Cafea on Roxana-Mălina Chirilă

Cafele și capsule

Sun, 26 Jan 2020 16:43:26 +0000

Stăteam azi și citeam ultimul număr din DOR când am văzut o reclamă pe care și-o făceau cei de la Nespresso – respectiv, că poți să reciclezi acum capsulele lor de cafea, iar aluminiul din ele poate fi folosit și pentru chestii gen biciclete.

Grozav, dar întotdeauna mi s-a părut o nebunie să folosești capsule de cafea. Și spun asta ca o persoană căreia îi place cafeaua.

Cred că am mai discutat despre asta pe-aici, dar eu când m-am apucat să beau cafea mai des a fost pentru că-și cumpărase maică-mea vitregă un espressor cu capsule de la Nescafe și am început să-l folosesc și eu. După care mi-am dat seama că e o prostie și că ies foarte, foarte scump cu cafeaua, ba mai am și mult gunoi de pe urma lui.

Hai să facem niște socoteli, să vedem cum ieși cu banii dacă vrei să-ți cumperi espressor și cafea.

Aparate de cafea cu capsule (cele mai ieftine variante văzute repede pe eMag):

Dolce Gusto de la Nescafe – 475 de lei
Nespresso mini, la reducere – 390 de lei
Tassimo – 200 de lei

Capsule de cafea:

Dolce Gusto, 3 pachete de 48 de capsule – 74 de lei; 1,5 lei/cafea
Capsule Nespresso, conform site-ului lor oficial – 1,85 lei/cafea
Capsule Tassimo, ce am găsit mai ieftin pe eMag, pachet de 16 capsule – 20 lei, 1,25 lei/cafea

Espressoare care nu sunt cu capsule:

Breville PrimaLatte (ca al meu, nu tocmai vârf de gamă, dar face cafele excelente; cafea măcinată) – 600 lei
DeLonghi ECAM (un aparat similar cu ce are taică-meu, nu mai știu fix modelul lui; cafea boabe) – 3000 de lei

Cafea:

Jacobs Alintaroma, măcinată (de care nu iau niciodată pentru că nu-mi place), 500 g – 18 lei
Julius Meinl roșu, măcinată (cafeaua mea obișnuită), 500 g – 36 lei
Lavazza aurie (e mai deosebită), 250 g – 25 lei

Julius Meinl premium, boabe, 1 kg – 67 lei
Lavazza aurie, boabe, 1 kg – 60 lei

Așa. De obicei folosești 6-9 grame de de cafea/ceașcă. Hai să zicem 8g/cafea, ca să fie pe la mijloc și să punem la socoteală și ce rămâne pe ambalaj și faptul că ai vărsat din greșeală din ea.

Pentru cafele măcinate, avem următoarele prețuri pe cafea:

Jacobs – 0,28 lei/cafea
Julius Meinl – 0,57 lei/cafea
Lavazza aurie – 0,8 lei/cafea

În cât timp sunt mai câștigată cu espressorul meu decât cu cele cu capsule?

Față de Tassimo:
– diferența de preț între espressoare: 400 lei
– diferența între cea mai scumpă cafea de la mine și una obișnuită la Tassimo: 0,45 lei
– 400/0.45 = 888,(8) cafele
– dacă beau două cafele pe zi, ies mai câștigată în: 2,4 ani
– dacă suntem doi și bem două cafele pe zi fiecare: 1,2 ani
– dacă suntem la o firmă și bem 10 cafele: 3 luni

Dacă beau Julius Meinl, diferența dintre cafeaua mea și o capsulă Tassimo e 0,68 lei, deci recuperez în aproximativ 589 de cafele. Dacă beau și o singură cafea pe zi, într-un an stau mai bine. Dacă decid să beau Jacobs, numărul de cafele se înjumătățește și ajungem la sub 300; deci sub un an dacă beau o cafea pe zi.

Față de Dolce Gusto_:
_ – diferența de preț între espressoare: 125 lei
– diferența între cea mai scumpă cafea de la mine și o capsulă Dolce Gusto: 0,7 lei
– 125/0,7 = 178,57 de cafele
– dacă beau două cafele pe zi, ies mai câștigată în: sub 3 luni
– dacă suntem doi și bem două cafele pe zi fiecare: sub o lună jumate
– dacă suntem la o firmă și bem 10 cafele: mai puțin de trei săptămâni

Dacă beau Julius Meinl, diferența de preț dintre cafeaua mea și Dolce Gusto e de 0,93 de lei, deci recuperez în aproximativ 134 de cafele. Dacă beau fie și o singură cafea pe zi, astea sunt cam patru luni. Dacă decis să beau Jacobs, ajungem la două luni.

_Față de Nespresso:
_ – diferența de preț între espressoare: 210 lei
– diferența între cea mai scumpă cafea de la mine și o capsulă Nespresso: 1,05 lei
– 210/1,05 = 200 de cafele
– dacă beau două cafele pe zi, ies mai câștigată în: 100 de zile (un pic peste trei luni)
– dacă suntem doi și bem două cafele pe zi fiecare: o lună jumate
– dacă suntem la o firmă și bem 10 cafele: mai puțin de trei săptămâni

Dacă beau Julius Meinl, diferența de preț dintre cafeaua mea și Dolce Gusto e de 1,28 de lei, deci recuperez în aproximativ 164 de cafele. Dacă beau fie și o singură cafea pe zi, e sub jumătate de an. Dacă beau Jacobs, în trei luni am recuperat diferența.

