Comentarii on Roxana-Mălina Chirilă

Ce-a pățit blogul? Unde sunt comentariile?

Sat, 19 Feb 2022 10:32:00 +0200

Vreme trece, vreme vine. Probabil că vizitatorii mai frecvenți ai blogului văd niște schimbări pe aici. În primul rând, s-a modificat tema (și e posibil să se mai modifice și în continuare), dar schimbările sunt mai profunde de atât.

Am renunțat la WordPress

În 2012, cea mai simplă variantă de blog era probabil WordPress: îl instalai, apoi învățai să-i folosești interfața de administrator și te apucai să postezi. În 2022, WordPress rămâne o variantă bună pentru majoritatea celor care vor ceva care să meargă ca scos din cutie, dar pentru cei care vor ceva mai mult e o bătaie de cap.

Ideea la WordPress e că dacă vrei ceva, îți instalezi un plugin. Vrei statistici? Plugin. Vrei note de subsol mai șmechere? Plugin. Vrei să pui o notificare GDPR? Plugin. Vrei să ai un editor normal la cap în care să-ți scrii articolele? Plugin. Dacă ești genul de utilizator care caută aplicații în App Store pentru orice, de la site-uri de știri la certificatul verde, WordPress îți va fi familiar și va fi simplu de folosit ca adminsitrator. Dacă ești genul de om care a crescut pe internetul vechi și îi duce lipsa, la un moment dat vrei să te împuști.

Pluginurile și tot restul se adună și la un moment dat îți dai seama că ai o grămadă de lucruri instalate doar ca să-ți vezi de treabă. Ba mai mult, WordPress în sine începe să devină un monstru mâncător de timp și de resurse.

Așa că începi să te întrebi: merită?

Răspunsul meu, în ce mă privește, e că nu. Vreau ceva mai simplu, mai familiar, care să facă lucruri de bază și să fie mai ușor de modificat de către subsemnata. Nu vreau un blog mai high-tech, vreau un blog mai low-tech. Așa că am trecut pe Hugo și momentan îmi scriu articolele în Visual Studio Code. O să fie distractiv.

Momentan sunt tot felul de rămășițe de la WordPress care se văd prin articole; o să trec prin arhivă și o să încerc să le pun în ordine cât de curând.

Părți bune:

nu mai am trackere, inclusiv Google Analytics (deci datele voastre nu sunt trecute prin Google);
site-ul e mult mai mic și merge mult mai repede;
am o ocazie grozavă să trec prin postările vechi și să le reorganizez.

Părți rele:

nu mai am spellchecker, așa că sunt șanse mai mari să fac greșeli de tipar. Asta e.

Bine, bine, dar unde sunt comentariile?

S-au dus. RIP.

Când am pus bazele blogului în 2012, voiam să vorbesc cu lumea. Mă bucura să primesc comentarii. Credeam că discuțiile vor fi de două feluri: decente, pe care să le permit fără probleme; și pur agresive, trolaj sau spam, pe care să le șterg. Eram, cu alte cuvinte, foarte naivă.

În 2022… nu neapărat că urăsc pe toată lumea, dar mi-am schimbat radical poziția. Sunt unii pe care i-am apreciat de-a lungul timpului, sunt alții cu care nu mai am răbdare. Din păcate, cred că încă mă citesc părinți, deci nu pot să vă explic plastic ce aș vrea să facă unii cu „opiniile” lor, dar încercați, vă rog, să vă imaginați. Mai grafic. Un pic mai grafic de atât. Așa. Mersi.

Am supraestimat puternic capacitatea oamenilor de a citi texte și de a le înțelege. Am supraestimat puternic și capacitatea oamenilor de a înțelege contexte și bun simț. Am supraestimat puternic și dorința oamenilor de a vorbi despre altceva decât ce-i interesează pe ei.

