Ceai on Roxana-Mălina Chirilă

Critică, critică, critică

Sun, 15 Mar 2015 10:45:44 +0000

Citeam o postare de pe Goodreads a cuiva care zicea că s-a săturat de comparațiile între cărți și bebeluși. Până la un punct, o carte și un copil seamănă: ai conceput, ai creat ceva cu un mare efort din partea ta și apoi te simți foarte protectiv cu acea creație. Doar că motivele de a proteja un bebeluș nu sunt valabile la cărți: un bebeluș uman e foarte fragil și are nevoie de toată susținerea adulților ca să supraviețuiască. În schimb, o carte e ca un crocodil: îi dai drumul în natură și indiferent câte pietre sunt aruncate în el, crocodilul nu se sinchisește.

E un articol bun, merită citit.

Părerea mea e că dacă arunci cu suficiente pietre într-un crocodil poți să-l omori, iar o proporție prea mare de recenzii negative pot să îngroape o carte – asta e o teamă validă, nu? Că ceva ți-ar putea îngropa realizarea. Doar că îți trebuie multe critici ca să ajungi în punctul respectiv și dacă faci un lucru de calitate, vor fi destui care să contracareze recenziile negative.

În schimb, ce poți să faci ca să fii absolut sigur că respectivele recenzii nasoale vor căpăta putere? În lipsa unei expresii mai bune, să te crizezi. Să arunci cu roșii stricate în critici, să urli pe toate drumurile că cineva nu te-a înțeles și e un dobitoc!!!!!!!!

Uneori criticii sunt dobitoci – nu cred că există vreo categorie de oameni care să fie scutită de dobitoci, deci sunt și printre critici. Ce poți să faci? În primul rând, să nu fii mai dobitoc ca ei. În al doilea rând, să fii mai puțin dobitoc ca ei. În al treilea rând, dacă se poate să nu fii deloc dobitoc, e cu atât mai bine.

Caz 1 de răspuns idiot: Eftimie a criticat cafeaua de la Bistro de l’Arte. Între noi fie vorba, Eftimie are darul expresiilor extrem de plastice, deci înțeleg frustrarea de a fi luat peste picior de el, că ridică ștacheta puțin prea sus ca un răspuns normal să fie o replică suficientă. Dacă o să se ia vreodată de o chestie făcută de mine, o să stau o noapte să-mi muncesc creierii ca să-i dau o replică „spontană” a doua zi.

Ce s-a întâmplat? A venit un acționar de la Bistro să-l ia la trei păzește și să-i spună că-i frustrat. Aiiii, nasol. Nu pentru Eftimie, pentru cei de la Bistro. [sarcasm]Pentru că nimic nu te îndeamnă mai mult să intri într-o cafenea decât să știi că dacă nu-ți place acolo, e vina ta, frustratule.[/sarcasm]

Caz 2 de răspuns idiot: Am spus că Daniel Dincă scrie niște chestii destul de naive, într-un articol în care era vorba de cu totul altceva.

A apărut un ofticat care mi-a comunicat următoarele: cartea e foarte bună (până aici nu e o problemă, fiecare cititor are dreptul la o părere legată de calitate), iar eu sunt o ofticată frustrată care nu e citită de nimeni.

[sarcasm]Pentru că nimic nu te îndeamnă mai mult să citești o carte decât să știi că dacă nu-ți place, e vina ta, frustratule.[/sarcasm]

Caz 3 de răspuns idiot, cel mai recent și mai idiot dintre toate: am criticat ceainăria Open Heart. Raportat la felul meu obișnuit de a fi, am fost mai dură. Raportată la Eftimie, am fost delicată.

În prima fază, m-a contactat un angajat care s-a interesat de problemele avute și mi-a mulțumit pentru feedback, după care mi-a zis că o să-i comunice patronului detaliile, ca să știe omul că sunt probleme. Până aici, respect. M-am gândit că poate totuși exagerasem eu, poate-i nimerisem într-o zi proastă, ce mai, am zis că mai trec o dată pe acolo, să văd dacă nu cumva m-am înșelat, totuși.