Deci doar dacă iei Tassimo și bei rar cafea pe un termen relativ scurt ajungi mai câștigat cu aparatul lor decât cu un espressor mai de doamne-ajută.** **Dar un espressor e de obicei o chestie pe care o iei pe termen mai lung, dacă nu cumva te-ai mutat temporar cu chirie în alt oraș.

Ca idee, la noi în casă estimez că se beau cam o mie de cafele pe an, mai mult sau mai puțin: 2/zi eu, 2/zi el, eventual cafele pentru prieteni, minus când nu suntem pe acasă și/sau n-avem chef.

Așa. Să discutăm și de opțiunea lui taică-meu, aparatul de cafea scump, care macină singur boabele.

Taică-meu e mare amator de cafea și are deseori oaspeți. Pentru că aparatul lui numără cafelele făcute, mi-a putut spune că face aproximativ 2000 de cafele pe an (2-3 pe zi el, 2-3 pe zi soția, plus musafiri). Cum aparatul macină singur și nu-i tremură mâna să scape nimic pe jos, o să presupun că folosește într-adevăr 6 grame de cafea la fiecare cafea.

Nu mai știu ce bea, dar zicea ceva de Lavazza la un moment dat, deci o să mergem pe Lavazza boabe. Deci, pe el îl costă cam 0,36 de lei să facă o singură cafea. Asta înseamnă că, într-un an, el cheltuie cam 720 de lei pe toate cafelele pe care le face prin casă și cu care-și cinstește toți prietenii. Pe mine, cu Julius Meinl, m-ar costa 1140 de lei să fac același lucru, deci o diferență de 420 de lei. Cu Nespresso, l-ar costa 3700 de lei, deci cu aproape 3000 de lei în plus decât îl costă acum. Cam cât costă aparatul, practic.

În plus, dacă n-ai capsule, e ca și cum ai recicla ideal. Nu se folosește plastic pentru a face capsule, nu trebuie să duci capsulele nicăieri, nu se consumă nicio altă resursă. Ai doar zațul, care e biodegradabil. Ești și mai eco, și mai câștigat financiar, ai și mai multe opțiuni și poți să-ți faci ușor un cappuccino sau latte cu laptele pe care-l ai în frigider, fără să trebuiască să iei capsule și pentru ăla.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Confesiunile unui cafegiu” de Gheorghe Florescu

Fri, 14 Sep 2018 18:46:21 +0000

[Notă: Această postare e scrisă de mac gregor. Eu tot am văzut cartea prin librării și am mai auzit lucruri bune de ea – chiar mă gândeam s-o iau.]

Nu cred ca Florescu a facut numai ce spune in carte, cred ca povestea e mai bogata de atat si nu a spus tot ce il putea acuza. Cand esti director in sistemul de comert socialist cu acces la marfa occidentala, poti mai mult.

Il cred pe de alta parte cand spune ca a muncit foarte mult si a trebuit sa balanseze cu grija multe interese. Din punctul meu de vedere, Florescu este ok. Asta din 2 motive: unu, ca m-am saturat de pana peste cap de dispretul tuturor fata de toti. Cu munca lui si atentia la detalii, Florescu era peste 65% din populatie. Doi, fiindca as prefera ca tara sa fie condusa de cineva din comertul socialist, decat de cineva din furtul socialist.

Deformarea profesionala e vizibila si in faptul ca scrie ca un gestionar: am facut, am vazut, la ora 8 am inchis. Apreciez pozitiv stilul, in primul rand pentru ca nu e siropos. Cartea e groasa, dar se citeste usor.

Ce zice el e ca in sistemul comunist, securistii erau regi. Ei aveau tot: mancare de import, cele mai bune locuinte… Cica un bloc din Bucuresti a devenit in asa hal cuibul securistilor, incat dupa revolutie acolo locuia insasi Camelia Voiculescu, cu familia.

Florescu este protejatul unei factiuni internationaliste a Securitatii. Printre multe alte chestii pe care le face ca sa isi asigure protectie, inteleg io ca introduce in vanzare marfa de contrabanda confiscata la frontiere, si banii se intorceau pe sest la respectivii protectori. In 1984 sectiunea nationalista a securitatii ii ataca pe internationalisti, si Florescu cade. Acuma eu nu stiu sa existe securisti care sa fi fost de partea occidentului, iar despre protectorul lui zice in final ca a fost agent KGB. Sa se inteleaga prin internationalisti de fapt aripa pro-sovietica din Securitate? In fine, e dreptul celui care isi scrie memoriile sa dezvaluie cat vrea.

E plina de anecdote despre cam toata lumea, mai mult sau mai putin cifrate. Si cam toti erau cunoscuti dinainte de 89. Omul are clar o serie de biasuri, dar e oricum interesant.