Nu pot să vă explic de câte ori mi-am dat ochii peste cap pentru că cineva:

mi-a cerut părerea despre cum să facă diverse la ANAF (eu nelucrând la ANAF și nemaiavând treabă cu ANAF-ul);
m-a certat pe o postare din 2013 toamna de parcă ar fi fost scrisă ieri (eventual crezând că vorbesc despre ceva din ziua de azi);
a dat clic pe categoria „MISA și Bivolaru” a blogului și a decis că sunt obsedată de Bivolaru, deși cred că 1-2% din articolele recente sunt despre subiectul ăsta (dacă sunt atâtea);
a decis că faptul că am scris cel mai mic lucru despre SUA înseamnă că trebuie neapărat să-mi explice cât de răi sunt „leftiștii”;
șamd.

Apoi, m-am trezit că fac cercetările altora.

Ca să clarific: nu am mereu dreptate. Nu verific întotdeauna la sânge informația pe care o postez. Dar fac o minimă cercetare și încerc să nu spun chiar tâmpenii. Chiar și atunci când dau peste informații noi din surse favorite, mă mai duc s-o verific o dată dacă vreau s-o dau mai departe sau pare mai ciudată.

Poate ar trebui s-o verificați și voi, ce să zic. Nu strică. Eventual, aduceți-mi aminte să vă povestesc care e procesul meu de verificare a informațiilor, pentru că e un pic mai laborios.

Ah, lol, nu puteți, pentru că nu mai am comentarii.

Revenind, în această mirifică lume a platformelor pe care oricine distribuie orice, lumea preferă să creadă primul lucru pe care-l vede de parcă ar fi Sfânta Scriptură, iar ei ar fi călugări din Evul Mediu. Asta dacă nu cumva lucrul respectiv le contrazice credințele în vreun fel sau se dovedește a fi scris de tabăra politică adversă, caz în care e de la diavol și nu poate fi crezut.

Deci, faptul că verific informații și le gândesc un pic mă face să am un dezavantaj în discuțiile haotice ale internetului anului 2022. Poate că la final știu un pic mai bine adevărul, dar cui îi pasă? Nu pot eu să cercetez cât pot alții să arunce în conversație - pentru că ei nu verifică, doar aruncă. Dacă demontez o idee, mai au zece. Dacă demontez zece idei, mai au o sută. Nu trebuie să se lege toate între ele, trebuie doar să fie tangențial corelate ca temă. Și așa mă trezesc că eu le reconstruiesc logica, apoi tot eu verific datele. În cele din urmă tot eu pierd, pentru că ei nu sunt convinși, iar privitorii rămân doborâți de multitudinea argumentelor lor.

Nu, e ok. Nu mai vreau să mă grăbesc la vorbă și nici să se grăbească alții să-mi vorbească, iar apoi să avem o discuție rapidă a surzilor. Mai bine vorbesc singură fără să știu cine mă ascultă, decât să vorbesc singură știind exact cine nu mă ascultă.

Ideea Bibliei și a creștinismului

Fri, 28 May 2021 13:24:50 +0000

A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește.

Postarea se termină cu această concluzie:

Ideea Bibliei nu este să te enervezi de ce primitivi și proști au fost ăia ci să te bucuri de cât de mult am evoluat în gândire de la ăia la ăștia care suntem acum. Și să-ți „check your privilege” din când în când să verifici dacă nu cumva gândești ca ăia primitivi și nu ca ăia care au devenit atât de buni încât nici moartea nu-i poate învinge mental.

Am vrut să-i las un comentariu, dar cred că l-a mâncat blogul lui Zoso. (Înainte să se impacienteze cineva, astfel de lucruri se petrec; nu știu dacă respectivul comentariu e în spam sau pending, dar sigur nu l-a pus Zoso acolo.)

Tot răul spre bine, am scris mult la comentariul respectiv, așa că mai bine-l postez aici. Nu mă obosesc să-l aduc într-o structură mai potrivită pentru articole pe blog. Iată-l:

„Ideea Bibliei nu este”

Timp de vreo două milenii s-au scurs râuri de cerneală despre ce este și ce nu este ideea Bibliei.

Acuma, eu nu sunt nici prea creștină de felul meu, nici mare amatoare de cercetări făcute pe Biblie, dar mă ciocnesc suficient de des de creștinism pentru că o mare parte din literatura vestică mai veche e legată într-o măsură mai mare sau mai mică de Biblie și de cultura creștină. Deci vreau, nu vreau, dacă citesc despre lumea medievală, apar și Biblia și creștinismul.

