Chestii Care Merită Citite on Roxana-Mălina Chirilă

Încă o listă de cărți recomandate (și nerecomandate)

Thu, 09 Jan 2014 16:31:01 +0000

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog.

Țara cu un singur gras – Adelin Petrișor. Prima de pe listă pentru că e recomandată cu steluță. O carte scrisă de un jurnalist despre Coreea de Nord, în care lipsa de informații e la fel de grăitoare ca puținele imagini pe care autorul reușește să le surprindă. Sărăcie, urale în numele dictatorului, refrenul constant „no pictures! no pictures!” Vezi suficient ca să-ți faci o idee și totuși ți se refuză orice privire mai profundă – dincolo de o anumită linie invizibilă coreenii nu permit accesul. Interesante sunt și observațiile despre dictator și familia sa, acum că dictatorul a început să-și omoare și familia. (Non-ficțiune, evident)

Jocurile foamei – Suzanne Collins. O tipă e aruncată într-o pădure cu un prieten și încă 22 de adolescenți într-un fel de meci televizat în care se vor lupta până la moarte. De ce? Că face parte dintr-un grup de oameni ai căror înaintași s-au revoltat împotriva Capitalei și care ar trebui să plătească în eternitate pentru asta. Intrigi, politică, lupte și tot felul de chestii creative, mișto, bine spuse, interesante. Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2013.

Povestea lui O – Pauline Reage. Un roman erotic despre sclavie sexuală voită și asumată. Spre deosebire de seria 50 de umbre, chiar ai ce tot controversa la el. BDSM-ul e dus în zone dincolo de limita de confort a majorității oamenilor. Bine scrisă, erotică, interzisă sub 18 ani (și dacă nu e, ar trebui să fie) și, ca să folosesc cuvântul ăla de le place multora, provocatoare. Deschizătoare de ochi. Bulversantă. Memorabilă. Fascinantă.

Pendulul lui Foucault – Umberto Eco. Niște tipi lucrează la o editură în care profitul e baza. La un moment dat, directorul își dă seama că e cerere de cărți conspirativo-spirituale și decide să scoată o colecție de genul. Doar că conspirativo-spiritualitatea e o boală, un fel de delir care se ia și de care se molipsesc și personajele noastre. Un roman greu, plin de tot felul de detalii mistice din toate timpurile, nerecomandat pentru cei care n-au răbdare, recomandat pentru cei cărora le plac lucrurile complexe, ideile filozofice despre lume, ironia sorții și povestirile de care ești sigur că au un înțeles profund, dar nu știi exact care e.

Jurnalul unui adolescent timid – Stephen Chobsky. Încă o carte pe care am citit-o în engleză și de-abia am recunoscut-o în română – după autor, nu după titlu („The Perks of Being a Wallflower” în original). Are o anumită eleganță și poezie, un gen de inocență și frumusețe subtilă, delicată. Nu e de fapt un jurnal, ci o serie de scrisori către un destinatar necunoscut și mut, căruia Charlie îi scrie pentru că nu e genul care ar profita de cineva care s-a îmbătat la o petrecere.

Mireasa hoțomană – Margaret Atwood. Am citit cartea în engleză, unde titlul („The Robber Bride”) era ceva mai strălucit. Trei femei, trei feluri complet diferite de a vedea lumea, și femeia fatală și aventurieră, Zenia, care le unește prin faptul că a profitat de ele când și cât a putut. Sunt înnebunită după cartea asta pentru că are un joc de perspective superb, un fir narativ care te ține și un fel de răutate simpatică.

Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde. S-ar putea spune multe despre cartea asta. Și s-au și spus. Dorian Gray rămâne mereu tânăr și frumos, portretul lui e cel care suferă de pe urma viciilor lui. Dar da, homoerotismul e intenționat acolo, nu e un accident și nu e o părere. Toate implicațiile sexuale au dat peste cap societatea puritană în care a fost publicat. Bine, la noi pare foarte cuminte…

Visul unei nopți de vară – William Shakespeare. O piesă de teatru în care iubirea învinge. În afara cazului lui Demetrius, care rămâne vrăjit de zâne într-un fel de spălare pe creier și e foarte fericit că se însoară.

