentru cărțile astea decât mă așteptam să stau. N-am nu știu ce concluzii de tras de aici, doar o însemnare de făcut: clasicii sunt cu bătăi de cap și nu e mereu vina lor. Sunt traduși, retraduși, editați și re-editați și deseori treburile astea se întâmplă fără un talent deosebit în spate.

Povestea poveștii lui Casanova

Sat, 08 Feb 2014 08:17:53 +0000

Acum câțiva ani, la un târg de carte, am găsit Memoriile lui Casanova, o ditamai carte de sute de pagini, cu coperți albastre. Le-am luat, iar după ceva timp am zis să le citesc. Dar, surpriză, surpriză! Erau varianta prescurtată.

Am căutat pe Gutenberg și am dat peste o monstrozitate cam de două ori mai lungă decât Război și pace: varianta completă. Doar că nici aia nu e exact cum a scris-o Casanova (pe lângă faptul că e în traducere). E varianta cenzurată.

„Nu-i nimic,” mi-am zis. „Casanova a murit în 1798, sigur găsesc o ediție necenzurată în engleză pe undeva la liber pe net. Drepturile de autor țin până la 70 de ani după moartea autorului, valabil și pentru traduceri… Da, trebuie să fie.”

…de fapt, n-am găsit decât o singură ediție necenzurată la liber pe net, și aia e scrisă de mână și în franceză.

Ce s-a întâmplat? Păi, spre sfârșitul vieții, în 1794, Casanova era prin Boemia. Își scrisese memoriile în franceză și un prieten, membru al unei familii princiare, l-a convins să le publice. Casanova s-a apropiat cât de cât de publicarea manuscrisului, dar a murit în 1798, înainte să se lege ceva. Manuscrisul i-a rămas unui nepot (de unchi) prin alianță, care a murit și el în 1808 și i-a dat manuscrisul fiicei lui.

Începe bine, nu? Au trecut 14 ani și nimic.

Din motive de schimbări politice majore (revoluția franceză, războaiele lui Napoleon), nu prea mai era momentul să se publice aventurile unui „cavaler” de modă veche. Până la urmă, prin 1821, manuscrisul a fost tradus în germană, dar cenzurat, pentru că era prea scandalos pentru gusturile publicului de atunci. Mai multe volume au ajuns pe piața germană în intervalul 1822-1828.

După ce Memoriile lui Casanova au avut un succes răsunător în varianta în germană, francezii s-au hotărât să le publice și ei. N-au reușit să pună mâna pe manuscris, dar au pus mâna pe volumele în germană, pe care le-au tradus în franceză și le-au cenzurat masiv.

Editura nemțească s-a enervat că li s-a furat textul pe care aveau drepturile și că a fost publicată o ediție pirat. Au publicat versiunea lor în franceză (1826-1838). Care era și ea modificată: Casanova primea alte viziuni politice și religioase și referințele sexuale erau cenzurate cu nemiluita.

În punctul ăsta, încă o editură franceză a publicat o traducere a ediției germane, tot fără voia edituri care avea drepturile. Deci tot pirați. Englezii au sărit și ei să facă o traducere, tot bazată pe careva din edițiile cenzurate și modificate, în 1894.

Să recapitulăm: la 100 de ani după moartea lui Casanova, prin Europa circulă doar traduceri modificate și cenzurate ale Memoriilor, dintre care unele sunt ediții-pirat.

Sătui de toată povestea cu piratarea, nemții n-au mai vrut să publice mare brânză. Au preferat să țină manuscrisul ascuns decât să piardă bani. Două Războaie Mondiale, după care s-a redeschis subiectul Memoriilor… în 1960. Nemții au colaborat cu un francez pentru a scoate ediția originală, autentică (din păcate s-au pierdut 4 capitole, pe care le-au înlocuit cu unele dintr-o ediție mai veche). La peste 160 de ani de la moartea autorului, în sfârșit, îi apare cartea cum a scris-o (aproximativ).

Acuma, problema e că textul ar fi ieșit din copyright după toate legile posibile și imposibile. Dar! Dar. Se poate rezolva problema: dacă se pun note de subsol, comentarii editoriale și așa mai departe, acelea vor continua să fie cu drept de autor, chiar dacă restul cărții nu. Cartea nu poate fi pusă pe net la liber în mod legal nici acum.

În 1966-1971 au făcut și britanicii o traducere a versiunii autentice, care nu e gratis pentru că traducătorul are și el drepturile lui de autor.

În 2010, acum 4 ani, un donator necunoscut a cumpărat manuscrisul cu 9 milioane de dolari, pentru Biblioteca Națională a Franței. Care l-a pus pe internet.

