Cărți on Roxana-Mălina Chirilă

„Copiii Ecosistemului” de Ilinca Mănescu

Sun, 20 Feb 2022 10:22:00 +0200

Când un roman e recomandat ca „o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe” (Maria Manolescu) și „primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer” (Eli Bădică), nu pot decât să mă avânt înainte, plină de masochism.

Am sperat că Ilinca Mănescu a scris un SF pe care și-ar fi dorit să-l citească în tinerețile în care-și descoperea atracția față de femei, am sperat că acoladele au fost primite doar accidental, dar n-a fost să fie. „Copiii Ecosistemului” e literatură serioasă și pretențioasă. Împușcă-mă. Bate-mă. Spânzură-mă. Fă-mi ce vrei, pentru că nu poți întrece ce-mi fac cu mâna mea.

Nu e vina Ilincăi Mănescu că urăsc genul pe care-l scrie. Urăsc cărțile cu Mesaj Metaforic, urăsc personajele depersonalizate care sună ca niște cutii de carton la inima cărora nu poți ajunge, urăsc violența comisă de răul cotidian și mizer. Dacă e să fie suferință, prefer o tragedie epică, o tortură rafinată, un rău sadic și cu intenție; dacă e să fie suferința de a nu ajunge la celălalt și o inimă frântă, vreau să știu cine sunt cei implicați; dacă e lumea măruntă și obișnuită, vreau să văd și umanitatea personajelor, micile trăsături și culori care dau adâncime. Genul pe care-l simt a fi „literatura criticilor, profesorilor și juriilor”, care face parte din Înalta Literatură a contemporaneității, mi se pare a perpetua un „realism” ireal, o caricatură golită se spirit și dezumanizată văzută prin ochelari cinici ce revelează lumea de parcă ar fi un episod depresiv. Iar depresia, la fel ca iluziile frumoase, minte, doar că minte urât.

Acestea fiind zise, nefiind vina Ilincăi faptul că mă face să vreau să-mi tai venele în speranța că-mi iese suferința din ele, hai să discutăm mai pe larg despre „Copiii Ecosistemului”.

Viitorul sună prost

Acțiunea se petrece într-un viitor nedeterminat, în care o mare parte din natură s-a dus naibii, iar oamenii trăiesc în așezări comunale intens tehnologizate, numite Pluricelulare. De fapt, planul pe care se descurcă cel mai bine „Copiii Ecosistemului” e cel al construcției lumii (dar și aici există un asterisc). Ilinca Mănescu ne descrie o lume telepatic-organică, cu pereți care se deschid și formează uși la un simplu gând, cu magazine și baruri tematice ce imită natura, cu animale de companie care mai de care mai exotice care pot fi adoptate.

Din păcate, multe întrebări rămân fără răspuns: ce s-a întâmplat cu lumea de s-a dus pe copcă? Câți oameni locuiesc în Pluricelulare? Câte Pluricelulare există? Puținul pe care îl avem e scris într-un detaliu suficient de intens încât să creeze o lume interesantă, dar lipsește imaginea de ansamblu.

Nora locuiește în Pluricelulara 451 și lucrează pentru Agenția de Publicitate, nu că locul ei de muncă ar conta prea mult pentru desfășurarea acțiunii. S-a lansat un nou implant genetic care poate face oamenii să lumineze și să devină mai sănătoși, ba chiar eventual și nemuritori, iar acum e treaba ei să-l promoveze. Lucru pe care-l face acceptând să-și facă și ea implantul.

Problema e că implantul funcționează cam ca un joc lansat în Beta: merge și nu prea. Cine are ghinion începe să arate ca un ecran care a luat-o razna, ba unii mai au și probleme de sănătate. Chiar și-așa, Nora e dispusă să riște, împreună cu șefa ei, Sara, și prietena/iubita ei, Ilora.

Relații și nutrii

Relația dintre Nora și Ilora e una pe butuci, neasumată deschis, iar Ilora dispare din viața Norei după implantul genetic, care la Nora are efectul de ecran stricat de care vorbeam mai sus.

Povestea Norei e din ce în ce mai tristă. Părinții ei sunt în sanatoriul Pluricelularei și, deși îi displace teribil și simte față de ei doar un atașament bolnav, îi vizitează la fiecare trei luni. Fără vizitele ei, cei doi ar fi eutanasiați. Dar, mai mult decât atât, a fost abuzată în copilărie, atât emoțional, cât și sexual. Ilora nu-i dă niciun motiv pentru care n-o mai vrea. Șefa ei uită că Nora există după implant. Un amic o violează, mai degrabă împins de circumstanțe decât din proprie voință; iar pentru viol, Norei i se iau și bani.

În viața ei există totuși și ceva frumos: pasiunea pentru nutrii. De când era mică, tot timpul a adoptat nutrii, chiar dacă a trebuit să le mai fure și pe șest din centrul de animale. Nutria ei i se ascunde în haine, o urmează când iese pe afară, i se suie pe umăr, se zburlește la dușmanii ei.

Nutria moare.

Ar putea fi tragic, dacă aș simți mai mult atașament față de Nora. Ar putea fi comic, dacă autoarea ar avea un simț negru al umorului. Din păcate, genul romanului e unul puternic detașat emoțional, așa că sunt doar apăsătoare. Lucrurile se întâmplă. Lumea e nașpa. Oamenii sunt nașpa. Violența există într-o formă grotescă și minoră, pentru că oamenii sunt nașpa și lumea e nașpa. Nu poți avea încredere în nimeni. Ceea ce ar trebui să fie șocant e, de fapt, cotidian.

O analiză scurtă și superificială

O să pornesc de la presupunerea că tot acest roman este profund simbolic și semnificativ, pentru că altfel ne deprimăm degeaba.

Ca SF, „Copiii Ecosistemului” vine din zona semnalelor de alarmă privitoare la ecologie și AI: are modificări genetice, oroarea de a vedea oamenii reciclați de parcă ar fi materiale, o inteligență artificială măreață care face regulile pentru societate. Nu știu dacă are neapărat ceva de zis aici: nu aș putea spune dacă AI-ul are intenții malefice. Ecologic vorbind, nu știm ce s-a întâmplat, iar dacă deșeurile biologice și cadavrele sunt reciclate nu e neapărat rău? Fiecare cultură are propriile ei modalități de a trata rămășițele morților, nu văd de ce să nu existe și una pragmatică. Singura problemă reală pare să fie eutanasierea - și, desigur, omorârea absolut fără sens în afara Pluricelularei, unde oamenii sunt săraci și nașpa.

Nu, partea de distopie e foarte puțin explorată, chiar dacă atmosfera e una inspirată din distopii. Nu există un secret ascuns pe care să-l descoperim; nu există o rebeliune cât de măruntă; nu există o filozofie legată de posibilități alternative de a trăi. Și atunci, ce avem aici? Un roman despre traumă, plasat într-o lume SF.

Bioluminiscența aduce la suprafață emoțiile oamenilor și le face evidente. Nora, cu traumele ei, ajunge să lumineze dungat și intermitent. Depresia nu-i permite să facă foarte multă lumină și să se susțină doar prin propria ei energie, la fel cum în viața reală depresia îți pune bețe în roate. Nutria pare să îndeplinească rolul daemonului din „His Dark Materials” de Philip Pullman: e o manifestare a unei părți a sufletului ei. Nora e rareori iubită, deloc puternică, de multe ori chinuită și chiar sfărâmată.

STILUL

Stilistic, cartea e mai puțin slabă decât mă așteptam după fragmentele disponibile pe internet. Pentru că ce e pe net arată așa:

Salonul 1

Doamna a fost extrem de drăguță și ne-a permis s-o examinăm împreună. Bună dimineața! Cum vă simțiți azi? Excelent, foarte bine, mă bucur. La vârsta dumneavoastră, și eu eram plin de energie. Acum nu mă mai ține cârca. Mulțumesc, nu. Nu pot să stau pe scaun când dumneavoastră stați cu toții în picioare.

Haideți, cei din spate, veniți mai aproape! Vă puneți ochelarii de soare și priviți cu atenție. Ce observați? Pacienta stă în șezut, cu genunchii la piept, puțin aplecată în față. Strânge o pernuță în brațe. E o pernuță, nu-i așa? Un puișor, exact, doamna știe mai bine. Ce vedeți aici se numește semnul pernei. Da, semnul pernei. Sună amuzant? E foarte bine pentru dumneavoastră că râdeți. Tonusul psihic grăbește recuperarea. Însă ei ar trebui să bage la cap. Semnul pernei indică prezența lichidului în pericard. Înconjurată de lichid, inima bate mai greu.

Din fericire, foarte puține capitole sunt scrise la per dumneavoastră - cea mai mare parte a poveștii de 180 de pagini e la persoana a treia și care sunt, de obicei, citibile. Lumea, când e descrisă, e descrisă viu și colorat, de poți să ți-o imaginezi. Dialogurile mi s-au părut naturale (chiar și când personajele mi s-au părut nenaturale). Nutria e simpatică.

Problemele apar când este pomenit corpul; fie că e vorba de sexualitate sau de agresivitate, cartea descinde într-o incoerență bruscă în care e aproape imposibil să-ți dai seama ce se petrece. Iată acest exemplu, în care un bărbat încearcă să o agreseze (personaje: el, Nora, nutria, pe fundal mama Norei):

Tu ești preferata mea! a șoptit el, cu ochi lucioși, cu o grimasă uleioasă pe buze, întinzând mâna, ca să-i atingă fața. Nora s-a ferit și s-a lipit de perete cu ochii închiși, ca atunci, în lift. Doar că de data asta a țipat cât a putut de tare, sperând că aerul din plămânii ei va ieși cu o presiune suficient de mare, ca să spulbere totul în cale. Însă, printre undele țipătului ei, s-a strecurat țipătul nutriei. Nora a deschis ochii. O halcă roșie pulsa între dinții lui galbeni și un os descărnat îi ieșea pe la colțul gurii. Sângele i se prelingea în valuri peste buza de jos, se închega pe firele de păr din barbă, apoi pe cele de pe piept, se scurgea de-a lungul abdomenului și cădea în picături mari pe creștetul femeii, care gemea flămândă, înghițindu-și în gol propria salivă din jurul mădularului umflat.

Ce s-a întâmplat aici? A mușcat el nutria și i-a smuls un os? L-a mușcat nutria și i-a scos un os (ce os?) prin colțul gurii? A mușcat-o bărbatul pe Nora și i-a smuls ei un os? În condițiile în care nimeni nu-i făcea sex oral și nu avea nici pantalonii în vine, ce caută acolo o femeie care geme flămândă în jurul mădularului lui? E mama Norei, sărită din patul de spital ca s-o salveze? Dar nimic nu sugerează că ar fi mama.

Cum de n-a prins nimeni treaba asta la editare? Sau dacă a prins-o, de ce a decis s-o lase așa? Se încearcă crearea unei imagini vagi? Dacă da, atunci țin să anunț că nu e o scenă vagă, ci doar una extrem de confuzantă. Nu avem de-a face cu un mister în sensul bun al cuvântului, ci de un scărpinat în cap și un „oare ne lipsesc două rânduri din paragraf?”

Mai puțin confuze, dar la fel de nepotrivite, sunt descrierile sexuale:

Cu pumnii strânși, i-a îndepărtat coapsele și-a apăsat încet, afundându-se în planșeul moale, până când a simțit oasele pubiene blocându-i simetric calea. S-a răsucit ușor și a glisat cu bumbii articulațiilor de-a lungul rădăcinii coapsei.

Nu este sexy. Nu este detașat de la traumă. Este doar foarte ciudat, la fel ca propoziția „Policele i-a alunecat înăuntru.” din cauza căreia a trebuit să pun cartea jos și să deschid dicționarul, ca să știu dacă și-a pierdut vreo brățară în timpul partidei de sex sau dacă e vorba de vreo parte a corpului.

Ce-mi imaginez e că, autoarea fiind doctor, niciun editor nu i-a spus în față că descrie corpul într-un mod nepotrivit pentru ficțiune - că poate că „policele” este termenul corect anatomic și că „bumbii articulațiilor” or fi existând, dar e foarte greu să creezi o atmoseră tensionată, sexy, traumatizată sau altfel emotivă cu ele, pentru că nu au asocieri în viața de zi cu zi și sunt reci, străine, impermeabile ca o discuție despre aplicațiile semiconductoarelor în tehnica de calcul în timp ce încerci să-i descrii cuiva magia unui tablou de Van Gogh.

E păcat, pentru că sunt scene vizibile care probabil ar trebui să aibă un impact mult mai mare. Cu un pic mai multă șlefuire și cu mai multe detalii despre lume (acolo unde e necesar) ar fi ieșit un roman mai bun.

Citind pe o plută de pe apa sâmbetei: cărțile mele (1)

Sun, 06 Jun 2021 10:49:17 +0000

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini.
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează: „Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer
O carte foarte scurtă: „Boyhood Days” de Rabindranath Tagore
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea.

Am început să citesc pentru provocare cam din momentul în care am lansat-o, pentru că aveam nevoie de ceva interesant de citit.

„Green with Milk and Sugar: When Japan Filled America’s Tea Cups” de Robert Hellyer

Cartea asta am ales-o de pe NetGalley, pentru că se pare că sunt mare fan de Columbia University Press. Asta nu este o propoziție pe care m-aș fi așteptat s-o spun vreodată, dar… asta-i viața. Au cărți interesante de non-ficțiune și uneori și de ficțiune, așa că ocazional dau o raită pe acolo.

„Green with Milk and Sugar” e o carte despre ceai – sau mai exact, despre cum s-a dezvoltat industria de ceai japoneză în raport cu SUA, axată pe secolul 19. Autorul e profesor universitar de istorie, dar și provine dintr-o familie care a început să importe ceai japonez în urmă cu mai bine de un secol; cu alte cuvinte, are și deschiderea spre subiect, și pregătirea necesară ca să se ocupe cum ar trebui de el.

E o carte academică, dar poate fi citită destul de ușor și de publicul larg (lucru pe care cred că simt nevoia să-l specific pentru că m-am apucat de o carte de Foucault, în care nu se aplică același principiu al lizibilității) și e chiar interesantă. Se pare că exista o cultură a băutului de ceai în trecut, care era chiar dezvoltată – la un moment dat Hellyer amintește o idee a cuiva cum că e posibil ca americanii să fi băut mai mult ceai decât cafea, mai ales dacă refoloseau frunzele (ceea ce nu e deloc exclus).

„Green with Milk and Sugar” cuprinde o grămadă de lucruri interesante: de la cine se importa ceai (inițial de la chinezi aproape exclusiv, apoi și de la japonezi, apoi încep să apară India și Ceylon în scenă), raportarea la cei de la care se importa (chinezii au fost văzuți de devreme ca „murdari” și, aș zice, barbari, iar japonezii într-o cheie bună, ca apoi rasismul să se extindă și asupra japonezilor), cum se face ceaiul, ce tehnologii se foloseau, cum a ajuns să se dezvolte industria ceaiului în Japonia în contextul schimbării de regim politic, cum se transporta ceaiul (pe corăbii care mergeau în jurul Americii de Sud sau Africii) și nu numai.

În plus, are câteva date exacte despre cantitatea de ceai importată și durata călătoriilor, descrie unele dintre campaniile de promovare ale ceaiului de către Japonia și de către firmele distribuitoare și, mai ales, are și poze cu reclame, cu persoane importante din industrie și cu oameni lucrând în industrie.

E mai interesantă decât crezusem inițial că o să fie și spune o poveste bine închegată. Dacă ar fi să-i reproșez ceva, e faptul că se axează atât de mult pe ceai încât nu oferă un pic de context: cum ar fi prețul ceaiului în raport cu alimentele zilnice și câștigurile oamenilor din diverse pături ale societății, sau ce bani se învârteau în comerțul cu ceai raportat la alte tipuri de comerț intern și internațional.

Pe de altă parte, am băut o grămadă de ceai de când am terminat cartea asta, pentru că mi-a stârnit pofta. E drept, l-am băut simplu, fără nimic în el – spre deosebire de americanii de demult, care ar fi băut ceai colorat artificial (cu albastru de Berlin), lăsat la infuzat zece minute într-o cantitate mică de apă, la care se adaugă apoi cu încredere zahăr și lapte.

Cartea asta se va lansa oficial în octombrie 2021; eu am citit o copie trimisă în avans de Columbia University Press, via NetGalley special pentru a fi recenzată.

„Boyhood Days” de Rabindranath Tagore

Asta e, conform cerinței provocării, o carte foarte scurtă: sub 100 de pagini. Nu mai știu exact de unde am luat-o, dar știu sigur de ce: Tagore e un poet indian cunoscut, care a luat premiul Nobel. Dar pe lângă asta, când citisem în liceu „Maitreyi” de Mircea Eliade, reținusem că Maitreyi îl pomenea pe Tagore ca mare poet și îl pusesem pe lista de oameni de citit… într-o zi.

„Boyhood Days” e o serie de povestiri scurte despre copilăria lui Rabindranath Tagore din India din a doua jumătate a secolului 19, scrisă de autor la bătrânețe. Suna excelent în teorie: am o anumită fascinație pentru secolul 19, îmi plac povestirile de familie, nu știu mai nimic despre India acelei perioade, dar vreau să aflu.

Din păcate, cartea e adresată unor copii care trăiesc în India anilor 1940 și care, probabil, au măcar o vagă înțelegere a ceea ce fusese înainte, chiar dacă doar prin prisma prezentului lor. În plus, e tradusă de Radha Chakravarty, o profesoară universitară, care a decis să păstreze savoarea textului original lăsând netraduși termeni fără un corespondent direct în engleză, ceea ce înseamnă că tot ceea ce evocă o realitate pentru indieni e o înșiruire criptică de litere în traducere. Iar lucrurile specifice Indiei sunt multe, așa că fiecare pagină are în medie 2-3 cuvinte astfel, iar unele depășesc media, așa că poți citi rapid de paan, betel, chuna, khoyer, catechu, albola, amburi, sandesh, ustad, raga pe aceeași pagină.