Creștinismul nu se rezumă la ce e și ce nu e în Biblie. Ai foarte multe lucruri care nu sunt în Biblie, dar care sunt cât se poate de prezente în viața creștinilor: sărbătorirea nașterii lui Iisus pe 25 decembrie, de exemplu; modul în care se face semnul crucii; structura liturghiei.

Dacă te apuci să alegi doar ce-ți convine din cultura creștină și din Biblie, o să ai un creștinism propriu, care nu corespunde cu cel al altora. E ok dacă vrei să-ți dezvolți propria religie (e ok din partea mea; s-ar putea ca ortodocșii să te considere eretic), dar nu poți vorbi în numele „creștinismului” dacă o faci.

Istoria creștinismului și a practicilor conexe e interesantă în felul ei.

Dacă te interesează Biblia, istoria ei și interpretarea ei, sunt o grămadă de cărți pe subiect, scrise de oameni care au făcut multă cercetare în domeniu. Da, Biblia a rămas cam aceeași (minus diferențe de traducere) de-a lungul vremii (după ce au stabilit componența Noului Testament) pentru că e considerată Cartea lui Dumnezeu (și NU o modifici pentru că e sfântă; au existat mari scandaluri creștine și schisme pe mult mai puțin de-atât – Peterson gândește ca un om modern, nu ca un episcop medieval). Dar interpretările s-au schimbat puternic de la epocă la epocă și de la comunitate la comunitate (s-ar putea să te surprindă, dar și evreii interpretează Tanakh diferit de cum interpretează creștinii Vechiul Testament, deși cele două seamănă puternic).

Dacă te interesează în schimb comunitatea și cultura creștine, intră mult mai multe în componența lor decât doar Biblia. Atunci „crede și nu cerceta” e o zicală importantă pentru ortodoxismul românesc – pentru că creștinii cred că face parte din ortodoxism, ceea ce e suficient ca zicala să aibă impact (cred că se leagă în capul multora de Toma și de „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”). Și sunt multe astfel de practici conexe care nu sunt bazate pe Biblie, dar nu sunt mai puțin creștine.

Cu alte cuvinte, lucrurile sunt un pic mai complexe, altfel am avea toți același creștinism de vreo două mii de ani încoace. Dar lucrurile se schimbă – conceptele se schimbă, abordările se schimbă, ce se consideră important se schimbă. Poți să-ți rezolvi propria raportare la credință la o bere și citind două articole de pe net, dar nu poți să rezumi creștinismul ăla mare, care există în afara ta, în același mod. Pentru ăla trebuie să cercetezi mai adânc, pentru că nu e suficient ce crezi tu, ci trebuie să știi ce cred alții.

Personaje mișto și tipare sparte: Millennium, de Stieg Larsson [comentariu, recenzie]

Sun, 02 Mar 2014 09:47:15 +0000

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată. (pentru vorbitorii de engleză, seria e disponibilă la un preț foarte mic pe Amazon, vreo 7 dolari pe hârtie, vreo 12 dolari pe Kindle)

Două personaje principale: Lisbeth Salander, o hackeriță introvertită, antisocială și plină de tatuaje și piercing-uri; și Mikael Blomkvist, un jurnalist de investigație care lucrează pentru revista lunară Millennium. Prima chestie pe care am observat-o e că ambii sunt personaje tridimensionale, interesante, cu vieți proprii, fără să fie unul în umbra celuilalt. Să explic: de obicei când ai un tip și o tipă personaje principale, unul dintre ei ajunge mai principal decât celălalt. Să zicem, el e bărbatul de acțiune și ea e femeia-trofeu (o recunoașteți după faptul că arată bine, e deșteaptă sau cel puțin așa ne spune acțiunea că ar fi, e ușor impresionată de el, e castă sau semi-castă, se îndrăgostește un-doi, nu prea are inițiativă și ajunge nitam-nisam în patul lui până la sfârșitul acțiunii). Sau, unul e personajul inteligent/de acțiune, celălalt e personajul care trebuie ajutat pentru că de unul singur ar fi pierdut, incapabil, n-ar putea să lege nici două idei care sunt evidente pentru restul lumii.

