Calculatoare on Roxana-Mălina Chirilă

Cum să-ți tai singur accesul la un site (Windows + Linux)

Fri, 08 Aug 2014 05:38:04 +0000

Hai să spunem că te-a supărat un site. Dar te-a supărat rău-rău, nu mai vrei să intri acolo. Nu mai vrei să-l vezi. Poate că are reclame aiurea, poate e cu viruși sau poate pur și simplu nu-ți place de figura deținătorului. Poate ai intrat pe un blog sau forum și ai strigat „Nu mă voi mai întoarce niciodată!” și ți-e greu să te ții de cuvânt. Sau poate e Facebook și ai de lucru și dacă nu elimini tentația nu ajungi nicăieri.

Cea mai simplă variantă de a te autobana, fără software în plus, fără nimic de downloadat, fără să instalezi nimic, și care să meargă pe toate browserele, e varianta manuală, cea pe care o folosesc eu.

Pasul 1: Deschizi Notepad. Ca administrator.

Cauți Notepad în meniul de start, dai click dreapta și selectezi „Run as administrator”.

Pasul 2: Deschizi (în Notepad) fișierul hosts

Te duci la File -> Open. Acolo intri în C:\Windows<span style=“color: #000000;">system32\drivers\etc<a href=“http://roxanamchirila.com/wp-content/uploads/2014/08/tutorial-site-ban-2.png">

În primă fază nu vezi nimic acolo – pare să fie gol. Așa că merge pe butonul unde spune „Text documents (.txt)” și modifici, ca să vezi toate tipurile de fișiere. („All files (*.*)”)

Deschizi hosts.

Pasul 3: Pui site-urile pe „lista neagră”

Cobori după tot restul textului și scrii 0.0.0.0, apoi adaugi adresa site-ului pe care nu vrei să-l mai vezi. Dacă vrei să scapi și de alte site-uri, rând nou, 0.0.0.0, adresa site-ului. Când termini, salvezi.

Dacă vrei vreodată să te de-banezi, trebuie să faci același proces (deschis Notepad ca administrator, găsit fișierul), doar că trebuie să ștergi site-ul din listă.

Nu poți face asta decât ca administrator. Dacă nu faci primul pas, n-o să reușești să modifici fișierul, calculatorul o să te anunțe că, pe scurt, n-ai nivelul pentru așa ceva.

E simplu.

LE: Ethan Fleoschovitz zice că în Linux e la fel de simplu (pentru că explicațiile de mai sus sunt foarte detaliate, mă simt nevoită să adaug: deschideți un terminal (ctrl+alt+t) și scrieți ce-a spus el):

sudo vim /etc/hosts
————————————–
# adaugi linia
127.0.0.1 rapcea.ro
————————————–

Reversul testului Turing

Fri, 28 Feb 2014 21:00:38 +0000

În 1950, când calculatoarele erau într-o fază de început, lumea își punea veșnicele întrebări filozofice de început de tehnologie. În cazul de față, una dintre întrebări era: pot mașinăriile să gândească?

Alan Turing, unul dintre geniile care se ocupau de mașinăriile astea noi și gigantice(și care a lucrat din greu la descifrarea Enigmei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), a scris un eseu în care zicea că gândirea e greu de definit. Așa că a propus un alt test: ar putea un calculator să imite cu succes un om în fața altui om? Cu alte cuvinte, dacă cineva are în față un ecran și conversează ori cu un calculator, ori cu un om, poate să nu-și dea seama de diferență? Dacă e posibil, atunci se poate spune că acel calculator ar gândi.

Definiția a fost întoarsă pe toate părțile și a ridicat tot felul de obiecții de-a lungul timpului.

Problema cea mai mare cu ideea asta, însă, e că puțin mai des decât mi-aș dori dau peste persoane care scriu pe internet și care seamănă atât de mult cu niște spambots (adică programe făcute ca să spamuiască și să imite extrem de vag oamenii) încât mi-e greu să disting între stupiditate artificială și stupiditate naturală.

E un fel de revers al testului Turing. Nu știi dacă ce ai în față e un calculator sau un om, dar din cu totul alte motive decât putea Alan Turing în 1950, în perioadă de entuziasm al noilor descoperiri, să conceapă.

Întrebarea se pune: se poate considera că un astfel de individ gândește?

[Acest artiol a fost scris cu un sentiment de ironie profundă.]

Femeia cu părul ca Firefox

Thu, 27 Feb 2014 15:23:44 +0000

Azi o prietenă a adus vorba de femei în știință/politică/etc. Așa că am pomenit-o pe Mitchell Baker, tipa care e la vârful Fundației Mozilla (Mozilla ca în „Mozilla Firefox”).

„O știi, nu?” am întrebat-o. „E tipa aia care are părul ca Firefox.”

Pentru că are o coafură atât de distinctă (și pentru că e Mitchell Baker de la Mozilla), da, o știa.

Mitchell Baker

Prima oară când am văzut-o era în timpul unui curs deschis despre istoria internetului, când povestea de începuturile browser-elor, de open source și de tot felul de probleme și chestii interesante:

Jocurile pe calculator II: despre artă și istoria disprețului

Sun, 26 Jan 2014 10:01:02 +0000

[][1]

Testamentul lui Sherlock Holmes.

Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă?

N-am inventat-o eu. Există două curente de gândire, care spun așa: 1. da; 2. nu, dar conțin elemente artistice (muzică, artă vizuală). Unii ar merge suficient de departe cu raționamentul ăsta încât să spună că, dacă jocurile pe calculator nu sunt artă, sunt doar pierdere de vreme și ne mănâncă timpul în care am putea să ne culturalizăm (vezi comentarille legate de Roger Ebert, Michael Samyn și Auriea Harvey din articolul de pe wiki).

Nimeni nu spune că n-ar conține elemente artistice, deci. Găsești muzică, artă vizuală, poveste șamd. în o grămadă de jocuri. Întrebarea e dacă toate astea combinate duc la artă sau nu. Părerea mea e că da. Părerea altora e că nu.

De ce nu: jucătorul interacționează cu jocul (și îl poate câștiga sau pierde); nu prea există jocuri de valoarea lui Dostoevsky sau a lui Bach. De ce da: pentru că în ciuda ideilor precedente din acest paragraf, jocurile sunt capabile să ne spună o poveste, să ne impresioneze artistic/estetic.

Jucători și actori

Îmi place la nebunie să duc lucrurile la limită și să văd ce se întâmplă. Jucătorul interacționează cu jocul, ceea ce face ca jocurile să semene mai puțin cu filmele, cărțile, muzica, teatrul, baletul etc., la care tipuri de artă suntem spectatori.

Hm. Unu: dacă eu stau și mă uit peste umărul unui jucător, voi fi lipsită de capacitatea de a interacționa cu jocul. Voi privi ecranul și voi asculta coloana sonoră -- experiența mea va fi cea a unui spectator de film. Desigur, un film destul de prost de obicei, pentru că se lungește pe o grămadă de ore, nu prea excelează la montaj, merge lent șamd. Dar experiența e, altfel, similară. E un joc mai artă când e observat, și nu jucat?

