Colorat on Roxana-Mălina Chirilă

Cărți de colorat și alte hobby-uri „de copii”

Wed, 10 Feb 2021 08:37:50 +0000

Acum o vreme erau tare la modă cărțile de colorat pentru adulți și m-au atras și pe mine unele, măcar ca idee, chit că am constatat că nu erau chiar pe gustul meu ca hobby, până la urmă.

Am auzit multă lume spunând că e o tâmpenie, că au dat adulții în mintea copiilor. Înțeleg de ce – suntem obișnuiți să vedem doar copiii făcând anumite lucruri.

[][2]

Poza originală, plan întreg.

Pe de o parte, asocierile între o activitate și un anumit grup (copii, femei, tineri etc.) sunt utile, pentru că ne sugerează ce ne-ar putea plăcea și ce le-ar putea plăcea și altora. Jocurile cu cuburi sunt mai degrabă pentru copii, femeile sunt mai interesate în general de produse cosmetice, în cluburi se strânge mai degrabă tineretul. Dacă vrei să faci ceva și nu știi exact ce, ai un număr de opțiuni care se adresează celor dintr-o categorie sau alta din care faci și tu parte. Dacă vrei să faci o activitate de grup, ai mai multe șanse cu una consacrată.

Pe de altă parte, asocierile și limitează. Când eram în gimnaziu, mi-aș fi dorit să merg să joc Age of Empires II în rețea cu băieții, dar erau băieți, iar eu eram timidă, așa că nimeni nu și-a pus vreodată problema să mă invite, iar eu n-am avut curajul să mă auto-invit. „Călătoriile lui Gulliver” are pitici și uriași, pe care-i asociem cu literatura fantastică pentru copii, așa că o capodoperă a satirei din secolul 18 a ajuns trimisă pe raftul pentru cei mici. Faptul că tricotatul e treabă de bunicuță feminină m-a oprit multă vreme din a încerca să tricotez. Și tot așa.

Dar potențialul și sensul unui lucru nu sunt date doar de o astfel de asociere.

[][3]

Contrast mărit, sepia, plan întreg.

De exemplu, benzile desenate erau odată considerate a fi doar pentru copii – aveau imagine, aveau și text, erau relativ abordabile, iar ceea ce se făcea în domeniu nu era tocmai o capodoperă a literaturii universale. Dar apoi au început artiști și scriitori talentați să pătrundă în domeniu și să apară și acolo cărți valoroase scrise pentru un public adult – cum ar fi „Maus”.

În ce privește sensul, el e personal. Nu e mereu bine exprimat de cei care-l simt, poate pentru că majoritatea oamenilor nu stau să-și analizeze preferințele și gândurile la nesfârșit, așa că nu vor putea să răspundă în detaliu la întrebări gen, „Ce-ți place așa de mult la treaba asta?” Dar faptul că n-au exprimat în cuvinte o preferință în așa fel încât să fie înțeleasă de cineva care nu are preferința respectivă nu înseamnă că e mai puțin validă.

Ce vreau să spun prin sens? Hai să nu luăm cărțile de colorat, ci o activitate mai familiară tuturor: jocul cu mingea. Jocul cu mingea e plăcerea de a alerga și de a fi îndemânatic. E entuziasmul întrecerii. E socializare, dacă te joci cu mingea alături de alții – bucuria de a te distra cu prietenii la un meci în parc. La un nivel mai înalt, și poate mai degrabă ca spectator, e performanță și e strategie. În același timp, jocul cu mingea e și o trimitere la copilărie, o activitate care a fost a noastră toată viața și care are toate avantajele unei familiarități confortabile și iubite. În ciuda faptului că e relativ simplist, are conotații atât de puternice pentru atât de mulți oameni încât sunt șanse mari ca atunci când deschizi un canal de sport să vezi pe cineva jucându-se cu mingea.

[][5]

Contrast enorm, alb-negru, plan american.

Iar la nivel personal nu contează dacă nu ești foarte performant și profesionist dacă vrei să te joci cu mingea; nu trebuie să fii Bruno Fernandes ca să joci fotbal cu prietenii sau dacă vrei să arunci o minge în sus și apoi s-o prinzi. Există o plăcere în a face lucruri pentru că sunt distractive.

Alte lucruri sunt mai nișate, evident. Că tot am povestit de tricotat la un moment dat – tricotatul e un mod de a face ceva repetitiv cu mâinile și e foarte relaxant pentru mine, deși înțeleg frustrarea și nerăbdarea altora. Îmi amintește de bunică-mea, care a murit acum câțiva ani și care era o femeie remarcabilă și tăcută, care mă invita pe la ea să stăm în liniște împreună pentru că niciuna dintre noi nu vorbea prea mult; ea tricota repede și cu un talent extraordinar, deși mi-a spus odată că mama ei era și mai bună decât ea (nu cred, imposibil). Tricotatul e ceea ce mi-a demonstrat că nu sunt absolut incapabilă de orice ține de lucru manual, spre deosebire de ce am crezut multă vreme. E și activitatea care mi-a arătat cât de îmbătătoare e senzația de a face un obiect cu mâna ta. E plăcerea firelor colorate – nu sunt capabilă să desenez lucruri frumoase, dar îmi place să le văd. Nu știu; sunt multe lucruri la mijloc acolo. Poate că simt ce simțea și bunica, sau poate că nu. Nu m-am gândit să o întreb.