Nici nu mă mir că introducerea, scrisă de Amartya Sen, laureat al premiului Nobel pentru economie, deplânge faptul că parcă nu e la fel cartea în traducere.

În fine. Poate că e un volum de interes pentru fanii lui Tagore sau pentru cei care știu India mult mai bine decât mine, dar în ce mă privește, marele ei avantaj a rămas doar faptul că e scurtă, deși speram să aibă mai multe calități de-atât.

Provocarea de vară „Citind pe-o plută de pe apa sâmbetei”

Sat, 15 May 2021 20:53:35 +0000

Acum câteva zile ziceam că mulți oameni de cultură vor ca tinerii să citească pentru a-și face educația și a deveni oameni – dar asta pentru că li se pare că literatura există pentru a învăța, nu pentru distracție. Am zis cu ocazia aia că eu citesc pentru că-mi place, nu pentru că vreau să mă educ – orice învățătură se produce de obicei accidental.

După ce am scris articolul, mi-am adus aminte că prin diverse cercuri am văzut provocări la citit în care se dau diverse cerințe mai mult sau mai puțin aleatorii și încerci să citești cărți care întrunesc respectivele cerințe. De exemplu, să citești o carte cu un număr în titlu, sau o carte cu coperta albastră, sau o carte scrisă înainte de 1750. Sunt pe diverse teme.

Am combinat cele două idei și am inventat și eu o provocare, numai bună de vară: „Citind pe-o plută de pe apa sâmbetei”. De ce citești pe o plută? Pentru că e vară și e relaxare, numai să mă gândesc cum ar fi să stau pe o plută și să mă legene apa și deja mă simt mai veselă. De ce pe apa sâmbetei? Pentru că majoritatea celor care cred că cititul e muncă și învățătură ar muri numai văzând care sunt criteriile.

Deci. Zece cărți pentru vară. De preferință diferite, dar e la latitudinea voastră dacă vreți să le combinați. Ordinea e aleatorie, sunt numerotate ca să se vadă toate zece:

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil.
O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm.
O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine.
O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.
O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini (sau, dacă le-ai terminat pe toate, că o începi).
O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează.
O carte foarte scurtă.
O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu.
O carte cu multe poze (sau ilustrații) (uite ce, vreau să se preteze și albumele de artă, și benzile desenate).
O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea (dacă te consideri încă în categoria „copil”, poți interpreta cerința asta ca însemnând „o carte veche pentru copii, pe care n-ai citit-o când a fost publicată”)

Bun! Explicații și sugestii.

O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul… dar dacă ai un prieten pasionat de cărți precis este sau a fost foarte entuziasmat de o carte. Nu că a zis că „merită” sau că e „o capodoperă” – ci pur și simplu vezi că dacă o menționezi parcă se trezește la viață. A amintit-o iar și iar. Te-a bătut la cap s-o citești. Ți-a trimis citate. A dat-o cadou la toată familia. Îți spune mereu ce mișto e personajul principal. Ce faine sunt glumele. Îți povestește faze. Poate e momentul să vezi despre ce e vorba.

Dacă e „Solenoid” sau „Fluturi” și ai prefera foarte, foarte tare să nu fie, ai voie să alegi o altă carte de care e foarte încântat cineva, chiar dacă nu ți-e prieten.

Printre cărțile pe care le-am citit de-a lungul timpului pentru că cineva era foarte încântat: seria „Demon” de Peter V. Brett (merci, Alexa!), „Toate sistemele în alertă” de Martha Wells (merci, Ioana!), câteva din seria Drizzt de R.A. Salvatore (nu știu dacă merci acolo, măcar am pe ce adormi), „The Girls from Alcyone” de Cary Caffrey (merci, Dorin!). Șamd.

O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm. Știi cum e, ai zis mereu că o s-o recitești, dar cumva tot n-apuci și te iei cu altceva. Nu pot să-ți spun de ce ți-a plăcut, dar tu sigur știi. Iar cel mai tare lucru la ea e că ți-a fost recomandată de cineva care are gusturile cele mai apropiate de ale tale: de tine din trecut.

**O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine. **Nu știu alții cum sunt, eu uneori citesc cărți post-moderne de curiozitate, iar pe urmă mă apuc de non-ficțiune lungă și scorțoasă pentru că vreau să aflu răspunsul la o întrebare. Îmi place și literatura secolului 19 foarte mult. Dar când sunt obosită, când n-am chef de nimic, când am lucrat prea mult nu la astea mă întorc. Nu, mă întorc la ce știu deja că merge. La mine, asta înseamnă fanfiction.

Orice ar fi genul acela pentru tine, ce poate fi mai relaxant decât să citești ceva ce de obicei te face să te simți bine?

**O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta. **Mdaaaa, dacă știi engleză, știi și zicala aia care-ți spune să nu judeci o carte după coperta ei. Dar asta chiar e o copertă mișto. E atrăgătoare. Poate e și plăcută la atingere. Oricum ar fi, s-a lipit de mâna ta și te-a urmat până acasă. Poate nici măcar n-ai citit rezumatul. Dar imaginea aia…

Uite ce-i, ni se întâmplă tuturor să întoarcem capul după ce e frumos. Acum e momentul să afli dacă frumusețea exterioară se reflectă și în frumusețe interioară sau dacă ai ajuns acasă cu cine nu trebuia.

(Eu am avut o surpriză plăcută cu „Aleasa Dragonului” de Naomi Novik, deci nu știi niciodată!)

**O carte dintr-o serie pe care ai zis mereu că o s-o termini (sau, dacă le-ai terminat pe toate, că o începi). **Bănuiesc… sper… că nu sunt singura care are serii neterminate la activ. Doar că uneori mă apuc de o serie și, până iese cartea următoare, mă iau cu altceva; ajung să cumpăr volumul, dar îl las necitit până se aliniază stelele. Chit că aș putea pune pariu că o să-mi placă.

Ia să se alinieze!

(Serii pe care le am în curs: două de Brandon Sanderson, „The Book of Dust” de Philip Pullman, trilogia Kushiel de Jacqueline Carey – și precis am uitat de unele.)

Ah, și dacă n-ai serii în curs, e ok, îți pasez blestemul de a avea.

O carte de non-ficțiune despre ceva care te interesează. De ce nu? Poate te interesează moda, poate te interesează cafeaua, poate te interesează arhitectura, poate te interesează cum trăia lumea în perioada medievală. Oricum ar fi, ar trebui să fie interesant.

Și nu te gândi la ditamai tomurile scorțoase (deși, dacă ții neapărat s-o faci, ok). Poți să iei și o carte de benzi desenate despre istoria benzilor desenate (Scott McCloud), un album despre design interior pentru case minuscule sau cărți despre exploratori, pirați sau ce-o mai fi.

**O carte foarte scurtă. **Ce caută cerința asta aici? Păi, e plăcut să termini de citit ceva. Dacă n-ai mai citit de multă vreme, sau dacă vrei să-ți regăsești concentrarea să citești pe o durată mai lungă, fără să te întorci spre telefon sau calculator, parcă e mai ușor cu o carte scurtă, în care efectiv zboară paginile. Stai la o cafea și gata.

Ai nevoie de recomandări? Cărțile pentru copii. Cărțile de buzunar de la Paladin (au câteva noir, dar și vreo două-trei fantasy sau SF). Cărțile Agathei Christie. Benzile desenate.

N-aș recomanda cărțile de poezie, totuși: nu prea poți să le citești dintr-o bucată ca pe o nuvelă.

**O carte românească care nu e în programa școlară și care nu a câștigat niciun premiu. **Știu, știu. Asta nu pare prea distractivă. Dar ascultă: cred că o mare parte din faptul că nu ne place literatura română e că ne uităm constant în gura criticilor. Probabil că sunt cărți distractive pe care le ratăm pentru că, în general, criticii nu se distrează.

Ce intră aici: „Cireșarii”, „Toate pânzele sus!”, „Corigent la limba română” de Ion Minulescu (o carte de dinainte de al doilea război mondial despre cum autorul a mers la Paris la studii, unde a fost loază), cărțile lui Vlad B. Popa (trăiește azi bine-mersi și scrie fantasy, SF și altele – și o face mai bine decât ăilalți pe care-i știți), hai și Ovidiu Eftimie (scrie pe bani la TNR, scrie SF publicat pe la Nemira, scrie SF și-l publică la el pe blog, nu editează nici să-l pici cu ceară așa că arată de parcă ar scrie pe Wattpad dar csf ncsf), poveștile deșucheate ale lui Ion Creangă.

Nu, serios, dacă nu știi ce altceva să citești și nimic nu-ți surâde, amintește-ți că Ion Creangă a scris „Povestea poveștilor”, iar aia nu e-n programa școlară.

O carte cu multe poze (sau ilustrații) (uite ce, vreau să se preteze și albumele de artă, și benzile desenate). Trebuie s-o explic? Cărțile cu poze sunt faine.

**O carte de copii pe care n-ai citit-o la vremea ei, dar despre care ți se pare uneori că vorbește toată lumea (dacă te consideri încă în categoria „copil”, poți interpreta cerința asta ca însemnând „o carte veche pentru copii, pe care n-ai citit-o când a fost publicată”). **Poate că ți-e jenă să citești cărți pentru copii. Poate te-ai săturat să vorbească lumea de „Cireșarii” și să nu știi despre ce-i vorba. Poate nici prin cap nu ți-a trecut că poți citi cărți pentru copii dacă ești adult.

Oricum ar fi, poate fi o experiență interesantă. Unele parcă sună mai bine atunci când le povestesc alții sau când ți le amintești. Altele te lovesc și acum fix în moalele capului.

Dacă ai nevoie de recomandări… oh, sunt prea multe și sigur ai auzit o mie până acum. Dacă totuși ai nevoie de idei, „Băieții din strada Pal” de Molnar Ferenc e o carte prea puțin cunoscută la cât de bună e. Dacă vrei ceva foarte cunoscut și iubit, editura Arthur are colecția „Cărțile de aur ale copilăriei” unde găsești idei bune.

Dacă-ți place ideea, nu trebuie să mă anunți că vrei să participi, ci poți s-o faci și solo, fără să știu eu. Dar dacă ai chef de vorbă pe tema asta, comentariile sunt deschise.*

[* Sunt deschise presupunând că n-au trecut câțiva ani de la scrierea articolului și că n-am închis comentariile între timp; nu știi niciodată ce rezervă viitorul.]

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties”

Thu, 13 May 2021 18:57:14 +0000

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen.

Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood. Cu alte cuvinte, știam ce spune Hollywoodul despre romanul unui englez care povestește de Berlin. Cartea asta am luat-o mai mult din întâmplare decât din vreun interes pentru subiect – dar așa cum se întâmplă uneori, întâmplarea poate scoate la înaintare și ceva bun, nu numai lucruri rele.

„Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un fel de istorie a unei lumi de acum un secol – dar o istorie în care aproape că te poți scufunda. Volumul e artă. E o experiență care reușește să aducă la viață un moment strălucitor, artistic, plin de energie, glorios, dar în spatele căruia pândește umbra foamei, a extremismului și a disperării.

Nu ne spune o poveste în ordine cronologică, ci ne prezintă pe rând locuri, oameni și evenimente, excentrici, oameni de artă, oameni de știință, criminali și farsori care se perindă prin Berlin – cu bune și rele, cu reușite și eșecuri, dar mai ales, cu tot ceea ce i-a scos în evidență și i-a făcut nemuritori.

Iar textele sunt însoțite de ilustrații în mare parte în alb-negru, care sugerează o lume mai degrabă decât ne-o arată în detaliu.

Cum volumul e enorm_ _(23,5×37 cm), simți mult mai puternic impactul ilustrațiilor în momentul în care te apuci să citești decât uitându-te la pozele puse de mine pe ecran – dau o impresie de spațiu și de tangibil pe care mi-e greu s-o pun în cuvinte.

Mai mult decât atât, creează atmosfera unei lumi într-un fel în care fotografiile de epocă n-ar putea s-o facă. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” nu-și propune să facă o istorie simplă, așa că-și permite să încânte: acolo unde pozele ar spune un adevăr prozaic și concret, pe care l-am trece apoi prin percepțiile noastre de secol XXI, desenele încearcă să transmită un adevăr poetic și emoțional. Nu un „cum era”, ci „cum ai fi perceput”. Schițe de clădiri elegante, dansatori pe scenă prinși în mișcare, privirile flămânde ale săracilor mai degrabă evocă epoca și se pliază pe percepția din epocă, așa cum ne e povestită.

E o decizie inteligentă – nu ai cum să te uiți la un film al lui Marlene Dietrich la fel cum ar fi făcut-o un cinefil contemporan ei. Nu ai cum să vezi fotografiile locurilor faimoase percepându-le modernitatea, nu după o sută de ani. Experiența noastră despre lux, modernitate, cinematografie va interfera. Avem percepții diferite despre ce este atrăgător și ce nu, ce este modern și ce nu, ce este inovator și ce nu.

Câteodată, ca să transmiți o percepție despre frumos trebuie să te ferești să arăți spre el. Orfeu este cel mai mare cântăreț mitic care a existat vreodată nu pentru că știm ce muzică ar fi cântat, ci dimpotrivă: pentru că nu știm, dar poveștile ne spun că a făcut și Furiile să plângă cu muzica lui și că a putut intra în și pleca din tărâmul morților. Dacă l-am auzi cântând, probabil am fi dezamăgiți, majoritatea dintre noi. Elena din Troia, și ea, are un chip necunoscut, dar știm că e cea mai frumoasă femeie din lume pentru că o mie de corăbii au dus soldați la război pentru ea.

Pe coperta din spate a cărții e inserat elegant și un CD cu muzică din epocă (e aproape invizibil în ilustrație). Piesele sunt alese pe sprânceană și e o plăcere să le asculți cât citești – contribuie și ele la atmosferă. Mai mult, fiecare este cântată de cineva menționat în carte și poți să participi, într-un fel, la lumea lor.

[][4]

CD-ul e partea rotundă. E prins cu același sistem cu care ar fi într-o cutie de CD/DVD.

Și ce lume! Strălucitoare, atractivă, o capitală a artiștilor și a filmului, un loc șocant în care atât de mulți vor să reușească pe scenă și atât de puțini o fac, o lume a inflației galopante (și, în cele din urmă, a ieșirii din inflație), un loc al creativității, al libertinajului, al cocainei. Iar în timp ce o parte din populație se pierde în distracții și în viața de noapte, o altă parte face foamea pe străzi mizere, în timp ce dictatura se apropie din umbră. Dar acoperind urâtul cu decadență, ai oameni excepționali, figuri impunătoare, carismatice, un talent exploziv care se manifestă opulent. Nu poți să nu vrei să fi văzut Berlinul atunci, deși îi înțelegi căderea.

E o carte, dar e și o experiență.

Iar în ce privește realizarea fizică, volumul e, ca toate cele de la Taschen de altfel, făcut cu multă grijă. Paginile sunt legate în așa fel încât poți să vezi ilustrațiile întinse pe două pagini complet și fără efort (cine s-a chinuit vreodată cu volume cu desene până la cotor, trăgând de foi, știe de ce spun asta). Coperta e realizată din material textil plăcut la atingere. CD-ul e adăugat în așa fel încât nici nu simți că e acolo, dar nici nu riști să-l pierzi.

Nu am văzut decât acum, uitându-mă la ei pe site mai atent la carte, că a luat un întreg cârd de premii pentru design (și poate nu numai), ceea ce nu mă miră (adică – ba da, dar mă miră pentru că nu știam că există atâtea premii pentru design de carte). Dar îmi place faptul că nu au simțit deloc nevoia să-mi bage faptul ăsta sub nas.

Și se pare că au și un trailer pentru cartea asta, unde o puteți vedea un pic mai bine.

[Adăugire ulterioară, pentru că cineva întreba cum se poate comanda: se poate comanda din România, direct de pe site-ul editurii Taschen. Livrările se fac prin curier. Comenzile de peste 50 de euro au livrare gratuită. Așa ajung eu să cumpăr câte un pachet de cărți de la ei pe an.]

Lumea mai bună începe cu noi

Mon, 03 May 2021 08:36:16 +0000

Prin februarie, vă spuneam că am cumpărat o carte publicată într-o ediție prescurtată, fără să știu că e o variantă prescurtată. Era vorba de „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu.

Puțină lume citește în ziua de azi epopei – poveștile în versuri întinse pe sute de pagini nu mai sunt tocmai pe gustul contemporan. Dar chiar și-așa, se mai găsesc oameni ca mine care au câte o curiozitate legată de ce citea lumea la 1800.

„Țiganiada” face parte din bibliografia școlară, chit că nu e obligatorie, așa că e publicată de diverse edituri care se ocupă cu cărțile pentru școlari. Știți voi, ieftine, nu se chinuie prea tare să fie atrăgătoare, pentru că oricum le cumpără lumea. Dar am zis că nu mă deranjează, doar o vreau pe hârtie și nu pe Wikisource, ca să o citesc în tihnă.

Eh, când m-am apucat de ea, am avut un șoc. Lipsea jumătate de carte – sau, mai exact, era doar rezumată foarte pe scurt. Le-am scris celor de la editură să-i întreb de ce n-au specificat nicăieri că ediția e trunchiată și am primit acest răspuns:

Buna ziua!

Volumul Țiganiada sau Tabăra țiganilor, de Ion Budai-Deleanu este editat intr-o colectie pe a carei coperta care se specifica faptul ca este Bibliografie scolara recomandata pentru gimnaziu si liceu.

In pagina 2, sus, este precizat ca “Prezentul volum reproduce textul editiei Tiganiada, de Ion Budai-Deleanu. Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1958”.

In colectiile destinate elevilor este de asteptat sa fie reprodus doar ceea ce se studiaza la acel nivel de educatie.

Aici gasiti volumul complet:

https://ro.wikisource.org/wiki/%C8%9Aiganiada

Cel mai probabil nu exista in acest moment pe piata editoriala o editie integrala, destinata studiului filologic universitar.

