Calatorii on Roxana-Mălina Chirilă

Amsterdam II

Thu, 11 Sep 2014 06:38:12 +0000

Centrul Amsterdamului mi s-a părut puțin murdar la prima vedere. Și la a doua. Și la a treia. Și până la final. Chiștoace de țigări pe străzi, restaurante care erau mai curate afară decât înăuntru. Am speculat îndelung dacă e vorba de o indolență a proprietarilor din zonele turistice, sau de o indolență a olandezilor – cred că e vorba de prima variantă. E ceva din hoardele de turiști care face gazdele să se lase mai tare pe o ureche, cred. Din fericire nu prea tare, doar în privința aspectului mai neîngrijit.

Că tot vorbim de un aspect neîngrijit, dacă tot eram în zonă am intrat și pe la „Muzeul sexului”. E un fel de depozit general de obiecte de toate felurile, aranjate în vitrine, dar altfel oarecum uitate și părăsite acolo. Câteva chestii păreau luate dintr-un fel de „casa groazei” din parcurile de distracții (o cotoroanță de plastic în mărime naturală s-a repezit spre mine dintr-un colț la un moment dat – după momentul inițial de sperietură, am avut un moment de perplexitate: habar n-am ce căuta acolo, nu era pe tematică decât pentru puținii cărora ideea de Baba Cloanța li se pare sexy, dacă or fi existând acești oameni), altele păreau colecționate cu grijă. Benzi desenate, statuete tradiționale din diverse zone ale lumii, diapozitive, poze, picturi, un corset și cea mai urâtă statuie a lui Marilyn Monroe pe care am avut vreodată ocazia s-o văd. Din nefericire, inscripțiile care explicau ce și cum erau trântite în doi peri, unele cu cele mai absurde afirmații (sexul anal vine din SUA, păsămite), deci din punctul de vedere al informațiilor n-am rămas cu mai nimic.

Înapoi la lucruri mai interesante: am fost într-un tur în afara orașului, la Delft și Haga. Ghidul turuia în engleză, spaniolă și germană (până când și-a dat seama că nimeni nu vorbea germana în afară de el) nu absolut perfect, dar mai mult decât inteligibil. Avea tendința să ni se adreseze mereu în engleză cu „my people”, un fel de oamenii buni/poporul meu/oamenii mei. Așa că, o, poporul meu, ne-a spus pe drum încolo că mai demult bogătașii olandezi îngrădeau zone mai mlăștinoase, trânteau o moară în punctul cel mai de jos al zonei îngrădite și scoteau apa de acolo, apoi aveau un teren numai bun pe care îl puteau valorifica.

În Delft e o fabrică de porțelanuri. Bine, când zic fabrică, vreau să spun că sunt ditamai artiștii internaționali, faimoși pentru porțelanurile pictate manual (a căror tehnică au „furat-o” de la chinezi acum câteva sute de ani, apoi au adaptat-o). Am văzut una dintre maestrele pictorițe la lucru, am admirat un Rembrandt reprodus în tonuri de albastru pe porțelan, m-am ferit să mă ating de orice ca să nu sparg ceva și să rămân cu datorii pe următorii treizeci de ani. Am aflat că familia regală olandeză dă frecvent comenzi pe la ei, în special de vaze pentru protocol și vizite în străinătate.

Ni s-a arătat pe scurt cum funcționează procesul de creare a unor porțelanuri: toarnă argila inițială (creată din nu știu ce amestecuri speciale, ca să iasă albă după coacere) în formele de vază/farfurie/ce-o fi, o lasă douăzeci de minute acolo cât să se depună/întărească un strat de argilă pe interiorul formei, toarnă restul de argilă înapoi în vasul inițial, desfac forma și au un vas, în varianta de argilă întărită, dar încă destul de moale. Nu-l lasă mai mult pentru că devine prea gros.

Îl pun apoi la cuptor un timp destul de scurt, îl scot, îl trimit la vopsit, îl dau cu un fel de lac (cred că lac?… n-am înțeles foarte bine ce era), apoi îl bagă din nou la cuptor un timp lung și scot porțelanul în varianta lui finală. Asta pentru picturile manuale, cele de artă, că scot și pe bandă rulantă porțelanuri mai ieftine.

Apoi o, poporul meu (cum ni se tot adresa ghidul), am fost în Haga, care este sediul politic al țării. Nu știu de ce nu e capitala la Haga și e la Amsterdam, dat fiind faptul că toată politica e acolo, dar n-am pătruns încă toate misterele Olandei. Am văzut clădirea parlamentului din Haga (o să pun poze mai încolo, când le scot din aparat, dar din păcate nu sunt prea bune). Am fost plimbați cu autocarul pe lângă ambasade, dintre care multe erau pe aceeași stradă. Am văzut din exterior Palatul Păcii. Am regretat că sunt în plop cu politica și istoria recentă (de fapt cu istoria, punct), pentru că sunt sigură că aș fi fost mai impresionată altfel.

