Ce Să Nu Faci Ca Scriitor on Roxana-Mălina Chirilă

Niște scriitori s-au supărat pe Nemira

Tue, 28 Feb 2017 09:37:45 +0000

Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise.

Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1. Pot să trimt cartea altundeva? (Dacă nu, e de discutat.) 2. Pot să-l retrag din concurs și să-l retrimit la ei pentru publicare, ca manuscris normal? (Dacă da, la ce adresă? Dacă spun că-l au deja și pot să-l mute dintr-o parte în alta, perfect.)

Însă am văzut oameni extrem de supărați că s-a amânat concursul. Citez din comentariile care m-au enervat (nu le dau cu nume și prenume, pentru că n-are sens):

Hai pe bune?! Ai naibii nenorociti, aveau destule manuscrise! Dupa ce ca am asteptat atat, si-au batut joc de noi! In viata mea nu mai particip la concursurile lor si nici ca nu le mai cumpar vreo carte.

Acel moment cand realizezi că trebuie să publici un autor român pe banii tăi și ești falit.

Ce porcărie! Astea-s editurile in care ne incredem, din păcate…
Puteau sa fie si cinci manuscrise; din respect pentru acei cinci participanți, concursul trebuia sa se desfasoare.

Nesimtire curata. Puteau din respect pentru cei care au participat sa ofere unuia dintre ei o sansa.

Dar nu, ei fac anunțul la o lună după data la care trebuiau să anunțe câștigătorul. Cine mai crede, în condițiile date, scuza asta?

Ok, trebuie lămurite niște chestii.

UNU. Editurile au absolut tot interesul să publice cărți geniale. De ce? Pentru că se vând și toată lumea face bani din ele. Autorul câștigă un procent din vânzări, editura câștigă și ea , librăriile câștigă un procent măricel, cititorii câștigă entertainment de bună calitate. Știu că e al naibii de greu de crezut, dar dintr-un business bun toată lumea câștigă. Editura publică toate cărțile „pe banii ei”, în ideea de a face profit – toate cărțile costă pentru a fi produse, deci nu se pune problema că e falită.

DOI. Nu e business bun dacă încerci să vinzi o chestie proastă. Se câștigă bani mai puțini, editura rămâne cu volume în brațe, cititorii te înjură că le-ai vândut o porcărie, autorul rămâne cu o reputație proastă. Eu, editură să fiu, nu mi-aș publica mama dacă ar avea o carte extrem de slabă. Poate că aș investi o grămadă în editarea cărții ca s-o fac citibilă, dar în niciun caz n-aș publica-o cu o tâmpenie. Nu ar fi o investiție, nu ar fi un ajutor pentru ea, nu ar fi vorba de susținere, pur și simplu aș face ceva nasol pentru toți cei implicați.

TREI. E plin-ochi de scriitori al naibii de slabi. Repet: scriitorii slabi și foarte slabi sunt pe toate drumurile. Știu asta pentru că blogul ăsta e public, sunt traducătoare – de 2-3 ori pe săptămână primesc fragmente de cărți și link-uri către fragmente de cărți ca să-mi dau cu părerea, plus propuneri de colaborare. Văd chestii ok, chestii semi-ok și rebuturi cât cuprinde. Iar treaba mea nu e să public pe nimeni, mie tehnic vorbind nici n-au de ce să-mi trimită oamenii prea multe chestii. Și totuși îmi trimit. Mi-e și groază să mă gândesc ce primesc editurile.

Dar toți scriitorii care insistă să fie publicați cred că sunt cel puțin publicabili, iar unii dintre ei cred (în mod fals) că sunt geniali.

Apoi, încă un lucru, care mă deranjează la nivel profesional: e îngrozitor de lipsit de profesionalism să înjuri un potențial colaborator pe net. Mai ales când nu ți-a făcut nimic concret, doar te-a nemulțumit un pic. Dacă o editură nu te plătește, dacă îți publică volumul pe hârtie igienică, dacă nu-și respectă contractul, dacă face mizerii – atunci înțeleg. Dacă există un conflict care a escalat, dacă sunt nenorociri care s-au tot petrecut, înțeleg.

Să ne înțelegem: relația dintre scriitor și editură e o relație de colaborare. Scriitorul muncește pentru editură și cititori, editura muncește pentru scriitor și cititori. Nu e o relație sclav-stăpân, nu e o relație de supt sângele reciproc. Nu trebuie să taci și să pleci capul pentru că ți se face o favoare, dar nici tu nu le faci o favoare pentru care să fie etern recunoscători. Și tocmai de-aia poți să pui întrebări, să comunici, să discuți – dacă ai un dram de respect pentru oameni, cei mai mulți îți răspund prietenos, mai ales dacă ești deja în decursul unei colaborări.

Dar în situația de față? Aici nu s-a întâmplat mai nimic. S-a amânat concursul cu un an – ceasul rău, pisica neagră, au fugit boii de la bicicletă. Manuscrisele probabil că rămân în continuare la scriitori, care le pot trimite altundeva, le pot edita singuri, pot să facă orice cu ele.

Când nu vor editurile să te publice…

Fri, 08 Aug 2014 08:05:00 +0000

Lumea-și face reclamă la orice pe Facebook și în general nu prea mă interesează chestiile respective. Dar ieri era un individ care postase ceva de genul:

Mi-a atras atenția următoarea chestie: „Nici o editură n-a vrut să mă publice, nu ştiu de ce, nu mă pricep la ăsta. Dar, „m-am publicat” singur, cartea e online, pe blog. DESCĂRCAŢI-O GRATUIT DE AICI:”

Nicio editură... șansele să nu te vrea nici măcar o singură editură din România sunt mici. Bine, poate nu Humanitas, poate nu Polirom, dar ceva, undeva, tot pică. Am zis că poate o fi trimis omul cartea doar la trei-patru edituri mari. Dar parcă și așa era suspectă treaba. Așa că am băgat nasul, să văd ce e cu ea. Și am înțeles de ce n-o vrea nimeni după primele cinci minute de studiat problema.

(Cartea e aici.)

Primele chestii care mi-au sărit în ochi:

cartea are 579 de pagini gigantice și e plină de poze. Partea cu paginile gigantice poate fi redresată de editură, dimensiunile totale, însă, nu. E prea mare, prea costisitoare ca obiect și deși nu există limite oficiale ale dimensiunilor cărților, există totuși niște limite informale: „ar vrea cineva să cumpere o carte de genul ăsta la dimensiunea asta?” Șansele sunt destul de mici. 50 lei pe un volum de călătorii cât o cărămidă? Hm, poate, dar ai mai multe șanse cu 20 lei și un volum mai mic.
sunt foarte multe poze și majoritatea sunt neinteresante și de proastă calitate. Adică nu te atrag, ci te resping. O frunzărești și pare că te uiți pe pozele de vacanță ale lu' mătușa. Interesant?... Nu neapărat.

Cele două s-ar putea rezolva, să zicem. Dar pe urmă vine tehnoredactarea. Mostră (sic!):

-Bună ziua, mergeţi spre Italia?

<p>
  -Da<br /> -Şi m-aţi putea lua şi pe mine?
</p>

<p>
  -DAR NU AI DROGURI?!
</p>

scrisul cu majuscule e de evitat. De fapt, e bine să-l eviți de fiecare dată când poți să-l eviți. Sublinierile făcute cu majuscule se pot face foarte bine cu italice.
semnele exclamării nu sunt doar prea multe, ci sunt excesiv de multe (nu în mostră, în carte ca întreg). E puhoi de semne de exclamare. Sunt 10.375 de semne de exclamare în text. Aproape 0.90% din cartea asta sunt doar semnele de exclamare. Ca idee, o propoziție mai lungă, dar nu foarte lungă, sare de 100 de caractere, deci ai propoziția lungă și semnul de exclamare după ea. Sau, dacă vreți să vă imaginați și mai bine cum stă treaba: toată cartea are vreo 600 de pagini, deci sunt cam 20 de semne de exclamare pe pagină.
autorul pune des trei semne de exclamare unul după altul -- de 899 de ori. E absurd, e foarte mult. În mod normal, !!! nu are ce căuta într-o carte.
paragrafe lungi. Când un paragraf sare de 300 de cuvinte (cam atât are o pagină dintr-o carte obișnuită), nu-i a bună. Când un paragraf sare de 500 și nu te cheamă Marquez, ar trebui să te regândești dacă vrei monstrozitatea aia într-o singură bucată.
folosirea tab-ului pentru indentare (nu pot ști sigur, dar mă iau după faptul că uneori paragrafele sunt indentate, alteori nu). Nu. Nu, pentru că e o porcărie și dacă vrei să schimbi indentarea pe urmă nu poți. În plus, apar erori, ca în cazul de față.
tot felul de probleme la nivel de formatare, care arată că nu și-a corectat textul deloc. De exemplu, ca în mostra de mai sus, ai replică, linie goală, replică, replică, linie goală, replică. Impresia e de lene, nepăsare și amatorism.

Altă mostră (sic!):

Iulia nu a întârziat (lucru important)! Am povestit 2 ore, până la 1 noaptea. Vorba cuiva: “m-a umplut de respect” zicând că cică îs diferit de ruşi, că îs atent, amabil,
etc. La 1 noaptea mi-a zis că tre' să meargă la culcare că e obosită şi că a doua zi lucrează iar. I-am zis ok, cum să nu, dar mai rămâne un lucru de făcut... şi am sărutat-o! Fie vorba între noi… de obicei f** la prima întâlnire, dar pe asta am zis să o iert... HA HA HA! GLUMESC!!!!!! Mitocănie masculină, fetelor! Pentru noi e o plăcere, un sport, un orgasm să fim “ciobeni”! Nu e nimic personal cu voi! Mai
ales că pentru Iulia, tot respectul!