Doi: pentru actorul de teatru, piesa în care joacă e artă? El nu are același rol cu al spectatorilor lui. Nu are aceleași trăiri. Nu vede totul din exterior. El e cel care știe tot despre piesă, are fiecare pas pregătit și îl face când e necesar. Pentru el piesa e artă?

Avem conceptul de „artă”, dar ca multe alte concepte/cuvinte, e unul creat pentru a desemna ceva din realitatea noastră, nu un adevăr suprem despre univers. Da, avem dicționare care teoretic ne spun ce înseamnă anumite cuvinte, dar asta înseamnă doar că ne spun doar utilizările lor curente, nu un adevăr suprem, filozofic. Și deseori ajungem să ne certăm pentru chestii care sunt, de fapt, terminologie (v-o spun ca o umanistă care s-a dat des cu capul de masă ascultând dezbateri).

Dacă dați pe dexonline, o să vedeți că arta e definită vag, tentativ. Îmi place aia cu „Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific”. Dar în principiu definițiile sunt de acord că arta e cu frumosul, poate eventual și cu talentul, geniul sau conștiința socială. Adevărul e că arta e genul ăla de concept pe care-l prinzi din mers și legat de care îți formezi o mică filozofie proprie. Arta e doar cea excepțională. Arta e doar nu-știu-de-care. Arta e orice e frumos și făcut de om.

Din punctul meu subiectiv de vedere, arta e chestia aia care țintește către profunzime/distracție/frumusețe prin manipularea semnelor culturale. Unde „semne culturale” e o chestie vagă, recunosc („semn” e folosit cu înțelesul lingvistic, adică un lucru care trimite la altul -- gen cuvântul „câine” trimite la ideea de câine). Mă gândesc așa: în general arta ne „manipulează” percepțiile. Ne face să simțim ceva estetic punându-ne în față anumite elemente pe care noi le percepem în moduri oarecum previzibile. Folosirea anumitor culori în pictură, plasarea unui element într-o poză sau într-un tablou, folosirea unor clișee sau idei cunoscute de toată lumea.

Toată arta este o continuă referire la ceea ce știm deja, folosește trimiteri care ne pun într-o anumită stare, ne creează anumite emoții. Chestia asta e cea mai clară când arta e clar delimitată: poezia cu rimă și ritm, poezia aliterată, comparațiile, metaforele, epitetele -- care odată de nedezlipit de literatură („glaukopis Athena” -- Atena cu ochii strălucitori a lui Homer; „kusa makura” în poezia japoneză tradițională, însemnând „perna de iarbă” și semnificând o călătorie). Și e clară și când se trece de la o cultură la alta și se pierde semnificația semnelor folosite de artist (de unde și problemele de traducere). De exemplu, cine are chef să se uite la o piesă de teatru No va putea vedea că e ciudată și de neînțeles (dacă n-are cultura necesară în spate; eu recunosc că n-o am).

E piesa de teatru artă pentru actor? Actorul e un artist, un manipulator al percepției celorlalți. Bănuiesc că și el are anumite experiențe estetice în momentul în care joacă, pentru că eu am astfel de experiențe când scriu. Sunt deopotrivă artistă și spectatoare. Consider literatura a fi artă și în momentul în care eu sunt cea care o produc.

Jucătorul însă nu este un creator. El este un beneficiar al actului de creație al altcuiva -- chiar dacă el poate câștiga un joc, câștigă mergând până la capăt. Necesită mai mult efort decât uitatul la televizor, dar acțiunea se petrece între limite setate de creatorul jocului. La întrebarea „ce este acolo în depărtare?” nu se poate răspunde, la fel cum nu știm cum arată picioarele Gioccondei. Când joci, anumite gesturi (e nevoie de dexteritate/să înțelegi șpilul, dar nu peste măsură) te conduc către anumite rezultate. Uneori te conduc către finaluri alternative în care personajul tău moare, dar finalurile alternative nu sunt necunoscute nici în literatură.

Jucătorul pășește în ritmul lui, dar conform unei coreografii date. Uneori jocul are mai multe de zis, alteori are prea puține. Părerea mea e că pe măsură ce trece timpul creatorii de jocuri explorează din ce în ce mai mult tehnicile pe care le au la dispoziție, încep să-și înțeleagă posibilitățile și creează jocuri din ce în ce mai ambițioase, interesante, profunde, care să merite.

Problema cu jocurile pe calculator e că sunt noi. Și sunt tratate ca oricare altă artă la început: cu dispreț. Și toate artele au un început...

Să însemne asta că în trecut și literatura era considerată o artă de doi bani? Literatura, care acum e pusă pe piedestal? Aia pe care o apreciem în expresii gen „om citit” și în versuri dulci-pompoase gen „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cumpănită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”?

Normal că da!

Două cuvinte despre istoria disprețului literaturii

Platon, 360 BC (Republica):

„toate imitațiile poetice dăunează înțelegerii celor care le ascultă, iar a le cunoaște adevărata natură e singurul lor antidot”
„La fel cum într-un oraș când celor răi li se permite să aibă autoritate și cei buni sunt puși deoparte, la fel și în sufletul omului, după cum ziceam, poetul care imită realitatea sădește o constituție rea, pentru că îi face pe plac naturii iraționale care nu are discernământ asupra a ceea ce e superior sau inferior, ci crede că același lucru e odată mare și odată mic – este un făcător de imagini și e departe de adevăr.”

Pe la 1600, Sir Philip Sydney apăra poezia ca fiind o chestie utilă și folositoare, nu dăunătoare. Spune că îmbină utilul și plăcutul. Evident, nu făcea asta pentru că toată lumea din epocă adora literatura și o considera extrem de importantă.

Ce aveau toți cu poezia? Era varianta standard de scriere a ficțiunii la momentul respectiv. Proza era păstrată pentru alte tipuri de scriere, nu pentru varianta cea mai artistică a literaturii (care-i cuprindea pe Homer, Dante, Chaucer, Milton – și și teatrul era scris în versuri, da?). Pentru că, evident, proza era inferioară, nu era la fel de nobilă, cultivată etc. Chestie valabilă nu doar în Europa, ci și în Orient: japonezii considerau în vremuri de demult că proza era vulgară, inferioară și deci numai femeile se ocupau de ea.

Chestia e, evident, că în ambele cazuri literatura ca artă era într-un stadiu oarecum incipient. Grecii erau încântați de Homer (era până și învățat în școala primară în Atena), dar în rest povestea e mai puțin clară. Citatele de mai sus din Platon spun că literatura nu era universal privită ca fiind importantă (sau bună). Îi răspunde Aristotel, inventând ideea de catharsis, dar ideea de critică e deja în ring – în afară de cultul lui Homer, unde se situează inventatorii de ficțiune? Greu de zis. Eschil (dramaturgul considerat „părintele tragediei”) a ales ca epitaful lui să menționeze că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. Dacă mai adaugi și faptul că grecii considerau că Iliada e corectă din punct de vedere istoric (cel puțin la nivelul faptelor umane), problema devine chiar spinoasă.