Cu multumiri,

Răspunsul ăsta a fost al doilea șoc. În primul rând, acel „este de așteptat să fie reprodus doar ceea ce se studiază la acel nivel de educație”, pentru că eu nu m-am așteptat. În al doilea rând, faptul că se așteptau să știu ce e în volumul publicat în 1958. Și în al treilea rând, faptul că presupuneau că vreau să fac un studiu filologic universitar, de parcă n-ar fi auzit în viața lor de faptul că oamenii citesc tot felul de lucruri nesiliți de nimeni.

Am întrebat în stânga și-n dreapta dacă e normal ca editurile școlare să publice cărți trunchiate, fără să specifice asta. În general, lumea a fost de acord că nu e ciudat că se trunchiază, dar că de obicei, pe la străini, parcă se scrie într-adevăr „Abridged” pe copertă. Dar mai mult am avut senzația că se dă din umeri: au scris că e prescurtată, n-au scris, tot un drac, asta e situația.

Acuma, eu nu sunt genul de om căruia îi place să interacționeze cu instituțiile oficiale. Dimpotrivă, aș prefera să n-o fac, pentru că formularele mi se par un coșmar și mereu trăiesc cu groaza că spun ceva aiurea. Dar știu oameni care mai fac reclamații și plângeri și care au obținut ori ce și-au dorit, ori explicații legate de motivul pentru care lucrurile stau cum stau. Așa că mi-am luat inima în dinți și am făcut o reclamație la ANPC.

N-am primit răspuns destul de multă vreme… dar se pare că o parte din problemă era la mine. Răspunsul celor de la ANPC îmi intrase în spam (noroc că m-am uitat ieri pe acolo pentru că așteptam un mail de la altcineva). Așa am văzut că mi-au răspuns în aprilie:

„S-a dispus informarea completă și precisă a consumatorilor cu privire la faptul că volumul reproduce ediția prescurtată a operei” – asta e tot ce-mi doream. <3

Cred în faptul că editurile au voie să vândă ediții prescurtate, rezumate, repovestite sau cum vor ele, dar și că au îndatorirea să spună că asta fac. Ca să nu mai pățească nimeni ca mine, să ia o carte și să constate acasă că nu e ce părea să fie. Dar mai mult, cred în faptul că lucrurile se pot îmbunătăți încet-încet, că pas cu pas le putem face mai bune chiar și noi, știind ce să cerem și de unde (și făcându-ne curaj să o facem). Cred în faptul că instituțiile care sunt acolo să ne ajute chiar or s-o facă de cele mai multe ori.

Deci, mulțumiri celor de la ANPC!

(Ah, și dacă mai e cineva pe-aici care vrea o ediție completă a „Țiganiadei”, e într-un volum cu operele lui Budai-Deleanu publicat de Academia Română; mulțumiri lui Mihai Iovănel pentru pont.)

Traista cu recenzii #1

Sat, 03 Apr 2021 05:13:11 +0000

Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză.

(Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.)

Cărți disponibile în română:

„Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

Un roman grafic autobiografic al unei autoare din Turcia, care își povestește copilăria. Unele lucruri, precum cultul lui Atatürk și gama restrânsă de produse aflate la vânzare în magazine mi-amintesc de România comunistă; stilul de povestire îmi amintește însă de „Persepolis” de Marjane Satrapi – tot o fată într-o lume musulmană, tot un stil amuzat și amuzant de a descrie evenimente teribile, tot o împletire a autobiografiei și a istoriei unei țări; dar, din păcate, „Îndrăznește să dezamăgești” face precum îi zice titlul și dezamăgește un pic. Nu mult.

E mai degrabă o schiță în care personajele și evenimentele nu sunt foarte clar dezvoltate, dar chiar și așa, îți poți face o idee despre viața în Turcia acum câteva zeci de ani.

„Everless” + „Evermore” de Sara Holland (editura Nemira, 2019, respectiv 2020)

O duologie fantasy/distopie Young Adult despre un regat în care oamenii își pot vinde timpul rămas din viață. Săracii ajung deseori secătuiți și morți cu mult înainte de vreme, în timp ce bogații trăiesc secole și își permit să irosească timpul altora pe nimicuri.

Ar fi o metaforă foarte puternică, dacă autoarea ar fi ales să o exploreze în profunzime. În schimb, duologia se concentrează mai degrabă pe trăirile interioare ale lui Jules, pe băieții care îi plac și pe o acțiune care are logică doar dacă nu te uiți la ea prea atent. Mi s-a părut că volumul al doilea e mai slab decât primul, iar Jules mai nesăbuită.

Nu aș recomanda „Everless” cuiva care nu e fan YA, dar conceptele interesante ar putea fi atrăgătoare pentru împătimiții genului.

„Toate sistemele în alertă” de Martha Wells** **(editura Paladin, 2020) – RECOMANDAT!

O carte SF cu un pic de umor, centrată pe personajul principal, nu pe lume, acțiune sau analiza atentă a condiției umane. AsaSint e un construct artificial alcătuit din părți organice clonate din oameni și componente artificiale. A fost creat pentru pază și protecție și este o armă vie controlată prin programare.

Doar că AsaSint și-a spart programarea. Ar fi putut deveni un ucigaș extraordinar, un Terminator care să omoare ființe umane cu nemiluita, dar preferă să se uite la seriale TV și să se prefacă că e doar o unitate obișnuită de pază și protecție, ca să-l lase lumea în pace. Nu-i pasă de oameni. Nu-i pasă de misiuni. Așa-l doare în cot. Oamenii să facă ce vor, el o să facă doar minimul posibil pentru ei. Dar, no, dacă oamenii pe care-i are în grijă sunt pe cale să fie omorâți, evident că o să-i apere, așa, fără chef. Iar dacă pățesc ceva… dacă le e atins și un singur fir de păr din cap… dracu’ îi ia pe toți cei care au îndrăznit să se atingă de ei.

Povestea m-a binedispus și e genul la care m-aș reîntoarce când am o zi proastă.

E genul de carte care le-ar plăcea mai mult fanilor fantasy decât celor de hard SF, care probabil ar fi dezamăgiți de lipsa de explorare a lumii. S-ar putea ca ăsta să fie motivul pentru care cei de la Paladin au decis să reprezinte cartea cât mai aiurea posibil, punându-i o copertă care n-are nimic nici în clin, nici în mânecă cu atmosfera sau personajul, și nespunând că ea conține de fapt primele două nuvele din serie, nu doar pe prima – ??? Paladin, ați decis să fiți un fel de editură anti-Minerviană?

Cărți disponibile în engleză:

„An I-Novel” de Minae Mizumura (ed. Columbia University Press, 2021) – RECOMANDAT!

Am primit cartea asta de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley) și a fost excelentă. E o carte semi-autobiografică despre o zi din anii 1980, o japoneză emigrată în copilărie în SUA se gândește dacă să rămână acolo sau să se întoarcă acasă, dacă să scrie o carte – și dacă da, în ce limbă.

Mă atrag la ea două lucruri diametral opuse: descrierea experienței străine de a te muta într-o țară străină la o vârstă suficient de mare încât să-ți ții minte clar țara de origine, dar nu când alegerea asta îți poate aparține (și de a fi expat japonez într-o lume americană); dar și experiența foarte familiară de a fi sub puterea unei culturi mai mari și mai impunătoare, pe care cei din țara ta marginală o preferă celei proprii.

M-a surprins lipsa de iubire pe care o aveau japonezii față de propria țară, felul în care se uitau și ei la SUA ca fiind mult mai mișto. Într-un fel, experiența seamănă mult cu cea românească, de ezitare între a alege cultura ta, care are lipsurile pe care le știi prea bine, limitările pe care le cunoști deja; și cultura mare, care se impune global, dar care nu e tocmai a ta.

Mai mult, cartea era scrisă (la origine) în japoneză, cu engleză presărată ici-colo, lucru greu de reprodus în traducerea în engleză a cărții, dar care ar fi atât de familiar în română – în engleză folosesc fonturi diferite pentru japoneză, ca să fie clar când se schimbă limba (deci e mai puțin recomandată pe Kindle, mai recomandată în alte formate).

„Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”/„The Life Written by Himself” de Avvakum Petrov (ed. Columbia University Press, 2021)

Altă carte primită de la editură înainte de publicare în schimbul unei recenzii oneste (via NetGalley). Va fi publicată pe 6 iulie 2021.

Avvakum a fost un preot care a trăit între 1620/21-1682, într-o perioadă în care Biserica rusă a trecut printr-o reformă majoră. Opoziția la reformă a fost atât de acerbă încât s-a ajuns la schismă, iar cei care au păstrat vechea credință mai există și azi ca grupare religioasă. Avvakum era de partea schismaticilor tradiționaliști. Cartea asta e autobiografia lui de pe la finalul vieții și a circulat multă vreme în manuscris, înainte să fie și tipărită.

Avvakum e cunoscut în afara cercurilor bisericești pentru stilul lui de a scrie: într-o rusă modernă (mă rog, modernă la vremea aia), asemănătoare limbii vorbite, spre deosebire de scorțosul stil de a scrie al contemporanilor lui – un lucru neobișnuit pentru finalul secolului 17.

Autobiografia lui e scrisă ca o poveste cu sfinți: diverse persoane se vindecă miraculos, cineva evadează din închisoare când lanțurile pică de pe el prin grație divină, credincioșii vorbesc și cu limbile tăiate. Dar Avvakum se mai și jeluiește că se duce pe copcă religia adevărată, mai observă peisajul, se mai dă mare că știe oameni importanți, mai citează (uneori greșit) Biblia și sfinții (de data asta în limbaj scorțos bisericesc). E distractiv.

În fine, poate sunt eu prea veselă și nepătrunsă de seriozitatea evenimentelor – dar cum evenimentele au avut loc acum mai bine de trei secole, cred că mi se iartă veselia și lipsa de reverență.

Ediția scoasă la Columbia University Press e fix ce trebuie: traducerea lui Kenneth Brostrom e excelentă, iar introducerea și notele explică tot felul de lucruri interesante, de la contextul istoric, la ce s-a întâmplat cu unele persoane pomenite de Avvakum, la greșelile de citare din cele sfinte, la fauna și flora Rusiei pe care le vede preotul în exil. Autobiografia în sine e destul de scurtă (sub 100 de pagini mici), dar materialul suplimentar e mai lung și merită.

Cartea există și în limba română undeva, sub numele de „Viața protopopului Avvakum de el însuși scrisă”, publicată în 2020 la editura „C.R.L.R.”. Nu am văzut-o pe viu, doar am aflat dintr-o postare de pe Facebook că ar exista.

„A History of Photography. From 1839 to the Present” (editura Taschen) – RECOMANDAT!

Taschen scot albume de artă excelentă, iar acesta nu face excepție. E scos în colaborare cu Muzeul George Eastman, bazându-se pe colecția lor – George Eastman fiind fondatorul Kodak.

Volumul a fost scos inițial în 1999, deci „prezentul” e acum două decenii, dar nu m-a deranjat deloc lipsa ultimelor două decade. Un album dens, cu multe poze, mulți fotografi, care pomenește evoluția de tehnologie și cea de stil, curentele și școlile, și povestește pe scurt despre viețile fotografilor prezentați.

Pozele sunt foarte variate (dar volumul are și câteva poze mai dezbrăcate, deci s-ar putea să nu vreți să-l dați copiilor) și sigur e ceva acolo pe gustul oricui, fie că e vorba de portrete, de arhitectură sau de instantanee din perioade apuse.

Ca de obicei când e vorba de Taschen, volumul e o plăcere, ți-e mai mare dragul să-l răsfoiești. Chiar dacă e chiar ieftin pentru un album de artă de peste 750 de pagini (la 16 euro pe site-ul producătorului), pozele sunt excelent redate și e un obiect pe care-ți place să-l ai în bibliotecă.

Lincoln Cathedral from the castle, 1898, Frederick H. Evans.

NetGalley și recenziile contra cărți gratis

Tue, 09 Mar 2021 09:02:50 +0000

De câțiva ani am cont pe Goodreads, o rețea socială pentru cititorii de cărți, unde poți să ții evidența a ce ai citit și să scrii recenzii sau impresii. Teoretic, ca filoloagă, știu că aș putea să-mi fac fișe de lectură, mai ales pentru cărțile de non-ficțiune, dar fiind mult prea leneșă, măcar am o listă cu ce am citit în ultimii ani și câteva recenzii scurte.

Deci, dacă stau să mă întreb cum îi zicea cărții ăleia inspirate de „Dracula”, cu un vârcolac care vine în Transilvania și locuiește în castelul unui bătrân vânător de vampiri, iar autoarei îi spune… nu Wilkie Collins, tot ceva asemănător… pot căuta repede prin cărțile citite și descoperi că mă refer la „Only the Moon Howls” de Connie Senior. Iar când caut cartea, cum am făcut acum, pot să descopăr cu mult entuziasm că va avea o continuare care va fi publicată anul ăsta. (Lucru pe care nu-l știam înainte să caut „Only the Moon Howls” ca s-o dau ca exemplu aici. Acum mă bucur :D)

Iar pentru că nu am încredere în Amazon, îmi mai export uneori toată lista de cărți, cu recenzii cu tot, în caz că eu și Amazon ne supărăm vreodată reciproc unii pe alții. Deci, toate bune.

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Există un obicei, inclusiv autohton, în care editurile le dau cărți gratis unor recenzori cu prezență media, în schimbul recenziilor. Datorită blogului, am mai primit și eu de-a lungul timpului așa ceva (de la editura ALL două cărți și de la editura Nemira mai multe, care s-au amestecat cu ce mai cumpăram de la ei în general și numai Dumnezeu mai știe ce volume am cumpărat și ce volume am primit).

Nu m-am dus niciodată să cer cărți dacă nu mi-au fost oferite – nu știu cum se face și mi-e un pic jenă să contactez editurile pentru așa ceva. În plus, mai urmăresc (urmăream?) oameni de la edituri și văzusem odată pe cineva plângându-se că li se cer volume și de către indivizi care sunt nimeni în lume și sunt impertinenți cu cerințele lor. Dacă mai era nevoie de vreo descurajare, iat-o.

(Mi-ar fi plăcut să știu de la edituri ce vor ei să promoveze; în ce cărți au încredere, ce li se pare lor interesant, dincolo de newsletterele cu reduceri.)

În fine. În schimb, stând pe Goodreads, am remarcat că unii dintre oamenii pe care-i urmăresc aveau recenzii la cărți încă neapărute (!) la care adăugau note gen, „Le mulțumesc editurii și celor de la NetGalley pentru acest ARC primit contra unei recenzii cinstite.” Bineînțeles, notele erau în engleză. Am aflat repede că ARC înseamnă „Advanced Reading Copy” (sau „Advanced Reader’s Copy” sau „Advance Review Copy”) și se referă la o copie a unei cărți primită înaintea publicării, în vederea unei recenzii.

Și așa, din curiozitate, am ajuns până la urmă să-mi fac cont pe platforma NetGalley, care pune în legătură potențialii recenzori cu editurile, cele din urmă oferind copii digitale ale cărților pe care urmează să le publice. Eu m-am înscris pe versiunea în engleză (.com), dar există și NetGalley britanic, german, francez și japonez. Sistemul e mult mai simplu și mai impersonal decât cel de pe aici: îți creezi un cont (gratuit pentru recenzori) și un profil în care te descrii și anunți unde publici recenzii – în cazul meu, pe Goodreads. Am ales să nu aduc blogul în discuție.

Hai să vedem cum arată!

[][10]

Pagina principală pentru toate cărțile oferite de NetGalley

Poți să-ți alegi categorii favorite pentru cărți și să le vezi doar pe acelea pe o pagină personalizată, dar poți să vezi și ce oferă site-ul în general. Au nu doar cărți scrise, ci și cărți audio, ceea ce e grozav pentru aceia dintre noi care preferă versiuni audio.

[][11]

Prima pagină din categoria „General Fiction (Adult)”

Evident că de cele mai multe cărți n-am auzit, pentru că sunt oferite de cele mai multe ori înainte de publicare, astfel încât să poată strânge recenzii pentru momentul lansării. Nu știu voi cum sunteți, dar înainte să cumpăr un volum deseori îl caut pe Goodreads sau pe internetul larg ca să văd dacă într-adevăr mă interesează și dacă vreau să dau banii pe el. Editurile vor să am ce vedea încă din ziua lansării – o decizie inteligentă. În plus, uneori ajungi să vezi cu coada ochiului o recenzie a vreunui cunoscut și să decizi că pui cartea în wishlist ca să nu uiți de ea până apare.

Eu, una, folosesc NetGalley ca să explorez cărți pe care nu le-aș cumpăra, neapărat, dar care par interesante. Să zicem că am deschis câteva pagini, m-am uitat la rezumatele cărților și am decis că vreau să iau una dintre ele. Am un buton de „Request” care-mi permite să o fac:

[][12]

Profilul cărții -- butonul de „Request” e cel verde, de pe la mijlocul imaginii.

Apoi aștept ca editura să-mi aprobe cererea. E posibil să spună da, e posibil să spună nu. Poate răspund în câteva minute, sau poate răspund în câteva zile. Până acum n-am avut parte de refuzuri, doar de așteptări.

Dar dacă vreau să citesc cărți pe loc, există și categoria „Read Now”, unde nu e nevoie de aprobări și așteptări – butonul de „Request” e înlocuit, sugestiv, cu „Read Now”.

Ok, toate bune, dar ce se întâmplă dacă ceri cărți, le citești (sau nu le citești deloc) și nu scrii recenzii? Păi, NetGalley ține evidența feedbackului oferit – cu un calcul simplu, știe cât la sută din ce ai cerut ai și recenzat. În cazul meu, am recenzat 78% din cărțile primite (am o carte pe care am cerut-o, dar nu am descărcat-o la timp și a publicat-o editura de atunci și până acum, așa că nu mai e disponibilă prin NetGalley – oops; și am o carte pe care o citesc în momentul ăsta, deci evident că nu i-am scris încă recenzia).