Am fost duși și pe la unul dintre palatele regelui, care arăta surprinzător de neimpresionant. Ghidul ne-a spus că Olanda a fost inițial o republică, dar când Napoleon cucerea în stânga și-n dreapta prin Europa a ajuns să cucerească și Olanda și l-a făcut rege pe fratele lui, Louis. Ei bine, Louis a vrut să se adreseze poporului olandez, doar că nu prea vorbea limba, așa că în loc să spună despre sine că e „Koning van Holland” (regele Olandei), a spus că e „Konijn van ‘Olland” (iepurele Olandei). Și de atunci poporul olandez i-a spus Regele Iepure.

„Dar apoi, o, poporul meu, ne-am bătut cu francezii și i-am învins,” ne-a asigurat ghidul. De atunci încolo Olanda a fost un regat, iar ghidul ne-a tot lăudat monarhia în sus și în jos de ai fi spus că e cea mai tare chestie a olandezilor de la morile de vânt și brânza gouda încoace.

Pentru cei neinteresați de cât de extraordinară e regina Olandei și de cât de bine îi merge cu afacerile cu microcredite (ghidul ăla, o, poporul meu, era și el memorabil), părăsesc povestea monarhiei cât încă mai e interesantă.

Părăsesc și această postare, până scot pozele din aparat (bine, că vor fi foarte „artistice” pentru că am descoperit în Olanda că-mi intrase praf sub lentilă, lucru care îmi dă o scuză pentru lipsa de talent cu aparatul foto).

Amsterdam I

Sat, 06 Sep 2014 13:57:45 +0000

Amsterdam: faimos pentru marijuana din Coffee Shop-uri și pentru Districtul Roșu fix din centrul orașului. Realitatea e foarte asemănătoare, doar că sexul și marijuana umplu doar jumătate din centru, fiind cot la cot cu Steak House-urile care vând fripturi de vită argentiniene (probabil olandezii importă la greu carne de vită din SUA pentru Europa și își iau partea leului), cu magazinele de brânză și cu locurile care vând gofre. Mai găsești și câte un restaurant chinezesc pe ici, pe colo, dar friptura pare să fie baza. (am găsit și ceva locuri în care se face sushi, dintre care unul excelent)

Olanda seamănă cu un fel de anti-Turcia: atât casele tipice, înalte și înguste, din Amsterdam, cât și cele mai noi pe care le-am văzut acum câțiva ani în Rotterdam, au geamuri gigantice, de vezi orice se întâmplă înăuntrul caselor de parcă ar fi vitrine. Atmosfera e relaxată, prietenoasă fără să se bage cineva peste tine, și dacă nu se întâmplă să pici pe lângă chestii care fac gălăgie, e în principiu aproape liniște, oamenii vorbesc la volum normal spre scăzut, de poți să te înțelegi om cu om chiar și în cea mai mare aglomerație. Dacă n-ar fi bicicliștii care zboară cu viteze incredibile pe piste de bicicliști aproape invizibile pentru ochii neavizaților, ai fi aproape în siguranță, pentru că mașinile par inofensive prin comparație. (pentru cei care au ratat experiența mea turcească, turcii au cearșafuri peste balcoane ca să nu cumva să-i vezi relaxându-se, femeile umblă cu baticuri pe cap, nu tu alcool, gălăgie mare, haos și treceri de pietoni inexistente sau ignorate complet. Turcia e un fel de anti-Olanda, în virtutea faptului că tocmai am zis că Olanda e un fel de anti-Turcia. Depinde de unde privești. Interesant e că am văzut femei musulmane cu baticurile-n cap și aici. Mă întreb cum se împacă cu ideea femeilor din vitrine. Oare musulmanele stau și discută în casele proprii despre decadența societății actuale? Despre cât de rău a ajuns omenirea? Mi le pot imagina făcând exact așa.)

Orașul fiind turistic, mai ales în centru, te poți orienta în așa fel încât să profiți de tururi pentru turiști și să se profite de tine prin țepe pentru turiști. Noroc că țepele sunt relativ mici și te poți trezi maxim cu un sandwich de doi bani vândut la preț de revelație culinară. În rest, pare ok.