Dăm pe repede: Imperiul Roman, cu alte texte de toate felurile. Apoi o cădere a literaturii în general, odată cu venirea creștinismului și întoarcerea puternică spre spiritualitate. Ceva literatură mai există, dar nu are importanța/forța filozofică-rafinată de mai demult. Prin secolul 10 a început să se reinventeze teatrul prin piese religioase („mistere”, care reprezentau diverse miracole, și mai târziu prin piese moralizatoare (Everyman, de exemplu)). Regele Arthur a apărut ca pseudo-istorie. Alte povești cavalerești. Alegorii. Apoi se redescoperă textele grecilor și ale romanilor, se descoperă Lumea Nouă, se inventează tiparul. Lumea se schimbă, literatura reînflorește.

Dar are vreo valoare? E greu de zis. E utilă la ceva? Philip Sydney explică mai sus că da. George Puttenam insistă și el, tot în secolul 16, că poezia are rolul de a face omul mai bun – și că poeții au fost primii preoți, profeți, legislatori și conducători ai lumii. O exagerare, dar din nou din dorința de a spune că literatura inventantă are un sens. Are o valoare. Are ceva care o face să merite să fie citită. (Ca idee, pe vremea respectivă originalitatea nu era o chestie foarte relevantă, așa că un scriitor avea șanse să manifeste spiritul epocii și temele epocii mai degrabă decât idei speciale și noi – valabil și pentru apologeții poeziei, și pentru Shakespeare)

Acuzațiile, apărarea, vociferările fac parte apoi din cam toate schimbările mari din literatură. Lucrurile se făceau deja într-un fel bine stabilit, chestia asta nouă e lipsită de valoare! Chestia veche e prea scorțoasă și învechită! Fiecare cu durerile. Valoarea unui curent nou e evidentă doar când te uiți înapoi: n-ai cum să știi că va urma un Shakespeare, un Tolstoi, un Joyce, un Fowles.

Neîncrederea într-o chestie nouă e evidentă și în alte direcții: fotografia a fost ținta scepticismului (nu e artă pentru că e făcută cu un aparat; va fi utilă în artă, dar nu are același grad de creativitate ca o pictură), filmele idem, televiziunea la fel.

În anumite cazuri arta a fost chiar „rea”. Benzile desenate au fost blamate multă vreme pentru violența adolescenților, au fost reglementate de autorități, au fost orientate spre un public tânăr, au fost împărțite în genuri populare clare, care le-au impus anumite direcții în care cu greu puteau crește (reguli: fără persoane cu dizabilități, acțiunile criminale trebuie să fie mereu sordide, polițiștii și alte persoane de partea legii trebuie să fie mereu oameni buni și respectuoși, binele câștigă, fără înjurături etc.).

Dar, de la un anumit punct încolo a început o revoltă împotriva regulilor, o căutare a unor lucruri mai profunde, o încercare de a realiza proiecte mai ambițioase. Artiștii au început să se ia în serios. Rezultatul? Transmetropolitan, Sandman, Maus, V for Vendetta, benzi desenate care stau în picioare liniștit și în comparație cu cărțile. Se explorează posibilitățile combinațiilor de artă/scris, se ajunge la proiecte explozive, pline de detalii zgomotoase – sau la o simplitate apăsătoare. Benzi desenate biografice, autobiografice, pline de referiri literare sau de sarcasm satiric. Cresc, devin o artă de sine stătătoare.

Și acum, jocurile pe calculator: noi, mult mai noi chiar și decât benzile desenate. De foarte multe tipuri, cu foarte multe tipuri de joc. Acuzate des de violență. Însă senzația mea e că încep să-și găsească modalitățile de exprimare și să se dezvolte ca artă, nu doar ca distracție. Există jocuri capabile să-ți schimbe viziunea despre lume, să-ți spună un adevăr profund, să reflecte ceva extraordinar din viață? Depinde. Nu toți oamenii sunt transformați de aceeași carte. Întrebarea e, deci: au jocurile posibilitatea să facă ceea ce face arta consacrată?

Părerea mea e că da. Și voi vorbi despre asta într-un articol viitor.

Jocurile pe calculator, sau corupătorul de minori și de majori

Wed, 22 Jan 2014 09:51:03 +0000

[][1]

Alice: Madness Returns ~~”Trebuie făcute sacrificii.” „Cei care zic asta vor de obicei să spună că trebuie făcute de alții.”~~

La un Google scurt, am găsit două tipuri de articole despre jocuri pe calculator, care să nu fie scrise de jucători: jocurile sunt rele; și jocurile sunt educative, deci utile – când sunt jocuri educative. Eventual mai găsești combinații între cele două tipuri de articol, dar creativitatea autorilor se oprește, insipid, asupra unor probleme care sunt departe de o viziune de ansamblu. E ca și cum am discuta despre cărți cam așa: „Cauzează miopie, dar pot fi manuale.”

Întâmplător, jocurile sunt mai mult decât un click-click-click care, metaforic vorbind, echivalează cu un genocid – și care se termină funest cu un ecran negru pe care scrie „adicția continuă”. Așa că, pe parcursul unei serii de articole, am de gând să discut mai multe aspecte legate de jocurile pe calculator, privite nu atât prin prisma utilității, ci mai ales prin cea a artei. De ce o serie? Pentru că altfel articolul ăsta ar ajunge la dimensiuni inadmisibile pentru blog. De ce artă? Pentru că eu cu asta mă ocup.

Teme: efectele nocive ale jocurilor și dependența, tratate pe scurt (articolul de față); elemente artistice din jocuri – muzică, grafică, poveste (da, o să dau exemple de chestii mișto); jocurile ca artă/non-artă; o istorie a disprețului literar, care e surprinzător de asemănător cu disprețul de azi față de jocuri; violența jocurilor; femeile și jocurile pe calculator; o să discut și în despre anumite jocuri care mi s-au părut mișto.

Bineînțeles, fiind o umanistă și tocilară, discuția o să se întindă în tot felul de direcții. Când vă prezint ideile altora, o să menționez autorul (eventual și titlul cărții, dacă e o carte, și dacă mă apucă frenezia, și numărul paginii) – când pot și am la ce, dau link către sursă.

Bun, acuma că am stabilit termenii problemei, hai să trecem la primul subiect, care nu e foarte interesant, dar mi se pare necesar în contextul unui anumit curent de gândire.

Jocurile – corupătorul de minori; și de majori.

Câteva chestii pe care le-am remarcat prin articole care ne avertizează că jocurile au efecte secundare nasoale:

jocurile creează dependență. Varianta 1: explicație științifică. Varianta 2: explicație religioasă. Varianta 3: anecdotă.
jocurile au efecte nasoale pentru sănătate. Sunt articole care discută de toate, de la probleme cu tendoane și încheieturi, la tedința de a vedea viața ca un joc, la creșterea agresivității, la migrene și moarte.
jocurile duc la probleme legate de atenție.

Bun. Toate chestiile de mai sus sunt valabile, cu mențiunea că sunt despre jucat în exces. Acuma, o chestie: în momentul în care îți forțezi corpul, nu contează din ce cauză o faci. Poate muncești prea mult, poate te joci prea mult. Corpul nu știe. Corpului nu-i pasă. Dacă forțezi, o să existe consecințe.