Și pe partea de conținut apar probleme, după cum se vede.

stilul. Are un stil „ca-n viață”, dar nu în sensul fermecător, ci în sensul în care reușește să fie obositor și zgomotos, în care se pierde pe drum, face paranteze pe care nu vrei de fapt să le auzi și vorbește ca acel prieten cu care ieși la o cafea și la final ai nevoie de o vacanță, că ți-a făcut capul calendar. Stilul oral din cărți nu e cu adevărat aruncat pe hârtie, cum ar părea. E studiat, e făcut cu cap, ca atunci când citești să ai senzația că personajul are totuși ceva de zis. Aici sunt mult, mult zgomot și puțină informație.
stilul 2. Autorul n-are abilități stilistice și nu se străduie să le dezvolte. Uneori scrie niște descrieri de-ți stă mintea-n loc de cât de prost sunt formulate: „a scos un nor de fum violent! Nu am mai văzut aşa ceva de când îs! Deci, nor de fum rotund de mărimea unui bolovan cu diametru de un metru…” (mă întreb dacă mărimea unui bolovan cu diametru de un metru e diferită de mărimea unei mingi cu diametru de un metru)
nu știe ce să aleagă din experiență. Pune tot ce-i trece prin cap pe hârtie, dar nu tot ce-i trece prin cap are valoare. De fapt, deseori ce e în capul lui e perfect comun și deci neinteresant. Chiar și în fața a ceva captivant, el se observă pe sine: fata pomenită în mostră era o barmaniță rusoaică, dar autorul ne povestește că era „bună”, că a sărutat-o, și că el e discret în relațiile lui de dragoste. Despre fată nu știm nimic, de fapt. Cine e? Care e situația ei familială, care e lumea ei? Presupunem că trăieșe altfel decât cei de la noi, dar nu știm nimic despre ea. Autorul ratează oportunitățile care i se deschid și preferă să se descrie pe sine cu experiențele lui interioare.
câteodată, pe neașteptate, apare filozofeala de duzină despre dragoste și viață. O fi încercând să fie profund, dar deja filozofeala pe diverse teme e mai ieftină decât kilul de roșii urâte.

Ca să nu ziceți că sunt rea cu omul când spun că e filozofeală de duzină:

Deci 2: o persoană îţi oferă ceva fain, alta îţi oferă altceva fain! Păstrează amintirile faine! A găsi persoana cu care să te înţelegi cât de bine şi care să îţi ofere cele mai multe amintiri faine e chiar foarte indicat! Dar nu există omul perfect care să îţi ofere toate “recordurile”!!!! NUMAI MESSI SPARGE TOATE RECORDURILE!!!! HA HA HA, ce nebun îs! Şi cât îmi place de mine! Narcis! AAA!

Subscriu la faza cu Narcis.

Sunt sigură că dacă aș vrea neapărat, aș putea să continui, dar hai să rămânem aici. Ideea e că volumul ăsta (volumul I, mai urmează în serie, doamne iartă-mă) ar avea nevoie de o grămadă de muncă pentru a deveni publicabil. Poate fi interesant pentru unii, cei cărora chiar le pasă de autor, să zicem, dar pentru publicare e nevoie cam de altceva.

Ce ar fi de făcut:

Eliminarea multor digresiuni neinteresante, ca să fie scurtat și adus la dimensiuni rezonabile.
Editare, ca să nu mai sune ca un adolescent hiperactiv cu probleme de atenție și mai egocentric decât o turmă de Narciși.
Selectarea unor poze mai interesante, editarea lor ca să arate mai ok.
Reformatarea întregii cărți după niște standarde cât de cât. (în străinătate editurile au de obicei standarde de formatare pe care trebuie să le respecți ca să te ia în considerare; la noi ai noroc dacă afli unde poți trimite un manuscris, că sunt secretoși...)

Chiar și presupunând că autorul ar fi dispus să se adapteze rigorilor editoriale, e multă, multă muncă la mijloc. Nu mă mir că editurile nu vor să-și asume bătaia de cap, pentru că ar trebui să-l ghideze ca să devină un scriitor barem acceptabil și: a) s-ar putea să nu știe cum s-o facă; b) nu cred că le merită efortul.

Am scris toate astea pentru că nepublicarea nu e musai o conspirație împotriva cuiva, nu e neapărat vorba de o nepotrivire ideologică, de un sistem închis, de răutate. Se poate să fie vorba pur și simplu de o neconcordanță cu standardele minime.

Sfat: Nu-ți urma pasiunea.

Thu, 27 Mar 2014 14:06:38 +0000

Tocmai am terminat de scris sezonul 3 de Flight from Hell. Da, dacă ești nou pe blog, scriu în sezoane. Mi-am ales o editură mai șui, care publică un capitol/săptămână, stil serial TV. Am scris treizeci și șase de capitole de aproximativ 2500-3000 de cuvinte fiecare (ultimele nu-s publicate încă).

Și cum pluteam eu pe norișorii lui „în sfârșit sunt la zi cu scrisul”, cineva mi-a dat link către o chestie gen „urmează-ți visele, fă ce-ți dorești”. Despre cum să renunți la slujba sigură, dar neplăcută, și să faci ceea ce-ți dictează pasiunea. Iar cei care voiau să facă altceva voiau să fie pictori, scriitori…

Pentru că sunt la polul opus celor care ar vrea să facă altceva și sunt cea care face ce vrea (și încearcă să-și găsească o linie de plutire), mă simt deosebit de calificată ca să vă spun că oamenii care dau sfaturi de-astea trăiesc într-un univers paralel. Cei care vă cheamă la conferințe despre cum să faci ce vrei, cum să atingi ce-ți dorești și cum să-ți urmezi pasiunea sunt vânzători de fum, nu oameni care fac tot ce vor cu viața lor, ci oameni care visează. Cei care-și „urmează pasiunea” nu cheamă nediscriminat tot felul de persoane să li se alăture pentru simplul fapt că se respectă prea mult și-și respectă munca prea mult.

Răspunsul meu la „Urmează-ți pasiunea” e „N-o face”. Dacă vrei o viață mai ușoară, o viață strălucitoare și miraculoasă, nu-ți urma pasiunea. Dacă n-ai încredere în tine, nu-ți urma pasiunea. Dacă nu știi ce faci, nu-ți urma pasiunea. Dacă îți imaginezi deja cum o să fie să plutești pe culmile succesului, nu-ți urma pasiunea. Pentru că probabil că pasiunea asta o să înceapă să scadă încet-încet până nu mai rămâne nimic din ea, pentru că n-o să te ducă nicăieri decât spre dezamăgire.

Eu fac exact ce-mi doresc: traduc și scriu. Sunt și am fost plătită pentru ambele, uneori mai bine, uneori mai prost. Am tradus cărți, am făcut subtitrări, am transcris înregistrări audio (foarte puțin, e drept), am scris scenarii excesiv de proaste pentru o emisiune TV, am scris povestiri, scriu un roman. Și pasiunea mea e la fel de cinică ca-n prima zi.

De ce spun cinică? Pentru că sunt multe chestii care nu ți se zic, dar care ar trebui să le taie aripile multora.

1. Scrisul e muncă. Arta e muncă.

E cel mai clar la filme, care au nevoie de tot felul de echipe, aparate, logistică, buget șamd. E mult chin. E clar și la teatru, când știi că oamenii ăia au repetat piesa de x-șpe ori, că au nevoie de decoruri și costume și de tot felul. La pictori e clar că trec printr-o perioadă de învățare, că rareori încep prin a fi buni și doar uneori sfârșesc prin a fi foarte buni.

Scrisul are o aură de mister în care se ascunde toată munca. Nu se bagă bani, timpul băgat… cât îți poate lua să scrii două sute de pagini, nu? Și e distracție și imaginație și revelații și poezie și…

Și alte minciuni. Nu e mereu o distracție. Nu e ca-n filme, să ai geniu și talent de la mama natură și totul să meargă ușor. În primul rând spun asta pentru că scriu din școală și lumea mă considera foarte bună de atunci – pentru un copil. Nu din punctul de vedere al literaturii publicate sau publicabile. Am produs munți de proză proastă, fiind convinsă că de data asta iese ceva bun (și câteva căpițe de poezie proastă, pentru că deși nu-s poetă, nu-mi interzic să încerc). De obicei munții ăștia au ajuns la gunoi. Ore de muncă, zile de muncă, luni de muncă – gunoi. Deloc costisitor pentru buzunarul meu, o gaură neagră pentru timpul meu.

După ce am scris o cantitate de texte proaste mai voluminoasă decât câteva copii de „Război și pace”, consider că scriu bine. Nu genial! Nu încă genial, firarpoveștileviețiicarenuiescumtrebuie. Bine. Între clipa în care am declarat eu că o să fiu scriitoare și cea în care consider că sunt au trecut ani. Acum vine partea distractivă, în care am șanse să câștig un ban. În care lumea se bucură să mă citească, în care oamenii își aduc aminte despre ce era vorba în ce au citit. Excelent! Pot mai mult. Drumul nu s-a încheiat, dar în punctul ăsta durează de vreo 10 ani, cu întreruperi și cu bâlbâieli și cu prostii. Poate de mai mult, chiar, dar la început visam să scriu, nu scriam.

(există și nivelul scriitorului mediu, pe care-l citești, e ok, dar peste câteva luni nu mai poți să-ți aduci aminte nimic din ce-ai citit.)

Ce se întâmplă în faza asta? Scriu o primă variantă a textului – în câteva ore am șanse să produc 3-4 pagini. Dacă merge ușor, e o poveste mai ușurică, mai cu umor, mai… dacă am niște ceai/cafea/alcool/limonadă/apă/toate de mai sus, și dacă e o zi superbă pentru scris, pot să produc 20 de pagini. Dacă fac mișcarea asta prea multe zile la rând, mi se arde toată scriitoriceala, trebuie să fac o pauză să-mi revin ca să nu scriu inepții neinteresante.