Urzeala tronurilor – George R.R. Martin. Una din cărțile alea lungi în care anumite momente par geniale pentru că timp de câteva zeci de pagini ai așteptat să se întâmple ceva și acum în sfârșit s-a întâmplat! Greoaie, lentă, dar are părțile ei bune, dacă nu te saturi să tot auzi de blazoane și legături familiale. Aș îndrăzni să spun că e chiar interesantă pe alocuri.

O colecție de chestii interesante la prețuri mici

Sun, 14 Jul 2013 11:01:50 +0000

Acum câteva zile am dat de Humble Bundle, unde se pare că vând colecții de cărți (sau de jocuri, mai demult) la prețuri mici… și o parte din bani sunt donați în scopuri caritabile. Dai cât vrei, primești sigur anumite chestii (în cazul ăsta, câteva cărți). Dacă dai mai mult decât au dat ceilalți în medie, atunci primești un pachet mai mare de chestii (în cazul ăsta, și mai multe cărți).

Recunosc că mă depășește puțin conceptul, dat fiind faptul că sunt chestii bune în legăturica asta umilă de lucruri, dar cine sunt eu ca să mă pun cu o chestie făcută legitim?…

Nu recunosc decât două cărți din oferta de acum: xkcd, volume 0 (pentru că e xkcd, normal) și Signal to Noise, de Neil Gaiman, cu ilustrații de Dave McKean. Signal to Noise e una din cărțile alea care-ți rămân în minte cu o propoziție, cu o idee, cu un sentiment. Un regizor pe moarte își imaginează ultimul lui film, despre apocalipsă. O apocalipsă tăcută, cu un sat de oameni pregătiți să moară, care urcă pe un deal ca să aștepte acolo sfârșitul lumii. Mi-aduc aminte o propoziție pe care n-o găsesc acum, „lumea se termină mereu, pentru cineva.” E o carte stranie, cu ilustrații neobișnuite, care se schimbă de la pagină la pagină, trec de la desene spre poze în colaje sumbre. Și da, merită citită.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Fri, 31 May 2013 09:48:20 +0000

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare).

Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental. Sună cunoscut?… Oricum, e genul de carte care te face să te întrebi dacă în viață vrei cu adevărat să fii fericit, dacă există vreo „rețetă” a fericirii care ar trebui aplicată și care sunt lucrurile în care crezi cu adevărat.

Numele trandafirului – Umberto Eco. Pe asta vreau s-o recitesc. Un fel de roman polițist care se petrece în sec. XIV într-o mănăstire de călugări… plină de idei preluate din studiile făcute despre Evul Mediu, plus teorie literară postmodernă, plus analize pe Biblie, toate la nivel academic, dar integrate în așa fel încât poți s-o citești în gimnaziu și să te bucuri de ea. Tot ce știe Eco e folosit nu ca să facă romanul obscur, ci ca să-l facă bogat – cam la fel cum faptul că știi ceva despre o cultură te lasă să comentezi pe margine despre tot felul de lucruri interesante din ea. Una din cărțile alea care-ți rămân întipărite în minte. Tare, tare recomandată.

Tropicul cancerului – Henry Miller. Citiți-ooooooooooo! Citiți-o! Știu că are o tipă dezbrăcată pe copertă și reputația că ar fi erotică, dar nu e chiar așa. Dacă ar trebui să spun care e tema recurentă, nu e femeia, ci foamea autorului. Lui Henry Miller îi e mereu foame. Dar dincolo de faptul că trebuie să ai măcar niște sărățele pe lângă tine ca să nu simți că ți se lipește stomacul de spate numai citind cât de foame îi e lui Henry Miller, Tropicul cancerului e un fel de adunătură de idei interesante, scrise incisiv, dur, mișto, exuberant. Te face să te simți mai viu. Și recunosc că uneori mă întorc la ea ca să-mi amintesc cum arată un text scris dur și puternic.