Deci, în momentul în care o știre îmi zice „Un caz clar este acela al unui barbat de 28 de ani care s-a prabusit dupa ce a jucat „Starcraft” intr-un Internet Cafe in Taegu, Coreea de Sud, timp de 72 de ore”, eu o citesc așa: un tip de 28 de ani din Coreea de Sud a fost un idiot care nu și-a dat seama că se torturează și, în consecință, a murit.

Știrea sugerează că e vina lui Starcraft, dar s-au vândut vreo 11 milioane de jocuri Starcraft și, în mod clar, n-avem 11 milioane de morți, pentru că cineva ar fi remarcat că o populație cât a Greciei a murit din cauza unui joc. Sau barem să fie 1 milion de morți. Sau 100.000. Sau 60.000, câți are orașul meu natal. Sau 10.000. Sau 1000. Nu, aveam un caz în care un idiot a murit aiurea. Și dacă ar fi trei, sau cinci, sau zece, tot idioți ar fi.

Sunt mulți oameni care au probleme de sănătate pentru că trag de ei aiurea. Nu e vorba de jocuri, e vorba de un fel de nepăsare față de sine și de inconștiență legată de propriile limite. În anul I de facultate, o colegă de la japoneză a lipsit două luni de la școală pentru că se chinuia atât de tare să exceleze la toate încât a cedat și a trebuit să rămână acasă până și-a revenit. Tipa învăța de dimineața până seara, dormea pe apucate, trăgea de ea și se simțea, spunea ea, excelent. Până au forțat-o să rămână la pat pentru că intrase într-un fel de hiperactivitate autodistructivă.

Am lucrat o vreme ca scenaristă pentru o emisiune TV. Am plecat după un sezon, dar am auzit după că una dintre tipe – cred că cea care muta înregistrările de pe casete pe calculator și le eticheta până târziu în noapte – cedase fizic și a ajuns cu ambulanța la spital. Aceeași problemă, epuizare.

Pentru că japonezii sunt speciali și trag de ei mai tare decât restul lumii, au inventat termenul de karoshi, moarte din cauza muncii. Sunt sute de cazuri anual.

Problema nu sunt jocurile, ci inconștiența. Orice exagerare pe termen lung tinde să fie nocivă, fie că exagerăm cu muncitul, cu învățatul, cu jucatul, sau cu sportul. Când simți că ai probleme, te oprești, iei o pauză. Te dor degetele? Nu mai tasta. Te dor genunchii? Fă o pauză de la sport. Dormi 5 ore pe noapte și ți se pare normal? Ia-ți o vacanță. N-ai timp de tine? Renunță la ceva din ce faci. Diferența dintre cineva care cedează fizic din cauza muncii și cineva care o face din cauza jocurilor e că percepem prima chestie ca fiind utilă, până la un punct eventual chiar lăudabilă („Uite câte face X! E muncitor! E harnic!”), iar a doua ca fiind inutilă și doar dăunătoare („Uite ce și-a stricat sănătatea degeaba”). Dar rezultatul fizic e că amândoi au probleme. Amândoi se autodistrug, mai lent sau mai rapid.

Cheia pentru a rezolva problemele legate de jocuri nu e renunțatul la jocuri. E variația. Faci și altceva. Mergi să te plimbi, te întâlnești cu alți oameni, citești câteva pagini dintr-o carte, faci niște sport, înveți niște chestii interesante. Te asiguri că ai o viață variată, că schimbi macazul din când în când, că ai grijă de tine. Dacă într-o zi ai jucat ceva de dimineața până seara (se întâmplă uneori), a doua zi iei o pauză și te duci să faci alte chestii. E valabil și pentru cei care lucrează prea mult. E valabil și pentru cei care învață prea mult.

Cu asta, am terminat cu aspectul introductiv „ATENȚIE! JOCURILE POT DĂUNA GRAV SĂNĂTĂȚII!” De data viitoare discutăm ce sunt jocurile și ce au ele interesant, de apreciat, mișto. Pentru că au o grămadă de aspecte faine. 😉

Contorul de Facebook, o țeapă mică, dar onestă.

Mon, 13 Jan 2014 09:10:10 +0000

Am un blog destul de mic, fără articole care se propagă viral pe tot internetul. Ceea ce înseamnă, printre altele, că pot să observ mai ușor anumite fenomene. 😀

De exemplu, Facebook.

[][1]

Două contoare de Facebook: pe cel de sus scrie „Facebook”, pe cel de jos scrie „Like”.

Dacă vă uitați la sfârșitul articolelor mele (sau pe prima pagină a blogului, unde vedeți o grămadă de articole), o să vedeți că lângă butonul de Facebook e un număr. Un contor. Dar ce fel de contor? Contor de like-uri? Contor de share? Contor de ce? Lumea presupune că e contor de like și share. Că aia are logică. Plus că scrie uneori pe el „Like”. Dar presupunerea e greșită.

Ieri, fiind duminică, a intrat mai puțină lume ca de obicei pe blog și nici obișnuiții nu s-au înghesuit să comenteze pe articole. Fiind pauză la refreshuri, RSS și alte alea, pe la 6 PM, am observat o chestie și am făcut niște screenshoturi. Uite cum arăta articolul despre povestirile SF pe prima pagină a blogului:

Contorul de Facebook spune 71. Ai spune că asta ar însemna că vreo 71 de oameni, cel puțin, au ajuns pe articolul respectiv, nu? Ca să știe pe ce dau share și like.

Adevărul:La ora respectivă ajunseseră doar 65 de oameni pe articolul cu pricina. Și, pe tot site-ul, veniseră doar 44 de oameni via Facebook.

Ok. Una din două, sau amândouă: ori oamenii dau share și like pe ce nu citesc (nu e exclusă posibilitatea), ori e ceva necurat la mijloc. Așa că am făcut urgent niște teste și am constatat că respectivul contor de Facebook numără numără următoarele chestii:

share-uri cu articolul (normal și de așteptat)
like-uri cu link-ul articolului (normal și de așteptat)
comentariile la postările de pe facebook cu link-ul către articolul respectiv (deci eu dau share, tu comentezi, contorul numără comentariul tău)
link-urile puse în comentariile la postările altora de pe Facebook (deci tu pui o poză cu o roșcată, eu comentez cu un link către articolul meu cu povestirile SF, contorul numără)

Asta cu comentariile e adică așa:

21 comentarii? Se adună la contor – la articolul respectiv am momentan 27 „like-uri” pe Facebook.

În plus, contorul nu merge niciodată în jos. Merge doar în sus. Ți se șterge un comentariu în care puneai link-ul cu articolul? Nu-i nimic, contorul nu monitorizează ștergerea. Mai comentezi încă o dată și iar ștergi? Contorul are +1. Practic poți ajunge la 10.000 „like-uri” scriind și ștergând din nou și din nou același comentariu la aceeași postare (deși de ce ar vrea cineva să facă atâta efort pentru asta mă depășește).

Practic, contorul de facebook numără toate acțiunile legate de link-ul respectiv, chiar și cele revocate. Tehnic vorbind, nu ne-a spus nimeni că ar număra doar like și share. Nu ne-a zis nimeni că ar face ceva anume, dar deseori se presupune că ar număra ceva cu adevărat relevant. Uneori însă se iscă câte o discuție de 1000 de comentarii pe fb și contorul e foarte vesel să arate o popularitate de fapt inexistentă a respectivului conținut.