După faza asta trec la editări, care uneori ajung rescrieri. Alte câteva ore, ajungem pe la 4-5 pagini în total (sau la vreo 2 zile pentru alea 20 de pagini). După care trec la editări de nuanță. În cazul bun, trimit textul din faza asta la editori, care trec prin el și mi-l trimit înapoi cu corecturi, pe care le corectez și eu.

Toate astea nepunând la socoteală timpul în care stau să mă întreb „și pe urmă ce se întâmplă?” – când mă plimb, când sunt pe autobuz, când merg până la cafenea, când sunt la duș. Când stau în fața paginii și zic „ok, acum e momentul în care regândesc totul ca să aibă substanță”.

Mă joc în fiecare an în noiembrie să scriu 50.000 de cuvinte pentru evenimentul internațional NaNoWriMo, dar munca reală e așa cum o descriu și momentan are loc în fiecare săptămână. Scriu mai mult ca unii, mai puțin ca alții. Nu sunt perfectă din prima, nici pe departe, așa că revin din nou și din nou asupra textului. Îi invidiez pe cei care scriu bine natural, păsări rare…

Vrei să fii scriitor? E muncă. Pasiunea dispare după primele 30 de pagini, după care apare sporadic. Uneori crezi că mai bine te lași de meserie, că nu merge nimic. Sau vrei să fugi după eternul miraj al celuilalt roman, ăla care chiar o să fie bun.

Nu e vorba doar de a face ce-ți dorești, ci de a-ți dori atât de tare să faci un lucru încât să-l faci fără să ai șef, fără să te bată nimeni la cap, fără să ți se ceară nimic. Sună bine? Doar la prima vedere, pentru că fără un termen-limită și necesitatea unui efort susținut poți să tot „scrii” cu anii, dar să nu faci altceva decât să te gândești că la un moment dat te apuci de romanul ăla.

Și, după cum ziceam, de-abia am început să mă consider scriitoare. Mai durează până să ajung să fiu o scriitoare care poate supraviețui din asta. Nu mă plâng, explic. Pentru că dacă te bagi, e muncă. E la fel de muncă cum e să faci contabilitatea, să calculezi rezistența stâlpilor din case, să lucrezi cu baze de date. Nu de același gen, evident, dar tot e cu transpirație și oboseală.

2. Îți faci singur loc în lume

N-o să mergi la interviuri de angajare decât dacă te angajezi la TV sau la alții care vor o chestie foarte specifică. Și dacă te angajezi la TV în România, felicitări: din experiența mea, haosul e mare, respectul e minim și satisfacția ta, dacă vrei să scrii pe bune, o să fie aproape inexistentă. O să scrii despre ce „prinde la public” în clipa aia (când eram eu, scandaluri) într-un ritm amețitor. Dacă ai noroc, poate că o să prinzi condiții mai bune. Dacă nu, meh.

În rest, nu te „ia” nimeni. Nu vine nimeni să-ți ofere cecuri mari fără să vadă ce ai produs deja (decât dacă ești Susanna Clarke). O să trebuiască să scrii înainte să știi dacă vrea cineva să cumpere ceea ce scrii tu. Dacă faci ca mine sau alții și scrii pe gratis câteva tone, s-ar putea să vină particulari să te întrebe dacă poți să le scrii cutare-sau-cutare, pentru o sumă care, surpriză!, n-o să fie de ordinul miilor de euro (deși la un nivel mai mic și mai uman, am fost plătită și sunt plătită ok pentru diverse proiecte – particulari faini yay!).

O să trebuiască să cauți piețe care să ceară ce scrii tu, să verifici dacă editura sau revista nu dă țeapă după țeapă (valabil și la traducători). Pentru edituri mari îți trebuie agenți, dar n-am (încă) experiență în domeniul ăsta. Și o să constați că și aici e de muncă, că aici te confrunți cu chestiile perfect materiale cu care o sintagmă gen „urmează-ți visele” îți sugerează că n-o să ai de-a face. Câți bani îți oferă editura X? Câți bani îți oferă editura Y? Ești pe profil? Ce beneficii îți oferă, în afară de bani? Cercetare să vezi cum e văzută editura.

Iar dacă vrei să te promovezi, să-ți faci o imagine, să interacționezi cu fanii, hei, uite! Încă niște chestii pe care le faci tu singur.

3. Prejudecăți și răspunsuri

Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să te obișnuiești cu faptul că toată lumea o să râdă de tine. O să râdă colegii de clasă, profesorii de facultate (normal că s-a râs de mine, de la un profesor din facultate, urmat de colege, la taică-meu mi-a zis mai demult că și lui i-ar plăcea să stea toată ziua cu burta la soare și să nu facă nimic).

Și oamenii ăștia au dreptate, pentru că sunt mulți care spun că vor să scrie, dar nu scriu. Au idei bune, au idei mărețe și filozofice, dar n-au textul scris, iar în clipa în care încearcă totuși să-l pună pe hârtie devine clar că nu prea merge treaba. Printre ăștia poți să fii și tu! E ușor. Trebuie doar să visezi.

Aprob râsul de cei care spun „vreau să fiu scriitor”. Dacă ai îndoieli când se râde de tine, mai bine faci altceva.

Dar presupunând că scrii, presupunând că ești citit (uite două chestii dificile în sine), într-o scurtă perioadă o să trebuiască să te confrunți cu o chestie de care iar nu-ți spune nimeni: criticile nasoale. Poate că sună normal, „critici”. Poate că se mai aude de criticile valoroase, de cele care, după părerea mea, sunt cele mai bune lucruri pe care le poți primi. Te ajută să crești, să vezi unde poți îmbunătăți pe viitor, cum se văd poveștile tale din afară.

Dar și după ce te-ai obișnuit cu criticile constructive, te confrunți cu criticile rele. Critici nemeritate, critici care există doar pentru că persoana care le scrie decide că pentru a-și face datoria trebuie să găsească nod în papură, critici care demonstrează clar că n-au înțeles despre ce era vorba nu pentru că ai fost neclar, ci pentru că nu erau atenți. Critici care te vor scoate din minți pentru că sunt nedrepte, pentru că tu ai scris despre Eminescu și ei îți reproșează că n-ai scris despre Arghezi, pentru că tu ai scris de genii și ei voiau să scrii despre comunism, pentru că ți-au scris o recenzie favorabilă și ți-au dat o singură stea, care-ți face punctajul final să pice vertiginos, ceea ce contează în a-i influența pe alții să te citească.

M-am confruntat mai puțin cu astea decât alții, sau poate pur și simplu am uitat de ele, dar îi văd constant pe alții ciocnindu-se din nou și din nou de chestii de-astea. Ce înseamnă să scrii mare pe romanul tău „gay romance” și să vezi că ți se reproșează că ar fi un roman bun, dacă personajele n-ar fi homosexuali! O stea.

Primul instinct e să-i corectezi. Al doilea e să-i întrebi de ce naiba n-au citit ditai eticheta. Mai bine îl urmezi pe al treilea, de a ignora și a-i lăsa pe alții să explice. Pe al treilea îl câștigi când citești recenziile de o stea sau două stele, pline de plângeri stupide, ale unora dintre cele mai mari cărți din literatura universală. Dacă Nabokov, Kipling și alții au pățit-o, te poți împăca și tu cu problema.

Bine, că există și recenziile alea mișto, care-ți încălzesc sufletul, care-ți spun cât de mult le-a plăcut ce-ai scris și la ce s-au gândit când te-au citit. Care-ți spun că vor mai mult, că te țin minte după ani de zile cu o povestire.

4. A fi scriitor

„Sunt scriitoare” nu este, în ce mă privește, descrierea faptului împlinit de a fi scris. Este verbalizarea unei acțiuni constante. Eu scriu, eu caut piețe, eu corectez, eu editez, eu progresez, eu creez, eu sunt scriitoare. Sunt în plină demonstrație a acestui „a fi”, într-o zbatere de a-mi câștiga spațiul ăsta destul cât să nu ajung să spun „eu am fost scriitoare”.

Nu e o vacanță constantă, nu mai mult decât e o vacanță constantă să fii un programator pasionat care are de lucru. Sigur, îmi place enorm ceea ce fac, pentru că altfel aș fi renunțat demult pentru că nu-mi rentează și s-ar putea să nu-mi renteze încă o vreme. Poate niciodată (dar refuz să accept asta – refuz pe care-l manifest scriind și publicând). Însă am zile în care simt că-mi pierd încrederea, în care nu reușesc să fac ce mi-am propus, în care arunc la gunoi lucruri pe care le-am făcut cu greu, în care mă întreb dacă Flight from Hell n-o să fie un eșec complet în ciuda unui an de muncă (pentru că mai vine un sezon, ultimul, deci se împlinește anul), în care mă întreb ce naiba fac, în care sunt complet nesigură pe mine și pe puterile mele.

Și continui să mă ocup de scris pentru că vreau, nu pentru că visez sau pentru că mi-aș dori. Pasiunea e o mică parte a problemei. Faptul că știu să învârt cuvintele și știu să duc povestea înainte e important. Dar fără efort constant n-ajung nicăieri. Cărțile nu se scriu. Le scriu. Le scrii. În fiecare săptămână, în fiecare lună, în fiecare an. Alții fac cursuri de specializare, tu stai să-ți studiezi problemele ca să vezi singur unde trebuie îmbunătățit și cum. Dacă ai noroc, ai un editor/critic lângă tine să-ți spună păreri educate din exterior. Alții sunt împinși de la spate de șefi, care vor să primească de la ei echivalentul de valoare al banilor pe care li-i oferă. Ca scriitor, nu te împinge nimeni de la spate să dai ce ai mai bun din tine: poți muri liniștit de foame, nederanjat.