Revenind la colorat.

[][6]

Accent pe culori, plan american.

Coloratul e o altă acțiune creativă repetitivă și simplă, iar unii dintre noi avem nevoie de așa ceva. E un pic de artă, dar nu atât de mult încât să te consume, iar dacă vii de la muncă obosit și stresat, parcă nu vrei să faci încă ceva obositor mental.

Dar chiar dacă pare simplist, deoarece ce fac copiii e simplist, domeniul în sine are un potențial mai larg decât pare atunci când ai de-a face doar cu puștime de școală primară. O pictură nu e doar formă, e și culoare, iar alegerea culorilor e un demers artistic în sine. Lumini, umbre, nuanțe, fiecare alegere duce la un alt rezultat, cu alt impact asupra celui care privește. Chiar și înainte de moda cărților de colorat pentru adulți, vedeam uneori coloriști în acțiune, uneori menționați pe coperta benzilor desenate americane, alteori amatori care colorau pagini de manga, pentru că benzile desenate ale japonezilor sunt alb-negru, lăsând loc de desfășurare fanilor care vor să se distreze. Recunoșteai după stil și amatori absoluți/copii, dar și oameni cu experiență, de care era clar că știau ce făceau.

Cei care colorează sunt de obicei amatori? Da, evident. e posibil să nu facă tocmai artă de top? Da, evident. Dar nu văd problema. E ok să fii amator complet și să te joci – cam cum sunt eu cu pozele și cu apăsatul pe butoane ca să editez imagini până obțin ceva ce-mi place. Poate că lucrurile respective au un sens, poate că destresează, te fac să te simți un pic mai mulțumit cu tine, îți permit să respiri într-o lume în care ești bombardat constant cu cererea să fii atent, să lucrezi, să răspunzi, să interacționezi, să ai păreri despre subiectele zilei.

Nu e nimic rău în a avea un hobby doar pentru asta. Odihna, fie fizică, fie mentală, fie ambele, e o realizare în sine. Nu trebuie să fii expert, să fii util, să faci ceva care să Merite tot timpul. Uneori e suficient și să ai grijă de tine.

În ce privește „tâmpenia” lumii moderne, aș spune că nici nu pornește, nici nu e demonstrată de colorat sau de alte hobby-uri simple, ci de grabă. Graba de a reacționa, graba de a vorbi, graba de a trece de la una la alta. Nu citim articole, ci doar titluri, ne uităm pe diagonală la ce se spune, sărim de la un serial la altul, de la o știre la alta, ne documentăm din jumătate de articol de pe Wikipedia și vrem să fim experți la minut.

Înțelepciunea presupune să fii mai lent, să fii deschis să asculți ce ți se spune înainte să-ți formezi opiniile. Contează analiza, să intri adânc într-un subiect și să vezi ce-ți spune – pentru că nu doar anumite lucruri sunt profunde și pot să-ți spună lucruri interesante, ci cam toate, dacă stai să le vezi în profunzime.

O poveste despre urbanism și cum am colorat odată planșe

Tue, 09 Feb 2021 08:12:03 +0000

A fost odată ca niciodată, pe când eram mică, dar nu mai țin minte cât de mică, un episod care mi-e tare drag și care nu s-ar mai putea petrece astăzi, pentru că tehnologia a evoluat prea mult.

Am crescut printre planșe de arhitectură și proiecte la care se lucra mai ales ziua, dar uneori și noaptea, iar weekendurile erau mai degrabă orientative decât bătute în cuie. Taică-meu era pasionat de orice ținea de tehnologie, așa că prin anii ‘90 făcea import de calculatoare din Ungaria și aveam și noi, și el câte un calculator acasă. Era atât de demult încât n-aveam Windows, ci DOS, iar ca să intri în programe trebuia să știi ce comenzi să-i dai calculatorului.

Ai mei au început, deci, relativ devreme să-și facă proiectele de arhitectură nu doar pe hârtie, cum se făcea clasic, ci pe calculator, deși încă erau prin jurul meu și instrumentele necesare pentru făcut treaba de mână, de la planșeta maică-mii, pe care o are și acum, la foițe de calc subțiri și transparente, ca să poți să-ți copiezi proiectul ușor pe curat de pe planșa de dedesubt, la veșnicele rotringuri cu care trăgeai linii în tuș – și, bineînțeles, tot felul de rigle și nu numai.

Dar era începutul perioadei calculatoristice și, chiar dacă aveau o imprimantă suficient de mare ca să poată tipări planșe enorme, nu era una color.