Atenție însă: nu dau vina pe Facebook. Ei umflă contorul cu toate numerele care se potrivesc cât de cât, e drept, dar presupunerile despre cum ar funcționa respectivul contor sunt ale noastre. (cu excepția, bineînțeles, a celor care chiar au căutat să vadă cum funcționează)

Cum să-ți pui cărțile de pe Wikisource pe eBook reader

Mon, 09 Dec 2013 09:57:56 +0000

Dacă tot spuneam azi că e ebook reader-ul Kindle la reducere și că poți lua cărți gratis pentru el din diverse locuri, mi-am zis că ar fi cazul să vorbesc și de cărțile care se găsesc online pe Wikisource (unde se găsesc cele mai multe cărți gratis în mod legal de pe net, din câte am văzut până acum). Sunt o grămadă de cărți gratis acolo, dintre care unele sunt și din programa școlară, doar că sunt direct pe pagina de web, nu în formate gata de pus pe ebook reader.

Așa că am scris tutorialul de aici tocmai ca să explic cum ajungi de la wikisource la citit de pe Kindle. Dacă vrei o carte în format .epub (pentru aproape orice reader de pe piață, în afară de Kindle), atunci pasul 1 nu e necesar și ai cartea gata la pasul 6. Dacă vrei o carte în format .mobi (pentru Kindle), atunci trebuie să transformi .epub în .mobi. Ceea ce nu e greu.

Sunt 10 pași pentru că am lăbărțat tot procesul în pași minusculi.

Gradul de dificultate al tutorialului: nu pentru cei care spun în general că „nu le au deloc cu tehnica”. În rest, e o treabă care durează puțin, dar e destul de simplă.

De ce ai nevoie: de browser (dacă citești textul ăsta, felicitări! Ai un browser) și de Calibre, un program pentru cărți digitale. Le gestionează, le transformă dintr-un format în altul, te lasă să le editezi. Are tot ce-ți trebuie. Și e gratis.

Pasul 1: Downloadezi Calibre de pe pagina lor oficială. Îl instalezi. Are vreo 50 MB, așa că e bine să faci pasul ăsta întâi, mai ales dacă ai o conexiune la net proastă, pentru că îl pui la downloadat și faci altele între timp.

Pasul 2: Te duci pe Wikisource și cauți cartea pe care o vrei.

Exemplu: vrei Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. Cauți, ajungi la pagina asta:

Pasul 3: Activezi creatorul de cărți, pe care îl găsești în bara din stânga. Dai click pe Tipărire/exportare și vezi un meniu cu trei variante. Dai „Creare carte”…

…și îți apare o fereastră nouă, care te întreabă dacă vrei să pornești creatorul de cărți. Apeși pe butonul de pornit, evident, că de-aia ești acolo.

Pasul 4: Te duci la pagina principală a cărții (la Ciocoi e cuprinsul) și îi spui să adauge pagina în carte.După care te duci pe fiecare pagină a cărții și îi spui să o adauge. Deci, la Ciocoi, dai click pe „Dedicație”, după care urmezi link-ul către „Prolog”, după care link-ul către primul capitol („Dinu Păturică) șamd, până la capăt, dând „Adăugați această pagină…” de fiecare dată. În ordine, că altfel nici cartea ta nu va fi în ordine.

Pasul 5: După ce ai terminat, dai click pe „Arată cartea”, care e butonul de lângă „Adăugați această pagină.” Și ajungi pe o altă pagină, unde trebuie să completezi titlul și să-i spui în ce format să ți-o facă. Alegeți .epub, nu .pdf.

Pasul 6: Dați „Descărcare” și vă duce la altă pagină, unde vă anunță că lucrează. Așteptați să termine, după care descărcați.

Pasul 7: Deschideți Calibre (ăla de l-ați instalat la pasul 1) și trageți fișierul cu cartea în el. După care dați „Convert books” (varianta „Convert individually”).

Pasul 8: Buuun, acum e momentul să faceți setările: completați titlul, dacă e nevoie, autorul și selectați formatul dorit. În cazul nostru e .mobi, dar poate fi și .epub, sau altele. După care dați ok (e în dreapta jos butonul, am tăiat pagina puțin deasupra, ehhh).

Pasul 9: Sunteți duși înapoi pe pagina principală din Calibre. Așteptați. Că durează puțin (secunde, zeci de secunde, un minut?). După aceea dați click pe carte și vă uitați la meniul din dreapta, unde îi apar coperta, autorul etc. Dați click pe „Path: click to open” și vă deschide folder-ul unde a salvat cartea electronică.

Pasul 10: Puneți pe Kindle și citiți.

Yahoo! Mail – cum să dezactivezi email-urile în thread

Wed, 09 Oct 2013 21:43:24 +0000

Nu știu cum să-i spun la chestia asta nouă pe care au inventat-o jupânii (de fapt e preluată de la Gmail). Dacă aveți Yahoo!, ați văzut (sau o să vedeți) că de ieri pe azi s-a schimbat pagina de Yahoo! În afară de faptul că iar s-au jucat cu temele, acum conversațiile avute pe e-mail sunt puse toate unele peste altele până când arată așa: [nume persoană] [titlu] [număr de mail-uri schimbate]

Gen:

Yahoo Mail Enjoy the view across devices with Yahoo Mail (2)

Și acolo ai un fel de thread în care îți apar toate mail-urile schimbate în conversație: ale celeilalte persoane, ale tale, inclusiv cele din draft, chestia care m-a terminat pe mine. Adică îți apar toate mailurile schimbate cu o persoană grămadă, ai conversațiile strânse împreună, toate mail-urile apar într-o singură căsuță… Chestia aia enervantă.

În cazul în care n-ai chef de noua invenție absolut nouă de la Yahoo, care e fix ca cea de la Google, se poate scăpa de ea.

În colțul din dreapta sus, în dreapta numelui, îți apare un fel de roată zimțată. Dai click. Mergi acolo la Settings (a doua pe listă). Acolo mergi la Viewing email (a doua pe listă, sub Accounts). Prima chestie e „When viewing message lists”, unde ai o căsuță lângă care scrie „Enable conversations”. O debifezi pe aia.

Și cu asta ai scăpat. Cel puțin până când are Yahoo! alte idei.

Căști pentru laptop

Thu, 05 Sep 2013 13:09:10 +0000

Azi mi-am dat seama că mă despart de PC pentru o vreme destul de lungă. Ceea ce n-ar fi o problemă, că de-aia s-au inventat laptopurile (și Lenovo-ul meu e mișto, perfect și tot ce mi-aș putea dori de la el; inclusiv tastatura e o plăcere). Doar că – aici intervine faza tare – eu trebuie să-mi înregistrez romanul. Adică să-l fac audio. Chestie pe care o făceam de obicei pe PC, care are placă de sunet ok, microfonul sună bine, totul e perfect.

Microfonul intern de la laptop e ok dacă vrei să vorbești pe Skype, că celălalt poate să strângă din dinți și să ignore zgomotul de fond, dar nu merge pentru o carte audio.