La nu mult timp după, însă, m-am trezit cu un comentator care mi-a spus că eram frustrată și neiubită de nimeni, de am scris ce am scris. Între timp, îmi cam pica blogul, ceea ce e anormal. M-am dus la suportul tehnic, am aflat că aveam blogul atacat prin IP flood, dar problema s-a rezolvat. Au mai fost atacuri în ziua respectivă, blogul a picat de mai multe ori câteva minute, dar suportul tehnic m-a salvat frumușel. Așa că am început să mă uit la adresele de IP implicate și au fost două coincidențe care mi-au sărit în ochi:

Adresa de IP 1 a fost folosită de comentatorul care mă făcea frustrată și de cei de la Ceainăria Open Heart.

2. **Adresa de IP 2 **a fost folosită de comentatorul care mă făcea frustrată; coincidea și cu una dintre adresele de IP de pe care au fost atacurile.

Deci, comentatorul, ceainăria și atacurile împotriva blogului erau legate cumva între ele. Ori cei de la ceainărie, ori un „prieten” s-au apucat să-mi facă nasoale: și acuzații de frustrare, și atacuri împotriva blogului.

[sarcasm]Pentru că nimic nu te îndeamnă mai mult să intri într-o ceainărie decât să știi că dacă nu-ți place acolo, e vina ta, frustratule. Și dacă spui ceva pe blog, îl atacăm noi![/sarcasm]

Mai sunt și alte cazuri pe care pot să le scot de la naftalină, dar cred că e destul. Răspunsurile de genul ăsta nu sunt normale. Nu e normal să-i faci frustrați pe cei care te critică, nu e ok să vii să-ți dai cu părerea cu privire la viața personală a oamenilor – și nu e normal nici să-ți lași sau să-ți îndemni prietenii să o facă.

Pentru că dă foarte prost, pentru că pari tu plin de frustrări, pentru că pari de-a dreptul idiot.

În plus: criticile nu sunt atacuri directe – în cel mai rău caz, nu sunt doar atacuri directe. De obicei se bazează pe ceva. Și pozitivismul extrem, cel cu „ia să vedem doar lucrurile bune”, îți dă doar impresia că stai bine. Dacă ai doar critici pozitive, însă, n-o să afli niciodată dacă impresia e reală sau lumea te vorbește pe la spate că ești prost.

P.S. IP flood pentru că am scris nu foarte laudativ despre o ceainărie? Pe bune? Zău? Nu e cam sărită peste cal? Încă nu-mi vine să cred că cineva poate sări mușcat de fund chiar atât de tare.

De ce Open Heart este o ceainărie nașpa [Brașov]

Mon, 09 Mar 2015 09:12:38 +0000

Ieri eram chitită pe două chestii: 1. să lucrez; 2. să mănânc o prăjitură. Așa că după ce m-am ocupat puțin de prima pasiune, am zis să mă ocup de a doua, cea cu prăjitura. Dar, 8 martie, totul plin, m-am plimbat trei sferturi de oră pe Republicii încercând să găsesc un loc unde să stau. Până la urmă, din disperare de cauză, am mers la Open Heart, de pe Michael Weiss.

Atmosfera e plină de muzică de Buddha Bar, ceea ce e ok. E ok, e comod, nu e extrem de hippy, e prietenos cu familiile (are și un fel de cort-castel pentru copii, ceea ce e iar foarte ok). Spre deosebire de alte ceainării, care se bazează pe ceai, dar au și alternative pentru cafeinizați, n-au cafea deloc în meniu (rectificare: ei spun că ar avea, deci mi-a scăpat mie; îmi cer scuze). În schimb au tort – așa că am comandat o felie, că eram chitită, și un ceai verde cu iasomie. Poate faptul că nimeni altcineva nu părea să aibă niciun fel de prăjitură ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar…

Tortul, în ciuda faptului că sărea de 10 lei, avea un gust de vreo 5 lei la cofetăria proastă de lângă hypermarket (încă n-am văzut hypermarket fără cofetărie proastă în aceeași clădire). La alții dai un ban, dar știi cât de cât o treabă, aici… nu prea.

Dar să zicem că sunt experți pe ceai, nu pe prăjituri. Acolo ar trebui să se priceapă, nu? Mnu. Ceaiul mi-a fost adus și pus în față cu mențiunea „Îl scoateți când e gata”. Poftim?… Când e gata?… Am ridicat capacul de pe ceainic și am încercat să mă prind când l-o fi pus și cât de infuzat e pentru că ceaiurile verzi și negre se fac amare rău dacă le lași puțin prea mult.