Urmează-ți pasiunea? Doar dacă ești gata să te dai peste cap pentru ea în mod repetat, în combinații atletice interesante și demne de Jocurile Olimpice – fără să ai o plasă de siguranță când cazi, fără să ți se garanteze că ajungi undeva. Sigur, ai speranța, care face cam cât o ceapă degerată, și te ai pe tine, care de preferință valorezi mai mult. Cât mai mult? Depinde de tine.

Aceasta nu este o poveste de succes, pentru că după niște ani buni n-am atins niciun succes. Însă învârt rotițe, vreau să văd dacă nu reușesc să fac mașinăria să se învârtă totuși pentru mine. Dacă, fiind în aceeași situație, ai intra în panică și n-ai ști exact cum să te scoți și cum să-ți aranjezi viața, nu te lua după mine.

Alți scriitori

Wed, 26 Feb 2014 08:23:33 +0000

Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.

Traducere liberă: cei care scriu „literatură de calitate” scriu niște chestii atât de alambicate sau de ermetice încât dacă ar fi borcane s-ar vinde cu sloganul, „Aici nu va pătrunde niciun cititor niciodată. Ideea dumneavoastră va fi pură și neatinsă în eternitate!” (în anumite cazuri asta va fi pentru că cititorii vor petrece prea mult timp râzând de ce a scris autorul, care nu e deloc ce voia să scrie) Iar cei care scriu „ușor de citit” ar putea adăuga „de fapt așa nu-mi place să editez că mă bazez pe faptul că scriu perfect din prima. Însă promit că am un fir narativ”. (dar promisiunea nu înseamnă că firul ăsta narativ chiar valorează ceva)

Totul e să nu-mi las fața să înghețe când aud oricare din descrierile astea. Optimismul spune „poate acum o să fie e altfel”, colțurile buzelor se îndreaptă în sus și pot să pun liniștită întrebarea „Despre ce e vorba?”, sau variațiunile ei care includ „Și despre ce scrii?” și „Oh?”

„Încerc să scriu cursiv, cum se vorbește,” mi-a spus la prima întâlnire.

„A? Mișto ideea,” am răspuns, ignorând fiorii reci de pe șira spinării. „Și despre ce scrii?”

Cum-necum, mi-a trimis niște capitole. Puteam să văd un eventual început de poveste acolo, dar era genul ăla de fir narativ care începe lent și nu te prinzi dacă urmează o chestie mișto sau una interminabilă. Stilul mă cam făcea să strâng din dinți, mai ales că autorul suferea, la fel ca mine, de o mică problemă a coordonării timpurilor în limba română (trecutul e criminal, special făcut de strămoșii noștri lingvistici daco-romano-slavo-draci să sune prost indiferent cum îl învârți). M-am gândit cum să-i spun omului părerea mea sinceră.

O estimare rapidă la ochiometru mi-a spus că era amator, probabil care nu și-a pus prea multe chestii pe net unde ajung la o grămadă de oameni și deci neobișnuit să-și primească șuturi la fiecare trei pași. Puțin tact și vreo trei ocolișuri în loc de abordarea directă, cu tact (sunt unii care spun că vor adevărul crunt. Aiurea, criticile sunt percepute ca fiind cu două grade mai rele decât sunt, așa că tactul, și nu sinceritatea absolută, duce la o înțelegere corectă a situației). „O să ai nevoie de niște corecturi,” i-am zis. I-am explicat faza cu verbele și am așteptat să văd ce se mai întâmplă. Cred că i-am spus și că mi-e greu să estimez ce-i cu cartea respectivă din cele 10-20 de pagini pe care mi le dăduse.

Peste multă vreme a apărut cu alte capitole de început ale altui roman. Am dat click pe primul capitol cu o oarecare teamă – și m-am trezit în fața unui text care părea scris de cu totul alt om. Cursiv, fluent, interesant, ironic, mișto. În loc să încep să-mi fac semne mentale pe marginea capitolului, mă uitam siderată la un text care într-adevăr era fluent, cursiv, dă-l încolo, și mă interesa subiectul. Și mă făcea să râd.

Mă, să nu-l iei la bătaie pe om?… L-am sunat să-i spun că diferența majoră dintre primul roman și al doilea e că wtf dude, ești altă persoană și scrii foarte fain, ce naiba. (sau poate nu l-am sunat, că nu prea sun oamenii. Om fi vorbit pe messenger.)

„A,” îmi zice. „Păi primul simțeam că trebuie să-l scriu.” Și-mi explică că uite-așa și pe dincolo, el simțea că e necesar să scrie o chestie mai standard, mai ca din canoane. Îmi explică tot felul de concepte și idei și chestii legate de primul roman, genul de analiză pe text pe care ar încuraja-o profesorii de română aproape de pretutindeni. Al doilea roman l-a început pur și simplu și-l scrie de drag. Îi place, scrie chestii care-i plac.

În timp ce-mi povestea toate astea, eu îmi treceam în revistă toate chestiile bune pe care le-am scris ca să nu descind într-o invidioasă mică și rea.

Povestea asta are o morală: există și scriitori buni, doar că se ascund undeva, uneori și de ei înșiși, într-un „trebuie” sau într-un „așa se face”, sau chiar într-un fel de spirit civic: ar trebui și noi să avem așa ceva! Chestii copiate, imitate, chestii „care prind la public” dintr-un fel de neștiință/insecuritate în ce privește originalitatea. Sau poate încearcă să scrie idei și nu povești, că se bate la nesfârșit apa în piuă în școli cu ideea unui text și superba metafizică a lui Eminescu. Naiba știe.

Altă fază: mă contactează un tip cu care mă știam din online să ne-ntâlnim, mergem la o bere. Îi dau răspunsul scutitor de momente nepăcute: „Am prieten. Do you wish to continue? y/n.” Tipul alege varianta cu continuatul și, peste ceva timp, ne reperăm unul pe altul printr-o mulțime ca toate mulțimile.

Mă întrebam ce putea omul să vrea de la mine – varianta cea mai simplă era eliminată. Vorbisem cu maică-mea în ziua aia și ea propusese ideea că el ar fi vrut să mă angajeze, deși tipul lucrează într-un loc care nu-i tocmai de nasul meu. Eu îi răspunsesem maică-mii că poate îi plăcuse omului personalitatea mea și avea chef de stat la povești – chestie care a amuzat-o teribil. Părinții sunt acele creaturi paradoxale capabile să te creadă și mult mai important decât ești, și vai de capul tău. Bineînțeles, te cred ambele în același timp.

Așa că acum eram cu tipul într-una din zilele când nu eram într-o formă teribilă de povești și glume, și nu știam exact ce să spun ca să nu pară că mi-am angajat pe altcineva mai inteligent să-mi scrie textele de pe blog. Și deodată tipul îmi zice,

„De fapt voiam să mă întâlnesc cu tine pentru că ești scriitoare și eu scriu un roman.”

Fir-ar, mi-am zis. Așa, din prima?… Rezumatele sună de obicei de zece ori mai prost decât cartea, de obicei. Știți cum e când un prieten povestește absolut entuziasmat un film fain pe care nu l-ați văzut?… Exact. Sună ca naiba. M-am resemnat cu faptul că urma să petrec vreo oră reconstruind în minte o chestie probabil alambicată și nu foarte interesantă ca să mă prind ce pot să-i răspund.__

„Despre ce?” l-am întrebat.

„Stai să ne așezăm undeva.”

Ne-am învârtit o vreme până să găsim un local în care să fie locuri libere și în care el să bea o bere și eu să beau o cafea care, din păcate, n-avea alcool.

Băi și începe omul să povestească – sunt sceptică o frază. Două. La a treia deja încep să fiu interesată. Pe la mijloc l-aș fi luat de guler dacă se oprea. Și pe la sfârșit am prevăzut – și s-a dovedit că aveam dreptate – că urma să zâmbesc larg și aiurit de fiecare dată când cineva spunea „CFR” în următoarea săptămână.

Omul are umor. Are și talent de orator, ca să-și țină publicul țintuit pe scaun. Știe să învârtă niște ițe și să scoată un fir narativ interesant. Dă Doamne să aibă și un stil mișto, mi-am zis. Văzusem ceva chestii de-ale lui, dar nu pe direcția de literatură și nu știam (și în continuare nu știu) cum arată un text de el într-un alt registru.

După care m-a întrebat, „Auzi, dar romanul tău despre ce e?”

„E vorba de o tipă și un înger care sunt în Iad…” am început. Am mai continuat vreo două propoziții, după care mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă să spun ceva interesant/inteligibil și că sunt atât de obișnuită cu romanul încât nu mai am frenezia aia a povestirii. M-am declarat K.O. și m-am târât afară din ringul scriitoricesc cu toată grația de care eram capabilă (nu era prea multă).

Din păcate romanul e încă în scriere și n-am văzut nimic din el. Dar aștept.

Ăștia doi nu m-au făcut să-mi schimb părerea generală despre scriitorii români, dar îmi demonstrează că există speranță și că optimismul lui „Poate de data asta scrie bine” nu e nerealist. Există oameni care scriu bine, oameni care au idei faine. Oameni pe care i-ai citi nu ca pe Puric, că au idei pe care să le pui pe Facebook, ci pentru că te fac să râzi, pentru că te țin prins în fața paginilor, pentru că de-abia aștepți să vezi ce chestii le-au mai trăsnit.

Iar dacă-ți place să scrii, cred că ideea e asta: scrie cartea pe care ai vrea s-o citești, pentru că atunci vor dori s-o citească și alții.

P.S. Această postare demonstrează perfect cum poți să amesteci timpurile verbale atât de tare încât un editor să-și pună mâinile în cap și să plângă.

Cum mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români

Sat, 01 Feb 2014 08:11:39 +0000

Am citit pe site-ul Adevărul un articol semnat de Nicolae Manolescu, scriitor și președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Mi-a stat mintea-n loc. Am descoperit cea mai fraieră specie de fraieri din țară: scriitorii.