Iubita locotenentului francez – John Fowles. Da. DA! O poveste din perioada victoriană, scrisă de un autor maestru în ale scrisului în a doua jumătate a secolului XX, care descinde în mini-povestiri despre cum arăta viața în perioada respectivă, despre scris și ce-i mai trece naratorului prin minte. De citit. Zău. Neapărat.

Magicianul – John Fowles. FOWLES!… Ok. Una din cărțile pe care le citești, le recitești și le ții minte cu dragoste și fascinație. Un tânăr, Nicholas Urfe, ajunde pe o insulă grecească unde un personaj care pozează într-un fel de înțelept excentric se joacă cu mintea lui. Pentru scopuri psihologice. Plus o grămadă de mici detalii povestite pe lângă, pline de farmec, fantastice, interesante. Teehee. Foarte recomandată.

Zorba grecul – Nikos Kazantzakis. Kazantzakis scrie mișto în general, plin de viață. O carte de referință – care merită să fie de referință. Tânărul protagonist, pasionat de religie, spiritualitate, chestii intelectuale – îl cunoaște pe Alexis Zorba, un tip deloc intelectual și foarte pasionat de a-și trăi viața. În fine, atitudini diferite față de femei, o văduvă frumoasă, o bătrână urâțică, un plan de afaceri eșuat…

Maestrul și Margareta – Mihail Bulgakov. E vorba despre societatea rusă în care trăia Bulgakov, mă asigură criticii. Eu, pentru că sunt mai șui, am ales să fiu mai impresionată de partea fantastică – diavolul care se plimbă prin Moscova cu suita, Margareta care devine vrăjitoare și zboară pe mătură, povestea lui Iisus gândită de Maestru… Un fel de fantastic urban, integrat în social, de un umor negru și o ironie impecabile. Unora le povestește despre sovietici, mie îmi povestește despre viață și lume. Dar ideea e că e o poveste care are multe chestii mișto de zis.

Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu. Cred că e singura carte românească recomandată în careva din volumele „1001 de cărți de citit într-o viață”. O țineți minte din liceu, poate. Oricum. Nu dă pe afară ca atmosferă, nici acțiunea nu e superbă, personajele nu sunt prea memorabile. Dar ca psihologie poate fi relativ interesantă. Și ultima pagină face toți banii, în stil Hollywoodian.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri – I.L. Caragiale. Nu știu dacă ați observat că I.L. Caragiale e unul dintre puținii autori din canonul românesc care pot scrie foarte bine. Nu se încurcă în descrieri și metafore, nu e deloc sforăitor și știe când să o ia mai repede sau mai încet cu povestitul. Dacă n-ar fi în programa școlară, poate ar fi mai apreciat. Sau poate n-ar ști nimeni de el. Depinde.

Memoriile unei Gheișe – Arthur Golden. O carte americană despre personaje japoneze. Gheișa pe care și-a modelat Arthur Golden romanul a scris pe urmă o altă carte, supărată că el a cam învârtit lucrurile cu licență poetică. Dar e bine scrisă, în stil vestic, te prinde și te face să visezi la Japonia. E plăcută.

Zece negri mititei – Agatha Christie. Poveste polițistă, normal. Dar dincolo de asta, personajele Agathei Christie sunt mișto, psihologia lor e descrisă în așa fel încât poți să le simți și faptul că folosește rime pentru copii ca să pună în scenă romanul ăsta adaugă o notă discordantă spre horror.

Apă pentru elefanți – Sara Gruen. O carte ok. Se citește ușor, e destul de interesantă (lumea circului, o poveste de dragoste) și poți să petreci o dupămasă plăcută cu ea. Nu e cine știe ce capodoperă a literaturii universale.