Dar aici avem de-a face cu două personaje bine conturate, care stau în picioare pe cont propriu.

Hai să începem cu Lisbeth Salander:

[][5]

Lisbeth Salander, de Vistingri

Lisbeth, după cum se vede, nu e genul de tipă care a coborât din fanteziile masculine. Nici măcar nu-și bate capul să fie pe placul cuiva (nici în filmul american n-arată foarte atrăgător). De ce? Pentru că nu-i pasă. Dacă o accepți sau n-o accepți, dacă îți place sau nu, e treaba ta. Nu a ei.

Yay!

Pe urmă, e o introvertită de la cap la coadă. Cu nicio ocazie nu se demonstrează că de fapt e o extroverită ascunsă care de-abia așteaptă să fie în mijlocul atenției. E și cu adevărat antisocială și nu înțelege relațiile dintre oameni, și nu e doar „nepopulară” sau timidă. Ceea ce e foarte mișto, pentru că o grămadă de filme și alte prostii sugerează că introvertiții cu probleme de comunicare au nevoie doar de puțină încurajare ca să devină „la fel ca ceilalți”. Lisbeth are nevoie de explicații clare cu privire la ce se așteaptă de la ea și de ce ca să se comporte în feluri pe care ceilalți le-ar vedea ca fiind normale.

În plus, nu e eroina aia cu număr mic sau inexistent de parteneri ca să fie acceptabilă ca personaj. Nț. E genul care se culcă cu o grămadă de persoane, bărbați și femei, pentru că așa are chef. Se culcă și cu Blomkvist, pentru că așa are chef. Când nu vrea, nu se culcă cu nimeni și cu asta basta. Intimitatea ei o privește pe ea și pe nimeni altcineva. Are cineva chef să judece? Treaba lui, nu a ei.

Discutam la un moment dat cu cineva că Bridget Jones, un film romantic despre o tipă care o dă în bară o grămadă la muncă și în dragoste, e un fel de poveste încurajatoare pentru că ea ajunge bine și spectatorul nu e la fel de neajutorat ca ea. Însă pentru mine Lisbeth Salander, la marginea societății, îmbrăcată ciudat, neatrăgătoare după standardele normale, introvertită și neobișnuită, e povestea încurajatoare. Bridget Jones spune: „Poți să ai viața din filme, cu dragoste și toate cele, chiar dacă ești zăpăcită, aiurită, încurcată și nu foarte inteligentă.” Lisbeth Salander spune: „E ok să nu vrei viața din filme și să faci ce vrei cu corpul tău și cu intimitatea ta. Dar trebuie să știi ce faci și să te gândești la consecințe.”

Ce-mi place cel mai mult la ea e imperfecțiunea: face greșeli și nu-și dă seama exact unde, face lucruri de o moralitate dubioasă, chiar dacă ai vrea foarte, foarte tare să nu le facă. Nu știe încotro se îndreaptă întotdeauna, reacționează uneori prea dur… Unele persoane sunt supărate că nu e un simbol al feminismului, din câte am văzut pe net. Caz în care au pierdut din vedere faptul că e, mai mult decât un simbol al orice, care trebuie să se încadreze în tipare, o ființă individuală.

Ok. Trecem la Mikael Blomkvist.

Pentru că e pe lângă Salander, care după cum spun mai sus, e un personaj extrem de puternic și care lasă impresii adânci, ar putea ușor să devină bidimensional: jurnalistul care are nevoie de ajutor. Dar Stieg Larsson (autorul) reușește să-l facă la fel de interesant. Nu cred că scrie nicăieri negru pe alb „Blomkvist avea o inteligență peste medie”, dar te prinzi pe măsură ce se desfășoară acțiunea că e o forță în sine. Vede lucruri pe care alții nu le văd, pune întrebările corecte, înțelege oamenii destul de bine. Din când în când vede exact ce face Lisbeth și ghicește ce are de gând din semne mici, din tot felul de detalii. Îl simți că e pe picior de egalitate cu ea, dar într-un fel discret.