Dacă procentul scade prea mult, am înțeles că editurile nu prea mai aprobă cereri. Simplu și eficient.

[][13]

Procentul de feedback.

Îmi place organizarea de pe site, pentru că poți vedea ușor ce cărți ai citit, ce cărți ți s-au aprobat, ce cărți ți s-au descărcat și ce recenzii ai scris. La „Start Reading” ai cărți care ți s-au aprobat, dar pe care nu le-ai descărcat. „Give Feedback” sunt cărți descărcate. „Feedback Sent” sunt cărți cărora le-ai scris recenzii. „Not Active” sunt cărți din categoriile „Pending Requests” (nu s-au aprobat/refuzat încă), „Declined Requests” (refuzate), „Archived, Not Downloaded” (ți s-au aprobat, nu le-ai descărcat, nu mai sunt disponibile), „Will Not Give Feedback” (dintr-un motiv sau altul, ai decis să nu dai feedback și ai spus asta răspicat.

[][14]

Cărțile cărora le-am scris recenzii.

E ușor să vezi în ce stadiu ești cu toate.

În ce privește formatul: .pdf. Eu le citesc de pe calculator, prin Adobe Digital Editions, dar se pot trimite și prin Kindle. Cărțile expiră după o vreme (cel puțin pe desktop), deci nu le ai pentru totdeauna. Dar dacă le vrei ulterior, poți să le cumperi – evident – ca pe orice carte normală.

[][15]

Pagina unei cărți aprobate.

Îmi place sistemul – e lejer și nu trebuie să interacționezi prea tare cu nimeni. Nu ai nici discuții precum, „Cred că X nu ar trebui să mai primească volume de la edituri deoarece […]”. În plus, poți să cauți cărți după editură, ceea ce m-a transformat rapid într-o „fană” a editurii Columbia University Press, pentru că au traduceri interesante și nu numai.

Dar nu e un sistem perfect – mi s-a părut trist că nu ai foarte multe etichete pentru cărți, ca să poți căuta, să zicem, „literatură japoneză”. Am căutat-o manual prin cataloagele lor, ceea ce A Durat Ceva. Pentru editori și autori, însă, sunt și alte dezavantaje; știu autori indie care nu oferă cărți prin NetGalley pentru că îi costă prea mult (da, li se cer bani). Nu se pune nici problema să se înscrie editurile românești (chiar presupunând că ar fi dispuse să investească) pentru că nu publică în limba engleză (sau germană sau franceză sau japoneză).

În plus, un sistem asemănător ar fi greu de reprodus la noi, pentru că cere destul de multă tehnologie, mai ales prin comparație cu „trimite-i lui X un volum printat”.

Pentru cei care știu engleză și vor doar să citească, însă, e un site bunicel. Nu găsești ce cauți, dar dacă nu cauți nimic în mod deosebit, sigur găsești ceva. Momentan, dau iama prin editurile universitare să văd ce mai publică (și dacă publică traduceri), pentru că la ficțiune originală în limba engleză nu prea-mi vine să mă bag fără să știu nimic despre autori și cărți.

No, v-am adus la cunoștință situația, dacă aveți ceva de adăugat (știu că sunt unii cu o experiență mult mai vastă cu site-ul), dați de știre prin comentarii.

Romanele de dragoste: clișeele și potențialul

Sat, 27 Feb 2021 19:55:31 +0000

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante.

E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Dar în ultimii ani mi-am schimbat părerea despre gen, poate și pentru că am dat peste acea parte din el care se transformă profund. Nu mai sunt de acord cu ce spuneam în 2014 nu pentru că romanele pe care le citisem până atunci ar fi mai bune în vreun fel, ci pentru că am început să înțeleg mai bine ansamblul genului și să descopăr tendințe, evoluții și cărți un pic mai bine scrise decât dezastrele Amandei Quick.

Ce disprețuiam la romanele de dragoste

Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care strâmbam din nas când auzeam „roman de dragoste”, lista ar fi așa:

Nu-mi plăcea că sunt scrise conform unei formule.
Nu-mi plăcea că sunt scrise prost.
Nu-mi plăcea sentimentalismul excesiv.
Nu-mi plăcea nivelul de inteligență al personajelor, care e uneori scăzut de-a dreptul.

Nu că n-aș fi citit romane de dragoste – uneori îmi mai cădea câte unul în mână din diverse motive, dar de cele mai multe ori impresiile de mai sus îmi erau doar confirmate.

Ba mai mult, la un moment dat am dat peste o carte academică publicată în SUA în 1984, „Reading the Romance”, în care autoarea Janice Radway a scris o listă pe puncte a structurii romanului de dragoste ideal de la vremea respectivă (traduc de la pagina 134 a cărții):

Structura narativă a romanului de dragoste ideal este rezumată mai jos:

Identitatea socială a eroinei este distrusă.

Eroina reacționează antagonic la bărbatul aristocrat.

Bărbatul aristocrat îi răspunde ambiguu eroinei.

Eroina interpretează comportamentul eroului ca fiind dovada unui interes pur sexual pentru ea.

Eroina răspunde la comportamentul eroului cu furie sau răceală.

Eroul reacționează, pedepsind eroina.

Eroina și eroul sunt separați fizic și/sau psihic.

Eroul tratează eroina cu tandrețe.

Eroina răspunde cu căldură la gestul de tandrețe al eroului.

Eroina reinterpretează comportamentul ambiguu al eroului ca fiind efectul unei traume mai vechi.

Eroul o cere în căsătorie pe/își declară clar iubirea pentru/își demonstrează devotamentul nestrămutat față de eroină cu un act suprem de tandrețe.

Eroina răspunde sexual și emoțional.

Identitatea eroinei este restabilită.

Problema se vede din avion: e o structură extrem de rigidă – dar a mai fost adaptată de-a lungul timpului. Eroina poate că nu mai are „identitatea socială distrusă”, bărbatul aristocrat poate să fie pur și simplu bogat și frumos, dar multe puncte sunt încă foarte similare. Nu?

…Poate că nu.

Pe de o parte, e într-adevăr plin de fantezii cu duci/milionari, lucru care nu mi se pare ciudat. Romanele de dragoste au fost mereu literatură pentru mase, iar când e vorba de a vinde cantități enorme, companiile preferă siguranța. Dacă ceva prinde, vor să repete acel succes. Vin extratreștrii, distrug clădiri cu încărcătură emoțională. Un grup mic supraviețuiește apocalipsei zombi. Un agent trebuie să lupte împotriva inamicilor și teoreticilor aliați pentru a salva lumea. Etc.

Pe de altă parte, nu ești obligat să repeți mereu aceeași formulă, chiar dacă e o convenție.

Am citit „Reading the Romance” de Janice Radway când îmi făceam documentarea pentru disertația de masterat. Eu scriam despre fanfiction, ficțiune scrisă pe baza unor opere existente și despre inovațiile literare în cadrul genului. O parte din lucrare avea să fie despre tipurile de fanfiction etichetate ca fiind „de dragoste”, dar care nu semănau deloc cu poveștile cu duci.

În disertație am citat lista de mai sus a lui Radway și am zis așa (traduc):

Aceasta nu are aproape nicio legătură cu povestirile de dragoste din fanfiction. […] Fanficurile au mult mai puține evenimente bazate pe o formulă și de obicei genul „de dragoste” e combinat cu altul în cazul povestirilor mai lungi.

Prea puțin spus. Scriindu-mi lucrarea, îmi dădusem seama că am citit o întreagă carte din care nu se aplica aproape nimic. Mai realiste, deseori axate pe aventură și acțiune, fără pașii descriși de Radway, povestirile pe care le discutam păreau din cu totul altă specie decât, să zicem, Barbara Cartland.

Gen, când ești răpit de extratereștri și dus pe o planetă îndepărtată, unde reușești să furi o navă spațială cu care să începi să fugi înapoi spre Pământ, strângând pe parcurs un mic grup de alți indivizi care fug de mâna lungă a imperiilor, se lasă cu bătaie, iar personajele principale ajung într-o relație, care este importantă, dar hai să vedem cum rezolvăm conflictele intergalactice.

Și nu am putut să nu mă întreb de ce romanele de dragoste publicate nu ar fi deloc așa.

O altă definiție a romanului de dragoste

Așa ajungem la următoarea problemă: ce e romanul de dragoste? E siropul cu pași ficși? Sau e orice poveste care descrie modul în care două personaje ajung într-un cuplu? Pentru că obișnuiam să cred că prima variantă e cea adevărată, dar acum cred în a doua.

Am început să citesc în forță romane de dragoste și să-mi reanalizez mai serios opiniile pe care le aveam despre gen mai ales datorită lui K.J. Charles, fostă editoare, scriitoare din 2013, care are capul pe umeri și pune deseori punctul pe „i”. Și zice ea așa (traduc):

Hai să facem o chestie. Gândiți-vă la un cuvânt care definește romanul de dragoste. Ce anume căutați în romanele de dragoste, la ce vă așteptați și ce simțiți nevoia să găsiți? O să vă dau un indiciu, are patru litere și se termină cu ’e’. [nota Roxanei: se referă la un cuvânt în engleză… evident]

…

…

…

Dacă ați zis ‘iubire’ (love), plecați în fundul sălii. Există o grămadă de cărți despre iubire, inclusiv cele pomenite mai sus. Tipul din Lolita e îndrăgostit, în felul lui, iar dacă spuneți că aia e o poveste de dragoste, avem o problemă.

Ce ne oferă în mod deosebit romanele de dragoste e speranța (hope). Speranța că două persoane pot ajunge împreună și astfel vor deveni mai fericite. Speranța că oamenii marginalizați sau trecuți cu vederea sau nefericiți pot descoperi iubirea și bucuria într-o lume dificilă; speranța că indiferent câte defecte ai, oricât de tare te-ai teme, oricât de mult te-ai simți ca o piesă de puzzle care nu se potrivește nicăieri, există un loc și o persoană pentru care ești fix ceea ce trebuie să fii; e speranța la un viitor bun.

Dacă romanul de dragoste e despre două persoane care au parte de o poveste cu final fericit și plin de speranță, de ce mai avem nevoie de formulă? Nu avem, de fapt, lucru care e demonstrat de fanii care și-au scris poveștile cum i-au tăiat pe ei capul, ajungând la toate structurile posibile și imposibile.

Prima serie a lui K.J. Charles pe care am citit-o este despre un nobil britanic din perioada victoriană care era copilul cel mai puțin favorit al familiei, drept care a fost exilat în China unde s-a ocupat cu contrabanda (printre altele). Dar familia lui a murit în mod misterios, iar acum trebuie să se întoarcă în Anglia (unde nici măcar nu-i place) și să pună toată lucrurile în ordine ca să-și poată vedea apoi liniștit de viață. Însă cei care i-au omorât familia vor să-l omoare și pe el (de ce, nu știe, nici măcar n-a fost prin zonă la maturitate) și au la dispoziție mijloace magice. Dacă n-are chef să fie omorât într-un mod _foarte _urât, are nevoie de ajutor magic. Își găsește un „șaman” care lucrează pentru poliția magică britanică și împreună se pun să caute criminalul și să afle de ce naiba vrea să-l omoare.

Acesta e un roman de dragoste. Dar evident, nu numai – e și fantasy, e și polițist. Dacă scoți din ecuație chimia dintre personaje, tot rămâi cu o carte care stă în picioare, în care personajele sunt bine conturate, au motivații clare și nimeni nu e idiot.

Reevaluarea genului

Deci genul nu e obligat să fie în vreun fel anume. Nu e obligat să fie plin de clișee, să conțină nobili sau bogătani, eroine împiedicate, scene trase de păr și nerealiste. Eroii lui KJ Charles, cu mici excepții, tind să nu fie nobili (chiar dacă scrie romane istorice); cărțile ei, cu mici excepții, tind să conțină crime; unele sunt mai pline de acțiune, altele mai axate pe relații, și nu știi exact cum va fi fiecare, dar sigur au o doză mai mare de realism și de stat cu picioarele pe pământ decât ceea ce îmi imaginam mai demult că e necesar de la un roman de dragoste.

Și nu e singura care scrie _altfel _(îmi trec prin minte și Jordan L. Hawk și C.S. Pacat, deși cea din urmă m-a dezamăgit pe alocuri, dar asta e altă poveste).

Lucrurile par să se schimbe lent, iar din câte constat, tind s-o facă dinspre scriitoare independente, nu pornind de la marile companii – probabil pentru că preferă siguranța în loc de inovație. Preferă un succes mai mic, dar garantat, unor încercări prea diferite, care pot da greș. Chiar și așa, va fi interesant să vedem ce urmează în genul „de dragoste” ca atare.

**Dar Ghanda menționează câteva clișee care îi displac în cărțile pe care le citește. **Și da, și eu am unele pe care nu le suport, cum ar fi eroinele inocente sau excesiv de împiedicate. Dar hai să vedem ce-i cu ele și ce le dă popularitatea, în ciuda problemelor care apar.

O să iau întâi câteva idei de la Ghanda, pentru că ideile ei sunt mai recente și, deci, mai interesante pentru mine decât ce-mi trecea mie prin cap acum ț-șpe ani. Din câte mă prind din plângeri, citește mai mult YA, un gen cu care și eu am Dubii.

Relația dezechilibrată. Ghanda spune că o deranjează puternic diferențele de putere într-un cuplu și, sincer, eu văd două posibilități distincte aici: influențele clasice ale genului și faptul că unele povești sunt cu, despre și pentru adolescenți.

Influențele clasice ale genului pornesc de la fanteziile de care ziceam mai sus, cu ducii și milionarii – vin de pe vremea când nivelul de trai al femeilor tindea să depindă mult mai mult de soț decât de ele însele. Nu mai era chiar ca în romanele de dragoste pe care le citeau, ca să fie nevoie de soțul corect ca să ai din ce trăi, dar nu era nici libertatea de azi. (Femeile din SUA, de exemplu, au primit dreptul de a deschide un cont în bancă în 1960, iar anumite lucruri, precum creditele, trebuiau aprobate de soț).

Dacă tot e o fantezie, adresează și probleme precum „siguranță materială” – desigur, voalat și foarte romanțat.

În ce privește influențele romanelor pentru adolescenți, aici mă simt pe tărâm mai nesigur, dar aș spune că adolescenții sunt în general mai obișnuiți să nu aibă putere și să nu fie ascultați, așa că e probabil să rezoneze cu tema. Dar e posibil să greșesc.

Diferența mare de vârstă e primul dezechilibru pe care îl pomenește Ghanda – cu exemplul clasic fiind vrăjitorul/vampirul/alt nemuritor într-o relație cu o adolescentă, dar el se comportă de obicei ca un adolescent.

Fantezia evidentă aici e cea de partener mișto, capabil și interesant într-un mod în care știm cu toții că cei din viața reală nu sunt. E cineva din afara cercului social, care îți dă șansa să ieși și tu din lumea de zi cu zi. Fantezia ascunsă e că și tu pleci din cercul tău pentru a ajunge acolo unde ai vrea să-ți fie locul, iar locul tău e printre oameni super-cool.

Când eram în școală, proful de religie se plângea că, în „Luceafărul”, Călina îl roagă pe Luceafăr să se coboare în lumea ei, în loc să vrea ea să urce la el. Nu mă întrebați de ce făcea părintele analiză literară la ora de religie, dar cred că ar fi absolut încântat să știe că Bella Swan din „Twilight” s-a făcut vampiriță ca să fie alături de Edward Cullen pentru eternitate (sau poate că nu; dar nu poți să-i mulțumești pe unii oameni).

Până la urmă, fantezia de a fi super-cool e comună pentru toată lumea. Nu degeaba avem agenți secreți care fac tot felul de scheme în urmăriri cu mașini, haiduci viteji care iau de la bogați și dau la săraci și alte alea. Dacă e să fim realiști, e vorba de o adolescentă și un tip de o sută de ani care au o relație, ceea ce are Implicații Cam Nasoale, dar hei. Și Han Solo era contrabandist, ceea ce în realitate e cam nașpa.

Temnicer-prizonier e una dintre situațiile clasice din romane de dragoste și are câteva mari componente. Una foarte relevantă e că aduce laolaltă persoane care altfel nu s-ar cunoaște (clase diferite, nații diferite, lumi diferite) și le forțează să interacționeze. Dacă în mod normal frumoasa țărăncuță s-ar face nevăzută în fața nobilului prinț, iar el nu ar remarca-o prin mulțime, o întorsătură de situație prin care el o răpește rezolvă problema.

Răpirea e o soluție destul de drastică la problema „cum se întâlnesc cei doi”, dar am văzut-o folosită și bine, dar și rău, în funcție de motivații și de cum evoluează lucrurile („Frumoasa și Bestia” ne arată o Bestie care o ține captivă pe Belle mai puțin din răutate și mai mult pentru că nu știe ce să facă când vin oameni la castelul lui. Belle care se sacrifică pentru a-și salva tatăl și devine prizoniera voluntară a Bestiei, dar nu simți niciodată că ar fi intimidată de Bestie sau că s-ar simți inferioară).

Variațiuni pe tema „pune-i împreună cu forța” sunt și căsătoria accidentală, care era populară într-o vreme prin romanele de dragoste (din câte am auzit), și „s-au dus la hotel și aveau o singură cameră liberă, cu un singur pat”, și „au rămas blocați împreună într-o cabană pitorească din creierul munților” șamd. Sau poate chiar și ideea de „suflet pereche” (și ea pomenită de Ghanda) e tot pe acolo, pentru că csf, ncsf, soarta te forțează să fii fericit.

Pe lângă faptul că e atât de convenabilă pentru autor, schema cu răpirea se asigură că eroina poate să fie de o virtute și o politețe impecabile. Nu aleargă după bărbați, nu se lasă sedusă de „băiatul rău” (care nu e rău decât la prima vedere), pur și simplu ajunge accidental într-o situație în care face totul corect, dar soarta, ah, soarta o aduce în vizorul cuiva care se va îndrăgosti de ea, deși ea nu ar fi, în mod normal, de nasul lui.