Și uite așa, cu multă piratarie, cenzură din pudism și licențe ale traducătorilor și editorilor cu părerile lui Casanova, la peste 2 secole de la moartea unui autor de care știe toată lumea, tot nu ai textul lui original disponibil fără probleme, la liber, ca toate celelalte texte clasice din acea perioadă.

Aventurile lui Sherlock Holmes (audio, gratis, în engleză)

Fri, 17 Jan 2014 15:06:18 +0000

E o explozie de Sherlock: Sherlock la BBC. Elementary, pe careva din canalele din SUA. Tocmai am citit o carte cu Sherlock scrisă de Laurie King (de care o să discut mai încolo). Și între tonele de Sherlock, mi-am adus aminte că una dintre cele mai mișto cărți audio pe care le-am ascultat e cu Sherlock Holmes. Și e gratis.

Link. Link de unde se pot descărca toate mp3-urile la calitate mare, în format zip.

E citită de John Telfer, care are o voce absolut superbă și o intonație perfectă. E genul de carte pe care aș recomanda-o și celor cărora le place Sherlock Holmes, și celor care ascultă ceva pe metrou, și celor care vor să asculte mai mult în engleză ca să-și perfecționeze limba.

Despre cărți și filme

Tue, 01 Oct 2013 14:48:07 +0000

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake.

Dar de fapt poezia oricum nu mai era la modă când a apărut Beatles; și Queen i-a rock-uit pe toți exact cum a promis în piesă. Nimeni nu se plânge de ei. Și deși sunt o grămadă de porcării pe piața muzicală, ah, muzica e ok oricum.

Cu filmele probabil că a fost alta chestia. După ce cărțile au început să fie produse masiv, multă lume citea din pură plăcere. Și când zic „plăcere”, vreau să zic „entertainment”. Dickens scria foiletoane prin reviste, împreună cu alții din perioada victoriană, găseai tot felul de reviste cu povestiri și să nu uităm de faimoasele penny dreadfuls – povestiri publicate în mai multe părți, fiecare costând un penny, care conțineau povești de aventuri dramatice și senzaționale și care erau orientate către băieți adolescenți din clasa muncitoare. (varianta americană era „dime novel”)

Adică erau ca Power Rangers, Scooby Doo, serialul ăla cu mașina vorbitoare, sau alte chestii din copilăria noastră. Nu era tocmai cultura de pe lume.

Doar că se petrece un fenomen interesant: când zici „literatură victoriană” azi, sau „literatura de la începutul secolului XX”, tinzi să te gândești la grei. Dickens, Bronte, Hardy, Lewis Carroll, Virginia Woolf, Margaret Mitchell, Thackeray sau Rudyard Kipling (ăla cu Cartea Junglei, de a luat Premiul Nobel pentru literatură). Pentru că la școală asta te învață, la fel cum în 2103 copiii din școli o să învețe de Marquez, John Fowles, Salman Rushdie sau cine știe cine. Probabil că n-o să învețe de JK Rowling, Stephenie Meyer, GRR Martin, Barbara Cartland și EL James. Și cu atât mai puțin o să învețe de cei care sunt și rămân minori, dar care umplu librăriile, de zecile de autoare de romane de dragoste care se vând, dar pe care istoria le uită.

Există literatură și Literatură. Din păcate, când se vorbește de cărți ai spune că toată lumea care scrie e un Marquez și că toți cei care citesc îl citesc neapărat pe Tolstoi și sunt de ridicat în slăvi și adorat. Fals! Literatura e și ea entertainment și când citești poate ai de-a face cu vârfurile, sau poate ai chef de o chestie populară, sau poate, la naiba, citești pornografie.

Literatura e un tip de artă care are potențialul să producă lucruri excelente (după cum a demonstrat istoria) sau porcării (iarăși, o chestie demonstrată de istorie) sau eventual chestii populiste (iar demonstrată) sau plăcute, dar lipsite de valoare (încă o chestie demonstrată), sau ciudate rău (demonstrată ad infinitum). Dacă lumea citește, nu e pentru că apreciază valoarea cărților și a întors spatele infamului televizor din protest cultural. Dacă cineva nu citește, nu e pentru că filmele i-au luat mințile (poate nu-i plac cuvintele, na).

Momentan, formatul video e cel cu care suntem obișnuiți. Majoritatea dintre noi, vreau să zic. Ne-am uitat la televizor de mici, știm care-i chestia cu el, ne e familiar. Știm că avem filme bune, filme proaste și filme la care ne uităm ca să ne simțim bine.