A trăi pentru a-ți povesti viața – Gabriel Garcia Marquez. „Pot să împrumut cartea asta?” am întrebat-o pe maică-mea vitregă. „Poți s-o iei cu totul,” mi-a răspuns, „că mă adoarme”. Adevărul e că nu e un roman de-al lui Marquez, în care totul e îmbibat în realism magic și un stil impecabil, ci autobiografia lui, care are mai multe detalii neinteresante decât ai vrea cu adevărat să citești (parcă și ceva politic și alte alea). Dar dincolo de asta, Marquez rămâne Marquez: un stil literar captivant, talent pentru povestit, o viață interesantă. Recomandată, dar doar dacă aveți un dram de răbdare.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro. O carte pe care am avut-o într-o bibliografie la facultate. Nu la japoneză, ci la engleză, pentru că Ishiguro e dintr-o familie de japonezi care au imigrat în Marea Britanie. Sunt sigură că e ceva de capul ei, dar eu am văzut doar o nostalgie gânditoare.

Împăratul muștelor – William Golding. O carte foarte lăudată, care face parte din canonul literaturii englezești (dacă încă mai există un canon, dar asta e altă poveste). Un grup de copii aterizează pe o insulă pustie. De aici descind violență și metafore și o demitizare a inocenței copilăriei. Nu m-a prins foarte tare, dar merită citită. Măcar ca idee.

Romeo și Julieta – William Shakespeare. O piesă de teatru despre doi adolescenți zbuciumați care au murit ca proștii și despre motivul pentru care trebuie să-ți alegi pe cineva cu adevărat de încredere ca să aibă grijă de copii.

Alchimistul – Paulo Coelho. O cărțulie alegorică cu înțelepciune de buzunar. Una din primele și cele mai lăudate cărți ale lui Paulo Coelho. Stilul în care e scrisă are un farmec aparte.

Rătăcirile fetei nesăbuite – Mario Vargas Llosa. Știu persoane cărora le-a plăcut enorm cartea asta. E vorba despre un tip care cunoaște o fată în tinerețe, de care se îndrăgostește. Și pe tot parcursul vieții se întâlnește din nou și din nou cu creatura asta excepțională, care are tot felul de aventuri și care se poartă cu el în ultimul hal (se pare că bărbații sunt ahtiați după femei de genul). Mie mi s-a părut deprimantă, în cele din urmă. Bine scrisă, dar deprimantă.

Ciocoii vechi și noi – Nicolae Filimon. Din câte știu tradiția profesorilor de română e să comenteze întâi prologul, în care naratorul spune că s-a plimbat de la clasă socială la clasă socială ca să-i descopere pe cei mai corupți, și a aterizat la ciocoi. Poate din două motive: 1. prologul e interesant. 2. restul nu e la fel de interesant. Stilul nu e prea cizelat, povestea nu dă pe-afară de subtilitate sau întorsături de situație neașteptate. Ok pentru o zi în care n-ai ceva mai bun de făcut, pentru documentare istorică (să vezi cum se trăia în epoca fanariotă) și pentru a face referințe mai târziu în conversație la romanul ăsta.

Codul lui Da Vinci – Dan Brown.. Un roman de acțiune rapid, bine scris, pe care merită să-l citești ca să poți să râzi în cunoștință de cauză de cei care l-au luat în serios. Din păcate a ieșit din modă, pentru că n-are o valoare durabilă. Dar chiar și așa.

Fortăreața digitală – Dan Brown. Un alt roman semnat Dan Brown. Seamănă enorm ca stil cu Codul lui Da Vinci, ceea ce înseamnă că-l citești repede, te distrează, după care cam uiți exact despre ce era vorba.

Jemimia J – Jane Green. Un roman de dragoste pe care l-am citit într-o vacanță când aveam de ales între romanul ăsta de dragoste și studiat tavanul. E vorba despre o tipă care n-are succes în dragoste pentru că e grasă. Așa că slăbește și constată că nu-i e mai bine nici așa – tipul cu care se cuplează vrea să fie cu ea doar pentru că e slabă și dă bine, altfel de fapt îi plac grasele. Așa că ea îi dă papucii, mai pune câteva kile pe ea, găsește pe altcineva. Și totul e ok pentru că se acceptă. Asta e tot. Eu am citit-o, voi nu trebuie. Cu plăcere.