Acum câteva zile, Adevărul a publicat un articol cu mărturiile unor autori, „Agonie și extaz în buzunarele autorilor români”, care se pare că l-a bulversat suficient pe Manolescu ca să povestească și el experiența sa cu scrisul în România. Am râs amar și am jubilat că n-am încercat să scot nicio carte aici.

Haideți să vă extrag câteva citate. Întâi din Manolescu însuși:

În ce mă priveşte, am încasat o singură dată în 23 de ani un avans, iar de plătit mi-au fost plătite parţial cinci sau şase cărţi şi integral una singură („Istoria critică“) din peste 20. Cu aceeaşi excepţie, nu mi s-au comunicat niciodată nici tirajul, nici exemplarele vândute.

Prima oară am zis: „Poftim? A scris 20 de cărți și de-abia dacă i s-a plătit una cum trebuie? Omul ăsta ce păzește?…”

Traducătorul lui Zelazny a tradus 10 cărți fără să i se plătească pentru editura Tritonic și de-abia pe urmă a spus că există o problemă. Lumea a sărit să zică, pe bună dreptate, că e fraier. Dar să vă spun o chestie: cărțile alea ale lui Zelazny sunt niște broșurici, nu sunt chestii de dimensiuni George R.R. Martin-ești. De fapt, în străinătate există și o ediție în care Cronicile din Amber sunt un singur volum (pe care-l am acasă, e gigantic, dar totuși e unul singur). Da, traducătorul putea să se prindă că ceva e nasol la mijloc. Corect.

Dar Nicolae Manolescu îl întrece fluierând la capitolul fraiereală. Să scrii 20 de cărți de-a lungul cine știe câtor ani și să nu fii plătit deloc pentru 13-14 înseamnă că de fapt nu te respecți ca scriitor, ești un zero barat când vine vorba de a-ți aprecia valoarea. Înseamnă că dacă eu vreau și mă cheamă editură, te fac sclavul meu. Ce o să-mi faci? O să scrii un articol despre mine în Adevărul? Mă doare-n cot! Eu te vând, te vând, te vând și pe urmă îți pretextez că de fapt uite, n-am bani acum, încearcă după un deceniu, sau poate după ce mori.

Hai, încă un citat:

Dacă e să fac o legătură între una şi alta, trebuie să spun că Editura Gramar, la care a apărut cartea, a scos an de an, începând din 2000 sau 2001, câte un tiraj, plătindu-mi corect sume în jur de şapte milioane de lei vechi pentru fiecare. […] Poate că spre 100.000 de exemplare ar fi mai aproape de adevăr. Şi asta, datorită faptului că „Arca lui Noe“ se află în bibliografia şcolară.

Asta o fi cartea cu plata integrală, bănuim, din moment ce spune că plata e corectă. 100.000 de exemplare în 10 ani. 10.000 de exemplare într-un an, pe care primește 700 lei. 7 lei la suta de exemplare. Ca să-i iasă un procent decent ca drept de autor, gen 7%, nu pot să presupun decât că cartea lui se vinde cu 1 leu. Sper totuși că a greșit numărul de zerouri.

Articolul despre scriitorii care o duc în agonie și extaz precizează că Manolescu nu e singurul care muncește degeaba și se bucură de asta:

De cele mai multe ori volumele sunt reeditate, iar procentul cuvenit din vânzările acestor reeditări nu ajung întotdeauna în buzunarele autorilor.

Dacă știi că procentul nu ajunge la tine, de ce nu faci ceva? De ce nu te duci la Uniunea Scriitorilor, să ceri să acționeze cumva, să faci ceva pe cale juridică, să te impui? Ordinul Arhitecților s-a organizat frumos și a obținut tot felul de chestii bune. Notarii au și ei ordinul lor care le face viața frumoasă. Scriitorii au o Uniune, dacă încep să se poarte ca atare pot să ajungă undeva.

Aaaaa, stai, că Nicolae Manolescu cel tras în piept de mai bine de 13 ori e președintele Uniunii Scriitorilor. Și problema lui cea mai mare la toată treaba asta cu înșelatul care e?

Aş fi îndatorat revistei „Forbes“ dacă mi-ar comunica de unde deţine informaţia care se referă atât la tiraje, cât şi la cuantumul drepturilor de autor onorate, nu doar din simplă curiozitate, dar, ca preşedinte al USR, mi-ar folosi să ştiu cu cât editurile (nemenţionate) au înşelat USR la plata taxei de timbru. Casc ochii a uimire şi la tirajele altor scriitori, fie din 2012, fie din 2014 (!), acestea din urmă aparţinând chiar „Weekend Adevărul“. Îmi dau seama de ce sume a fost privată USR.

Plata taxei de timbru? Pe bune? Mă președintele lui pește prăjit, se pare că diverși scriitori, cu tine în frunte, nu sunt plătiți. Au probleme cu editurile. Treaba e nasoală, nu există educație, oamenii ăștia nu știu că au drepturi. Nu știu că un contract e la fel de puternic pentru ei cum e pentru altcineva din alte domenii. Sunt plătiți cu procente de rahat. Nu-și știu tirajele. Și problema ta e că în uniunea ta nu intră niște taxe. Tipic! La ce e bună Uniunea asta, dacă nici măcar președintele ei nu e în stare să facă ceva pentru sine ca scriitor?

Dar dacă tot îl doare taxa de timbru: după ce ia banii pentru Uniune, ar putea să-și angajeze pe cineva la juridic, ca să afle ce pot face efectiv. În afară de a poza în martiri, că n-am compasiune pentru ei. Modul lor de a acționa aproape că mă asigură că în clipa în care aș publica în România aș fi țepuită de edituri – de ce să am compasiune? Sunt fraieri nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru scriitorii ce vor să vină. Dimpotrivă, frații mei incapabili să vedeți consecințele (in)acțiunilor voastre: am dispreț. Am supărare.

Continuăm cu un citat din T.O. Bobe:

Nu sistemul editorial e vinovat pentru că scriitorii nu pot supravieţui, ci sistemul de educaţie. Câtă vreme învăţământul umanist din România rămâne la nivelul actual (actual din ultimii vreo 60 de ani), nu doar scriitorii, ci toţi artiştii vor câştiga mai puţin decât orice muncitor necalificat.

În lumina chestiilor de mai sus, citatul ăsta arată că Bobe ori e pafarist, ori e extrem de norocos că și-a primit banii, ori vorbește prostii. Știu că lumea nu prea cumpără cărți la noi, în special nu românești. Asta se poate schimba, până la urmă. Dar dacă autorii continuă să nu știe ce-i cu viața lor, tot o să moară de foame, indiferent cât de buni sau populari ar fi.

Apoi urmează niște chestii fascinante:

Cezar Paul-Bădescu, care a scris, în 2005, romanul „Luminiţa, mon amour“, în timpul unei burse în Germania, spune că o soluţie pentru tinerii scriitori ar fi bursele literare plătite de stat

„Dacă eşti recunoscut ca un scriitor valoros şi vrei să te dedici câţiva ani unui nou roman, ar trebui să poţi face asta beneficiind de o bursă minimală din partea unui organism de breaslă sau de stat. Eu unul nu am luat nicio remuneraţie de la Festivalul de Literatură de la Iaşi“, spune Dan Lungu.

Deci, scriitorii vor burse. De la stat. Hahahahaa! Nu. Sunteți ditamai scriitorii și nu consider că voi sau eu merităm bani de la organizații și guvern ca să ne subvenționeze. Eu intenționez să câștig până la urmă din treaba asta, cât s-o putea. Din procentele oferite pentru dreptul de autor, pentru că sunt o idealistă incredibilă (și pentru că public în condiții mai bune). Dacă nu se poate, nu se poate, fac altceva. Iar voi teoretic ar trebui să puteți câștiga deja. În plus, cine să dea bursele cui? N-avem destule scandaluri deja?

Cred că problema bănească pornește și dintr-un loc ca ăsta:

„Calitatea literaturii nu rezidă însă în numărul de exemplare vândute, acesta fiind un criteriu extra-literar“, a punctat scriitorul Norman Manea.

Citatul e corect. Dar e o problemă: la noi se consideră des că a nu face ceva pentru bani înseamnă să ignori cumva aspectul bănesc. Fals! Un artist face ceea ce face din drag de artă, pentru că altfel alegerea meseriei e ilogică: nu e una bănoasă sau sigură. Dar el are tot dreptul să spere că va fi plătit – și plătit bine. Nu doar la limita subzistenței. Dacă înoată în bani, e perfect și așa. Nu e o trădare a ființei lui interioare, nu e o trădare a artei. Este absolut ok ca după ce ai lucrat la o carte să faci ce poți ca să fii și plătit pentru ea. Chiar dacă ești artist.

Nu neg că există scriitori buni care s-ar putea să nu vândă decât puțin pentru că sunt prea rafinați/ciudați/subtili pentru gusturile majorității. Dar nu toți! Dumnezeule, nu toți ar trebui să fie așa.__

Eu personal scriu pentru că-mi place să scriu. Însă de publicat, public pentru audiență și, în final, și pentru bani. Când m-am uitat după edituri am vrut să văd care sunt condițiile pe care le oferă, procentul din vânzări pe care ți-l dau, avansul (dacă există), problemele pe care le-au avut în trecut alții cu editura respectivă (neplăți etc.). Da, am ajuns la Big World Network, care nu e o editură mare și n-o să mă umple de bani prea curând, dar îmi place ce-mi oferă mie ca scriitoare – de la editare la echipă deschisă și mișto, la posibilitatea de a înregistra și varianta audio. Sunt oameni care acceptă sugestii și pe care pot să-i contactez oricând să punem țara la cale.