Ceainăriile respectabile ori îți aduc ceaiul gata infuzat fix cât trebuie, ori îți aduc o clepsidră ca să știi când să îl scoți. E o chestie de finețe, dar demonstrează clar că nu prea știu care e faza cu obiectul muncii. E a doua oară când merg la ei și a doua oară când plec nemulțumită – prima oară a fost imediat după deschidere, când am zis că or fi fost prea zăpăciți ca să-mi aducă laptele la rooibos (altă chestie de finețe).

Nu e cel mai prost local din centru, dar ca ceainărie cam lasă de dorit. Ceea ce e prost, că e o ceainărie. Dacă ar fi un restaurant, ar fi genul de restaurant care ar veni cu grătarul și ar zice, „Sorry, boss, l-am ars un pic, dar e bun și-așa”.

Later edit: Cei de la Open Heart mi-au atras atenția că ar avea cafea în meniu, dar n-am văzut-o eu. Am mers pe site-ul lor, la secțiunea de meniu, și am descoperit bunătățurile lor:

Prepeliță, filet de somon, pui Campo Lindo, mmmm.

Iar ceaiul verde sună excelent: pătrunjel mentolat cu oțet din cidru de mere, sare, zahăr și condimente.

Și, pentru cunoscători, în diverse zile dau șampania gratuit:

40 de motive să bei ceai

Wed, 03 Dec 2014 09:10:51 +0000

Vrei un ceai.
E frig afară.
Ești răcit.
Ai o zi proastă.
Ai o zi bună.
Ai de lucru.
Vrei să bei ceva și ai rămas fără cafea.
Ai băut prea multă cafea.
Ai rămas fără apă.
Te simți trist și vrei ceva care să te facă să te simți mai bine.
Ceaiul negru merge bine cu Gorgonzola și ai niște Gorgonzola. (combinația pe care scriu articolul ăsta e Imperial Earl Grey + Gorgonzola)
Cineva a zis „Vrei un ceai?”
A venit cineva să stați de povești.
Ai descoperit că ceaiul negru merge bine și cu alte brânzeturi cu mucegai albastru, nu doar cu Gorgonzola.
Încerci să înveți să citești în frunzele de ceai.
Încerci să înveți să citești în frunzele de ceai și tocmai ai încercat cu un ceai care era la plic. Deșteaptă treabă.
Încerci să te împrietenești cu cineva și ai rămas fără Pipa Păcii.
Ai un calendar care numără zilele până la Crăciun – dar e cu ceaiuri.
Vrei să bei ceva cald, dar nou, dar să fie bun.
Cineva ți-a făcut cadou un ceai.
Cineva ți-a făcut cadou un ceai „Ayurvedic” și oricum nu mai aveai chef de viață (chestiile alea tind să fie foarte piperate).
Cineva ți-a făcut cadou un ceai afumat și pare o idee bună să-l încerci. În fond, n-are cum să fie rău… nu? (sunt singura persoană pe care o știu care le bea de plăcere)
Vrei să botezi o cană nouă.
Ți-ai luat o sită de-aia pentru făcut ceaiul și vrei să vezi cum merge.
Ai o întâlnire cu un englez.
Sau cu un japonez.
Mergi la Ceai et caetera în Brașov și constați că „et caetera” se referă la jocuri, nu la espresso, dar e prea mișto locul ca să pleci. Și e la capătul pământului oricum, așa că până te-ntorci în civilizație mori de sete. (dar dacă-i musai, au o cafea bună la ibric)
Ai un fierbător de apă și vrei să fierbi apă cu el.
Ajungi în casa unei bătrâne nebune care te pune să bei ceai, că altfel face urât. Te cam ia cu fiori bătrânica, așa că mai bine bei.
Faci un curs de ceremonia ceaiului.
Ai dat peste rooibos.
Suntem în anul 2067 și aproape toate culturile de cafea au fost rase de pe fața pământului…
Mergi la ceainăria Open Heart în Brașov și vrei să-ți îneci amarul că te-ai dus acolo, dar n-ai în ce altceva. Partea bună e că dacă ceri un ceai rooibos, ți-l aduc cu zahăr – și atunci măcar poți să povestești despre cum cei de acolo nu-și cunosc meseria. (mi s-a întâmplat mie; rooibosul se îndulcește cu miere de felul lui)
Pe celălalt plic pe care-l ai scrie „Înlocuitor cafea 100%”.
Ai dat peste sencha.
Ai moștenit o plantație de ceai.
Te-ai mutat în Japonia.
Să bei apă caldă pur și simplu nu te mai satisface.
E un plic. E acolo. Orice altceva presupune Efort.
Ai urmat Iepurele în viziună și aia e singura chestie care ți se oferă de băut, după cum subliniază Pălărierul.