Imi place de ex deviza familiei de ciobani Becali, care a trecut incoace Dunarea in 1928: „Nu te ineci pentru ca intri cu capul sub apa, te ineci pentru ca nu ridici capul de sub apa”. Ma scuzati, stiu ca lumea rade de Becali ca e prost. Dar hai sa punem si noi ca popor in aplicare aceasta deviza: in loc sa ne certam a cui e vina ca suntem cu capul sub apa, fiindca asta se poate intampla oricui, mai bine sa scoatem capul din apa si ne certam dupa aia.

Recomand cartea, mi-au placut primele 2/3 din ea. Dupa aceea, insista prea mult asupra puscariei. Din partea mea putea continua inca 500 de pagini tot asa.

Mașinăria infernală de cafea

Thu, 14 Apr 2016 08:45:33 +0000

Espresso. E peste tot: în cafenele, în baruri, în casele oamenilor, în restaurante, în firme. Nu poți să arunci o piatră într-un oraș cât de cât fără să dai într-o ceașcă de espresso. Așa că atunci când am ajuns în Turcia acum ceva timp, într-un orășel industrial de lângă un sat aflat pe lista UNESCO, am rămas siderată să văd că singura cafea disponibilă era, evident dacă stai să te gândești, cea turcească. La ibric.

„Globalizarea n-a ajuns suficient de departe,” mi-am zis și m-am resemnat cu cafele turcești mai mult sau mai puțin concentrate, cu ceva caimac deasupra – și cu pliculețe de cafea instant, care sunt la Mare Modă pe la turci.

După o lună de zile de cafele la ibric, prima cafea bazată pe espresso a fost ca o mică revelație: cafeaua mea de suflet e chinuită la nu știu câți bari și are nume italienești.

Până la urmă m-am întors din Turcia și am început să apreciez mai tare tot felul de lucruri: faptul că iarba e verde (la ei e galbenă și uscată), trotuarele pe care le poți folosi ca să te plimbi prin tot orașul (dotate cu treceri de pietoni! Turcii nu cred în pietoni), răcoarea – și, evident, cafeaua. Trăiască espresso!

O vreme am mers mai mult prin cafenele, apoi am primit de la taică-meu o mașină de cafea veche de câțiva ani, un DeLonghi fără pretenții, pe care el îl înlocuise cu altceva și mi-l putea da mie pentru teste. Cafeaua nu era grozavă, dar era în regulă.

Până când aparatul a început să curgă și să umple blatul de bucătărie cu apă, așa că a fost aruncat, iar eu m-am trezit în situația în care ori mă întorceam la ibric și cafenele, ori îmi luam soarta în mâini și-mi cumpăram un espressor.

M-am uitat prin catalogul de la eMag și am văzut că sunt tot felul de aparate pe acolo care fac cafea, unele de câteva sute de lei, altele de mii de lei. M-am uitat să văd dacă cele care sar de 10.000 de lei îți fac masaj când ești obosit și îți pregătesc micul dejun dimineața și am văzut că nu, așa că am început să mă întreb ce firme ar fi bune și la ce ar trebui să fiu atentă.

Mi-am bătut la cap prietenii cu de-astea până când mi-au zis să aleg odată ce vreau, pentru că nu mă pot ajuta. Așa că am intrat mai adânc în problemă și am aflat că vreau un aparat cu presiune de 15 bari. Nu pentru că aș fi știut exact ce înseamnă asta – adică, bine, aș putea calcula cu ce forță apasă aparatul asupra cafelei, dar habar n-am de ce 15 bari și nu 10, de exemplu.

…Cândva, în istorie, cineva s-a gândit „Oare n-ar fi mai bună cafeaua asta dacă aș pune-o sub presiune?” Până atunci probabil că o fierbea ca toată lumea la ibric, dar nu, într-o zi i-a venit o idee creață și a descoperit că e bună. Mi se pare că noțiunile de bază ale fizicii sunt mai ușor de descoperit decât o bună parte dintre lucrurile pe care le luăm acum de bune. Obiectele cad, au căzut dintotdeauna, vor cădea mereu – până la urmă te prinzi că poate le atrage pământul. Dar să pui drojdie în pâine, s-o lași la dospit o vreme și apoi s-o pui la cuptor – ce fel de genii nebune trebuie să se fi gândit la asta?!… „Uuuu,” a spus cineva, „hai să amestecăm niște făină cu niște ou, să întindem aluatul rezultat, să-l facem fâșii, să le lăsăm o vreme, să le fierbem și să vedem dacă nu cumva iese ceva bun.” E un miracol că avem tăieței și spaghete. Și pâine. Și prăjituri cu praf de copt.

În fine, am citit că un espressor bun trebuie să chinuie cafeaua la un număr mare de bari, ceea ce mi-a exclus rapid variantele mai ieftine de mașini de cafea și m-a lăsat cu espressoarele get-beget.

„Nu vrei un Tassimo?” m-a întrebat tata, fan al cafelei și experimentelor în toate direcțiile. „Am unul pe aici.”

Nu voiam o mașină cu capsule – am avut așa ceva când eram pe la București și sunt drăguțe ca idee, dar nu-mi lasă loc de manevră. Tassimo, Dolce Gusto – ieftine ca aparate, dar trebuie să iei capsule, care nu-s mereu la îndemână și tind să fie scumpe. În plus, nu prea poți să schimbi tipul de cafea.