Cincizeci de umbre ale lui Grey – E.L. James. Am zis deja că nu mă dă pe spate seria de cărți, deși e pe toate drumurile. Dacă aveți chef de niște distracție masochistă (voi citiți, voi suferiți), merge. Un roman de dragoste în care orice tentă sado-maso e dată peste cap și scenele de sex sunt plicticoase sau nerealite.

Cincizeci de umbre descătușate – E.L. James. Al doilea roman din seria „50 de umbre” de E.L. James. În mod spectaculos reușește să fie și mai plictisitor decât primul. Orice fir narativ e ucis din fașă și povestirea se întinde îndelung și aiurit pe tone de pagini. Dar din când în când autoarea ne trântește o scenă uluitor de WTF, gen cea în care Grey îi spune lui Ana că e atrasă de ea pentru că seamănă cu mama lui pe care vrea să o pedepsească (și cu care vrea să facă sex, evident). Iar Ana se gândește că asta înseamnă că nu o să reușească să-l satisfacă, pentru că nu e ceea ce-și dorește el. WTF. Doar… WTF.

Ok, v-a ajuns pentru azi.

Recenzie: Transmetropolitan

Mon, 26 Nov 2012 10:36:41 +0000

Spider Jerusalem, jurnalist.

Acum ceva timp îmi spunea cineva, „Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Îmhî,” am răspuns.
Dă-i pe Google să vezi ce-i aia Transmetropolitan. Am dat peste o serie de benzi desenate de Warren Ellis, publicate de Vertigo (divizie a DC Comics). Auzisem oarecum de Warren Ellis, dar cum nu sunt foarte în temă cu benzile desenate în general, nu citisem nimic de el. Pe de altă parte, simplul fapt că auzisem era o recomandare și Vertigo sunt cei care au publicat și Sandman, de Neil Gaiman, o serie despre care am atât de multe lucruri bune de spus încât o să public odată și-odată o recenzie volum cu volum. Dar nu acum.
Nu știu cum s-a făcut, dar n-am citit Transmetropolitan.

După câteva zile, iar. ”Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Îmhî.”
Bun, am făcut ce-am făcut și am reușit să obțin câteva numere din Transmetropolitan. M-am apucat să citesc. În primul număr, un tip îngrozitor de bărbos și păros izolat într-o cabină de munte primește un telefon de la editorii lui, care îi spun că le datorează două cărți. Tipul mi-a inspirat o brută violentă, ruptă de realitate – ceea ce e destul de ușor de înțeles, dat fiind faptul că ne spune că a trăit cinci ani în izolare, aruncând cu bombe în vecini, că după ce pleacă se activează bomba cu ebola de sub WC și că aruncă în aer barul din apropiere atunci când pleacă spre oraș.
Și uite așa, n-am citit Transmetropolitan.

După câteva săptămâni. ”Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Mda.”
„E una dintre cele mai mișto serii de benzi desenate.” O recomandare făcută de unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care-i știu. Nu garantez pentru gusturile lui artistice, dar… De ce mi-ar recomanda o serie cu violență inutilă și o brută de personaj principal?… Și de Warren Ellis auzisem numai de bine. What the fuck, ca să zic așa. Încă niște Google, Wikipedia, ce e cu seria asta? Că n-am chef să citesc rahaturi (decât dacă decid eu, cum a fost cazul cu 50 Shades of Grey).

Acum vreo 2-3 zile m-am reapucat de citit. De ce nu. În cel mai rău caz renunț după primele două numere.

Din primul număr, personajul principal, Spider Jerusalem, anti-erou prin excelență, are parte de un accident la duș și rămâne fără păr. În loc de bestia păroasă din primele pagini, mă trezesc față-n-față cu un tip complet chel și plin de tatuaje și de sub violență apare o inteligență dură și o pasiune feroce și violentă pentru adevăr și dreptate.