Ah, și bineînțeles: există persoane cărora le place dinamica de putere. Mai ales în fantezie. Și mai ales când știi că totul se va termina cu bine. Romanele de dragoste au marele avantaj de a fi, prin definiție, acel gen care nu se va termina cu rău. O, nu, ești prizonier al unui personaj remarcabil și sexy, care te ține legat și ești pur și simplu vulnerabil! Ce, o, ce ți se poate întâmpla în mâinile acestui individ care este rău într-un sens atât de bun?

**„E pentru binele tău”. **O să dau un citat din ce spune Ghanda – „Nu e ok să torturezi pe cineva până când acceptă o înțelegere cu tine, Rhys. Dacă persoana din fața ta nu e de acord cu tine, chiar dacă asta înseamnă că se pune în pericol, nu e treaba ta s-o salvezi. Treaba ta e să-i oferi toate informațiile și să-i permiți să-și ia propria decizie. Altfel, dacă o faci tu (mai ales pe ascuns), că știi tu mai bine, pur și simplu abuzezi de încrederea partenerului tău și nu e deloc ok să faci asta.”

N-am văzut niciodată „E pentru binele tău” folosit pentru altceva decât Dramă și pentru a sublinia că asta e o atitudine greșită, exact cum spune și Ghanda. Deci, nu pot să mă pronunț – pe de altă parte, am auzit lucruri nu foarte bune despre cărțile lui Sarah J. Maas, deci o fi cum zice ea (bănuiesc că de acolo e Rhys), deci tot ce-i posibil.

Ce se poate întâmpla, însă, e că uneori se iau niște elemente care au plăcut altundeva (pentru că aveau o logică acolo) și sunt aruncate cu furca și fără talent într-o poveste unde nu sunt susținute de detalii precum bunul simț. Nu toate cărțile dintr-un gen sunt bune. Multe tind să fie slabe.

**O să închei cu ce mă enervează pe mine de obicei: **protagoniste împiedicate. Nu suport protagonistele împiedicate și zăpăcite care fac totul aiurea. Mi se face jenă (la tine mă uit, Bridget Jones).

Însă e o trăsătură care-și are și ea rolul ei. O protagonistă împiedicată poate să se arunce din greșeală în brațele eroului (o, nu, sunt forțați să interacționeze și să-și dea seama că se plac!), dar are și un defect relativ des întâlnit. Puțini dintre noi sunt adevărate modele de grație și întotdeauna putem să ne simțim nelalocul nostru, insuficienți pe lângă cei din jurul nostru. Eroina, deci, ne reprezintă aceste sentimente, iar eroul are ocazia să ne arate că e iubită oricum, în ciuda defectelor, care sunt de fapt fermecătoare.

Dar chiar și-așa, n-o să mă grăbesc să citesc prea multe cărți cu astfel de protagoniste. Faptul că le înțeleg nu înseamnă că-mi și plac.

Mă bucur că am apucat să văd și o altă față a romanelor de dragoste decât cea Barbara Cartland/Amanda Quick/etc. Aveam o imagine mult mai rea despre gen, o prejudecată bazată atât pe ce se spune despre el, cât și pe ce mai citisem, dar îmi place să văd că m-am înșelat cu privire la potențialul lui și la anumite ramuri.

Dacă vreți să urmăriți pe cineva din domeniu, KJ Charles e autoarea pe părerea căreia pun bază cel mai mult.

Editura Minerva publică cărți incomplete

Wed, 17 Feb 2021 20:00:22 +0000

Când încercam să mă prind ce citeau românii pe la 1800, mi s-a pus pata că vreau să citesc „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu, care e prima epopee în limba română și promitea să fie amuzantă.

E disponibilă pe Wikisource, dar am vrut să cumpăr varianta fizică. Și-așa mi-e greu să citesc poezie într-o română învechită, am zis să nu cresc inutil dificultatea. Zis și făcut: am luat un volum de la Editura Minerva, scrie frumos pe el „Cărți de patrimoniu”, am văzut că are note de subsol care lămuresc cuvintele arhaice. Superb. Excelent. Bravo. Grozav.

Iată prima copertă:

Iată a doua copertă:

Studiați-le pe îndelete și spuneți-mi: vedeți ceva neobișnuit acolo? Pentru că eu, una, n-am văzut. Dar poate vedeți ceva ciudat la descrierea de pe site-ul lor?

Tiganiada este o capodopera literara a iluminismului romanesc, una dintre cele mai celebre epopei din literatura romana, in care este prezentata lupta pentru apararea libertatii si fiintei nationale sub forma criticii necrutatoare a randuielilor feudale, a tarelor aristocratiei si ale clerului, a despotismului si nedreptatilor sociale. Închide

În afară de acel „Închide” de la final care arată că omul care se ocupă de site a fost excesiv de neglijent când a dat copy-paste, nu e nimic aici foarte ciudat.

Lipsește jumătate de carte. Nu, stați. N-am spus-o suficient de subliniat. Lipsește jumătate de carte. Stați, tot nu e clară revolta mea.

LIPSEȘTE JUMĂTATE DE CARTE.

„Țiganiada” e împărțită în 12 cântece, din care lipsesc II, III, V, VII, VIII și XI.

Am terminat Cântecul I și am ajuns la această mirifică pagină 49:

Și pagina următoare, 50:

Am stat și m-am uitat, încercând să mă prind dacă a făcut Budai-Deleanu o alegere stilistică ciudată. După care am intrat pe Wikisource ca să văd că acolo există un Cântec II și un Cântec III.

M-am uitat prin toată cartea și am văzut că jumătate din ea e rezumată. Nu e anunțat absolut nicăieri că asta e o versiune prescurtată și incompletă. E o nesimțire de-mi stă mintea-n loc. „Cărți de patrimoniu”, să-mi bag picioarele. „Bibliografie școlară recomandată pentru gimnaziu și liceu”, cică.

Când mai aud pe cineva că spune „tinerii nu citesc”, îl trimit la Editura Minerva, să vadă de ce nu citesc. Pentru că li se dă doar câte o jumătate de carte, de-aia.

Nu înțeleg de ce sunt atât de măgari Editura Minerva. Puteau să spună „Ediție incompletă” și înțelegeam situația. Dar nu. Nicăieri nu e informația, nici pe coperta I, care ne anunță că e o carte de patrimoniu, nici pe coperta a IV-a care ne anunță de opiniile de doi lei ale lui Densușianu și Călinescu. Faptul că textul e incomplet e irelevant pentru orice copertă și pentru site. Ar trebui să te uiți la cuprins ca să vezi cât de scurte sunt unele cântece ca să te prinzi că ceva e în neregulă – sau să deschizi aleatoriu cartea la un „cântec” care e doar rezumat.

Alo, redactor Iuliana Voicu, n-ai văzut că lipsește jumătate de carte? Alo, corector Eugenia Oprea, n-ai văzut nici tu? DTP Carmen Diana Mateescu, ți-a scăpat și ție? Nu putea nimeni să-i spună Cristinei Dumitrescu, care a făcut coperta, să scrie pe ea că e incompletă?

Sau asta e politica Editurii Minerva? E o treabă pe care o fac în general unele edituri românești? Ce se întâmplă? De ce vă bateți joc?

Madeline Miller – „Circe”

Sun, 31 Jan 2021 09:25:33 +0000

„Circe” e genul de carte care ori îți place mult, ori te plictisește teribil. Din păcate, eu am fost în a doua categorie de cititori, așa că am tras de mine s-o termin, dar înțeleg atracția altora față de poveste.

Povestea se desfășoară în Grecia mitică, în care războiul dintre zei și titani s-a încheiat, dar n-a fost deloc uitat. Zeul soarelui, Helios, a luat de nevastă o nimfă a apelor care i-a născut patru copii, doi băieți și două fete, dintre care face parte și Circe, cea neiubită de nimeni. Are vocea stridentă, e lipsită de puterile marilor zei și nu se integrează în societatea divină.

„Circe” nu e un roman foarte bine închegat. Madeline Miller alege câteva dintre cele mai celebre episoade mitice despre vrăjitoarea Circe, cizelându-le pe ici și pe colo ca să le dea un aer coerent, însă povestea își păstrează caracterul episodic și nu prea sunt ocazii în care o întâmplare veche să capete o relevanță nouă sau un personaj odată important să revină în forță. Trecutul e trecut și rareori interferează cu prezentul.

Dar povestea contează mult mai puțin decât personajul, pentru că romanul e de fapt mai mult despre viața interioară a lui Circe decât despre aventurile ei. Circe e respinsă de zei, tratată cu răceală și batjocorire de familie, iar dacă prinde drag de cineva, e doar problema ei, nu și a celuilalt.

De aici vine și diferența de percepție asupra cărții: empatizezi cu Circe? O să-ți placă cartea. Nu empatizezi cu Circe? O să te frustreze.

Dacă empatizezi cu ea, e o poveste despre o zeiță minoră și mereu trecută cu vederea, călcată în picioare, dar care supraviețuiește. Își descoperă puterea proprie și, deși exilată pe o insulă pustie, învață magie și devine o vrăjitoare de temut. Până la final, învață să se ridice pe propriile picioare și să se rupă de lumea care a disprețuit-o, ba chiar desface o greșeală pe care a făcut-o în tinerețe și care a urmărit-o tot restul vieții.

Dacă nu empatizezi cu Circe, e o poveste despre o femeie respinsă de toți, călcată în picioare și care e frustrant de lipsită de voință. Nu e absolut deloc stăpâna propriei sale sorți, ci mai degrabă e împinsă de colo-colo ca o frunză în vânt.

Mai mult, povestește cu un aer foarte detașat emoțional și nu pare să aibă niciodată mari traume (poate cu excepția momentului în care îl transformă pe un muritor pe care-l iubea într-un zeu și tipul se dovedește a fi o jigodie). Fratele pe care-l iubește foarte mult se dovedește a fi o lepră? Oh, păi. Csf, n-ai csf. Pe insula pe care e exilată îmblânzește o leoaică? Aflăm că ținea mult la ea doar în momentul în care leoaica moare și Circe îi arde trupul pe rug cu mare pompă. Circe are o aventură de un secol cu Hermes? Eh, n-are sens să-și bată capul să vorbească prea mult despre el, important e că-i aduce știri, deci Hermes are toată personalitatea unui ziar matinal sexy.

Cu alte cuvinte, dacă îți place de Circe, poți să intri în spiritul poveștii. Dacă nu, începi să observi toate micile probleme, faptul că e practic o trecere în revistă a marilor mituri din perspectiva unui personaj care e literalmente exilat pe o insulă aflată departe de acțiune.

Am auzit că romanul va fi ecranizat de HBO, nu că ar exista încă date concrete despre producție. Evident, nu pot să știu dacă va fi un serial bun sau rău, dar mi se pare genul de poveste care ar putea avea mult de câștigat de pe urma adaptării – chiar dacă Miller nu ne descrie în foarte multe detalii anumite personaje sau anumite legături pe care le are Circe, o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Poate că Hermes ar avea mai multă personalitate dacă l-am vedea cu ochii noștri, poate că ar fi mai ușor să ne atașăm de leoaica lui Circe dacă am vedea-o pe ecran și nu am auzi de ea doar în treacăt. Și poate că povestea ar părea mai închegată, deși nu-mi dau seama exact cum s-ar întâmpla asta.

De prin lume adunate – 9.12.20 (se închide Questia)

Sun, 13 Dec 2020 08:18:29 +0000

1. Un clip despre colapsul civilizației, văzut prin prisma dezvoltării de software:

Tipul vede doar tehnologia pierdută de-a lungul timpului, lucru deja foarte impresionant, dar s-a uitat și foarte mult din gândirea umanistă. O impresie greșită pe care o avem acum e că suntem la vârful civilizației din toate punctele de vedere și că omenirea e mai deșteaptă decât a fost vreodată.

Dar oamenii, ca specie, au rămas cam la fel de zeci de mii de ani, nivelul de inteligență și creativitate sunt cam aceleași și diferența reală e că avem mult mai multă istorie pe care să construim prezentul și mult mai multe idei pe care le-am explorat.

(De exemplu, suntem mai inteligenți decât Albert Einstein pentru că avem Facebook și telefoane mobile? Nu prea. Dar decât Isaac Netwon pentru că avem apă caldă care vine prin țevi?)

Însă unele lucruri au căzut în uitare pentru că nu ne-au mai interesat, sau pentru că erau foarte nișate. Cărțile de dezvoltare personală de azi sunt apă de ploaie comparativ cu ce se gândea în Evul Mediu, când evoluția persoanei (spirituală, e drept) era o preocupare de bază. Ignoranți în ce privește trecutul, Tony Robbins-ii și Jordan Peterson-ii de azi încearcă să reinventeze roata, dar în trecut au existat calești.

2. Mihai Iovănel a scris despre „Ion” de Liviu Rebreanu.

Atât de mult mi-a displăcut abordarea literaturii române în liceu încât am evitat să citesc cărțile din bibliografie multă vreme. Deși, personal, nu mi se pare foarte important ca romanele din trecut să fie „actuale” ca să le pot citi (nu mă interesează actualitatea; totul se aplică și nu se aplică la situația de acum, indiferent de perioadă istorică), nu pot decât să mă gândesc că poate e ceva interesant și la literatura română.

Dar nu dacă vii cu o abordare școlărească, cum se întâmplă când ești în liceu și zici că nu vrei să mai vezi literatură română niciodată.

3. Facebook e o platformă din ce în ce mai slabă.

Dorin s-a lăsat o ultimă oară de Facebook și povestește de ce. Între timp, Facebook a fost dat în judecată de SUA pentru monopolizare. Cory Doctorow are o părere interesantă pe Twitter în privința asta: Facebook a cumpărat companii care să țină utilizatorii în familia de companii Facebook și să scadă competiția, dar treburile negative, gen moderarea, sunt făcute de colaboratori externi, astfel încât să poată da vina pe ei când se întâmplă lucruri nasoale.

Se spune că conținutul pe care-l promovează e intenționat cel slab, extremist, fals, care dezinformează – pentru că ăla prinde mai bine utilizatorii.

4. Se închide Questia pe 21 decembrie 2020.

Questia este o bibliotecă digitală enormă de cărți și articole academice, folosită de cercetători și universități din întreaga lume.

Mi se pare extrem de ciudat că nimeni nu vorbește despre asta – nici măcar un articol mic, mai ales că era un site cunoscut, alături de JSTOR. Știe cineva ce se întâmplă? Se mutase toată lumea altundeva?

Citesc E.A. Poe (2)

Fri, 20 Nov 2020 18:33:55 +0000

După cum ziceam de curând, m-am apucat să citesc E.A. Poe și să comentez.

The Gold-Bug (Cărăbușul de aur) (1843)

Titlul e mult mai grozav în engleză decât e în română, pentru că „bug” are sensul nu doar de „gândac”, ci și de „microb”. Sugestia e, deci, că ar fi vorba despre febra aurului. Mă așteptam la o goană după aur, săpături și îmbogățiri. Am nimerit două din trei, dar nu cum îmi imaginam.

Într-un loc exotic, un fost bogătaș găsește un cărăbuș auriu dintr-o specie încă necunoscută. Slujitorul lui, un negru credincios (n-o să intru în detalii despre cum îi e construit caracterul, dar sunt convinsă că au curs râuri de cerneală despre rasism), e convins că gândacul e cu totul și cu totul de aur. Când merge înapoi spre casă, fostul bogătaș se întâlnește cu un amic și îi împrumută cărăbușul pentru studiu.

Toate astea le aflăm ulterior, pentru că povestea începe când naratorul se întâlnește cu fostul bogătaș, care vrea să-i povestească ce cărăbuș extraordinar a găsit. Dar, pentru că l-a dat împrumut, nu poate decât să i-l deseneze pe o foaie pe care o scoate din buzunar. Șoc! Desenul nu arată deloc a cărăbuș, ci a craniu.

Când vede craniul, fostul bogătaș se face alb la față. Timp de o lună, se plimbă de nebun prin regiune, agitat și înnebunit. Slujitorul e perfect convins că omul a luat-o razna de la faptul că l-a mușcat cărăbușul și că are tot felul de închipuiri blestemate.

E fascinant, nu poți să nu te întrebi dacă tipul e nebun, dacă e blestemat, dacă e vorba de fantome răzbunătoare, dacă într-adevăr există cărăbuși de aur în universul ăsta (și dacă da, sunt blestemați?) sau dacă e cu totul altceva la mijloc. Suspansul e la cote maxime și e excelent conturat prin descrierile lui Poe, care nu se grăbesc nicăieri, ci stau să-ți explice exact cât de ciudat se comportă omul. Descrierea e foarte vie, dar ambiguă. Cărăbușul e greu, greu ca aurul. Fostul bogătaș are gesturi suspecte, grăbite, paranoice, dispare la tot felul de ore din zi și noapte și pleacă singur pe câmpii. Știe ceva? Nu știe nimic? Se întâmplă ceva de care nu știm?

După o lună, fostul bogătaș îi ia pe narator și pe slujitor cu el și îi duce pe coclauri să sape sub un copac în care e atârnat un craniu. Împreună cu naratorul, te întrebi cât de tare a luat-o razna, dar hei, e un craniu într-un copac, poate că e ceva necurat la mijloc. După mult săpat, dau de o comoară absolut legendară pe lângă care se află și oseminte. Se chinuie să o ducă acasă în două ture, apoi fac o grămadă de socoteli ca să-și dea seama cât de bogați sunt.

Mă aștept la un blestem. Mă aștept la fantome. Mă aștept la pirați, pentru că se pare că a lor e comoara. Mă aștept ca bogătașul să-i omoare pe ăștia doi, sau barem pe narator. Mă aștept la multe, dar în niciun caz nu mă aștept la ce urmează. Pentru că fostul bogătaș povestește cum și-a dat seama că există o comoară.

N-are sens să vă dau toate detaliile, pentru că, surpriză! Povestea e de fapt un pretext pentru un curs introductiv de criptografie. Toate sugestiile horror sunt doar atât: niște sugestii, cât să te țină prins.