În ce privește tururile pentru turiști, am fost cu barca pe unele dintre faimoasele lor canale într-un „100 Highlights Tour”, din care nu toate highlight-urile erau tocmai extrem de interesante (o parcare cu 2500 de biciclete, fascinant?…), dar unele lucruri mi-au rămas în minte. Probabil că alea erau cele pe care se bazau, unele dintre cele 100 fiind acolo doar ca să umple numerele de la 70 la 100 sau ceva de genul.

Ce mi s-a părut interesant: Amsterdamul vechi este construit pe bârne pentru că, la fel ca în cazul Veneției, pământul de la suprafață e mlăștinos și instabil, așa că au trebuit să ajungă la stratul solid de dedesubt – inițial cu trunchiuri de copaci de vreo 10-12 metri pe care au construit clădirile. Astăzi folosesc piloane de beton. Casele sunt înguste și înalte, cu scări identice din punctul de vedere al trăsăturilor. Așa că nu prea poți să urci mobila pe ele – ce e de făcut? Păi, se pune o bârnă care iese orizontal din casă la nivelul acoperișului. Bârna are un cârlig la capăt, când e cazul se trece pe acolo o funie și mobila se urcă pe geam.

Am dat o tură și prin Muzeul Național Maritim, care e genul de loc unde poți să pierzi multe ore. Au o replică în mărime naturală a corabiei „Amsterdam” care a aparținut de Dutch East India Company (și al cărei original s-a scufundat pe lângă Hastings) prin care poți să te plimbi să vezi unde dormea echipajul, cabinele pentru pasageri, cala – tot. Locul e pregătit și pentru copii. Chiar erau câțiva care alergau pe punte pe-acolo și care se jucau prin cală.

Clădirea efectivă a muzeului e împărțită în trei aripi, fiecare cu specificul ei: obiecte, experiență și povești. Am vizitat doar două aripi, cea cu obiectele și cea cu poveștile (pentru cea cu experiența trebuia să mergi cu grupul). Aripa cu poveștile era multimedia, cu filmări proiectate pe pereți cu coloniști și olandezi rămași acasă, un film de la o vânătoare de balene – și existau câteva locuri unde te puteai juca, de exemplu, stabilindu-ți itinerarii de la Rotterdam la Amsterdam pe vremea când era greu de ajuns dintr-o parte în alta, sau vânzând și cumpărând mărfuri prin diverse porturi, a la negustori olandezi, și încercând să nu dai faliment.

Aripa de obiecte avea tot felul de modele de iahturi, de picturi maritime, de octante și sextante, de atlase vechi, de galioane, de cupe de argint și de pahare de sticlă pe care erau desenate corăbii. Din loc în loc puteai să asculți povești despre respectivele obiecte, fie în olandeză (nu era cazul la mine), fie în engleză. Cred că n-am găsit colțișor din muzeul ăla care să nu fie pus la punct cu grijă și care să nu beneficieze de tehnologie cu aerul că de-abia aștepta să se inventeze diverse lucruri ca să se poată folosi de ele ca să-și împlinească misiunea mai bine, de la atlase pe care le puteai vedea pe viu deschise la o anumită pagină, și pe care le puteai răsfoi digital pe un touchscreen, la proiecția unor mini-filmulețe cu olandezi de epocă explicându-și viața printre exponate.

…continuarea după ce mă mai plimb puțin (și după ce mai ajung și prin alte locuri – că azi am făcut ture pe străzi și m-am rătăcit în librării cu cărți în engleză; noroc că nu-i problemă să aduci peste graniță marfă „de contrabandă” cum ar fi Frank Miller și Alan Moore.)

Drumuri turcești

Sat, 07 Sep 2013 13:50:58 +0000

Drumurile turcești sunt foarte bune. Știu, pentru că azi am fost pe ele toată ziua ca să ajung la Karabük (e prima și ultima oară că mă complic să-l scriu cu ü).

Sunt obosită ruptă. Ieri pe la 9:30, ora CFR-ului (a se citi 10:40), m-am suit în tren la Brașov, am ajuns la București pe la 1, am luat autobuzul spre Istanbul din celălalt capăt de oraș la 5, am ajuns la Istanbul la 5 sau 6 (cât o fi fost) și în Karabuk pe la 1.