Bun. Iau microfonul de la PC, îl mut la laptop, nu?

Nu. Pentru că laptopul are o singură mufă de audio, și pentru căști, și pentru microfon. Și dacă n-ai căști cu microfon care să aibă o singură mufă împreună, laptopul consideră că ai băgat căști. Chiar dacă tu ai băgat un microfon.

Am dat pe Google să văd cum se rezolvă problema, am văzut că e plin de sfaturi legate de adaptoare, am încercat să folosesc noise removal în programul meu de editare de sunet (Audacity) și până la urmă am decis că e mai simplu să-mi iau căști cu microfon direct, măcar știu o treabă (și nu mai trebuie să dau World of Tanks pe mute când joc cu alții, ca să nu audă sunetele de la mine).

A fost o mică aventură, dar am ajuns acasă cu niște căști Hama. Care sunt mișto, comode, se aude bine prin ele și microfonul e foarte ok 🙂 Când vine vorba de tehnică mă exprim în română de zici că-s străină afoană, dar hai să vedem dacă pot să le descriu în câteva vorbe.

Tot ce atinge capul e căptușit cu burete – și căștile efective, și partea care stă deasupra capului. Ceea ce-i excelent. Am mai încercat căști care aveau partea de sus din plastic și după vreo oră îmi venea să-mi iau câmpii, că mă jenau ca picătura aia chinezească.

Muzica merge super. Basul care mi-a intrat standard e puțin prea puternic pentru gustul meu, dar o să mă mai joc cu setările ca să rezolv problema.

Au o telecomandă cu patru butoane: volum mai tare, volum mai încet, mute pentru audio și mute pentru microfon. Ultimele două sunt foarte bune dacă nu vrei să le arunci de pe cap când vezi că cineva trage aer în piept să-ți vorbească, și nici nu trebuie să te îngrijorezi că ăla de-l ai pe Skype aude ce comentezi cu persoana care a intrat în cameră.

Sunt cu cablu USB, ca să nu mă mai complic cu jack audio și alte prostii (ideea de 2-în-1 la audio e superbă și mirifică, dar nu perfectă: de acolo a pornit în fond problema).

Recomand.

P.S. Tocmai m-am prins că niște căști de genul ăsta pot și să-ți țină de cald și să te scutească de dureri de urechi din cauza curentului 😐

P.P.S. Căștile astea + Peter Hollens = LOVE.

Un laptop pentru un sejur în Evul Mediu.

Tue, 06 Aug 2013 18:53:50 +0000

Se pare că s-a inventat un laptop care se încarcă de la soare, are o baterie care ține 8-10 ore și pe care poți să-l scapi în lac, că e rezistent la apă. În plus, cică e solid și rezistent, să-l tot scapi pe jos că degeaba, nu-l strici. (și e mai ieftin decât majoritatea laptopurilor de la noi)

Uite aici. „Sol” i-au spus creatorii, cei de la compania WeWi (de care n-am mai auzit).

Prima chestie care mi-a trecut prin cap după ce m-am uitat la specificații a fost „Uite, mă, un laptop pe care te poți baza chiar dacă pici printr-o fantă temporală și ajungi în Evul Mediu.” Pentru că hai să fim serioși. Dacă aterizezi nitam-nisam în Evul Mediu, șansele mari sunt să fii complet dezavantajat. De-abia dacă înțelegi limba. Nu știi obiceiurile. Ai probabil un loc de muncă pe care nu-l poți relua atunci. Nu deții toată știința de azi, ci doar prea puțin din ea ca să te ajute. Chiar dacă știi să scrii și să citești, probabil că nu știi să scrii cum scriu ăia. Și să zicem că ai un laptop normal – păi după câteva ore de folosire poți să-l arunci la gunoi, că n-ai priză.

Am citit Un yankeu la curtea regelui Arthur, m-am uitat la filme de genul, dar adevărul e că de-abia acum, cu energia solară, încep să întrezăresc un viitor vag roz pentru oricine are neșansa de a pica într-o falie temporală.

Dacă nu moare de ciumă, tuberculoză sau neînțelegeri relativ rapid, vreau să zic.

(P.S. Se simte deformația profesională?)

O soluție la „Ce-mi ocupă atâta pe hard?!”

Tue, 30 Jul 2013 23:16:59 +0000

(rezumat la articol, pentru cine mă înjură că a intrat aici să afle un răspuns scurt: merge aflat cu WinDirStat)

Am primit azi mail de la Humble Bundle, că au un pachet nou de chestii mișto pentru 3 lei. De data asta jocuri de la Deep Silver, pe principiul „tu dai cât vrei, primești pachetul”. Bun, zis și luat, că acum X-șpe ani am jucat Sacred de la Ascaron (în franceză, nu întrebați de ce – eventual întrebați-mă dacă de atunci îmi place cafeaua Frappé) și mi-a plăcut, iar azi aveau Sacred 2 în pachet. Hai să-l joc și pe ăla, dacă sunt într-o perioadă de jocuri.

Când să downloadez Sacred 2, ce să vezi? 1. Are nevoie de vreo 14 GB. 2. N-am memorie suficientă pe C.

Cum, mă?! Ce-mi ocupă atâta spațiu, că doară am 100 GB pe C! Încep și eu ca Pristanda: vreo 15 GB la Windows, hai vreo 20 GB de diverse programe, cu jocurile de pe Steam cu tot, jocurile de pe GOG.com sunt vreo 7 GB, hai vreo 10 GB pe diverse că downloadez chestii aiurea și uit de ele prin folderele lui pește, dar unde s-au dus ceilalți nene?! Că oricum îi adun, tot nu se adună.

M-am bâțâit cu properties vreo 2 minute, să văd ce folder e mai mare, după care mi-am dat seama că dacă eu mă chinui să aflu ce am frate pe C de-mi mănâncă tot spațiul înseamnă că s-au chinuit și alții. Și dacă s-o fi chinuit vreun programator precis e și vreun progrămel care rezolvă problema.

Beculeț aprins: pe Linux aveam așa ceva. Dar nu mai știu cum îi zice și nu mă apuc să deschid laptopul. Dau pe Google „pie chart of memory usage Windows”.

Și găsesc WinDirStat. E un progrămel de 1 MB care îți spune ce dimensiune au toate fișierele și folderele din calculator/partiția selectată – atât sub formă de foldere cu dimensiunea scrisă lângă, aranjate după dimensiune, cât și grafic, cu dreptunghiuri colorate din care te prinzi care fișere îți mănâncă tot spațiul de pe hard.

Uite așa arată:

Screenshot WinDirStat, via Wikipedia.

Merge relativ repede (stai câteva minute, dar nu stai cu orele) și te prinzi repede ce și cum ai pe calculator.

(la mine, ca idee, unul din „răufăcători” e World of Tanks, care acuma văd că mi-a mâncat 16 GB)

Cum să urmărești comentarii noi pe WordPress

Tue, 30 Jul 2013 21:13:34 +0000

Bănuiesc că nu-s singura persoană de pe lumea asta care e curioasă ce comentează unii-alții pe diverse bloguri. Poate e o comunitate care se adună în jurul unui subiect, poate că articolele sunt așa de interesante că vrei să vezi ce păreri mai are lumea în general – sau poate ai dat peste un blog așa de ascuns și neștiut că ești curios dacă e cineva care comentează vreodată pe acolo.