Ce mi se pare fascinant e că morala rămâne valabilă și în 2020: dacă ești mare meșter în criptografie, sunt șanse să faci o grămadă de bani.

Ligeia (1838)

Personajul principal a fost căsătorit cu Ligeia, o femeie absolut splendidă, cu părul negru ca abanosul, pielea albă ca marmura și o cultură de neegalat. Ea a murit, dar el e obsedat și acum de ea, chiar dacă s-a retras la țară și s-a recăsătorit cu Rowena, care nu-i seamănă deloc fostei soții. Poate că de-aia n-o are deloc la suflet.

Între timp, Rowena s-a îmbolnăvit și a murit și ea. La priveghiul pe care-l face singur, tipului i se tot pare că Rowena revine la viață și apoi moare, de fiecare dată mai vie ca înainte, ca apoi să pară și mai moartă.

În cele din urmă, se scoală din morți, dar nu e Rowena, ci Ligeia!!!

…atât. Nu, serios, asta e toată povestea.

Ok, ok, bănuiesc că aici chichița e ambiguitatea: chiar s-a sculat din morți? Își imaginează el? El a ucis-o, sau a murit ea pur și simplu? Ligeia chiar era pe cât de supraomenesc de extraordinară și-o amintește el sau nu?

Descrierile sunt bune, dar nu pot să nu simt că, din moment ce narațiunea e la persoana întâi, există o continuare a poveștii. La persoana a treia mi se pare că poți încheia o scenă în punctul culminant, dar la persoana întâi parcă nu merge la fel.

Nu zic asta ca să-i caut nod în papură că n-a continuat povestea, nici nu am o soluție care să păstreze ambiguitatea unui personaj care s-ar putea să mintă sau să-și imagineze tot felul de lucruri, dar mie, uneia, mi se pare că scârțâie în punctul ăsta.

A Descent into the Maelström (O pogorâre în Maelström) (1841)

Cred că m-am obișnuit cu stilul lui E.A. Poe, pentru că mi se pare mult mai ușor de citit acum, chiar dacă uneori tot îmi fug ochii.

N-am foarte multe de zis aici. Un bătrân marinar povestește cum era să moară într-un vârtej pe mare și cum a scăpat. Atmosfera e bine descrisă, detaliile sunt foarte vii, iar ieșirea din impas se bazează pe principii de fizică, lucru la care nu mă așteptam.

Încep să mă întreb dacă Poe are o pasiune pentru împletit povestirile horror cu atmosferă gotică și știința.

The Tell-Tale Heart (Inima care-și spune taina) (1843)

Îmi place titlul în română.

Povestea seamănă cu cea cu pisica neagră: avem un personaj care o cam ia razna și ucide pe cineva. Dar dacă primul era inițial un om bun, ajuns cum a ajuns din cauza băuturii, aici personajul pare să o dea în nebunie pur și simplu: i se pare că omul cu care locuiește are un ochi de vultur teribil. Îi place de om, dar vrea să-l omoare din cauza ochiului.

Deznodământul seamănă bine cu cel al poveștii cu pisica – se vede că E.A. Poe a scris o variațiune pe aceeași temă.

The Purloined Letter (Scrisoarea furată) (1844)

Dacă nu mă înșel, povestirea asta e menționată în primul volum din „Cireșarii” de Constantin Chiriță. Ultima oară am citit cartea aia când eram în clasele primare, cred, așa că s-ar putea să mă înșel, dar parcă Lucia îi povestește lui Dan (?) în două vorbe care e ideea aici.

Dacă aș avea aceeași memorie și în ce privește numele, fețele și zilele de naștere, poate că aș avea mai mulți prieteni. Sau măcar i-aș recunoaște pe cei pe care-i am.

Povestea e despre Dupin, care a mai apărut în două povestiri, și care face deducții logice extraordinare. Le ghicește pe toate mai ceva decât Sherlock Holmes, judecând natura umană cu toată finețea lui Miss Marple a Agathei Christie.

Un ministru matematician-poet care merge pe la curtea regală reușește să obține o scrisoare incriminatoare despre o aventură ilicită. Poliția se dă de ceasul morții ca s-o găsească și îi scotocește casa centimetru cu centimetru, dar nu e deloc de găsit.

Dupin face obișnuitele lui deducții trase de păr (vedeți: urangutan în Rue Morgue) și ajunge la concluzia că scrisoarea e expusă la vedere. Merge în vizită la ministru, o reperează relativ ușor și o recuperează de unde era în văzul tuturor, doar vag mascată, și o dă poliției.

Concluzia mea e că Dupin are puteri paranormale. Poate citi direct gândurile lui E.A. Poe, așa că știe exact care sunt rezolvările și își petrece cea mai mare parte a timpului de introspecție inventând moduri implauzibile în care ar fi putut ajunge la concluziile respective prin logică. Dar aici s-a trădat puțin: știa și înainte să meargă la fața locului cam unde putea fi scrisoarea respectivă.

Citesc E.A Poe (1)

Sun, 08 Nov 2020 18:06:56 +0000

Acum un număr de ani citeam predominant literatură din secolul 19, iar acum mi-a revenit cheful pentru povești mai vechi. Am căutat ceva de sezon și mi-au picat ochii pe un volum de Edgar Allan Poe pe care-l am de multă vreme, dar pe care nu l-am citit.

E.A. Poe (1809-1849) e un scriitor american, cunoscut mai ales pentru povestiri scurte și poezii. Poezia „Corbul” e printre cele mai citate și faimoase teste ale lui și a fost printre primii care au scris povestiri polițiste.

Am o ediție din 2004 a volumului „The Collected Tales and Poems of Edgar Allan Poe” de la Wordsworth – eu îl am cu o copertă dubioasă, dar conținutul nu pare să se fi schimbat de-a lungul anilor.

O să scriu pe măsură ce citesc din carte și probabil o să ajung să fac paranteze lungi și să mă pierd în detalii care n-au legătură cu povestirile.

Atenție: spoilere!

The Murders in the Rue Morgue (Crimele din Rue Morgue) (1841)

Prima povestire din volum e una polițistă. Naratorul (deja am uitat cum îl cheamă) e în Paris și se împrietenește cu un tip pe nume Dupin, care are o minte analitică extraordinară și poate chiar deduce la ce se gândesc alții din câteva semne absolut minuscule.

Primul lucru pe care-l observ e că-mi fug ochii pe pagină. Stilul e un pic mai dificil, la fel cum spaghetele nefierte sunt un pic mai al dente. Dacă paragrafele ar fi scăpate în capul cuiva ar fi arme letale, pentru că sunt lungi de o pagină și suficient de grele.

Poate că sunt nedreaptă, pentru că niciodată nu m-am împăcat cu literatura americană și, deci, nu am exercițiul ei și al stilului ei de acum două secole. Poate că pentru contemporani Poe era absolut lizibil – aș putea căuta ca să aflu cum a fost citit în epocă, dar parcă nu mă interesează suficient.

Al doilea lucru pe care-l observ e că Dupin seamănă al naibii de tare cu Sherlock Holmes, care va fi creat în 1887, deci cu 46 de ani mai târziu. Oare toți detectivii epocii erau atât de analitici? Sau s-a inspirat A.C. Doyle de la Poe? Stilistic, Arthur Conan Doyle e mult mai ușor de citit în zilele noastre și cărțile cu Sherlock sunt o plăcere și acum. Inițial, cred că ăsta e unicul motiv pentru care toți am auzit de Holmes, dar nu se poate zice că e valabil același lucru și pentru Dupin.

(Inițial cred asta.)

(Inițial.)

Povestea e cam așa. Într-o casă mare din Paris, aflată pe Rue Morgue (ce nume predestinat) (de către autor) (evident că e ales intenționat), trăiesc două femei singure, o mamă în vârstă și fiica ei adultă. Se zvonește că sunt bogate. Se zvonește că mama dă în cărți. Dar nu se știe nimic sigur pentru că nu sunt foarte cunoscute de vecini și nu par să aibă prieteni.

Într-o zi, trecătorii aud urlete înfiorătoare din casă. Câțiva binevoitori reușesc cu greu să deschidă poarta și să fugă în sus pe scări ca să le ajute. Înainte să intre în încăperea în care se află cele două se aud două voci: una care strigă „Dumnezeule!” în franceză și una care li se pare tuturor de acolo a fi străină, dar martorii nu se pun de acord despre ce ar putea fi.

În cameră închisă de la etaj, o găsesc pe fiica decedată în mod brutal și înfiptă în sus pe coș cu o asemenea forță că e nevoie de mai mulți bărbați s-o tragă jos. Mama e de negăsit, până când e descoperită aruncată de la etaj în curtea din spate. Una din femei (nu mai știu care) e (aproape?) decapitată. Geamurile camerei sunt nu doar închise, ci bătute în cuie, iar poliția nu știe ce să facă. Se află că cele două au scos o sumă mare de bani din bancă recent, ar nimeni n-a furat banii.

Un adevărat mister! Respectul meu pentru E.A. Poe a crescut vertiginos până aici. Cum de nu l-am citit până acum?! Cum am ratat o poveste polițistă și macabră atât de promițătoare?

Dupin merge la locul faptei și verifică ferestrele. Descoperă că una dintre ele pare doar bătută în cuie, dar nu e. Probabil se închisese în urma făptașului fugit pe fereastră. Dar ce fel de făptaș poate comite asemenea atrocități?

Nu vreau să vă țin în suspans. Crima a fost comisă de un urangutan. Da, de un urangutan. Care e în Paris pentru că a fost adus de un marinar care voia să-l vândă contra unei sume mari de bani. Urangutanul a fugit din casă cu briciul marinarului, n-a fost văzut de nimeni, a intrat pe fereastră la femei în casă, le-a speriat, ele au urlat, el le-a omorât, apoi a scăpat pe geamul care s-a încuiat în urma lui.

…Deci de-asta Sherlock Holmes e cunoscut pe tot mapamondul, dar Dupin mai puțin. Pentru că poveștile cu Sherlock au de obicei mai multă logică. Are și el una cu o maimuță, dacă nu mă înșel, dar e ceva mai credibilă. Mă simt de parcă m-aș fi uitat la Lord of the Rings, prima parte, doar că Iron Man ar fi luat inelul și ar fi zburat cu el la mach 15 să-l arunce din prima în Mt. Doom.

Pe de altă parte, măcar știu acum ce-i cu povestea asta despre profesori universitari care refuză orice dialog despre urangutanul lui Poe.

The Mystery of Marie Rogêt (Misterul lui Marie Rogêt) (1842-1843)

Povestirea asta e bazată pe o întâmplare adevărată din 1841, când Mary Rogers, o tânără de 21 de ani care lucra într-o tutungerie din New York, a fost dată dispărută și a fost găsită moartă după trei zile.

E.A. Poe mută acțiunea în Paris, dar reține toate detaliile ei relevante. Mary Rogers/Marie Rogêt era o fată foarte frumușică, angajată la o tutungerie/parfumerie din New York/Paris. Într-o zi a dispărut fără urmă, dar a reapărut după o vreme și și-a reluat munca. Era bine cunoscută și iubită de clienți, făcând vânzări peste vânzări. Apoi, într-o zi, i-a spus logodnicului că avea să meargă în vizită la mătușa ei, dar a dispărut cu totul. După cercetări disperate, cadavrul ei a fost găsit plutind în râu. Poliția nu a reușit să găsească un vinovat.

Detectivul Dupin al lui E.A. Poe pune cap la cap toate dovezile pentru a veni cu niște idei plauzibile despre ce s-a întâmplat. Sincer, cel mai interesant lucru e că volumul pe care-l am spune, într-o notă de subsol, că mărturiile ulterioare ar fi fost compatibile cu supozițiile lui Poe. Altfel, povestea nu prea e poveste, cât e un pretext pentru analizat o crimă reală. Dupin nu are personalitate, e acolo doar să țină un discurs despre ipoteze.

Cea mai importantă problemă pe care o ridică povestea e: dacă cineva scrie acum o povestire despre Elodia, cât interes va prezenta ea în 2150?

The Black Cat (Pisica neagră) (1843)

Ori m-am obișnuit cu stilul lui Edgar Allan Poe, ori povestirea asta chiar curge mult mai bine decât cele cu Dupin. Un lucru e clar: are paragrafele mai scurte. Ba mai mult, nu seamănă cu un reportaj mascat.

Un tip cu o pasiune deosebită pentru animale de companie se căsătorește cu o femeie cu care se potrivește perfect din punctul ăsta de vedere. Fac rost de o întreagă menajerie, cu câini, maimuță și nu numai – și au și o pisică neagră pe care tipul o adoră enorm și care se plimbă după el prin casă. Dar, în timp, el cade în patima băuturii și începe să abuzeze animalele, în cele din urmă inclusiv pe pisică. După ce se poartă urât cu ea de câteva ori, se enervează pe ea pentru că nu mai e la fel de iubitoare, o prinde, și îi scoate un ochi.

După două povestiri cu Dupin, nu mă așteptam la foarte multe de la „Pisica neagră”, dar mi se pare că reușește excelent să îmbine macabrul cu supranaturalul și cu psihologicul. Personajul devine din ce în ce mai monstruos pe măsură ce trece timpul. Cumva, mi se pare că povestirile vechi sunt mai brutale decât cele din ziua de azi – poate pentru că intră în mai puține detalii și îți spun faptele fără prea multe justificări și fără filozofie.

Individul continuă să bea și, în cele din urmă, îi cășunează iar pe pisică. Nu încearcă să se justifice: o urăște pentru că nu i-a făcut nimic și pentru că deja i-a scos un ochi. Așa că o spânzură. În noaptea aia, îi arde casa și ajunge sărac. Din diverse motive, are mustrări de conștiință și se gândește constant la pisica pe care o avusese, așa că se duce să caute alta care să-i semene și pe care să o trateze mai bine.

Cine a avut de-a face cu o persoană abuzivă recunoaște ciclul: abuz, remușcări, apoi întoarcerea la abuz. În ciuda faptului că voia să se poarte mai bine cu pisica nouă, tipul începe să o urască din ce în ce mai tare.

E chiar bine construită atmosfera – îți dă senzația de mister și supranatural, dar o poți vedea și întâmplându-se. Pisica ajunge să-l terifieze, dar fără să fie ea însăși monstruoasă. Sper ca volumul să fie mai degrabă așa, nu plin de Dupini.

Stil bun, stil rău și cărți

Thu, 02 Apr 2020 09:08:44 +0000

Voiam de destul de multă vreme să vorbesc despre ce înseamnă o carte „bine scrisă”, cu un „stil bun”, dar ar fi ieșit un articol extrem de lung pe blog. Așa că m-am înregistrat video.

Vorbesc despre „Trilogia sexului rătăcitor” de Cristina Vremeș, „O dimineață de iubire pură” de Yukio Mishima și „Harmonia caelestis” de Peter Esterhazy.

(Scuzați faptul că rămân fără aer pe final, nu prea vorbesc mult de felul meu și e a doua oară azi că înregistrez materialul ăsta, primul fiind mâncat de Youtube.)

Carantină Book Party

Tue, 10 Mar 2020 12:36:52 +0000

Cred că a auzit toată lumea că se închid școlile de mâine până pe 22, că ar trebui să ieșim mai puțin din casă și să nu ne aventurăm în mulțimi. Nu e vorba de panică, ci de prevenție, ca să evităm situațiile ca în Italia, unde sistemul medical nu mai face față.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să fim și triști și să suferim stoic, pentru că nu ne ispășim păcatele. Dimpotrivă, putem să ne și simțim bine.

Așa că am creat un server de Discord numit „Carantină Book Party” pentru cei care au chef să citească în perioada asta. Sau cei care vor să vorbească de cărți. Sau cei care se uită la filme și seriale și au chef să le comenteze.

Clic aici ca să intri.

1. Ce e aia Discord?

Pentru cei care au fost pe net în preistorie, e un fel de mIRC. Pentru corporatiști, e un fel de Slack.

Pentru cei care sunt nelămuriți în continuare, e un site unde discuți direct, ca pe messenger – doar că în loc să ai o conversație cu o persoană, vorbești cu toată lumea care e acolo. Există mai multe „canale” pe care poți discuta în paralel pe diverse teme.

2. Dacă intru și nu-mi place?

Atunci pleci. E ok, nu ți-o iau în nume de rău.

3. Trebuie să vorbesc neapărat-neapărat de cărți?

Nu. E o petrecere, ne relaxăm. (Ah, dar vezi că sunt canale cu teme diferite, mută discuția unde pare să aparțină.)

4. Există reguli?

Regula principală e să nu-mi băgați pirateria în casă, că vă mănânc cu fulgi cu tot. Ah, și să mutați orice materiale cu conținut adult în canalul #nsfw. Cam atât.

5. E multă lume acolo?

Hei, serverul e făcut de mine. Probabil că nu.

6. De ce i-ai pus denumirea tembelă de „Carantină Book Party”?

Pentru că mi-a venit în minte ieri și n-am reușit să scap de ea. Sorry.

7. Unde dau clic ca să intru?

Aici.

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

Marea Witchereală de la finalul decadei

Mon, 06 Jan 2020 18:42:25 +0000

Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele.

Bineînțeles, tot atunci a fost lansat și primul sezon din serialul „The Witcher” de pe Netflix, care e Marele Subiect Al Începutului De An. Și apoi mai există și seria de cărți de la care a pornit totul.

Evident că am ajuns să mă apuc de toate în paralel. Experiența e… ceva.

Witcher I

Primul joc „The Witcher” a fost publicat în 2007 și mi-a fost prezentat ca fiind mai greu de jucat și mai puțin interesant decât celelalte, pentru că i s-ar simți vârsta, grafica n-ar fi deloc de vârf etc. Acuma, eu sunt o persoană mai puțin orientată spre vizual, așa că mi se fâlfâie de grafică, atâta timp cât nu există elemente de o urâțenie deosebită (în Skyrim: Elder Scrolls, de exemplu, au investit toți banii în decoruri și pe urmă au folosit drept modele pentru personaje niște hoituri).