Eh, pe vremuri, când gândeai proiectul o dată și pe urmă trebuia să stai să-l copiezi de nu știu câte ori de mână, existau desenatori. Recunosc că niciodată nu mi-a fost clar exact care erau responsabilitățile complete ale desenatorului, pentru că eram prea mică pentru a mă întreba de fișa postului, dar știam că desenatorii desenează și _colorează _planșele arhitecților. O muncă fascinantă, mai ales dacă asta e tot ce vezi și înțelegi din ea, fiind copil.

Poate vă întrebați ce e de colorat, la arhitectură. Ei bine, pe lângă proiectele de clădiri de toate felurile cu care se ocupau de obicei ai mei, mai făceau și urbanism, care se ocupă cu planificarea localităților. Iar o parte din proiectele de urbanism (pe lângă romanele-fluviu care sunt părțile scrise) sunt hărțile împărțite în zone colorate în funcție de destinație – rezidențial, industrial etc.

Puteți intra aici ca să vedeți cum arată planșele respective. Sunt multe și se trebuie multiple exemplare din fiecare. Ca să le colorezi e ceva de lucru. De-aia – desenatori.

Ei bine, nu mai știu care a fost contextul. Poate că plecase în vacanță desenatoarea alor mei. Poate că pur și simplu erau prea încărcați. Poate că ai mei voiau să mă învețe ceva despre viață. Nu știu. Ideea e că mini-eu s-a oferit de vreo zece mii de ori să coloreze planșe, chit că nu mă omoram cu coloratul în general, iar până la urmă ai mei s-au îndurat, ba chiar mi-au zis că mă și plătesc pentru treaba asta.

Oho, păi dublu câștig pentru mine! Am primit creioanele colorate șmechere și un pic foarte subțire cu tuș roșu și m-am pus pe treabă. Țin minte și acum că proiectele alor mei marcau marginea localității cu o linie cu buline roșii. Din păcate, n-am acces la proiectele lor, dar reproduc în Paint:

[][2]

Buline roșii.

Îmi plăcea cel mai mult să fac bulinele roșii pentru că erau mici și migăloase. În plus, dădeau foarte bine pe proiectul încă alb-negru. Îmi plăcea și să fac râul cu albastru, și parcă erau și parcuri cu verde. Dar galbenul, care reprezenta zona rezidențială, era interminabil. Dumnezeule, cât pot să locuiască oamenii. Oioioioioi. Locuiau cât vezi cu ochii și pe urmă și mai mult. Noroc că galbenul era suficient de deschis la culoare încât nu se vedea prea tare când schimbai stilul de colorat – nu mai știu cine îmi zisese să fac cerculețe mici, nu liniuțe, probabil desenatoarea alor mei, dar nu puteam să le fac mereu identice.

Am întrebat-o recent pe maică-mea dacă mai știe ce proiect era – mi-a spus că nu știe sigur, aveau mai multe similare în perioada aia, dar e posibil să fi fost satul Malnaș. Uitându-mă la forma arcuită a satului și la Oltul care curge pe lângă el, e posibil. Îmi pare cunoscut. Dar pe de altă parte, am văzut multe planuri urbanistice generale de-a lungul timpului și nu mai știu sigur de unde mi se par cunoscute unele.

Eu țin minte că la final nu prea mai aveam răbdare și chef să fac planșe (să fi fost 40? Eu țin minte că erau vreo 40, dar nu știu dacă nu umflă memoria mea numărul), așa că m-a mai ajutat și maică-mea (scăzând din banii care urmau să-mi revină). Maică-mea, în schimb, ține minte că am făcut pe Tom Sawyer și le-am permis unor colege să coloreze și ele pe o planșă – eu nu țin minte, dar tot ce e posibil.

A fost primul și ultimul PUG la care am colaborat și eu. De la atâta frecat de pagină, mi se tocise degetul mic acolo unde se atingea de hârtie. După un număr de ani, taică-meu a cumpărat o imprimantă color și a început să hașureze planșele cu linii colorate care erau mai mult decât suficiente ca să te prinzi despre ce era vorba și care nu consumau foarte mult tuș. Desenatoarea alor mei era suficient de în vârstă, așa că s-a pensionat.

Iar eu? Cu banii de colorat mi-am cumpărat un skateboard, pentru că skateboardurile sunt Mișto. După care mi-a fost foarte jenă să învăț să-l folosesc în public și mi-era frică să încerc să fac figuri, așa că a stat mai mult nefolosit. Dacă n-o fi fost aruncat sau dat, atunci mai există undeva și astăzi, ca o amintire a faptului că nici dacă dai bani munciți pe un lucru pe care ți-l dorești nu e sigur că îl vei folosi.

Dar ce mi-aș dori acum, după atâția ani, ar fi o carte de colorat pentru adulți cu PUG-uri, așa, de dragul vremurilor de demult. Aș mai colora un Malnaș mic, ba eventual chiar și un Dobârlău.