Și mai multe despre cum faci un ceai

Mon, 10 Nov 2014 07:03:12 +0000

Dorin a scris astăzi despre cum îți faci un ceai ca să iasă bun, să nu fie amar și să fie o plăcere, nu o durere. Tot ce a scris e perfect adevărat, dar merită completat.

Ceaiurile negre și verzi nu sunt „amare” când sunt „tari”. Am tot auzit ideea asta și bănuiesc că logica din spatele ei ar fi cam așa (chiar dacă e greșită): frunzele de ceai au o aromă pe care o eliberează când ajung în apă. Dacă le lași puțin, mai puțină aromă intră în apă. Dacă le lași mai mult, mai multă aromă intră în apă. În consecință, cu cât un ceai e mai concentrat, cu atât are aroma mai puternică și deci e mai tare și deci e mai amar.

Fals. Frunzele de ceai au mai multe componente pe care le eliberează în apă. Cele care dau amăreala se eliberează mai greu. Un ceai din care scoți frunzele la timp, oricât de multe ai fi pus, nu va fi la fel de amar ca un ceai în care ai lăsat frunzele prea mult, după care l-ai diluat cu apă.

Pentru detalii despre cât trebuie lăsat ceaiul să se facă, vedeți cutia/punga de ceai.

Alte idei, în ordine aleatorie:

Contează mult marca de ceai. Am băut tipuri de ceaiuri care sunt excelente când sunt de la o firmă cum trebuie (Demmer’s, Twinings, Lipton) și care sunt… mda… când sunt de la câte un no-name.
Există și ceaiuri pe care le poți lăsa mult la infuzat („la făcut”), cum ar fi „ceaiul roșu”, rooibos. Nu e obținut din planta de ceai, e ceva tufă africană, dar oricum pe-aici li se spune „ceai” și la ceaiurile de tei, sunătoare etc. Rooibos merge cel mai bine îndulcit cu miere. Se poate bea cu lapte, dacă are cineva preferințe de genul.
Ceaiurile pe care scrie „ayurvedic” (și se găsesc astfel de ceaiuri în Cărturești, de exemplu) sunt de obicei piperate. Aviz amatorilor să se uite foarte atent pe etichetă, să vadă câte alte chestii picante sunt în afară de piper și ghimbir.
Ceaiurile pe care scrie „Connoiseur’s” sunt pentru oameni care au habar în ce se bagă. Ceaiuri afumate și alte alea.

Cam atât am avut de comentat pe moment.

Cafea turceasă, ceai turcesc

Wed, 11 Sep 2013 11:12:37 +0000

[][1]

Vă tot zic că găsești peste tot cafea și ceai.

Tot ziceam prin comentarii de ceai/cafea la turci – hai să mut converația undeva mai vizibil.

Turcii nu beau. Alcool. Sincer, la ce cantități industriale de alcool beau eu nici n-aș fi observat dacă n-aș fi ieșit seara cu profesorii universitari din Karabuk. La noi tradițional e să se bea alcool în situația asta. La ei? Cafea și/sau ceai.

Băuturile astea sociale apar peste tot. Te invită cineva la el în birou? Primești ceai sau cafea. Te duceai acum x ani în Turcia prin Istanbul? Vânzătorii îți dădeau ceai. Ieși seara? Ceai! Sau cafea.

Cafeaua e de două feluri: turcească, adică de-aia de te duci undeva în oraș s-o bei. E foarte fină, zațul se depune greu la fund și ți se servește în cănițe mici, pe fundul cărora rămâne în cele din urmă un strat de zaț mâlos. Dintr-un motiv pe care nu l-am deslușit încă, e mult mai puțin dură decât a noastră. Acasă beau cafea cu vreo tonă de lapte. Aici nici nu simt că ar trebui. Dacă ești la o cafenea, primești pe aici și niște rahat lângă (cam ca biscuiții/turta dulce din cafenelele noastre).

Și mai e și veșnicul Nescafe, tipul doi de cafea, de care se pare că turcii sunt încântați. Se pare că e chestia care se face pe la muncă.