La noi procentele pentru dreptul de autor sunt mici – în careva din articolele astea scrie de 7%, 10%. Țin minte că am văzut alăturarea Humanitas – 12% la un moment dat. În străinătate la edituri mari și sigure, procentul e de 6.5-10% pentru cărți necartonate și 10-15% pentru cărți cartonate – iar vânzările sunt mult mai mari. La edituri nu foarte mari, găsești des procente de 30%, 40%. Pe măsură ce editura devine mai mică procentul crește mai tare pentru a compensa cât de cât tirajul mic. Am auzit că MacMillan ar da 20% și că Avon (romane de dragoste, nu cosmetice) dau 25% până la 10.000 de exemplare, 50% după – și 25% pentru cărțile digitale.

Aud din când în când câte un scriitor român zicând că nu știe câte cărți i s-au vândut, sau că suspectează că ediția ar fi falsificat datele despre tiraj și ar fi vândut mai multe cărți decât îi declară lui. Poftim? E inadmisibil!

Apoi, ce face editura pentru scriitori? Le organizează lansări de carte? Interviuri în reviste sau ziare? Îi promovează în vreun fel? În mai multe feluri? Comunică cu ei? Le oferă serviciile unui editor? Atenție, când zic editor nu zic corector. Zic omul ăla care vine și-ți ia cartea la pigulit, îți spune unde ești neclar, unde ceva nu bate, unde poate e mai bine să reformulezi etc. E o muncă și asta.

Se pot face diverse chestii – pot să vin cu câteva idei repejor, sunt sigură că dacă Uniunea Scriitorilor și-ar bate capul ar putea veni cu altele mai bune. De exemplu, se poate face o listă a editurilor rău-platnice care să fie postată undeva oficial sau semi-oficial, cu numărul de plângeri înregistrate – ca să știi cu cine merită să colaborezi și cu cine nu. Desigur, ca să funcționeze strategia ar trebui ca oamenii să nu se mai vândă gratis, ceea ce e mereu o problemă (care mă lasă perplexă). Ar trebui să enervezi niște edituri, care s-ar putea să nu mai vrea să te publice (și pierderea ta ar fi…?).

Uniunea ar putea decreta că trebuie să faci parte din Ordinul Scriitorilor ca să publici. Cu ce taxă de admitere? Păi una modică, să zicem, dar care să te facă să-ți simți apartenența. Și din care să se facă ceva util pentru comunitatea scriitorilor, ca să o facă să și câștige ceva, oricât.

Poate o colaborare cu traducătorii? Prin afară unul din motivele pentru care scriitorii autohtoni sunt mai des întâlniți în librării decât cei străini e că un traducător e scump și e mai simplu să-ți încerci norocul cu cei din zonă, care primesc procente, nu sume fixe și mari.

Sau să zicem că ești tras în piept de editură tu, au fost și alții, dar nimeni nu face nimic. Situația actuală, cu alte cuvinte. Ce faci tu ca individ? Păi, poți să-ți iei soarta-n mâini. Dacă ți-ai păstrat drepturile pe digital, poți să vinzi pe Amazon cu Kindle Direct Publishing. Primești până la 70% din vânzări. De unde află lumea de tine? Îi anunți tu, îți faci puțină reclamă, două concursuri cu cărți gratis sau ceva. Că și dacă vinzi trei lulele, trei surcele, tot e mai bine decât dacă vinzi 1000 de exemplare pe care nu-ți vezi niciodată banii.

Poți să publici în străinătate. Poți să-ți faci editură. Poți să cauți edituri serioase la noi – poate, poate or exista totuși? (ce bună ar fi lista aia, dacă nu s-ar sfii scriitorii să spună ce experiență au avut cu diverși)

Dar în primul și-n primul rând e bine să nu mai fii un fraier care plânge pe net că nu-și ia banii și pe urmă se duce să mai publice încă un volum pe care să nu-și ia banii.

Sfaturi despre scris (și de ce să nu le urmezi)

Thu, 30 Jan 2014 09:50:27 +0000

Ieri am dat pe Facebook de o discuție în care cineva căuta surse din care ar putea învăța cum să scrie creativ (adică literatură). De preferință, în română. E o inițiativă lăudabilă, care arată că persoana abordează metodic lucrurile. În fond și eu, dacă aș vrea să mă apuc de desenat sau de dans sau de ce-o fi, aș vrea să abordez problema metodic.

Din păcate, există o problemă cu metoda.

1. De la cine înveți să scrii

Îl știi pe tipul ăla care scrie romanele alea faine, pe care le citește toată lumea de la noi? Ok, bine, are criticii lui și sunt oameni care nu-l suportă, și multă lume zice că scrie prostii, sau că scrie chestii prea populare, dar în general e un fenomen gagiul. Cum îl cheamă?… Hai, că e în interviuri pe Youtube… și a avut lansarea aia…

A, stai. Nu-l cheamă, pentru că nu există. Să zicem că Mircea Cărtărescu ar fi ajuns la statutul de „scriitor cu popularitate” acum câțiva ani, când a scris-o pe aia cu „De ce iubim femeile”. În rest, nu tu Stephen King, nu tu JK Rowling, nu tu Dan Brown, nu tu Terry Pratchett, nu tu Marquez, Stephenie Meyer, EL James…

De la cine vrei o teorie complexă, dar clară, despre stil, acțiune, personaje etc.? Cine vrei să te învețe toate dedesubturile? Ai noștri sunt rareori capabili să se ajute pe ei înșiși. Cu asta nu vreau să spun că românii sunt incapabili să scrie, dar deseori nu știu cum să purceadă la drum. Sunt, la rândul lor, neîndrumați. N-avem o tradiție, n-avem nici măcar o mare cultură a cărților, ca să ajungem la o masă critică în care să apară câțiva care să descopere, să revoluționeze, să facă ceva mișto. Așa că, la scară mică, e plin de oameni care scriu și nu știu de ce nu sunt citiți.

În alte părți sunt mult mai mulți scriitori mari – dar rareori ei nu prea scriu despre scris, că-s ocupați să scrie chestii mai mărețe. Și poate nici măcar n-au o teorie solidă în spatele talentului pe care să ți-o poată expune. Poate că o fac natural. Ceea ce e perfect ok, dar inutil pentru tine.

Din păcate sunt o grămadă de cărți despre cum să scrii, majoritatea scrise de oameni care nu știu să scrie, dar care vor să câștige un ban. Și ei știu că există scriitori amatori care vor să scrie mai bine, așa că profită de piața asta. Sunt ca ăia cu cărțile și sfaturile de slăbit, care își dau cu părerea despre nutriție sau alimentație sănătoasă. Nu nutriționiștii, profitorii. Cei care se trezesc de dimineață și scriu „Cum să te lași de slăbit”, citesc trei cărți pe tema asta și fac o supă lungă generală pe care ți-o vând ție. Sau mai găsești amatorii entuziaști, care cred că au descoperit America și vor să ți-o împărtășească.

Deci: multe zerouri, uneori valoare.

2. Sfaturile în sine

Orice carte bună începe cu un prolog. Trebuie să-ți faci fișe, ca să știi exact ce ai scris până acum în roman. Trebuie să nu abordezi anumite teme, dar e de preferat să abordezi teme noi. Imperios necesar: umorul! La fel ca povestea de dragoste. Scrie propoziții scurte! Și mult dialog. Să nu începi niciodată propoziția cu „dar” sau „și”.

Sunt tone de sfaturi și aș mai putea continua încă vreo jumătate de pagină cu ele, cel puțin.

Uite care e faza: dacă urmezi majoritatea sfaturilor de mai sus _poți _să scrii un bestseller, dar nu e neapărat necesar să-ți pese de ele. Sunt ceva de genul „Dacă vrei să pictezi, asigură-te că ai o femeie undeva în tablou. Femeia e imperios necesară!” Mnu. Nu e. Sunt mult cărți fără prolog, o grămadă de autori au memoria destul de bună sau editori destul de atenți ca să n-aibă nevoie de fișe cu personajele și acțiunea. Este posibil să scrii o carte interesantă despre vampiri, chiar dacă par fumați. Șamd.

Sfaturile sunt ori un fel de generalități observate la alții, ori un ghid care încearcă disperat să te facă să scrii mai puțin prost – dacă nu știi ce faci, ești mai puțin enervant dacă aplici anumite idei.

Partea proastă la ele e că s-ar putea să te îndrume pe anumite cărări de pe care să-ți fie greu să ieși mai târziu.

3. Grupuri de literatură

Faci parte dintr-un grup de scriitori amatori? Felicitări! Probabil că, dacă rămâi ferm pe poziție și ai talent, o să poți să scrii o grămadă de povestiri bazate pe frustrările pe care le vei trăi acolo.

Scrisul e personal, nu e matematică și lucrurile sunt mult mai puțin clare. Ceea ce duce la tot felu de probleme. Nu doar în România. Peste tot. Probabil că ce-ți imaginezi e că te duci în fața celorlalți cu un text demn de autorul tău preferat și ei sunt încântați. Adevărul e că probabil că o să te duci cu un text necizelat și o să te întâlnești cu o grămadă de vulturi. Fiind grup de literatură, o să simtă nevoia să te critice – uneori chestia asta întrece măsura, pentru că scriitorii amatori sunt rareori critici desăvârșiți. Pot să facă exces de zel, să interpreteze greșit ce ai spus tu acolo (pentru că te compară cu ce au ei în cap) sau chiar să te facă să te simți ca naiba.

E universal. Am auzit plângerile astea și de la prieteni din alte țări care au participat pe viu sau online la așa ceva.

Chestiile astea pot fi evitate dacă persoanele au trecut de punctul în care simt nevoia să atace și să demonteze tot, dacă există un moderator care să aducă discuția pe un făgaș normal, dacă e cineva acolo care se pricepe și la oameni, și la texte și știe ce face cu ambele.