Norocul face ca WordPress să aibă un feed RSS instalat automat pe care poți să-l bagi într-un RSS reader. De obicei nu-l găsești menționat pe site-uri, dar totuși e ușor de dibuit: [adresa blogului]/comments/feed/

De exemplu: http://roxanamchirila.com/comments/feed/

Dacă folosești Firefox, link-ul de mai sus o să te ducă la o pagină frumos aranjată în care o să vezi ultimele comentarii, cu titlul și autorul. Dacă folosești Chrome, o să te ducă la o pagină imposibilă plină de tot felul de chestii tehnice. Și așa n-am niciun chef să deschid Internet Explorer să văd ce-i acolo, de-i incredibil.

Așa. Deci. Adresa site-ului /comments/feed/

Normal, dacă e wordpress.com, atunci o să fie cevaceva.wordpress.com/comments/feed/

Dacă vrei să ai o variantă foarte lizibilă a comentariilor (și eventual să le și salveze, în cazul în care e un blog pe care se discută mult și pe care nu ești tot timpul), poți să bagi adresa aia într-un feed reader, gen Netvibes, sau Feedly, ambele gratis. Te duci, le vezi lejer acolo, dacă ai ceva de comentat ai link către comentarii în sine. E chiar ok.

Later edit: După cum mi-a atras atenția Dorin în comentarii, te poți abona la comentariile unui singur articol cu [URL-articol]/feed/

Ex: http://roxanamchirila.com/2013/07/31/cum-sa-urmaresti-comentarii-noi-pe-wordpress/feed

Despre informatică

Sat, 27 Jul 2013 10:57:09 +0000

Azi făceam tura lui „ce mai e nou pe net” via RSS când am dat peste un articol de-al lui Dorin Lazăr, care invită tipele să se apuce de calculatoare.

Pe Dorin l-am cunoscut când cică mă întâlneam cu o trupă de scriitori amatori de prin Brașov. Eram într-o ceainărie, loc neutru. Toți ceilalți scriitori dispăruseră în ceață, iar eu așteptam un tip de care nu știam nimic. Absolut nimic. Decât că scria chestii și era posibil să-l cheme Dorin Lazăr (dar nici de nume nu eram perfect sigură).

Când a apărut, nu știu cum naiba a venit vorba – m-o fi întrebat ce-am făcut până atunci în viață, sau nu știu – și i-am povestit că făcusem japoneză la facultate… și un an de informatică. I-am explicat cu lux de amănunte cât de tare am urât anul ăla. Informatica e un subiect al dracu. Nu înțelegi nimic. Tot timpul ai erori de toate tipurile. „Și în Pascal ai la fiecare pas „Eroare de împărțire la 0”, chiar dacă n-ai nicio împărțire în nicio parte din nenorocitul ăla de program.” I-am zis că urăsc să compilez, urăsc să fac progrămele care-ți printează rahaturi de la coadă la cap, de la cap la coadă, stând în mâini și dându-se peste cap. Dracu știe ce face limbajul de asamblare pe care-l făceam la ceva seminar, că sigur nu ne-a zis nimeni. Și ce naiba înseamnă „logică matematică și computațională”, că nu m-am prins nici până-n ziua de azi și am picat examenul cu brio chiar dacă avusesem locul 4 pe țară la olimpiada națională de logică. Informatica e un subiect care trebuie pus pe un rug și ars, ars, ars!!!!!!!! Șamd.

După ce mi-am revenit din norișorul de ură cu privire la informatică, l-am întrebat, „Auzi, tu ce ai terminat?”

El, „Informatica. Sunt programator.”

…Știi momentul ăla când îți vine să zici, „Scuze, știi, de fapt eu am murit acum trei zile și acuma trebuie să mă grăbesc să ajung la înmormântare?” Îmhî.

„Nu, nu-i nicio problemă. E interesant să afli cum văd cei din exterior subiectul,” a zis elegant în timp ce eu săpam în podeaua cafenelei ca să mă ascund undeva. După care, rând pe rând, mi-a explicat toate chestiile pe care o trupă de profesori universitari le lăsaseră într-o ceață confuză. Diferența dintre limbaje de programare. Ce-i aia limbaj de asamblare. Faptul că logica matematică și computațională e incredibil de simplă, de fapt, numai că probabil că proful uitase să ne explice câteva chestii de bază (de exemplu, cu ce se ocupă materia lui). Faza cu compilatul și de ce vrei erori.

„Singura materie la care am înțeles ceva a fost programarea în C,” i-am zis, sorbind din ceai și mai relaxându-mă puțin. „Acolo am luat 10 la examen.”

„Aia era partea importantă.”

Mm. Acum îmi zici?…

Futu-i.

…

N-aș încuraja pe nimeni să se apuce de informatică la facultate. E un fel de seppuku autohton. Bagi creierii în zona asta, îi ridici la licență sub formă de carne tocată. Sunt unii (și Dorin face parte dintre ei) care n-au trăit fenomenul de fierbere disperată la foc mic cu mărar pentru că știau destule despre subiecte înainte să intre la cursuri. E o strategie bună: eviți incompetența profesorilor știind prea multe ca să te lași impresionat de bâguială și explicații confuze.

Doar că, neavând amintiri horror cu „Ce naiba e porcăria asta de limbaj de asamblare??!?!?!?!?!”, s-ar putea să recomande facultatea de info și, să zicem, celor ca mine. Care vor ieși de acolo după un semestru cu jurământul pe buze că nu mai intră în clădirea aia niciodată, decât dacă vor să-i dea foc. Nu suntem la Stanford unde explicațiile chiar există și sunt inteligibile. Suntem în România, unde orice trebuie complicat ad infinitum.

Uite o idee mai bună: studiu solo. Iei cursuri de pe net (Coursera, Lynda.com), găsești unul sau doi oameni din domeniu (sunt mulți programatori în țară) și îi întrebi ce ar trebui să știi. Te înscrii pe site-uri și forumuri de programare și pui întrebări. Pentru că totuși informatica e un subiect mișto și interesant. Atâta timp cât nu te apuci de subiect în facultate, ci îți pasă și în afara studiilor pentru diplomă.

Și da, poate fi învățată și de fete. Și e chiar faină. Dar NU la facultate. Decât dacă știi destule încât să înțelegi ce zic profesorii, indiferent ce cuvinte ar folosi, sau știi când să-i ignori.

De ce s-o înveți? Pentru că e interesantă și poți mereu să înveți ceva nou. Pentru că ai mereu ceva de rezolvat și e mișto când îți iese rezolvarea. Pentru că e genul de meserie pe care poți s-o faci cu căștile pe urechi, ignorând lumea din jur majoritatea timpului. Pentru că poți să faci chestii faine scriind niște cod. Pentru că în general comunitatea e absolut ok. Motive mai sunt, dar sigur fiecare are altul (taică-meu susținea că „știi când ai terminat, că programul face ce vrei” e un avantaj; mie mi se pare o viziune criminal de anostă, dar poate pentru alții e ok).