Și de unde mi se păruse că Spider e o bestie care aruncă în aer chestii doar din ură incontrolabilă, constat că tot universul Transmetropolitan e ca un coșmar pe care-l ai după ce te-ai uitat la prea multe filme horror și ai ascultat din nou și din nou satira lui Jonathan Swift despre modesta propunere în care familiile irlandeze sărace lipite ar putea scăpa de probleme vânzându-și copii ca hrană pentru cei bogați. Nu, sincer. Âl vezi pe Spider Jerusalem plimbându-se printre rafturile magazinelor din Oraș și pe etichete vezi menționați copii irlandezi, bebeluși, pudră de pui de balene. Pe străzi se plimbă persoane pe jumătate umane, pe jumătate extraterestre. O pisică albă, cu trei ochi și două boturi, ajunge să rămână pe la casa lui Spider. Tehnologia se droghează cu dispozitive electronice și poți să-ți faci implanturi și modificări genetice pentru orice. Speranța de viață: 100 de ani. Dacă nu mori pentru că ai pășit în cartierul greșit, bineînțeles.

Jerusalem e mereu sincer, dur, nu se cenzurează absolut deloc și are un umor negru și un stil oribil care te prind de la început până la sfârșit. Dialogurile sunt ca niște rafale de mitralieră îndreptate fix către țintă și nu știi dacă să râzi sau să plângi – dar sigur nu te mai uiți la fel la lume după ce ai rămas cu ochii pironiți pe pagini timp de câteva ore.

„Vreți să știți ce înseamnă să votezi. Sunt aici să vă spun cum stă treaba cu voturile. Imaginați-vă că sunteți încuiați într-un club de noapte uriaș plin de păcătoși, curve, ciudați și chestii fără nume care violează pitbulli ca să se distreze. Și nu puteți ieși până când nu votați cu toții ce veți face diseară. Vouă vă place să stați cu picioarele în sus și să vă uitați la ‘Rezervația Partidului Republican.’ Lor le place să facă sex cu oameni normali cu cuțite, pistoale și organe sexuale complet noi de care nici n-ați auzit că există. Așa că voi votați pentru televiziune și toți ceilalți, cât de depate vedeți cu ochii, votează să vă fută cu pumnale. Asta înseamnă să votezi. Cu plăcere.”

Spider e unul dintre prădătorii care pășesc pe orice stradă a Orașului și e mereu în căutare de noi subiecte pe care să le disece până ajunge la centrul lor cel mai dur, neplăcut și adevărat. E urmărit de asasini și de succes, de alți jurnaliști și de fani de care de-abia poate să scape ca să găsească fărâme de adevăr despre care să scrie apoi în stilul specific.

„Primul tău termen-limită e mâine. Vreau să văd opt mii de cuvinte. Cuvinte pe care să le pot tipări. Încă țin minte eseul ăla pe care l-ai scris când a fost aleasă Bestia. Nu vreau să văd iar cuvântul ‘fuck’ scris de opt mii de ori.”

Firul narativ apare și dispare și uneori ți se pare că s-a pierdut cu totul, ca apoi să-ți dai seama că părțile despre care credeai că sunt aruncate acolo doar ca să umple spațiul erau complet relevante, doar că n-aveai cum să-ți dai seama atunci. Asistentele lui Spider Jerusalem, Channon Yarrow și Yelena Rossini, despre care inițial avusesem senzația (la amândouă) că vor fi niște personaje stas care n-au alt rol decât să se afle în treabă pe lângă Spider, ajung să mă intereseze ca personaje de sine stătătoare. Channon, inițial striperiță într-un bar de noapte, cu un iubit de doi bani, în cele din urmă își ia viața viața în mâini. Yelena, tăcută și ștearsă la început, începe să preia din stilul exuberant al lui Jerusalem. Stilul, personalitatea, viața lui Spider își pun amprenta pe tot ce atinge, aruncă totul în aer, confruntă minciunile cu adevărul. Poți să simți arsura și usturimea și din afara paginilor, citind pagină după pagină. Când ridici ochii și privești în jur, încă-l mai auzi pe Spider Jerusalem, dur și real, comentând într-un limbaj satiric, oribil și captivant toate minciunile și poveștile pe jumătate adevărate pe care le poți vedea.

O serie recomandată cu căldură, entuziasm și sinceritate 🙂