4. Și atunci cum înveți să scrii?

Dacă vrei să înveți de la persoane:

te duci să vezi ce spun autorii mari, pentru că lor le merge treaba. Nu-i crezi pe cuvânt și nu te bazezi pe unul singur, pentru că s-ar putea să greșească.
cauți pe cineva care să aibă o minte clară și critică. La noi „critică” are o conotație negativă, dar pentru mine e una pozitivă: un critic care îți vede textul înainte să-l publici e cel mai bun prieten al tău. O să îți spună unde ești neclar, unde scârțâie ceva, o să-ți pună întrebări, o să se chinuie să vadă unde voiai să ajungi și când ai aruncat totul într-o ceață generală. Criticul nu are mereu dreptate, dar deseori te ajută să vezi cum e perceput textul tău din exterior

Sfaturile bune:

nu sunt cele care îți spun ce să faci, ci cele care îți explică cum funcționează anumite principii. Cel mai bine e dacă-ți spun și de ce. „Scrie propoziții scurte!” e un sfat prost – evident că Sud Americanii nu fac asta și totuși scriu mișto. „Scrie propoziții scurte pentru scenele de acțiune pentru că dau senzația de viteză” deja e mai util. În momentul în care îți explică viteza cu care citește cititorul și diferența dintre interpretarea unei virgule și a unui punct din perspectiva rapidității evenimentelor merită să pui articolul la bookmarks.
îți pot spune cum să procedezi în viața reală ca să evoluezi. Sunt sfaturi gen „citește mult” sau „ascultă conversațiile altora ca să înțelegi cum vorbesc oamenii cu adevărat”. „Citește mult în afara genului în care vrei să scrii”. Nu sunt mereu bune, dar când sunt, sunt de notat.
nu sunt universal valabile. Ce funcționează pentru unul nu funcționează pentru celălalt. Sunt scriitori care fac fișe cu personajele și acțiunea, alții care nu; unii scriu totul de la cap la coadă, un cuvânt după celălalt în ordinea în care apar în roman – alții scriu o scenă din capitolul X, pe urmă una din capitolul III și până la urmă le unesc într-un tot. Unii își planifică totul de la bun început, alții inventează pe măsură ce scriu. Șpilul e să te prinzi ce tip de scriitor ești și să mergi pe chestiile care te ajută.

În general:

nu toți criticii îți sunt prieteni, și nu toți criticii îți sunt dușmani. Există un echilibru între a nu schimba nimic, pentru că ești „neînțeles” și a schimba totul pentru că ești „amator”.
prietenii care îți spun „Ce mișto! Îmi place cum scrii!” și rămân la nivelul ăsta sunt utili în două direcții: 1. încurajare, de care probabil că ai nevoie. 2. să-i convingă pe alții că textul tău merită citit după publicare. NU sunt persoanele pe care te bazezi pentru păreri. NU sunt. NU. Părerile alea favorabile sunt lipsite de context – nu știi dacă scrii bine pentru un elev de a cincea, pentru un amator, pentru cineva care n-a mai scris nimic niciodată, pentru un cunoscut de-al lor, pentru un scriitor adevărat. Sunt bine intenționați, te ung pe suflet, dar nu te fac mai bun.

Scrierea creativă se predă de prea puțin timp ca să fi fost sistematizată. Încă seamănă cu un schimb de rețete culinare, în care ne împărtășim chestii care merg. Profesorii de așa ceva din afară nu știu mereu ce fac sau dacă fac bine ce fac. E încă o junglă.

Cum să NU scrii un roman în noiembrie

Tue, 22 Oct 2013 12:47:53 +0000

Pentru că, după cum spuneam acum ceva timp, se apropie luna în care se scriu cele mai multe romane, mi-am adus aminte de tendința românilor de a-și complica viața și în direcția literară.

Știu oameni care vin cu planuri despre cum trebuie și ce trebuie să transmită romanul, cu sentimente de care auditoriul trebuie să fie sfâșiat, cu idei cu care trebuie să rămâi, cu încercări puternice de a face constatări metafizice. Uneori le iese. Alteori le iese un ***** (puncte pentru cel mai interesant cuvânt de 5 steluțe pe care puteți să-l puneți acolo).

Vestea proastă e că scrisul se învață. Pui stiloul pe hârtie – sau, de obicei, degetele pe tastatură, tragi aer în piept și scrii cele mai geniale chestii pe care le-ai gândit vreodată. O să fie o poveste istorică, metafizică, cu o componentă de romantism tragic! Eroina, un fel de Vitoria Lipan din Transilvania sub ocupație Austro-Ungară, se îndrăgostește aprig de un mic nobil (și i se dăruiește, a la serialele HBO). Dar când el dispare în apus de soare după ce a încercat să vândă Țara Românească ungurilor și Transilvania turcilor, ea se întoarce spre introspecție și încearcă să descopere rolul și rostul eu-lui minuscul al unei singure țărăncuțe din Ardeal. Și are niște revelații metafizice extraordinare despre unitatea universului și despre importanța fiecărei creaturi în lumea asta.

Peste trei săptămâni te uiți la ce-ai scris și citești: „Oftez când mă gândesc la Ghiță. A fost bărbatul vieții mele, un armăsar de donjuan, dar în același timp un șmecheraș din Regat. Datorită lui am înțeles că și furnicile au suflet.” Și mori puțin în interior.

N-ai mai scris până acum?__ Ia un ceai. Ia o cafea. Ia o chestie mișto de băut, fără alcool (alcoolul te face să te simți genial când nu e cazul). Ce-ți place să citești? Ce filme-ți plac? Ce te-ar distra să vezi?

Literatura nu e doar artă. __E distracție. Nu e doar educație și cultură, e plăcere. Nu toată, ce-i drept. Dacă vrei să mă vezi scrâșnind din dinți și suferind, mă pui să citesc V. de Thomans Pynchon sau Portret al artistului în tinerețe de James Joyce. Dar o mare parte din literatură ar intenționa cel puțin să placă, ar vrea să fie interesantă. Să te facă să întorci pagina ca să vezi ce se mai întâmplă.

Dacă vrei să-ți complici viața, poți fi ermetic. Poți să te crezi superior muritorilor de rând. Poți să încerci să educi populația cu texte moralizatoare. Poți să încerci să vii cu idei crețe și metafizice scoase din burtă. Poți să te chinui, să te zbați, să fii un geniu pustiit și neînțeles care se screme ca să scoată o operă extraordinară, complicată, care trebuie studiată și dezbătută de experți pentru a putea fi deslușită. Poți, cu alte cuvinte, să te iei foarte tare în serios pentru că Literatura iaște un lucru mare.

Reversul e, bineînțeles, să scrii lucruri care te prind, genul de povești pe care te amuză să le auzi, să le vezi, să le citești. Mai scrii ceva, o mai dai în bară, o mai corectezi, mai te prinzi ce să faci și cum. Te relaxezi și nu te mai încrâncenezi că trebuie să iasă, că opera ta de Nobel e scrisă acum ori niciodată. Încet, cu plăcere. Merge și-așa.

Iubiții curcubeelor, erotismul și moartea pasiunii [interzis minorilor]

Sat, 08 Jun 2013 21:12:02 +0000

Către cei cu vârste sub 18 ani: regret că nu vă pot permite accesul. Dar cartea asta cu iubiții curcubeelor e prea explicită ca s-o citiți. Ok, nu, e mult prea proastă ca s-o citiți și e bine să vă păstrați inocența cu privire la nebunia umană până mai creșteți. Și e și explicită. Deci, întoarceți-vă doar când faceți 18 ani. Mersi.

Dată fiind pasiunea mea de-abia exprimată pentru chestii femeiești, cea deseori exprimată pentru literatură și cea des vizibilă pe aici pentru MISA, cineva mi-a oferit o combinație a celor trei. Cartea „El şi ea, Alchimiştii tantrici, Iubiţii curcubeelor: literatura erotică sublimă”. Sau: cum să scrii fără editor, fără experiență, fără noroc și cu mult entuziasm, Partea I!

Linkul la câteva fragmente din carte e pe scribd, aici.

Pe cartea respectivă spune că e interzisă minorilor, cardiacilor și pudicilor. Eu adaug că e nerecomandată dacă sunteți în public.

Așa. Prezentarea cărții: n-am văzut decât câteva pagini, dar erotismul ei e mai straniu decât calmarul gigant care mângâia erotic castelul Hogwarts și absurditatea e ceva mai mare decât în cartea cu Sufletul Neamului Românesc (legenda lui Zamolxe) de Romavia.

Primele rânduri vizibile, de la pagina 56, te izbesc prin imposibilitatea lor anatomică, scoasă parcă dintr-un film porno-horror:

(pentru necunoscători, „lingam” înseamnă penis, „yoni” înseamnă vagin. Dar chestiile de mai jos nu știu ce înseamnă)

[…]cu un gest intens, care părea că se derula cu încetinitorul, îşi aplecă capul într-o parte şi îi îngiţi savuros tot lingamul.

…Uh, nu-i veneasă creadă, dar înainte să îi mai apară alte gânduri, în timp ce el se uita încă la gura ei însângerată puţin, o simţi cum cu cealaltă mână îi scoate lingamul lui prin yoni-ul ei şi i-l pune la loc… Era incredibil! Şi acum îi era mai ferm, mai pur şi mai atrăgător ca niciodată…

Mă uit frapată la acest parcurs neobișnuit al unui „lingam” care intră pe gură și iese prin vagin, ca să fie lipit la loc după ca bucata de coapsă a lui Prâslea cel Voinic. Cum naiba?! CUM?!