Primul joc Witcher începe așa:

Geralt, un witcher (vânător de monștri) se luptă timp de o noapte cu o prințesă care e blestemată să fie strigă/strigoi. Faptul că reușește să o țină afară din mormânt până dimineața o face să redevină ființă umană.

Apoi începe jocul. Primul lucru pe care-l aflăm e că Geralt și-a pierdut memoria. Habar n-are de nimic, știe doar să dea cu sabia și că de câteva săptămâni încoace stă cu niște alți witcheri și cu o vrăjitoare, Triss, într-un castel dărăpănat care e sediul tuturor witcherilor și care arată mai dezastruos decât casa noastră înainte de curățenia de sărbători.

Nu trece mult și sunt atacați de niște indivizi din gruparea Salamandra. După ce reușesc să respingă atacul, dar li se fură tot felul de chestii importante, witcherii se duc care încotro să descopere ce se întâmplă de fapt și să-și oprească inamicii din ce răutăți or fi vrând ei să facă cu lucrurile furate.

Geralt ajunge în Vizima, un oraș condus de prințesa Adda, fosta strigă pe care a salvat-o în introducere; regele nu e prin zonă. În schimb, în zonă sunt ciuma, monștrii și tot felul de alte probleme, dintre care unele sunt rezolvabile de Geralt în timp ce încearcă să descopere ce e cu Salamandra.

Se întâlnește cu tot felul de oameni care-l știu pe el, dar evident că reciproca nu e valabilă (în sfârșit, un personaj de joc cu care mă pot identifica). E prieten bun cu Shani, o vindecătoare, cu Zoltan, un pitic, cu Triss, o vrăjitoare cu care se pare că are o relație (și cu Shani are?), și Dandelion, un bard. În plus, mai salvează și un copil cu puteri magice, Alvin, pe care-l semi-adoptă.

Jocul are o atmosferă destul de apăsătoare și o lume care pare complexă. Am înțeles că următoarele din serie sunt din ce în ce mai bune, dar și aici lucrurile merg bine. Ideea cu amnezia e perfectă ca să te introducă în univers și e interesant să mergi de colo-colo și să asculți povești despre ce se întâmplă în lume și despre ce a făcut personajul tău, care habar n-are de nimic.

Ah, și e aproape o parodie cât de ușor ajunge Geralt în pat cu o grămadă de femei. Ai inclusiv o replică NPC care te urmărește amuzată prin Vizima: „A witcher! Hide your women!”.

Seria TV

În timp ce eu mă plimbam prin Vizima investigând suspecți și bătându-mă cu diverși monștri prin mlaștini și cimitire, ne-am apucat să ne uităm și la serial.

Serialul începe cu Geralt care se bate cu o kikimora, unicul lucru pe care l-am recunoscut cale de câteva episoade.

Geralt se duce în cel mai apropiat oraș să-și ia banii pe monstru, dar descoperă că l-a omorât degeaba, nimănui nu-i pasă. În schimb, nimerește la mijlocul unui conflict între Stregobor, un vrăjitor care se ascunde pe unde poate, și Renfri, o prințesă născută în timpul unei eclipse care și-ar dori să-l scape pe vrăjitor de cap. Renfri e crezută a fi un monstru și a fost tratată toată viața ca atare. A fost hăituită, a avut asasini pe urmele ei, numai lucruri neplăcute, iar o parte din astea se datorează lui Stregobor.

Geralt ajunge în zonă la timp ca Renfri să-i profețească că nu va putea scăpa de o fată din pădure.

Între timp, o cetate e asediată de inamici. Regina e rănită mortal și îi spune prințesei moștenitoare, Cirilla, să fugă la Geralt, care e destinul ei. Cirilla fuge prin pădure. AHA! IATĂ FATA DIN PĂDURE!

Cirilla fuge episod după episod prin pădure și Geralt se plimbă prin toată lumea ucigând monștri și văzându-și de treaba lui fără să-și bată deloc capul s-o găsească. „Deh,” mi-am zis, „dacă fata aia e destinul lui și n-o să poată scăpa de ea, probabil că n-are sens s-o caute prea tare.” Între timp, o tânără cocoșată, Yennefer, e luată ca ucenică de o vrăjitoare și se chinuie să facă până și cele mai mici vrăji așa cum ar trebui.

Ce legătură au toate astea cu jocul? În primă instanță, zero.

Când am comentat că nu recunosc nimic și că Geralt e probabil la cinci mii de kilometri distanță de Ciri și că habar n-am cum s-a gândit regina s-o trimită la un individ care are aventuri în alt colț de lume, am aflat că cele trei fire narative nu se întâmplă în paralel, ci au loc în decenii diferite. Ăăă… ok?… Și eu de unde să pricep asta, că n-am avut o Renfri să-mi profețească cronologia serialului?

Ulterior, faza cu timpurile diferite s-a clarificat și în serial, când Geralt s-a întâlnit cu regina-bunică pe vremea când Ciri nu era născută încă. Dar primele episoade sunt confuze rău, mai ales pentru că n-auzisem de Cirilla, Yennefer și majoritatea celorlalți. Din joc, au apărut Triss și Dandelion.

În fine, chiar și plictisindu-mă parțial la început, chiar și nepricepând foarte bine ce se întâmplă (sau, mai exact, când se întâmplă), tot m-a prins un pic.

Până nu uit: Geralt are succes la femei și e ceva nuditate prin serial, dar scenele sunt făcute cu umor. E genul de individ care simte jena și de care prietenii pot face mișto. Și imaginea lui stând nesigur pe el cu o carafă de suc de mere în mână în mijlocul unei orgii inspirate de magie face toți banii.

Cartea

Până acum am citit doar „Ultima dorință” – prima carte din serie, cronologic vorbind, chiar dacă a doua publicată de Sapkowski; e una dintre cele două cărți de povestiri scurte care au loc înainte de acțiunea principală din seria de romane (complicat cu scriitorii ăștia).

Începe cu o tipă care intră peste Geralt ca să se culce cu el. Spre deosebire de joc și de serial, care așteaptă aproximativ cinci minute înainte să-i arunce o femeie în brațe, Sapkowski sare direct la acțiune.

Geralt din carte are și el ceva succes la femei, dar fără umor sau parodie, din păcate. E un erou, deci e magnet de femei, ca un James Bond pe care ar trebui să-l luăm foarte în serios. Chiar dacă se culcă cu o vrăjitoare printre dărâmăturile unei case care a picat peste ei, e serioasă treaba, ok?! Super-romantic șamd. Omul are o revelație a tandreții sau ceva de genul.

Față de joc și serial, cartea e diferită ca stil. Poveștile sunt spuse mai mult prin dialogurile unor oameni foarte vorbăreți (îmi imaginez niște polonezi după câteva păhărele) și sunt reinterpretări ale unor basme. Renfri e Albă-ca-Zăpada – mama ei a văzut într-o oglindă magică că Renfri avea să aducă distrugere în lume, așa că a vrut s-o omoare. Întâi a trimis-o în pădure cu un vânător, dar Renfri l-a omorât (când a vrut s-o violeze) și a fugit. Apoi a trăit în pădure cu șapte pitici (tâlhari), apoi aproape a fost ucisă prin otrăvire… toată povestea e acolo. Doar reinterpretată în altă cheie.

E și o „Frumoasa și bestia”, tot la fel de explicit făcută după basm.

Atmosfera e deci mai puțin întunecată și nu foarte subtilă. Geralt n-are aceeași aură mistică, deși are puteri destul de mari contra monștrilor – iar uneori nu pare să fie deosebit de inteligent. Am recunoscut diverse episoade din serial (Renfri, întâlnirea cu elfii și cu țapul, logodna fiicei lui Calanthe, striga), dar mi se pare că serialul este o adaptare a cărților prin prisma jocurilor. Ceea ce, sincer, e mai bine decât dacă ar fi fost doar o adaptare a cărților.

Striga

Episodul cu striga a fost primul pe care l-am văzut în toate variantele. La fel ca moartea părinților lui Bruce Wayne, pare un episod definitoriu, dar interpretat altfel de fiecare dată.

În joc, primul lucru pe care-l afli e că Geralt s-a bătut cu striga și că i-a învins blestemul petrecând toată noaptea alături de ea, de la amurg la răsărit, iar trădătorul care a aruncat blestemul a fost folosit pe post de momeală. Mai târziu, te întâlnești cu prințesa, care are încă o plăcere deosebită să mănânce carne crudă. Dacă vorbești destul cu lumea, afli că oamenii au o părere proastă despre rege pentru că el e și tatăl prințesei, și fratele mamei ei. Acest detaliu nu pare foarte important.

În serial, adevărul despre paternitatea strigăi este extrem de important și trebuie smuls cu cleștele. Într-un episod detectivistic, Geralt investighează zvonuri despre un monstru, e adus la palat oarecum în secret, acolo vorbește cu regele și reușește să-l preseze în așa fel încât regele recunoaște că prințesa e și fiica lui, nu doar a surorii lui. Geralt spune o poveste de groază despre nașterea prințesei și reușește cumva să-l descopere pe cel care a aruncat blestemul și să afle de la el cum poate fi frânt.

În carte, din discuții cale de 12 pagini, aflăm din prima clipă că prințesa e fiica regelui și a surorii lui. Nu e un secret, pentru că regele după ce-și lăsase sora însărcinată și voia s-o ia de nevastă. Sora a murit la naștere, dar fiica s-a născut monstru. Așadar, regele o vrea vindecată, nu ucisă. Poate că bunica aruncase blestemul asupra copilului din oroare față de incest, poate că altcineva o făcuse, nu se știe – noroc că a trecut Geralt pe acolo, pare genul de om care să încerce s-o vindece, altfel unde-i stau picioarele, îi va sta și capul.

După o discuție în particular cale de încă patru pagini, în care Geralt dă semne că nu prea vrea să-i atârne viața în cumpănă, regele îi zice că dacă nu reușește și nu reușește s-o vindece pe prințesă, atunci poate s-o omoare:

– Îmi inspiri încredere, a spus. Deși știu bine că ești un ticălos. […] Mi-e teamă că nu voi ști niciodată dacă ai de gând să-mi salvezi fiica sau s-o omori. Dar batem palma. N-am de ales. Știi de ce?

Geralt n-a răspuns.

– Pentru că eu cred, a spus regele. Cred că suferă. Nu-i așa?

În funcție de preferințe, fiecare versiune de Witcher merită, mai mult sau mai puțin.

Primul joc, cel puțin, e distractiv (tot aud că sunt și următoarele, dar n-am ajuns la ele). Povestea pare să se petreacă post-serial (depinde și de cât de mult întind serialul, dar oricum, post-ce-e-la-TV-și-ce-va-fi-în-sezonul-următor-probabil).

Cărțile nu sunt geniale, dar nu sunt rele. Traducerea în română e arhaizantă și Geralt e descris de obicei ca „vânător” sau, într-un caz, „vrăjitor de monștri” (p. 285). Altfel, are un oarecare farmec – e unul din cazurile rare în care cuvintele mai arhaice funcționează. Cred. Făcând abstracție de traducere, acțiunea nu pare epică și nu are greutatea serialului, dar merge. Poate în cărțile viitoare va deveni mai interesantă, dar nici primul volum nu e slab, chiar dacă m-aș fi așteptat la mai mult din partea lui.

Serialul e confuz pe alocuri. Noroc că-l dezbracă pe Geralt și-l bagă la îmbăiat ca să avem cu ce să ne scăldăm ochii până își amintește scenariul unde voia să ajungă. Geralt din serial e puternic inspirat de cel din joc – se simte pe el că nu e un om obișnuit și că există un motiv bunicel să fie oamenii reticenți la el. Nu cred că o să fie Marea Lovitură sau Marea Obsesie a următorilor ani, așa cum s-a tot profețit prin social media, dar dacă te prinde, ai ce vedea și discuta.

Una peste alta, nu-i rău. Singura problemă reală e că în universul din serial nu există Dumnezeu. Sau cel puțin, așa deduc din ce văd – că n-a fost nimeni la început care să zică „Să fie lumină!”, așa că a rămas totul într-un întuneric general, de trebuie să reglezi luminozitatea la ecran ca să nu stai doar să asculți cartea audio de pe Netflix.

Elucubrația de pe coperta a patra

Sat, 16 Nov 2019 09:28:14 +0000

Am stat un pic și m-am gândit la modul în care vând editurile din România cărți și am ajuns la concluzia că vor foarte mult să _nu _le vândă. Dacă pot face anti-marketing, îl vor face.

Nicăieri nu e mai clară chestia decât pe coperta a patra a unor cărți și în descrierile care apar pe site-urile unde teoretic încearcă să vândă. Iată un exemplu:

Ayn Rand – „Revolta lui Atlas”

In premiera, in limba romana apare cea mai citita carte din Statele Unite, dupa Biblie. E vorba de trilogia lui Ayn Rand, Revolta lui Atlas (Atlas Shrugged). E cartea care a schimbat societatea americana postbelica. E autoarea in fata careia s-a inchinat presedintele american Ronald Reagan.

Americanul Nick Newcomen a condus 19.695 de kilometri, prin 30 de state americane, pentru a „scrie”, cu ajutorul GPS-ului, un text ce se poate vedea cu programul Google Earth. Mesajul este „Cititi Ayn Rand”.

„Am facut-o in primul rand pentru ca sunt fan Ayn Rand. Daca mai multa lume i-ar citi cartile si i-ar lua ideile in serios, atat SUA cat si lumea ar fi un loc mai bun, mai liber, mai prosper si noi am fi mai optimisti,” a declarat Newcomen.

Cele trei volume din Atlas Shrugged sunt traduse de Vlad Pojoga, Catalina Stanislav si Rita Chirian.

„Filosofia mea este, in esenta, intelegerea omului ca fiinta eroica, al carui scop moral e propria fericire, a carui activitate nobila sunt propriile realizari si propria productivitate, si al carui singur absolut e ratiunea.” – Ayn Rand

Textul e un giuvaer al dubiosului. Simpla comparație a unei cărți cu Biblia sugerează o lectură la fel de seacă precum ceaslovul care-l chinuia pe Ion Creangă în copilărie și care era bun mai ales la omorât muște.

Apoi, trilogia e „cartea care a schimbat societatea americană postbelică”, ceea ce e o ușoară contradicție în termeni – e o carte sau sunt trei? (Răspuns: e una în trei părți, publicată la noi ca trilogie). Dar cum a schimbat societatea americană postbelică? În ce sens? A dat peste cap ce se credea despre sexualitate? Nu, alea au fost probabil rapoartele lui Kinsey, care a intervievat peste 10.000 de oameni cu privire la subiect. A fost o precursoare a ideii de iubire liberă care avea să fie o parte importantă din mișcarea hippy? Nu, aia fost „Străin într-o lume străină” de Heinlein. A fost un adevărat fenomen care a rezonat cu ideile de întoarcere la natură și anti-industrialism ale mișcării hippy? Nu, aia a fost „Stăpânul inelelor” de J.R.R. Tolkien.

Sau poate că schimbarea societății americane postbelice e o hiperbolă, la fel ca cea cu Sadoveanu care tronează ca Ceahlăul deasupra literaturii românești. Ah, Sadoveanu. Alt autor pe care nu-l prea citim de plăcere.

Continuăm. Ayn Rand e „autoarea în fața căreia s-a închinat președintele american Ronald Reagan”. Există două tipuri de persoane în fața cărora te închini. Nu mi-e foarte clar dacă vor s-o scoată aici de lideriță religioasă sau de amantă prezidențială cu biciul în mână.

„Americanul Nick Newcomen […]” a făcut niște nebunii. De ce ne pasă? Dacă un nebun se plimbă prin Bucegi și aruncă oi în prăpastie într-un fel de protest artistic înseamnă că trebuie să citim „Baltagul”?

Încheierea în care Ayn Rand își explică filosofia e pusă acolo cu furca și nici aia nu ne spune foarte multe despre ce conține volumul.

Una peste alta, descrierea asta sugerează că „Revolta lui Atlas” este un text motivațional de self-help religios din America anilor ‘50. Autoarea era preoteasa lui Reagan sau ceva. În plus, cartea îți spune să-ți găsești fericirea devenind productiv. Sună cam ca sloganul pe care vrea să ți-l vândă șeful de la corporație ca să faci ore în plus pe degeaba.

Ok. Să zicem că îți plac cărțile motivaționale de self-help și iei „Revolta lui Atlas” în speranța că te învață ceva. Cei de la editură au reușit cumva să atragă publicul lui Osho! Uraaaa! Dar ce se întâmplă acum?

Păi, publicul lui Osho, care vrea să capete înțelepciune în viața de zi cu zi și să trăiască o viață mai frumoasă, care pune poze cu citate frumoase pe Facebook și crede în dezvoltare personală, deschide „Revolta lui Atlas”. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. (E o carte foarte lungă.) Dacă insistă să citească, vede idei despre cum socialismul e rău, capitalismul e bun și, dacă ajuți oamenii, îi transformi în molâi. Ah, și majoritatea societății e nașpa. Și doar geniile care muncesc din greu se pot bucura de sex, ceilalți nu au capacitatea psihică s-o facă.

Cartea nu ajunge la cei care ar vrea s-o citească în ciuda numeroaselor defecte, iar cei care o cumpără pe baza descrierii nu vor rezona cu ea, n-o vor da mai departe și vor spune că e o porcărie. Singurii care ar putea s-o cumpere intenționat sunt cei care știu ceva de ea și cei care au gusturi foarte, foarte vaste în materie de cărți și sunt ok și cu romane scrise ideologic, și cu filozofie despre importanța muncii, și cu motivaționale.

E o încercare incredibilă de a nu vinde cartea asta. Ghinion cu faptul că e faimoasă în străinătate și au auzit și ai noștri de ea, altfel ar fi putut rămâne ignorată în liniște.

O pledoarie pentru arta de consum, entertainment și „Fluturi”

Fri, 25 Oct 2019 18:44:24 +0000

Am fost să văd „Joker”. Nu acum, ci pe 4 octombrie, când am scris următorul mini-comentariu pe Facebook:

„Joker” e un thriller psihologic despre un tip din Gotham care o ia razna când ajunge protagonistul unui film de artă european.