Ceaiul e, pe aici, negru. Prima oară când l-am băut mi s-a făcut gura pungă atât de tare încât am stat să fac implozie. A doua oară, tot pe acolo. A treia oară am întrebat care e faza cu ceaiul ăsta lăsat prea mult la făcut și am aflat că ceaiul turcesc se face cam așa: se pun o grămadă de frunze, se toarnă puțină apă fierbinte peste și se lasă. Când se servește, se pune din concentratul de ceai și se toarnă apă peste.

Eh, ideea e următoarea: eu sunt obșnuită cu ceaiul negru care se lasă două minute, ca să nu se facă amar și alte alea. Ei sunt obișnuiți cu ceaiul care se lasă câte un sfert de oră – sau dacă nu atât, măcar mult – și se bea pe urmă cu tone de zahăr. Se servește în păhărele mici.

Se beau tone. Deci. Se bea cafea/ceai în loc de cafea, cafea/ceai în loc de sucuri acidulate, cafea/ceai în loc de alcool. Cafeaua și ceaiul sunt peste tot. Te urmăresc. Sunt băuturile sociale.

(am găsit pe net că cică ceaiul de mere și alte alea sunt mai mult iubite și băute de turiști decât de turci)

Frustrare

Sat, 10 Aug 2013 10:03:03 +0000

Cel mai greu e să ștergi.

Mă uit pe pagini și pagini de text (8 la dublu spațiu, 2631 de cuvinte) și nici nu știu ce să șterg și ce să las. Sentimentul de frustrare când n-ai o parte rea de care să te legi, n-ai o parte foarte bună pe care să construiești. Îmi vine să arunc la gunoi capitolul și s-o iau de la capăt, doar că n-am condițiile fizice și psihice să rescriu aceeași chestie de o mie de ori până iese. Plus, senzația că nu e totul rău…

M-aș duce în vreo cafenea să șed acolo până rezolv situația, dar n-am chef de muzica niciuneia la care mă pot gândi.

Cred că cea mai bună chestie pe ziua de azi a fost și o să rămână World of Tanks de la 9 dimineața, cu alți doi care probabil n-au putut să doarmă mai mult (apropo, se dau zile de cont premium gratis). Acum am rămas cu un ceai negru afumat peste care mi-am trânit miere ca o blasfemiatoare a connoisseur-ismului în ceai (Lapsang Souchong se bea cu lapte și zahăr) și cu un capitol de roman care trebuie scris mai bine.

Cred că aș vrea să fac pe Harry Potter – doar că invers. Vreau să mă ascund la mine în cameră și ceilalți să se prefacă că nu sunt acolo. (“I’ll be in my room, making no noise and pretending I’m not there” (Harry Potter and the Chamber of Secrets))

Iarnă și ceai

Thu, 06 Dec 2012 17:36:48 +0000

A nins. Acum câțiva ani de zile nu-mi plăcea deloc iarna, până când a venit odată un Crăciun în care am rămas singură în București pentru că teoretic stăteam cu iubitul care se plângea că sacrificasem Revelionul nostru împreună, dar practic s-a dus în treaba lui, iar eu am rămas acasă unde era cald și liniște și Tori Amos cânta despre iarnă și clopote și despre toate lucrurile despre care cântă Tori Amos.

A fost un Crăciun în care am scris și în care mi-am gustat singurătatea și creativitatea și am mâncat, cum fac acum, turtă dulce. M-am afundat în povestiri și lumi și idei și am rămas cu nostalgia acelui Crăciun, cu dorul acelei ierni.

A nins și e frumos. În ceainăria în care stau e cald și bine și le-am răpit una dintre cele mai mari mese, pentru că e pe un podium și îmi place să am perspectiva puțin mai ridicată, să văd dintr-un colț privilegiat cum se plimbă oamenii. Beau un ceai extraordinar, japonez – pentru necunoscători, pe-acolo ai praf de ceai, frunzele tocate mărunt, mărunt, până sunt pulbere. Și pulberea asta acum e pusă-n lapte, E superb. Nu m-aș fi gândit niciodată să fac combinația asta, până n-am comandat-o din greșeală prima oară aici.

Acum câteva zile am urcat la Cetățuie în Cluj, treaptă cu treaptă, aproape zburând peste ele ca să văd orașul. Ar trebui să mai merg o dată, acum că s-a pus zăpada. O turlă de biserică, profilată pe cer, acoperișurile jos… Aproape că pot să văd peisajul.

Odată îmi plăcea vara. Simțeam cum pe la începutul ei mă lovește un val de energie, de entuziasm, de forță. Zilele astea sunt mai bine iarna, când totul îngheață și devine clar ca lacrima.