„Știi ce cafea mai e bună?” a întrebat tot tata. „Poți să-ți iei o cafetieră – eu am una destul de inteligentă, dacă nu-i pui vasul dedesubt, nu curge cafeaua. O lași acolo o vreme mai lungă să aștepte, că iese bună. Am văzut că prin Anglia sau pe undeva se dau în vânt după așa ceva.” Mi-a explicat și ce tip de cafea folosește și pe urmă m-am prins că și-a făcut un French press improvizat.

Probabil că, într-o viață anterioară, tata a fost cel care a zis: „Oare dacă măcinăm grâul ăsta uite-așa, în loc să-i facem ce făceam până acum, iar apoi îl fierbem în lapte, nu putem obține ceva interesant? I-am putea spune ‘griș cu lapte’. ”

În fine, nu voiam nici French press. Voiam un espressor. Mai mult decât atât, am zis că vreau să aibă câteva caracteristici: să-mi poată face și cappuccino/latte, să poată face și la o apăsare de buton o cafea standard, dar să mă lase și să decid eu fix câtă cafea/cât lapte vreau în cană.

Am cochetat extrem de scurt cu ideea de „să-mi râșnească ea cafeaua,” dar am decis că e prea mare bătaia de cap, pentru că ar trebui să cumpăr cafea boabe și alte povești. În plus, alea sunt mult mai scumpe.

Până la urmă, am ajuns la Breville Prima Latte. Nu e o mașinărie _foarte _scumpă (mai ales în context). Face o cafea excelentă. Pot să fac și doar spumă de lapte cu ea, dacă vreau cacao sau lapte cu miere.

Când a venit, m-am pus pe curățat mașinăria. Am trecut-o prin vreo două cicluri de curățare internă, timp în care a duduit și-a scos aburi de ziceai că-i posedată. În cadrul ușii s-a ițit brusc capul lui D., care s-a obișnuit cu faptul că umplu casa de cărți, puzzle-uri, origami și tot felul.

„Ce-i mașinăria asta infernală?” a zis. Espressorul meu părea să vrea să devină locomotivă cu aburi, dar n-apucase încă să dezvolte decât partea cu aburii.

Așa i-a rămas numele: mașinăria infernală. Cel puțin în capul meu. N-am obiceiul să numesc obiecte, cu excepția notabilă a unui laptop roz, numit Pinky, care mi-a fost luat de exul (din banii mei – l-am rugat să meargă să-l cumpere, eu fiind ocupată, iar el s-a întors cu Pinky, pe principiul că un laptop roz e mai potrivit pentru o gagică; cred că era clar de pe atunci că relația respectivă va eșua dramatic din neînțelegerea părților).

Mașinăria infernală duduie voioasă de luni de zile și sunt încântată de ea. Bine, durează ceva tot procesul de făcut cafea, pentru că trebuie să se încălzească, iar eu trebuie să-i pun cafeaua efectivă la fiecare cană făcută și să-i pun laptele în vas (iar ulterior, să spăl vasul). Dar e excelentă, lucru confirmat și de cei care vin în vizită.

Bine, la început nu mă prinsesem că e o mașinărie italienească, așa că primul espresso a fost undeva pe fundul cănii, tare rău, dar tare bun. Apoi am început să fac espressouri duble când voiam cafea fără lapte.

Singura problemă e că, atunci când fac o cafea cu lapte, cantitatea de lapte care rezultă e un mister. Nu știu de ce – poate că nu reușește să facă spuma de lapte mereu la fel, poate uneori intră mai mult aer și alteori mai puțin. Cert e că uneori cana de cafea era absolut suficientă, iar alteori spuma de lapte se ridica amenințător, la vreun centimetru deasupra buzei cănii.

Imprevizibilitatea asta – și faptul că vasul de lapte n-are niciun fel de marcaj – înseamnă că de la două căni de cafea în plus nu mi-e foarte clar dacă am pus o cantitate de lapte suficient de mare pentru amândoi sau prea mare și o să trebuiască să-mi torn restul în cană după ce sorb câteva guri, ca să nu trebuiască să-l arunc.

Acum câteva zile mi-am dat seama că imprevizibilitatea asta are o soluție: să folosesc o cană de cafea mai mare. Zis și făcut! N-am mai luat-o pe cea pe care o folosesc de obicei, ci am înșfăcat una mare și neinteresantă.

„Să vedem ce faci acum, mașinărie infernală!!!” am spus eu, cu toată siguranța de sine și pompozitatea unui răufăcător din desene animate.

Evident, a început să pună laptele. Aveam opțiunea de lapte dată pe minim, ca de obicei, ca să nu mă înece în spumă. A început să duduie și să tremure ca o locomotivă mică. Bârâituri pe fundal, un ciu-ciu-ciu-ciu ritmic, aburi. Dar n-avea ce să-mi facă și de data asta!

…sau avea. M-am uitat siderată cum reușește să-mi pună laptele în cană fix cât să încapă sub buza cănii. Apoi, cu nonșalanță, a început să bârâie și să dea drumul și la cafea. În scurt timp, nivelul spumei de lapte s-a ridicat deasupra buzei cănii – apoi încă puțin deasupra. Am stat, fără să-mi cred ochilor, întrebându-mă dacă o să dea pe dinafară, dar nu! Cafeaua s-a oprit fix când spuma de lapte se ridica, amenințător, la un centimetru deasupra buzei cănii. Fix cum făcea când foloseam cana mai mică.