Despre Turcia:

diferența de fus orar e 0. În ciuda faptului că lumea se chinuie tare să adauge o oră-două ca să estimeze corect timpul, sunt chiar pe același fus orar ca noi. V-ați obișnuit prea tare să schimbați ceasurile în Ungaria…
da, chiar se plimbă tipe îmbrăcate în haine lungi și negre și cu baticele pe cap, printre cele care se îmbracă ca noi. Estimez că vreo treime-jumătate se plimbă așa (deși cât m-am uitat pe străzi veneau calupuri, ba vedeam aproape doar așa, ba vedeam aproape doar invers, așa că nu pot să fac o estimare foarte clară)
peisajul e plin de dealuri. Și dealuri. Și încă vreo câteva dealuri. Și după ce ai terminat cu dealurile, mai apar câteva dealuri. După 6 ore de mers cu autobuzul prin dealuri, tot în dealuri ești. Dar dacă o să văd vreunul mai mare, o să-l numesc „munte”, în onoarea Lindei. Pentru variație.
au niște autogări mult mai mișto decât gările noastre (se pare că nu prea au gări, așa că compensează).
toată iarba de pe dealurile alea multe e galbenă. Cică e verde vreo săptămână pe an, că pe urmă gata. Așa că prin fața caselor, când vezi iarbă verde-verde, înseamnă că o udă cu instalații de-alea pe sub pământ.
e un parc în fața casei, în care iarba e deprimant de moartă. Dar nu-i nimic, că dacă mai insistă puțin tipul care cântă la mochee o trezește din morți cu vocea lui.

Alte chestii, gen cum am ajuns aici șamd, când sunt mai trează.

Viața ca o boală

Tue, 16 Jul 2013 09:55:27 +0000

Când m-am întors de la mare am descoperit diferența dintre CFR și Regiotrans. Nu e vorba doar de vagoane mai curate și de faptul că-ți iei bilet direct în tren. E vorba de pensionari. La CFR e plin de ei. La Regiotrans n-am zărit.

Trenurile CFR sunt locul unde am aflat pentru prima oară că poporul român e bolnav. Dar nu puțin bolnav – bolnav de te miri că a supraviețuit până în ziua de azi. Speranța de viață e incredibil de mare pentru bolile care năpăstuiesc poporul – pensionarii și cei aproape de pensionare suferă. Suferă de inimă, suferă de ficat, suferă de bilă și de fiere, de reumatism și de tensiune, de diabet și de splină, de unghii încărnate și de rinichi, de cancer și hemoroizi, de Parkinson, de ulcer și de urechi. Singurul lucru de care nu suferă pensionarii e de apendic, că l-au scos din tinerețe – sau oricum nu mai contează. Restl de afecțiuni, în afară de amigdale și apendice, sunt prezente în toate combinațiile posibile și dacă mergi cu trenul ai șanse să afli că X era așa de bolnav de nu știu ce că au trebuit să-i facă o clismă, de i s-a umflat burta uite-atâta. Și totuși nu ieșea apa cu toate cele din el!

Dragi pensionari și bătrâni care suferiți de toate cele în mod grafic, explicit, zgomotos și în descrieri mult prea detaliate: este un miracol că mai sunteți în viață. Felicitări! În ciuda faptului că sunteți cele mai agasante creaturi de pe planetă în afară de purici și țânțari, ați reușit să scăpați cu viață dintr-un număr de călătorii pe tren în care companionii de drum v-au blestemat pe voi și și-au blestemat și lor zilele.

Da, ok. Suferiți. Sistemul de sănătate din România e un rahat pe băț. Dar nu pot să nu mă întreb ce ați făcut toată viața – pentru că se pare că sunteți doar o rană continuă, o boală pe picioare, o plângere constantă. Rareori auzi pe cineva care să povestească de copii, de nepoți, de câini sau de grădină – și și atunci, poate copiii suferă de o boală, nepoții au făcut apendicită, câinii au murit și grădina s-a uscat. Nu cer literatură, filozofie, istorie. Mă întreb însă și eu dacă pensionarul român mai face și altceva în afară de bolit. Poate că generația lor a început să simtă o neplăcere la 30 de ani, o durere pe la 40, o boală pe la 50, o boală mai rea pe la 60 și pe urmă s-a târât cu greu până la 70, dar la 80 își atinge apogeul de suferință, dacă nu a murit deja.

Sau poate că cei care au ceva de făcut cu viața lor în ciuda bolilor și suferinței pur și simplu evită trenurile. Anul trecut m-am întâlnit după un număr de ani cu mama unei mătuși, o bătrână pe la vreo 80-și de ani. Era prin bucătărie, gătea și îl boscorodea pe Ponta. Mi-a spus că la cei 84 de ani ai ei se simte bine și vioaie. (mă rog, mătușă-mea a râs de ea la faza asta, că-și umflase vârsta cu vreo 2 ani). Și mi-am zis, uite, dom’le, există oameni care nu trag să moară de la 60 de ani încolo. Chiar dacă mult mai mulți trăiesc viața ca o boală.