N-am vrut să zic mai multe până nu s-a dus valul de entuziasm, pentru că majoritatea celor pe care-i știu au fost încântați de film, dar eu l-am urât cu spume. Și sincer, nici măcar nu e vina filmului.

Pentru că trăiesc izolată de lume și pentru că aveam prea mult de muncă și un burnout legendar, nu știam despre ce e filmul. Nu văzusem trailere. De-abia dacă auzisem de existența filmului. Apoi, am avut această discuție:

El: Vrei să mergem la „Joker”?
Eu: Ăăă…
El: E 2D.
Eu: Atunci sigur. E cu tipul ăla…?
El: Care tip?
Eu: Ăla din Suicide Squad? Jokerul ăla nașpa?
El: Nu, nu, e alt actor.
Eu: Ah, ok. Bine.

În necunoștință completă de cauză, eu credeam că o să fie cu supereroi. Cu Batman, cel puțin. Nu era tocmai o așteptare nerealistă, luând în considerare cine e personajul principal. Mă gândeam că e un film cu supereroi care se desfășoară în prezent, realizat din cine știe ce motiv în 2D, slavă cerului.

Când am văzut începutul vintage, cu animația Warner Bros. cu atmosfera de anii ‘80, am zis că o să fie un film cu supereroi în care acțiunea se petrece în trecut. Mi s-a părut genial. N-aș zice nu la un Spider-Man Noir, de exemplu. Coloana sonoră avea să fie de Bee Gees, nu?

Apoi, începutul filmului. Un cadru lung. Foarte lung. În care, în sfârșit, am început să mă prind că așteptările mele erau nu doar un pic pe lângă, ci din cu totul alt univers. Probabil din universul Marvel.

„Joker” a fost una dintre cele mai chinuitoare experiențe pe care le-am avut în sala de cinema – includ în socoteală și un film polonez despre o tipă care trece printr-un război nașpa, e violată, face după câteva luni un avort spontan, o ajută un doctor care nu se pricepe și moare de cancer cauzat de malpraxis. Singurul motiv pentru care n-am plecat din sală după zece minute a fost faptul că nu eram singură și că n-am avut prezența de spirit să-mi dau seama că pot pleca.

N-am mai avut nervi să mă uit la drame după film. Nu mai vreau să mă uit la „Broadchurch”, pentru că mă deprimă prea mult. Nu mai vreau să merg la cinema câteva luni de zile de acum încolo, fie filmele 2D sau 3D. Doar un „Into the Spider-Verse” m-ar mai putea duce acolo, dar nici așa nu sunt sigură.

Singura chestie la care mă uit cu plăcere e Shadowhunters, un serial de 2 neuroni lipsit de orice fel de profunzimi. Motivul pentru care am ajuns la el e că am dat pe Tumblr de niște .gif-uri din serial, am căutat să văd de unde sunt și am decis că vreau să văd un serial cu un vrăjitor care arată așa. ¯_(ツ)_/¯

Magnus Bane

Cu toate astea, „Joker” nu e un film rău (chiar dacă eu îl urăsc cu pasiune). E un film despre un om cu probleme psihologice pe care sistemul îl abandonează și care devine o Mare Problemă pentru că societatea ca întreg nu l-a ajutat cu nimic. Lumea e impresionată.

Dar rezistența mea la filme e mică. Mi-e greu să mă uit 2 ore la un ecran fără să fac altceva. Când e vorba de filme despre probleme sociale, am nevoie de rezerve psihice. Cadrele lungi mă chinuie. Cinematografia în general e o artă pe care mi-e greu s-o diger – și cu cât se bazează mai mult pe emoții exprimate subtil și pe cadre nu știu de care, cu atât mi-e mai greu s-o diger.

Sunt, cu alte cuvinte, o inadaptată la cea mai consumată formă de artă/entertainment din ziua de azi. Dacă aș avea aceeași problemă cu cărțile, aș face parte dintre „tinerii din ziua de azi care nu citesc, iar dacă citesc, citesc doar tâmpenii”.

Deci aprecierea pentru „arta profundă” și pentru „subiecte grele” și „artă care ne face să gândim” nu e o chestie de cultură, ci de afinitate cu mediul artistic. Unii urlă la Anna Karenina „MIȘCĂ ODATĂ CU FIRUL ĂLA NARATIV CĂ MURIM DE BĂTRÂNEȚE”, alții urlă același lucru la copilul care mănâncă o prăjitură timp de 5. nenorocite. de. minute în „Once Upon A Time In America”.

„Joker” m-a făcut să mă gândesc la două lucruri. Primul e un lucru pe care-l zic des: mă enervează atitudinea celor care se uită de sus la cei care merg la filme sau citesc cărți „de consum”. Al doilea e un lucru mai de finețe: așteptările publicului sunt importante.

În ce privește atitudinea… dacă ai nevoie de o afinitate cu un domeniu ca să percepi o operă la adevărata ei valoare, trebuie să-ți creezi afinitatea aia cumva. Ca să citești un roman „de consum” nu ai nevoie de vaste cunoștințe în domeniu, poți să intri direct în carte și asta e. Ca să apreciezi cu adevărat „Jonathan Strange & Mr. Norrell”, trebuie să știi un pic de literatură georgiană/victoriană. Ca să apreciezi romanele lui James Joyce, trebuie să ai o cultură destul de vastă. Nu e vorba de faptul că „sunt pentru oameni deștepți”, ci de cam același lucru care face ca parodiile și satirele să meargă mai bine (sau să meargă, punct) dacă știi la ce se referă.

Sau, altfel spus, e ca și cum ai merge la masă și ai asculta discuțiile despre ce mai fac unii-alții din familie. Dacă sunt din familia ta, poți să pricepi discuția. Dacă sunt familia altcuiva, probabil că o să pierzi șirul verilor care au mers nu știu unde și au făcut nu știu ce. Iar în cazuri foarte rare, cineva din familie a făcut ceva suficient de interesant, și suficient de bine explicat, încât să fie mișto povestea chiar dacă nu știi omul, dar cei din jur se bucură și mai mult de poveste deoarece cunosc persoana.

Iar o marte parte din literatură a fost odată de consum. Acum nu mai e, pentru că are nevoie de cunoștințe în plus, dar Shakespeare scria ca să distreze oamenii în general, victorienii scriau pentru populația mai largă, Homer pentru toți grecii. Acum ne permitem snobisme, și nu mai avem contextul și preferințele de atunci, așa că punem pe un soclu ce s-a scris în urmă cu câteva sute de ani.

Părerea mea e că literatura de consum e ok. Până și cea de slabă calitate, cum e „Fluturi” de Irina Binder. Toți pornim de undeva. Ideea e să nu rămânem acolo de unde am pornit.

A doua chestie: așteptările. Așteptările modelează experiența. Poate că n-aș fi urât „Joker” din tot sufletul dacă nu m-aș fi așteptat să văd un zeppelin plin de gaz ilariant care explodează deasupra unei metropole, făcând populația să râdă isteric; dacă nu m-aș fi așteptat la un criminal genial, nebun și oribil care să scape mereu printre degetele celor care încearcă să-l prindă. Dacă nu m-aș fi așteptat la un film de acțiune.

În schimb, „Joker” e un film care putea fi făcut în regia lui Mungiu, cu un individ care se duce la Ion Țiriac acasă să-i spună că e fi-su. Ca film de Cannes, poate că în alte condiții l-aș fi apreciat. Ca film de la care mă așteptam să fie cu supereroi, m-a dezamăgit profund. Mai mult, fiind deja epuizată psihic, am avut o reacție atât de viscerală încât și azi, la trei săptămâni după, încă mai văd roșu în fața ochilor când mă gândesc doar la ideea de a merge la cinema. (Grrrrrrrrrrrrrrrrrrr, ucideți filmele! SĂ MOARĂ PELICULA!)

Lucrul ăsta s-ar fi evitat dacă m-aș fi uitat la trailer, ca oamenii normali la cap. Sunt o persoană matură, ar trebui să știu să mă uit la un trailer și să citesc o recenzie înainte să fac o chestie care e posibil să-mi distrugă tot zenul. O să-mi fie învățătură de minte pe data viitoare; dar ideea rămâne: depinde puternic ce te duci să vezi. Uneori poate ai chef de drame psihologice cu fond social (tu, TU cititorul generic al acestor rânduri poate ai chef, eu n-am niciodată chef), alteori ai chef de filme cu acțiune și supereroi. Uneori vrei ceva care să te zdruncine, alteori vrei ceva care să te relaxeze.

Puțini dintre noi au timp liber berechet și seninătate mentală cvasi-permanentă. Suntem oameni cu vieți în care se întâmplă o mie de lucruri, în care gestionăm aproape constant familie, prieteni, știri, cumpărături, veșnica întrebare „Ce mâncăm la prânz?”, muncă, proiecte personale.

Faptul că nu vrei să fii zdruncinat oricând și oricum nu e o dovadă a faptului că nu pricepi arta sau că n-ai profunzime. Faptul că n-ai chef să faci efort mental ca să ții pasul cu o serie sau un roman nu înseamnă că ești superficial. Poate ești într-o pasă proastă, poate te solicită prea mult munca și nu mai ai chef să te solicite și distracția. Poate că pur și simplu genul respectiv nu e pe gustul tău. E ok.

Până și eu, bibliofilă până-n măduva oaselor, am zile în care vreau să știu exact ce se întâmplă într-o carte înainte s-o citesc. Vreau ceva sigur, fix pe direcția care-mi place. Vreau spoilere. Vreau să știu ce se întâmplă. Vreau să știu că se termină bine. Vreau să știu genul, vreau să știu cu ce se confruntă personajele. Vreau să mă asigur că nimeni nu moare prematur. Atunci mă duc la cei care-și marchează scrierile. Mă uit după chestii gen „Angst with a Happy Ending”, „Enemies to Friends to Lovers”, „Panic Attacks”, „Violence”, „Self-Harm”. Mă uit pe zece recenzii până aflu despre ce e vorba. Până găsesc ceva care să fie ce-mi trebuie atunci.

Din punctul meu de vedere, aici greșesc mulți dintre oamenii noștri de cultură. Nu cei care recomandă „Joker”, ci criticii, culții, Liicenii și Mihăileștii, profesorii de literatură, cei ce urlă că masele sunt inculte. Nu contează ce vrei tu, îți dau ce vor ei. Tu vrei romane de dragoste? Primești Anna Karenina, pentru că aia e literatură, nu Irina Binder. Tu vrei cărți de aventuri cu armate și cavaleri? Ia „Pădurea spânzuraților”, să înțelegi ce înseamnă războiul.

Se ratează complet dialogul. Culții (culturiștii, cum le zice Eftimie) nu prea dau doi bani pe ce vrei tu. Dacă citești o carte slabă, nu-ți recomandă una mai tare, dar care să fie pe aceeași direcție și care s-ar putea să-ți placă. Nu te iau de la nivelul tău, de la pasiunile tale, de la cheful tău, cu doleanțele tale.

Înțeleg de ce ei urlă că „lumea nu mai citește [literatură de calitate]”. Pentru că ei nu știu s-o recomande. Nu merg să întâmpine cititorul, iar chestia asta e a naibii de evidentă când e vorba de cărți românești. Despre ce e vorba în „Solenoid” de Mircea Cărtărescu? Ne zice cineva? Nu oamenii care încearcă să vândă cartea, asta e sigur. Dar să zicem că de la Mircea Cărtărescu știm cam la ce să ne așteptăm prin osmoză culturală. Alt exemplu: „În intimitatea secolului 19” de Ioana Pârvulescu este o carte de ficțiune sau de non-ficțiune? De pe site-ul Humanitas pare că e un SF despre călătorii în timp. Pe site-ul cartepedia e încadrată la publicistică și eseuri. Pe site-ul elefant e încadrată la ficțiune. Nu doar că nu știm despre ce e cartea, habar n-avem dacă e roman sau nu.

Există edituri absolut incapabile să ne spună orice despre cărțile lor. Singurul motiv pentru care am cumpărat cartea Ioanei Pârvulescu e că reușesc să mă aflu în acel grup mărunt de tot de oameni interesați și de ficțiune despre sec. 19, și de non-ficțiune, și care au auzit de Ioana Pârvulescu suficient încât să aibă încredere în scriitura ei. (Nu, n-am citit cartea. SPER să aflu unde se încadrează când o citesc.)

Aici e ruptura: între ce vor ei și ce vrem noi. Oamenii de cultură nu concep ideea de public-țintă, de chef de a citi ceva anume, de afinități. Dacă o carte e bună, atunci toată lumea trebuie în mod miraculos să fie interesată de ea (fără să știe în prealabil ce conține), iar apoi s-o aprecieze la fel și cu multă ardoare.

Nu se acceptă faptul că romanele gen „Fluturi” răspund unei cerințe de entertainment, de a citi o poveste ușoară, care să te facă să te simți bine, să fie o activitate plăcută și lipsită de efort. Nu poți să apreciezi ceva care te chinuie la nesfârșit. Nu poți să apreciezi ceva dacă ți se spune mereu că e obligatoriu să apreciezi.

Simt că mă repet și că am mai spus lucrurile astea de multe ori, dar o să le mai zic cât trebuie. E ok să vrei entertainment simplu, ceva distractiv, ceva care să te facă să te simți mai bine. E ok să vrei să știi la ce să te aștepți. E ok să alegi care sunt lucrurile care ți se potrivesc ție. E ok să-ți displacă genuri. E ok să-ți displacă clasici. E ok să vrei mai multe cărți din genul care-ți place ție. E ok să vrei povești în care nu moare nimeni. E ok să nu vrei probleme sociale, când ai probleme sociale și acasă.

Bun. Mă-ntorc la „Shadowhunters”. E cu băieți frumoși și nu vrea nimic de la mine.

Stârpiți cititul de la rădăcină, omorâți coperta IV

Wed, 05 Sep 2018 06:24:40 +0000

Se dă următoarea propoziție: „Satira virulenta a [regimului], [textul] pune sub lupa, in tonalitati umoristic-grotesti, descompunerea morala, minciuna, oportunismul, tarele unui regim aflat intr-un declin ireversibil.”

Am găsit-o acum vreo două zile pe un site și, dintr-o singură privire, mi-am dat seama că se referea la una dintre următoarele:

50% din postările pe teme politice pe care le văd pe Facebook (alea care se vor ironice);
o grămadă de articole de pe diverse bloguri (alea care se vor politice și ironice);
cam tot blogul lui Ovidiu Eftimie;
90% din Times New Roman;
Cațavencii;
oricare din vreo 500 de pancarte de la proteste;
„Poveste despre două orașe” de Charles Dickens (e cu Revolția Franceză);
„Fahrenheit 451” de Ray Bradbury;
„Minunata lume nouă” de Aldous Huxley (nu mai știu dacă e și cu oportunism, dar ar putea fi);
„O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale (dacă luăm toată societatea românească ca fiind într-un declin și nefiind dintotdeauna într-o mocirlă ireversibilă);
„1984” de George Orwell;
vreo zece mii de alte cărți.

Întâmplător, propoziția respectivă face parte din descrierea oficială de pe site-ul Humanitas unei cărți. Toată descrierea e asta:

Romanele lui Peter Esterhazy au fost traduse in peste 20 de limbi si au fost incununate cu premii prestigioase, printre care Premiul National al Austriei pentru Literatura Europeana, Premiul Herder si Premiul Grinzane Cavour.

Satira virulenta a comunismului, Un strop de pornografie maghiara pune sub lupa, in tonalitati umoristic-grotesti, descompunerea morala, minciuna, oportunismul, tarele unui regim aflat intr-un declin ireversibil. Nu senzualitatea si lascivitatea nefericitelor personaje care bantuie paginile romanului, ci comunismul in intregul lui reprezinta adevarata pornografie a societatii maghiare din anii ‘70 si ‘80 ai secolului trecut.

Pe lângă faptul că un site oficial al unei edituri nu folosește diacritice (ffs), ce m-a frapat e faptul că au putut să scrie o descriere de carte fără să spună mai nimic despre ea. Ce este? Cum este?

Premiile nu înseamnă mare lucru dacă vrei să afli despre ce-i vorba în carte. Și Rudyard Kipling, și Bob Dylan au câștigat premiul Nobel, nu înseamnă că au prea multe în comun ca scriitori.

Prima propoziție despre carte se poate referi cam la orice (vezi mai sus), iar a doua propoziție e ciudată – mai ales că începe cu „nu”. E vorba de senzualitate și lascivitate? E vorba de comunism? E vorba de industria pornografică? E vorba de demi-monde și comuniști_?_ E vorba de activiști de stat? E vorba de pornografi? E vorba de pornografi duși cu dubița la BAS (sau care o fi echivalentul maghiar al Securității)?

Prima oară am dat de cartea asta în Cărturești Verona, unde am și lăsat-o fix din cauza descrierii. A doua oară am da de ea când o persoană de pe net zicea că-i plac la nebunie cărțile lui Péter Esterházy – după ce i-am căutat numele și am ajuns la această superbă descriere (și la alte câteva cărți), am întrebat ce scrie omul.

De la cititoarea entuziastă și de la un ungur din Ungaria binevoitor, am aflat că scrie cărți pline de referințe istorice și literare, mai realiste, că poți să spui că scrie texte de critică a societății, dar e vorba de mai mult de-atât. **Stilul e excelent **(m-au asigurat amândoi în nenumărate rânduri). Literatură cu „L” mare. Postmodernism, poate. Cel puțin o carte (și continuarea ei) sunt măcar parțial autobiografice. Mai puțin accent pe personaje/acțiune.

O să văd cât anume corespunde imaginea pe care mi-am format-o de la ei cu ce e în cărțile omului, dar mă gândeam că dacă vrei să omori o carte din fașă, îi trântești o descriere oficial vagă, neinteresantă și care nu spune nimic, apoi o trimiți în lume. Trebuie să-și găsească apoi niște fani tare entuziaști ca s-o și cumpere lumea.