„Ai câștigat și de data asta, mașinărie infernală,” am zis eu. „Dar data viitoare, o să vin cu o cană și mai mare!”

Însă bănuiesc că și atunci o să se ridice spuma deasupra buzei cănii. Nu de alta, dar așa e meteahna ei: să fie infernală. Dar în cel mai bun sens.

Mă uit la poza asta și mă gândesc că poate toate epressoarele sunt mașinării infernale.

Cafea la plic cu zahăr brun și un strop de nesinceritate

Wed, 30 Sep 2015 06:23:36 +0000

Ieri a fost Ziua internațională a cafelei, sărbătorită în multe țări, printre care păsămite și România. Lucru pe care l-am aflat ieri seară, după multe peripeții.

Nu am nevoie de o cafea ca să mă trezesc dimineața, dar parcă merge una, ca să am ce să las să se răcească lângă laptop până lucrez. Mai ales într-o zi întunecată și ploioasă de te apucă tristețea existențială. Așa că, deoarece espressorul casei curge din toate încheieturile, face urât și a fost scos din uz până la înlocuire, am decis să-mi fac o cafea la ibric.

Nu prea sunt eu mare expertă, dar o fac cam cum recomandă idaho și de obicei e ok. De obicei. Ieri am urmat pașii obișnuiți, dar când am turnat-o în ceașcă am dat de o poșircă inimaginabilă. Nu știu ce i-am făcut, ce nu i-am făcut, dar era genul de cafea pe care nu le-o dai decât dușmanilor, cu precizarea că e o rețetă exotică – ca să-i vezi cum se chinuie s-o aprecieze.

Deci, o dată ca niciodată, am aruncat cafeaua și mi-am zis că n-are sens să mai fac una, că poate iar o distrug. Am coborât la magazinul local, am înșfăcat patru pliculețe de cafea instant și le-am adus acasă.

N-am mai băut așa ceva de acum doi ani când am mers în Turcia, iar pre-Turcia cred că am mai încercat prin facultate, așa că mi-am studiat prada cu interes. Am văzut că, pe lângă tot felul de alte substanțe dubioase, conțin 60-70% zahăr, ceea ce, ok, le face să fie Cola-urile cafelelor.

Însă surpriza a venit de la Nescafe 3 în 1 cu zahăr brun. Să ne înțelegem, eu n-am luat plicul ăsta pentru că e mai „sănătos” decât altele (dacă vreau sănătate mănânc un broccoli, nu zahăr brun), ci de curiozitate. Dacă e să fiu nebună, măcar să fiu până la capăt.

Hai să vă transcriu lista ingredientelor: zahăr (41,7%), sirop de glucoză, ulei vegetal total hidrogenat din sâmburi de palmier, zahăr brun (10,4%), cafea instant (8,9%), corectori de aciditate (citrați de sodiu, fosfați de potasiu, polifosfați), proteine din lapte (0,9%), zahăr caramelizat, sare, emulgatori ([…]), aromă. Poate conține urme de varietăți de nuci. *Produsul conține o combinație de zahăr brun și zahăr alb.

Da, sună ca lista de substanțe din laboratorul de chimie, dar știam că așa o să fie. La ce nu mă așteptam însă a fost bucata asta de listă: zahăr (41,7%), sirop de glucoză, zahăr brun (10,4%), zahăr caramelizat. Număr acolo 4 tipuri de îndulcitori/zaharuri, dintre care doar unul e zahărul ăla brun căruia i se face reclamă pe plic. E de patru ori mai mult zahăr alb în chestia asta decât zahăr brun.

De ce, mă, de ce? Asta nu înțeleg. Da, zahărul brun e mai scump și lumea nu simte neapărat diferența, dar tu, Nescafe, ai zis că faci cafea solubilă cu așa ceva. Nu te-au luat cumpărătorii la bătaie că vor ei neapărat, nu există probleme de dizolvare a zahărului brun în apă sau de învechire mai rapidă decât în cazul zahărului normal. Știi că lumea crede că ai pus zahăr brun în loc de zahăr normal și că doar nebunii ca mine se uită pe lista de ingrediente. Deci, de ce te prefaci că nu știi și fluieri inocent cu „zahăr brun” scris mare pe plic?

Bine, nu că m-ar interesa pe mine prea tare. Tocmai mi-am turnat pliculețul respectiv într-o cană, am trântit apă fierbinte peste și acum mă mai uit o dată la espressoare, să văd dacă găsesc ceva bun, ca să nu mai ajung la instante mulți ani de zile de acum încolo. Sau, Doamne feri, la poșirca din ibric de ieri (m-o fi atins magia neagră a dușmanilor cu cafeaua aia, că altfel nu-mi explic cum a ajuns atât de proastă).

Câtă cafea beau suedezii?!

Sat, 15 Feb 2014 18:44:55 +0000

Citesc seria Millennium de Stieg Larsson. Romane polițiste, foarte faine, despre care o să discut când o termin. Dar până atunci o chestie mi-a sărit în ochi: câtă cafea beau personajele din roman. La fiecare 3-4 pagini cineva face cafea, bea cafea sau menționează cafeaua. Am căutat pe Google să văd dacă Suedia e cea mai mare consumatoare de cafea din lume. Răspuns: nu, Finlanda e, dar nici Suedia nu e extrem de departe. Conform wikipedia, în Finlanda se beau 12 kg cafea/cap de locuitor. În Suedia, 8,2 kg/cap de locuitor. În România, 2,3 kg/cap de locuitor.