Femeia din acest cuplu deosebit de frapant biologic își dă jos capul de pe umeri și îi crește altul. Poate că nu voia să ajungă în genunchi (o fi fost tare podeaua), pentru că își coboară primul cap în fața „lingamului” bărbatului și continuă cu sexul oral. Sexul oral cred că e o activitate cu care autorul/autoarea textului (nu-i e dat numele, cartea e anonimă) nu a avut niciodată de-a face.

Pentru că wow.

îi linse uşor scrotul, apoi urcă în sus spre vârful lingamului, umezindu-l din abundenţă şi îl înghiţi treptat, până aproape în întregime, de trei ori la rând.

Sună ca o fată care a fost călugăriță până la 19 ani, închisă într-o cămăruță în vârf de munte, care a decis că nu mai vrea să-și dedice viața lui Hristos, ci vrea să scrie pornografie. S-a uitat prin reviste, a căutat pe wikpedia o descriere, după care și-a imaginat cam cum merge treaba. Ne dă detalii tehnice – umezește „lingamul” din abundență, apoi îl înghite treptat. Cât de tare? Până aproape în întregime. De trei ori la rând? Nu mă prind care-i faza. O fi făcut un du-te-vino de trei ori. Cine știe.

Cu fiecare înghiţitură simţea cum lingamul lui îi intră în gură şi îi alunecă pe cerul gurii ei în jos şi îi penetrează gâtul, dar era ca şi cum intensitatea fiecărui centimetru din ea creştea în el fantastic demult.

Aici nu prea pot comenta, că sunt pe jos de râs.

Simţea cum Bărbatul din el se trezeşte atât de intens prin aceste plăceri erotice şi prin sublimările lor, încât pielea lui plesnea de extaz şi îi cădea jos, lăsând să apară un alt înveliş în loc.

Bărbatul-șopârlă. Când se apropie de orgasm, năpârlește. Și pentru ca totul să meargă înainte în același stil:

Capul îi era lăsat extaziat pe spate, iar privirea şi fiinţa lui aspira în sus, către Lumina Divină a Iubirii. Când la fel de simplu, ea îi taie dintr-o mişcare capul, care se rostogoli la picioarele ei.

Tăie.
Ha! V-am zis eu că era călugăriță?!… Ok, ok, nu am zis-o în sensul ăsta. Dar oricum, ha!
Nu-i nimic, că el trăiește și fără cap.

Următorul fragment, pagina 101, cuprinde această bijuterie de descriere:

Florile au început să miroase maitare şi să se deschidă la maxim, reflectând din preaplin, paradisurile astrale din care vin şi de a căror prezenţă vorbesc, impulsionând totodată în subtil ca yoniurile multor femei şi inimile lor să se trezească uşor şi să înceapă să vibreze fiecare în ritmul ei tainic şi unic, de dor de Dumnezeu, concretizat de nivelul de conştiinţă al fiecăruia.

Trecem peste faptul că autoarei (trebuie că e o autoare, după stilul dulceago-aiurit și lipsit de teamă în ce privește castrarea bărbaților) i-ar prinde bine o camaraderie cu cineva care să-i corecteze pe șest gramatica. Mă întreb însă ce legătură au florile cu „yoniurile” și de ce anume ar trebui să vibreze yoniurile? La fel cum cred că niciun bărbat nu s-a trezit cu lingamul detașabil, nici eu nu m-am trezit cu părți de corp vibrând fără cap și noimă.

Poate pentru că nu mi-e destul de dor de Dumnezeu. Sau n-am nivelul.

Pe la pagina 110, se reinventează geografia:

Între munţii feselor ei rotunde şi tari, se ascundea valea cea intimă a izvorului ei tainic, împreună cu dealurile pline de promisiuni ale coapselor şi ale gambelor ei pline şi suple. Deasupra feselor se întindea maiestuos podişul viorii mijlocului ei, cu câmpia netedă şi senzuală a spatelui ei, până la trecătoarea cambrată a gâtului ei de lebădă cosmică, pierdută în firele părului răsfirat de vânt, asemeni firelor iluziei cosmice! Roua cu sclipirile ei de diamante, îi amplifica şi mai mult magia formelor, rotunjimile, adâncimile, netezimile şi culoarea ei de fruct, bine copt.

Cine vrea să-i cumpere un atlas? Sau să o scoată pe afară, să vadă cum arată un munte? Și de când au viorile podiș? Dar de ce ar fi gâtul ei o trecătoare, cambrată sau ba? Ce e o lebădă cosmică? Ce-s alea fire ale iluziei cosmice? ȘI cum se răsfiră? Și ce-i cu salata asta de comparații și „figuri de stil”, care se termină, potrivit, cu un fruct?

Când se hotărî să se apropie de ea, odată cu lingamul lui erect ce se ridica acum maiestuos, admirând-o şi el în felul lui total şi uşor fanatic, totul parcă în natură se oprise un pic.

Mă abțin. Mă abțin. Mă abțin.
=))
Nu mă pot abține.
Cred că e singura carte în care trebuie să precizezi că bărbatul venea și el undeva în spatele lingamului. Pentru că e detașabil.

Descrierea ei ca formă geografică implauzibilă continuă:

apele lacului inimii ei, cu capul sprijinit de sol şi cu plinătatea şoldurilor ei – curbe aruncate în sus, susţinute de arcuirea extaziantă a mijlocului şi a liniilor voluptoase ale spatelui ei transpirat, ce urca până în părul ei răvăşit şi super hipnotic răsfirat peste gâtul şi faţa ei.

Super hipnotic. Deci femeia asta are fundul munte, coapsele dealuri, yoniul vale, gâtul trecătoare și inima lac. Rețineți, pentru că urmează imaginea asta:

El admiră acest inefabil mister viu al creației, venind în spatele ei şi impregnân-du-i inima cu lingam-ul său, într-un ritm sublim armonios al savurării iubirii inimilor lor!

Deci, a plonjat cu lingamul până în inimă, ca-n bancul ăla cu „Stați liniștită, doamnă, inima o ocolim!”
E clar – făceau postura numărul patru. Cea legată de iubire 😀

Pe cât de roşii şi de dilatate erau înainte lingam-ul şi yoni-ul lor, pe atât de rafinate erau acum ritmurile în care el intra în ea sau prin care ea îi rotea lingam-ul prin adâncurile yoni-ului ei.

Călugărița noastră lipsită de editor și de perdele ține neapărat să ne explice acele detalii fiziologice pe care nimeni nu ținea neapărat să le citească. Roșii și dilatate?… Sexy.

Simţea inelele yoniui ei cum trecea printre ele şi cum i secontractau savuros pe toată lungimea lingamului său, ca o mulţime de guri, şi cum întâlneşte în adâncurile ei rotunjimea alunecoasă a uterului.

…Anatomia a luat-o la dreapta, cartea a luat-o la stânga. Alooooo! Care inele? Care uter?! Ai înnebunit?! Carte, mamă, a trebuit să bag un ochi pe site-uri rudimentare de anatomie ca să mă asigur că nu s-a schimbat structura corpului uman de când eram eu în liceu.

O mângâia vrăjit de frumuseţile ei, de talpa simetrică şi glezna subţire a picioruşului ei mic,

Erm. De ce are talpa simetrică? Cum adică, simetrică?! Are două degete mari? Două degete mici? Ce fel de monstrozitate e femeia asta, până la urmă?

Orgasmul energiilor plenare din inima yoniu-lui ei, ca un val imens, îi ajungea din urmă înotul lui de delfin, prin întinderea oceanului iubirii.

Nu mai am ce comenta. Mă lasă fără cuvinte.

Dar la pagina 125, fragmentele disponibile din carte ne asigură că totul se termină cu bine, în ciuda capetelor căzute, lingamului detașabil, tălpii simetrice, corpului geografic și uterului care e în altă parte decât ar trebui:

El simţi atunci că abandonarea ei în braţele lui şi ale iubirii e mult mai intensă decât asaltul lui amoros şi că îi genera şi amplifica astfel tăria lui interioară şi exterioară, urcând împreună la unison, saltul conştiinţei orgasmului beatific al iubirii şi al desăvârşirii prin sacralizarea trăirii iubiriilor!

Ah. Iubirea învinge întotdeauna. Sau ceva de genul.

Ce să NU faci ca scriitor

Sun, 14 Apr 2013 17:57:27 +0000

Am descoperit azi o greșeală GIGANTICĂ pe care o poți face ca scriitor. Și sfătuiesc pe absolut oricine vrea să scrie ceva vreodată să n-o facă.

NU schimba povestea într-un fel în care nu simți că vrei s-o schimbi.

Te-ai gândit, „poate ar fi mai bine să o schimb din fantezie în SF?” Dacă în capul tău e absolut evident că e fantezie, renunță la idee ACUM.
Te-ai gândit, „poate personajul principal ar fi mai bine să fie femeie?” Dacă în capul tău e clar bărbat, NU îi schimba sexul.
Te-ai gândit, „poate e mai bine s-o scriu realist?” Dacă e suprarealistă și a fost mereu suprarealistă, NU o schimba.
Te-ai gândit, „poate e mai bine la persoana a treia?” Dacă nu-ți vine s-o scrii decât la persoana întâi, LAS-O AȘA.

Momentan nu știu cum să arunc mai repede o bombă atomică pe chestia asta pe care o am în față. Am schimbat personajul principal din bărbat în femeie, la sugestia cuiva… ceea ce nu fac de obicei și nu știu ce m-a apucat azi. Poate pentru că doar mă jucam cu o situație, poate pentru că nu era nimic serios, poate pentru că nu era nimic încă bătut în cuie (în afară de două personaje și o situație generală), am zis că hai că încerc.

Nu doar că nu merge varianta schimbată sub nicio formă (ceea ce nu-i așa grav), dar am căpătat o pică pe povestea asta de nu știu cum s-o scot mai repede din existență.

Aviz tuturor celorlalți. Niciodată, dar niciodată, nu ne ciopârțim povestea. Din niciun motiv.