Literatura în schimb a ajuns să presupună un oarecare efort pentru că poate nu suntem la fel de obișnuiți cu ea, sau nu știm ce ar fi ușor de citit, sau ce ne-ar plăcea, sau ce ne-ar face să ne simțim bine. Sau traducerile sunt proaste, ceea ce e mereu o posibilitate la calitatea editorială de azi. Poate efectiv cititul e dificil pentru unii din cauza mediului efectiv al cuvintelor.

Chestia e că se compară însă merele cu perele: vârfurile literare cu masa filmelor și serialelor. Păi așa, cred și eu că literatura iese bine! E păcat e că filmele n-au intrat încă destul de tare în conștiința noastră a artei încât să avem canoane pe care să le știe toată lumea, ca să mai egalizăm terenul de luptă. Puștii de liceu nu au ore de film în care să se uite la, nu știu, Citizen Kane, Casablanca și ce-o mai fi și să discute critic ce văd pe ecran. E încă un vest sălbatic și din cauza haosului nu e la fel de clar care sunt valorile, sau uneori chiar că ele există (să ne înțelegem: nici eu nu le știu, dar asta pentru că nu sunt foarte în temă cu filmele în general).

Dacă ar fi același haos și în literatură… eheeeeee… probabil că am ajunge la „Nu mai citi atâta, ia și tu un bilet la teatru!”

Neologisme și arhaisme în traduceri de cărți vechi

Sun, 04 Aug 2013 09:28:41 +0000

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”

Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți. E acțiunea dificilă și cultă de a trece de la un cuvânt la altul cuprins de o exaltare în fața măreției autorului și a cuvântului scris în general. Cine spune că n-am dreptate și lecturatul e tot aia cu cititul, să răspundă: se lecturează Cosmopolitanul în ziua de azi? Lecturăm 50 de umbre? Lecturăm ce-a scris careva pe blog?… Nu. Toate astea le citim. În schimb lecturăm un Tolstoi sau Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent.

Lecturatul e un efort. E o încercare de a culturaliza masochist – cu cât mai mare e efortul lecturii, cu atât ești mai câștigat.

La școală învățăm să lecturăm, nu să citim. Așa că mulți oameni rămân cu fixul că anumite chestii ar trebui făcute într-un anumit fel, că așa e corect, chiar dacă ne chinuim mai tare cu ele. De exemplu, o carte de la 1818 ar trebui să aibă iz de scriitură de la 1818. Fără neologisme, cu cuvinte vechi, românești get-beget (dacă mai ține careva minte, cam pe atunci era și Școala Ardeleană în vogă). Chiar dacă autorul sau autoarea de la 1818 scria într-o limbă perfect modernă pentru timpul ăla în limba de origine.

Chestia asta e o făcătură. Poate nu pare la prima vedere – în fond cei care o citesc în original în limba lor astăzi se ciocnesc de cuvinte de la 1818. Păăăi… da și nu. În primul rând că depinde de țară. Engleza de la 1818, de exemplu, seamănă destul de tare cu engleza de azi – iar în 1818, japonezii își scriau literatura în limba literară clasică pe care o păstraseră de prin anul 1000 încolo și care nu prea avea legătură cu cea vorbită. Ce facem? Scriem totul cu accent moldovenesc, cuvinte din Sadoveanu și structuri gramaticale preluate din latină, că noi n-am avut structurile lingvistice japoneze?

Plus că orice transformare spre trecut a textului nu poate fi decât ori un fals, ori o bătaie de cap care duce către absurd. Uite o română de la sfârșitul secolului 18, deci aproape de 1818-le ăla de care ziceam:

Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Și pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung și-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Și pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.

Deci: să suise, nu se suise. Un copaci, nu un copac. Plus că ridica era rădica – toate de la Anton Pann citire (versurile de mai sus sunt din Copaciul și dovleacul). Vrem să păstrăm asta? Probabil că nu. În plus, dacă am vrea să fim istoricește corecți, am scrie traducerile de pe vremea respectivă în aflabet chirilic, care s-a folosit oficial la noi până în 1862.

Ca să nu mai vorbim de faptul că Shakespeare ar trebui tradus nu doar cu litere chirilice, ci și într-un grai gen Letopisețul Țării Moldovei. Ca să vă prindeți ce înseamnă asta, să reiau ideea articolului… stil Letopiseț: „Află-să în capetile unora ce cetesc cărțile cele striine că daca sunt vechi, tălmaciul va trebui să tălmăcească cu multe cuvinte din acele vremi. Luund cartea, el trebuie cu ajutoriul altor cărți să găsească cum o putea cuvintele bune, nu cele rele (a puhlibuitorilor de cetitori) care suntu prea noi.”

Spor la citit!