Însă o altă chestie e interesantă: când am căutat pe Google „swedes drink a lot of coffee”, doar la rezultatele 1, 2, 7, 8 și 10 nu era menționat Stieg Larsson. Deci jumătate din rezultate erau legate de cât de multă cafea beau suedezii în cărțile astea. XD

E timpul să-ți rebei cafeaua.

Fri, 10 Jan 2014 08:50:25 +0000

Eram cu un tip.

I-am zis că nu joc prea multe jocuri, că de-abia mi-am dat drumul pe direcția asta. Niște tancuri, niște Tomb Raider. Portal. Chestii.

El era genul care juca mult, așa că mi-a recomandat diverse. I-am zis că ok, o să verific recenzii, aștept reduceri (mari) pe Steam (sau dacă se dau vreodată aproape pe gratis la Humble Bundle, ok).

„A…ha,” a zis. „Tu cumperi jocuri?”

„Dap.” I-am explicat că, în ce mă privește, jocurile sunt un moft, nu o necesitate. Cărțile sunt esențiale (de-aia e plin de cărți prin casă), anumite seriale sunt importante pentru chestiile de fanfiction de care mă ocup sau pentru grupurile din care fac parte, dar la jocuri e ușor de ajuns și sunt relativ în afara experiențelor mele obișnuite. Nu se leagă de alte chestii. Deci, nu piratez jocuri. Eventual le joc la prieteni.

„Eu nu le cumpăr!” a zis. Apoi s-a dat mare, „Eu niciodată n-aș cumpăra un joc!”

„Poftim?” am zis, fără să-mi vină să cred. Pot să înțeleg că cineva n-a cumpărat o chestie de care se bucură, dar că n-ar cumpăra-o e dincolo de puterea mea de înțelegere. Prima spune că n-ai bani, ceea ce nu e greu în .Ro. A doua spune că dacă ai fi bogat le-ai râde în față proștilor care muncesc ca să-ți facă viața mai mișto.

„Le piratez. Și știi ce? Nu valorează nici măcar un dolar.”

„Poftim?” am repetat. Dacă ceva nu valorează nici măcar un dolar pentru mine, înseamnă că-mi irosesc timpul cu acel lucru. Dar el se juca multe, deci…

„Păi adevărul e că după ce le-am jucat o dată, nu le mai joc a doua oară. Și dacă nu le rejoc, valoarea lor e zero. După prima dată, gata. S-a terminat. Nu mai am ce face cu jocul. Degeaba l-am luat, înțelegi?”

Și-a luat o cafea.

M-am întrebat dacă-și rebea cafeaua. Se poate rebea o cafea. O bei o dată, aștepți ceva timp ca să-ți iasă din sistem, o bei din nou. Am decis că trebuie că așa face. În fond cafelele sunt mai scumpe de un dolar.

Cafea turceasă, ceai turcesc

Wed, 11 Sep 2013 11:12:37 +0000

[][1]

Vă tot zic că găsești peste tot cafea și ceai.

Tot ziceam prin comentarii de ceai/cafea la turci – hai să mut converația undeva mai vizibil.

Turcii nu beau. Alcool. Sincer, la ce cantități industriale de alcool beau eu nici n-aș fi observat dacă n-aș fi ieșit seara cu profesorii universitari din Karabuk. La noi tradițional e să se bea alcool în situația asta. La ei? Cafea și/sau ceai.

Băuturile astea sociale apar peste tot. Te invită cineva la el în birou? Primești ceai sau cafea. Te duceai acum x ani în Turcia prin Istanbul? Vânzătorii îți dădeau ceai. Ieși seara? Ceai! Sau cafea.

Cafeaua e de două feluri: turcească, adică de-aia de te duci undeva în oraș s-o bei. E foarte fină, zațul se depune greu la fund și ți se servește în cănițe mici, pe fundul cărora rămâne în cele din urmă un strat de zaț mâlos. Dintr-un motiv pe care nu l-am deslușit încă, e mult mai puțin dură decât a noastră. Acasă beau cafea cu vreo tonă de lapte. Aici nici nu simt că ar trebui. Dacă ești la o cafenea, primești pe aici și niște rahat lângă (cam ca biscuiții/turta dulce din cafenelele noastre).

Și mai e și veșnicul Nescafe, tipul doi de cafea, de care se pare că turcii sunt încântați. Se pare că e chestia care se face pe la muncă.

Ceaiul e, pe aici, negru. Prima oară când l-am băut mi s-a făcut gura pungă atât de tare încât am stat să fac implozie. A doua oară, tot pe acolo. A treia oară am întrebat care e faza cu ceaiul ăsta lăsat prea mult la făcut și am aflat că ceaiul turcesc se face cam așa: se pun o grămadă de frunze, se toarnă puțină apă fierbinte peste și se lasă. Când se servește, se pune din concentratul de ceai și se toarnă apă peste.