Merită. Și pentru tipe – cărora nu li se zice destul de des că pot să facă așa ceva.

(P.S. Oricine din viața reală citește articolul ăsta și are chef să vină la mine să-mi zică, „Dar tu urai informatica și ai zis că nu mai vrei să ai nicio legătură cu ea!!!UNU!!!UNSPREZECE!!!! CE FACI ÎNVĂȚÂND INFO?!?!?!” poate să se abțină. De fapt, poate să se ducă să-și tragă singur palme și să mă scutească de un efort)

Despre calculatoare și fișiere șterse sau mutate

Sun, 21 Jul 2013 10:28:19 +0000

O postare oarecum tehnică pentru toți cei care și-au șters din greșeală un harddisk, care și-au pierdut datele din cauza unei repartiționări aiurea sau care au intrat în panică atunci când au aflat că „experții” le pot vedea pozele și mesajele din telefon, chiar dacă le-au șters.

Ok. Uite aici:

000000001010010010100101001001001001001010100101110

Asta e o idee de cum arată informația de pe hardul tău. O serie extrem, extrem de lungă de 0 și 1. Ce scrie acolo? Păi, e greu de zis. Chestia asta: 00000000 poate fi 0. Sau poate fi „fals”. Sau poate fi și altceva, depinde cum o citești. Poate fi o literă. Cum îți poți da seama?… Undeva scrie cum trebuie citită secvența. Dar de fapt tu personal n-o să-ți dai seama pentru că nu te interesează. E treaba calculatorului să interpreteze ce scrie acolo și cel mai probabil n-o să-i pese nimănui dacă pe milimetrul ăsta pătrat ai mai mulți de 0 sau mai mulți de 1. E irelevant pentru tine ca persoană din fața calculatorului, pentru că lucrurile se petrec automat.

Dar de ce povestesc depre chestia asta, atunci?…

Pentru că e relevantă când vrei să te prinzi ce se întâmplă de fapt cu datele tale când le muți sau le ștergi. Te-ai întrebat vreodată de ce ia mai mult timp să muți un fișier de pe C: pe D: decât să-l muți de pe un folder de C: pe un alt folder de C:? În primul caz vrei să muți 100 GB și te duci să bei o cafea până termină. În al doilea caz ai clipit și s-a mutat. Dacă vrei să copiezi un fișier de pe DVD pe calculator ia ceva timp, dacă ștergi fișierul o să-ți dispară instant.

Misterios, nu? Dar explicația e destul de simplă. Când copiezi un fișier, sau îl muți de pe un hard pe altul, calculatorul tău practic se apucă și copiază. Citește în stânga: 01010101111101101101 și scrie în dreapta: 01010101111101101101. Chestie care o să dureze ceva timp.

Când îl ștergi sau îl muți din, să zicem din D:Filme noi pe D:Filme vechi, se întâmplă alt proces, care e mult mai simplu. Și care poate fi explicat dacă știi răspunsul la întrebarea asta: „Dacă totul e 0 și 1, de unde știe calculatorul meu să-și dea seama care dintre tonele alea de 0 și 1 e copia mea scanată după buletin?” Păi… Are o listă. Unde zice așa, „Fișierul X e la adresa A. Fișierul Y e la adresa B.” Și tot așa. Când vrei să-l accesezi pe X, calculatorul se uită, vede unde trebuie să caute și merge la A.

Dacă vrem să intrăm în detalii, se întâmplă destul de des și așa ceva: X are 300KB. Dar la adresa A au loc doar, să zicem, 50KB. Așa că atunci când ajunge la capătul lui A calculatorul scrie, „Restul de fișier e la adresa A1”. Și continuă cu fișierul la A1. Dacă nu-i ajunge spațiul nici acolo, merge la A2. Și tot așa… Problema cu sistemul ăsta e că la un moment dat poți avea fișiere împrăștiate peste tot în harddisk. O să ai un pic de fișier aici, un pic de fișier acolo, încă un pic dincolo. Și cititorul de hard o să sară de colo-colo ca un iepure în călduri, pierzând o grămadă de timp cu drumurile. Ce faci când pățești treaba asta?… Defragmentezi. Calculatorul o să încerce să adune bucățile de fișiere împreună, ca să poată citi și scrie mai eficient.

Dar ca să ne întoarcem la oile noastre cu ștergerea de fișiere. În general ai crede că dacă îi spui calculatorului să șteargă definitiv ceva, o s-o facă. Ai zice că datele respective se șterg și nu mai e nimic acolo – dar nu-i așa. Se șterge doar informația că ar fi un fișier acolo și se declară că e memorie liberă.

Deci, înainte de ștergere:

„Uite, aici e un fișier!!!” —-> 010100111101110111111001111…..

După ștergere:

„Aici e gol, poți să scrii ce vrei!” —-> 010100111101110111111001111…..

De ce se întâmplă chestia asta?… Pentru că nu are sens să înlocuiască totul cu 0-uri. Dacă o să fie cazul să scrie ceva, o să scrie peste. N-o să se încurce în șirul ăla, pentru că n-o să fie nimic care să-l trimită la adresa aia din memorie. Și, fiind calculator, nu-l deranjează estetic. În plus, ar dura destul de mult timp să scrie 0 în fiecare loc. Cât de mult?… Păi, asta se întâmplă când formatezi un hard. Nu cu Quick Format (care șterge informațiile despre fișiere, nu fișierele în sine), ci cu formatarea aia lungă, full format.

Așa. În momentul în care tu muți un fișier de pe o partiție pe aceeași partiție, de fapt nu mută nimic în memorie. Doar modifică locul în care scrie „Calea ca să ajungi la fișierul ăsta e asta.” Nu durează decât o fracțiune de secundă, practic.

Buuuun. Și cu asta ajungem la problema datelor șterse „definitiv” care pot fi recuperate. Dacă șirul ăla de 0 și 1e intact, pot să iau un program care să se uite atent de tot la ce am eu acolo și să-mi reconstruiască fișierul. E o problemă destul de delicată – dacă ai scris chestii pe hard te poți trezi că părți esențiale din fișier nu mai există. Soluția nu merge mereu, poate fi problematică, dar nu e exclus să recuperezi o grămadă de date. Există programe gratuite care fac asta, există programe pe bani care fac asta, există locuri unde te poți duce ca să-ți salveze datele (și de obicei te costă de te usucă, așa că e muuuuult mai indicat să faci back-up).

E destul de simplă treaba. Deci, dacă ți-ai șters din greșeală toate datele de pe calculator, inspiră. Expiră. Nu scrie nimic pe hard! Pentru că încă mai poți recupera.

Și dacă dai peste articole alarmiste despre cum „Experţii în tehnologia smartphone susţin că pot recupera aproape orice informaţie care a fost deţinută de astfel de dispozitive”, nu e necesar să te impacientezi. Da, se poate. De pe orice memorie și cam orice tip de informație. Dar nu la infinit și nu oricum. În fond, memoria e limitată, nu poți să recuperezi 30GB de date care au trecut prin telefonul tău dacă tu ai un card de memorie de 16GB. Dacă ai scris peste ele, ghinion de neșansă. pot să tot încerce experții să găsească ce nu mai există.