Deci: împingerea textului către trecut e o falsificare. E un truc folosit ca să dea iz de vechi. N-are cum să fie altceva ca să fie citibil. Nu redă nici măcar experiența citirii originalului de cei care se află în țara lui de origine – arhaismele noastre nu redau neapărat realitățile lor. Uneori arhaismele în sine sunt contrare textului original – Chaucer e arhaizat în mod constant, în ciuda faptului că se spune că ar fi modernizat limba engleză. Traducerile pictate cu cuvinte vechi sunt o experiență, dar nu cea originală. Dacă am traduce Shakespeare pe bune, în virtutea modului în care erau folosite uzual anumite cuvinte în engleza de pe vremea lui, ne-am trezi cu câte un titlu gen: „Mult zgomot pentru nimic, pizde și zvonuri” („nothing” – nimic, argou pentru organele genitale feminine; omofon la vremea respectivă că „noting” – zvonuri).

Între arhaizarea textelor și încercarea asiduă de a păstra forma poetică se poate ajunge și la absurdități. De exemplu, Chaucer tradus în română:

La tine strig, zeiță mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem :
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngîn, cum știu, pe îndrăgostiți cînd gem.

– Troilus și Cresida, traducere din 1978 de Dan Duțescu

Chaucer a trăit prin secolul 14, când noi n-aveam literatură și englezii n-aveau engleză modernă. Același fragment în engleza lui, de prin 1380:

To thee clepe I, thou goddesse of torment,
      Thou cruel Furie, sorwing ever in peyne;
      Help me, that am the sorwful instrument
      That helpeth lovers, as I can, to pleyne!

„Clepe” aia poate să însemne și „strig”, dar și „vorbesc” sau „invoc” sau „implor”. Deci: „Pe tine te implor, zeiță a chinurilor” – poate s-o fi zbătut mult Duțescu, dar zeița nu-i zbătută – „Furie crudă, suferind mereu în dureri; ajută-mă pe mine, unealta tristă care ajută, cât poate, îndrăgostiții să plângă!” – nu îngână îndrăgostiții când gem, că nu e un voyeur care stă în fața ferestrei lor.

Nu zic nu, Duțescu s-a străduit să păstreze rima din original, ceea ce i-a tras peste degete când vine vorba de libertatea de exprimare. Dar problema se repetă în proză, la fel ca în versuri: o carte mai veche se traduce cu cuvinte vechi, ca să simți că-i veche. Chiar dacă e mai veche dect cuvintele tale. Chaucer e mai vechi ca Arghezi și Eminescu, e mai vechi decât Ciocoii Vechi și Noi. E mai vechi ca Letopisețul, e mai vechi decât primul text românesc din 1521, care era scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung și care suna cam așa (de la Wiki citire):

I pak dau štire domnïetale za lukrul Turčilor kum amĭ auzit èu kŭ ĩpŭratul au èšit den Sofïę, ši aimintrě nue ši sěu dus ĩ sus pre Dunŭre. I pak sŭ štïi domnïjata kŭ au venit un ωm de la Nikopoe de mïe měu spus kŭ au vŭzut ku ωkïi loi kŭ au trekut čěle korabïi če štïi ši domnïjata pre Dunŭre ĩ sus. I pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte de ωmin sŭ ę fïe ĩn ažutor ĩ korabïi. ****

Ce-a scris Chaucer e mai departe în trecut de scrisoarea asta decât e scrisoarea asta de Letopisețul Țării Moldovei. Într-un fel e ironic că traducem toate cărțile vechi cu același limbaj tip de limbaj vechi. Suntem înțepeniți în prezent – ce-i înainte de 1900, fie că e Antichitate, fie că e 1700, e tratat la fel pentru că de fapt n-avem simțul a ce înseamnă distanțele astea imense de timp. Pentru Shakespeare, Chaucer era vechi și arhaic. Pentru Letopiseț, Shakespeare începea să fie chestia cu care se delectaseră bunicii (bunicii altcuiva, evident, din motive geografice). Și toți ăștia vorbeau normal la vremea lor, contemporan, fără artificii ca să pară arhaici. Dacă ar fi fost în zilele noastre, ar fi pus ulei în mâncare, nu untdelemn, dacă s-ar fi întâlnit cu un polonez nu l-ar fi numit nici leș, nici leah.

Nu sunt cu totul împotriva traducerilor arhaizante (orice traducere e o interpretare, în fond), dar nu văd de ce ar fi necesare, de ce ar fi privite ca Unica Metodă de a te ocupa de Shakespeare, Chaucer și Aristotel, sau de literatura secolelor XVIII și XIX. Sunt un artificiu care vrea să reflecte un singur adevăr – extrinsec – despre o carte: că e veche. Nu reflectă un adevăr intrinsec al cărții în sine.