Eh, ideea e următoarea: eu sunt obșnuită cu ceaiul negru care se lasă două minute, ca să nu se facă amar și alte alea. Ei sunt obișnuiți cu ceaiul care se lasă câte un sfert de oră – sau dacă nu atât, măcar mult – și se bea pe urmă cu tone de zahăr. Se servește în păhărele mici.

Se beau tone. Deci. Se bea cafea/ceai în loc de cafea, cafea/ceai în loc de sucuri acidulate, cafea/ceai în loc de alcool. Cafeaua și ceaiul sunt peste tot. Te urmăresc. Sunt băuturile sociale.

(am găsit pe net că cică ceaiul de mere și alte alea sunt mai mult iubite și băute de turiști decât de turci)

Lumea literară, prin prisma cafelei

Tue, 06 Aug 2013 09:58:21 +0000

Exemplu de cafea, descriere obiectivă: O cană mare, rotundă, în care se află cafea, lapte, cacao și sirop de mentă. Decorată cu un urs făcut din spumă de lapte.

Denumirea pentru cafeaua de mai sus: Mocchamint.

**Dacă am lua-o ca artă: **Un splendid aranjament de elemente diferite, toate de înaltă calitate, care produc încântare și plăcere.

În istorie:

Dacă am fi fost în Antichitatea Greacă: Cafeaua ar fi făcut referire la Homer și ar fi fost pusă sub egida zeilor.
Dacă am fi fost în Antichitatea Romană: Cafeaua ar fi avut tente politice/sociale.
Dacă am fi fost în Evul Mediu: Cafeaua ar fi fost interzisă pe motive religioase… sau ar fi trecut la creștinism. În cazul poeților îndrăgostiți de cafea, i s-ar fi cântat imnuri caste.
Dacă am fi fost în Renaștere: Ne-am fi adus aminte că parcă era mai bună cafeaua pe vremea grecilor și romanilor. Poate știau ei ceva.
Dacă am fi fost în Clasicism: Cafeaua e excelentă, deseori previzibilă și se face după anumite standarde.
Dacă am fi fost în Sentimentalism: Cafeaua trebuie să o simți! Să o SIMȚI! Să fie! Da! O minunăție! Superbă! Splendidă!
Dacă am fi fost în Romantism: Cafeaua trebuie să fie mai creativă, mai interesantă, mai simbolică, mai fantastică!
**Dacă am fi fost în Naturalism: **Proprietățile cafelei pe care o avem în față depind de paharul în care se află. Cea mai bună cafea e în cele mai bune pahare, pentru că în mod natural aceasta este rânduiala lumii.
Dacă am fi fost în Realism: Cafeaua e aici și acum și reflectă situația concretă în care ne aflăm. Nu e foarte strălucită, nu e foarte sclipitoare, dar spune ceva despre chelnerul care ți-a făcut-o și ți-a adus-o. Spune ceva despre tine, ca băutor.
Dacă am fi fost în Modernism: Cafeaua a fost făcută pe gustul maselor până în clipa de față. A venit însă timpul connoisseur- ilor (nu al cunoscătorilor, că nu știu destule). E timpul să fie combinată cu ghimbir, cu scorțișoară, cu mentă, cu vanilie, cu nucșoară, cu piper sau alte arome, să fie amestecată în toate felurile. Nu contează să le placă maselor, ci să le placă celor care simt cu adevărat splendoarea cafelei în toate formele ei.
**În Postmodernism: **Cafeaua e integrată în social, face referințe la cafele mai vechi, le ia peste picior. Ca să câștige concursuri de cafea, trebuie să fie etnică sau regională, dar cu toții știm de fapt că MacDonald’s face cele mai multe cafele.

Compoziția cafelei:

Plagiat: Furtul cu ceașca din ceașca altcuiva, după care insistența că de fapt tu ai făcut cafeaua.
Pastiche: Folosirea unei părți din cafeaua cuiva, sau a unei cafele foarte asemănătoare pentru a crea ceva complet nou. De exemplu un frappé dintr-un cappuccino.
Imitație: Vezi la cineva o cafea și-ți faci una la fel.
Clișeu: Toată lumea din jurul tău bea cafea cu lapte și o linguriță de zahăr, așa că bei și tu la fel.
Referință: Faci o cafea cu lapte și frișcă – dar înainte să adaugi frișca dedici cafeaua tuturor cafelelor cu lapte din cafenea.

Teoria postmodernă spune că nu poți inventa o cafea cu totul nouă. Întotdeauna cafeaua va fi o combinație de elemente mai vechi – și întotdeauna a fost la fel.

Critică:

Istorică/biografică: Calitatea cafelei e puternic legată de viața celui care a făcut-o, sau măcar de contextul lui social.
Morală/filosofică: Valoarea cafelei constă în a inspira băutorii ei să devină persoane mai bune; sau să-i determine să înțeleagă ceva nou despre univers.
Mimetism: Cafeaua are valoare doar în măsura în care imită adevărurile profunde despre lume, cafea și viață.
Formalism: Cafeaua trebuie studiată cu multă atenție pentru a vedea părțile ei cele mai mici, cele mai subtile, care determină modul în care trebuie apreciată.
Freudiană: O cafea normală e servită într-o cană rotundă, care reprezintă pântecul femeii. Un frappé e servit într-un pahar înalt, cilindric, care sugerează organele genitale masculine. Femeile beau mai des frappé din atracția față de falic, care le lipsește.
Freudiană la extrem: Bărbații care beau frappé au tendințe homoerotice. ****
Simbolică/arhetipală: Negrul reprezintă răul, haosul. Apa reprezintă creația, purificarea, fertilitatea, creșterea. Cafeaua le combină într-o reprezentare perfectă a unei ape negre, o descriere yin-yang a lumii.
Feministă: Faptul că femeile sunt asociate mai tare cu cafeaua, deși și bărbații o beau, e un semn al patriarhiei care impune stereotipuri sociale. Ideea că femeile „stau la o cafea” ca să bârfească e un astfel de exemplu.
Structuralism: Cafeaua nu are sens dacă nu este băută. Nu poate fi interpretată dacă nu știm contextul în care e băută.
Deconstrucție: Cafeaua nu se referă la nimic din lumea reală și uneori se autocontrazice.

Cafeneaua Chicago, Sf. Gheorghe

Tue, 15 Jan 2013 17:05:18 +0000

Am câteva locuri unde-mi place să stau la o cafea. Acasă în Sf. Gheorghe stau mai mult fie prin cafeneaua Chicago, fie prin Tein.

Chicago e o cafenea simpatică și elegantă din centru (lângă BCR), într-o căsuță puțin retrasă de la stradă. Vara poți să stai pe terasă pe niște fotolii și canapele extrem de confortabile, iarna poți sta fie în zona mai zgomotoasă de la parter, fie la etaj, unde e mai retras și intim. Singurele defecte pe care le-am găsit (destul de vizibile, de altfel) e că momentan le-au dispărut meniurile și trebuie să întrebi direct ce și cum și că n-au internet wireless neparolat pentru clienți. Dacă ar avea aș fi mai mult în Chicago, mai puțin în Tein.

Îmi place atmosfera. Are un anumit gen de clasă și eleganță. Eu de obicei evit zona de jos, unde muzica e dată tare și nu ai foarte multă intimitate (e un loc unde mergi cu prietenii) și urc la etaj, unde stau la una dintre cele două mese din zona exterioară, unde bănuiesc că ar fi fost o ditamai terasa înainte să fi fost renovată casa. Te uiți afară prin niște geamuri înalte de sus până jos, pe pereți ai articole din Chicago Tribune, înrămate elegant (e mișto ideea), poți să arunci un ochi pe un televizor fără sunet unde vezi ultimele știri – și îți pui laptopul pe o masă care are exact înălțimea corectă.

Ok, cred că bag lumea în ceață cu ultima frază. Dar uite cum stau lucrurile:

Teoria mesei dintr-o cafenea (valabilă mai ales pentru utilizatori de laptopuri):

Masa trebuie să nu fie nici foarte înaltă, nici foarte joasă. Trebuie să aibă înălțimea propice pentru a discuta cu cineva pe deasupra ei și pentru a putea scrie confortabil la un laptop. E de preferat ca laptopul să ajungă la o înălțime de așa natură încât să poți privi ecranul fără să ții capul prea aplecat și fără să fii cu mâinile prea sus.
Masa trebuie să fie solidă și să nu se clatine. Dacă nu e pot apărea accidente cu pahare răsturnate sau cu cafele împrăștiate peste tot.
Masa trebuie să fie dintr-un materal rezistent la apă. Inevitabil, chiar dacă masa îndeplinește condiția 2, cineva va vărsa ceva pe ea. E un dat al cafenelelor, ceainăriilor și restaurantelor.
Masa trebuie să fie (cel puțin relativ) ușor de mutat. Vor apărea momente când clientul va dori să o mute dintr-un motiv sau altul.
Masa trebuie să fie la o distanță decentă de alte mese. Nimănui nu-i place să se înghesuie.

Ei bine, mesele din cafeneaua Chicago (mai ales cele două pe care le prefer) se supun tuturor condițiilor din Teoria Mesei – Teorie care e valabilă mai ales pentru cei care au venit să facă ceva productiv pe acolo. Eu cum lucrez de „acasă” prefer să mai schimb decorul uneori și ajung de una singură prin diverse localuri. Mai vezi un om, mai traduci zece cuvinte, mai scrii trei. Știți cum e.

Desigur, pot să apreciez și mesele joase, la nivelul genunchiului – și mi se pare că sunt unele și de genul acesta în partea nou deschisă de la Chicago. Sunt perfecte pentru cei care vor să-și pună băutura destul de jos ca să nu trebuiască să spună niciodată, „dă paharul ăla mai la dreapta, că nu te văd”.

Și vorbind de pahare și băuturi – cafeaua lor e absolut superbă. Vara am băut o grămadă de cafe frappe-uri pe terasa lor și pot spune că sunt unele dintre cele mai mișto pe care le-am băut oriunde. Absolut geniale. Frișcă, sirop, cafea, toate bune. Iarna, cum e mai frig, mă bag la Latte Macchiato, uneori cu sirop de ciocolată. E o plăcere.

Când le revin meniurile la normal mă apuc de degustat ce mai au pe acolo. Într-un cuvânt, merită. Altfel n-aș fi stat să povestesc despre ea.