Chiar dacă n-ar exista Salander, o serie polițistă doar despre Blomkvist ar continua să fie mișto. Nu la fel de mișto, dar oricum.

În plus, Mikael Blomkvist e genul de bărbat care are succes la femei. Asta e una dintre puținele serii în care și înțeleg de ce personajul masculin principal e destul de atrăgător ca tot felul de tipe să-i treacă prin pat: e un tip cald, amabil, respectuos, discret, greu de șocat și îi acceptă pe ceilalți așa cum sunt (și, ne asigură Larsson, e și bun la pat). „Aventură fără complicații” scrie pe el. Până în momentul în care tipa se prinde că ar merita și păstrat, doar că partea aia nu prea funcționează. Eh. Ideea e că are ceva de oferit care să nu fie bicepși, tricepși și alți icepși, plus statutul de super-spion/ce-o fi. Pare mai degrabă genul de om cu care poți să te simți bine și să schimbi o vorbă înainte și în dimineața de după și cu care să te simți în largul tău. (se aude, James Bond? Maverick (din Top Gun)? Robert Langdon?)

Discut un pic și despre acțiune și genul seriei? E interesant că în trilogia Millennium fiecare carte e altfel: Bărbați care urăsc femeile e un roman polițist destul de tipic. Blomkvist trebuie să rezolve misterul unei crime de pe o insulă (care s-a întâmplat în urmă cu zeci de ani) și o angajează pe Salander să-l ajute cu cercetarea. Titlul îți dă cheia romanelor din prima: toate au ca temă nedreptățile cu care se confurntă femeile, în general de oriunde, în particular din Suedia. Așa că normal că apar o grămadă de bărbați care urăsc femeile, cum altfel? Dar, din fericire, chiar dacă asta e tema seriei, Larsson nu se oprește acolo.

Fata care s-a jucat cu focul e tot un roman polițist în mare parte, doar că Larsson n-are nicio treabă cu respectarea normelor genului. Se plimbă prin viețile personajelor, crima nu are loc o bună bucată de timp, Lisbeth e în vacanță (și vacanța ei pare un fel de povestire în sine – mă întreb dacă ar fi avut vreo relevanță în alte cărți din serie, dacă Larsson ar fi trăit). La un moment dat, Salander e învinuită de crimă – aici am avut parte de încă o supriză plăcută. De obicei când un personaj principal pățește așa ceva, tendința e ca prietenii să i se întoarcă împotrivă și săracul personaj să se chinuie să demonstreze că e fals învinuit. Aici, împreună cu cititorul, apropiații lui Lisbeth știu că ceva e putred în toată povestea și vor să afle ce și cum.

Asta pentru că Larsson, într-un mod foarte simpatic, e realist și nu apelează la trucuri ieftine ca să mențină tensiunea. Nimeni nu e tâmpit și nimeni nu își schimbă părerile de zece ori mai repede decât ar face-o în viața reală.

Volumul are un alt fel de atmosferă decât primul. Încep să apară dialoguri, întâlniri și evenimente pe care aș putea să jur că Larsson le-a introdus pentru că sunt mișto și pentru că a vrut să aibă chestii care să te entuziasmeze, să te facă să râzi șamd. De exemplu, la un moment dat un mare campion de box apare aproape de nicăieri s-o salveze pe o prietenă a lui Lisbeth de un fel de gangster-gigant care nu percepe durerea din cauza unei condiții genetice. În mod normal aș zice, „Autorule, ce faci? Nu crezi că-i cam trasă de păr?” Dar în cazul de față eram prea ocupată să sar în sus și-n jos cu Kindle-ul în mână, zicând, „omfg, this is so cool.” Așa că i se iartă.

Castelul din nori s-a sfărâmat e aproape complet diferit față de primul volum. De la crime se ajunge la birocrație, legi, grupuri secrete, tot felul de complicații. Ceea ce nu deranjează decât dacă voiai să citești același gen de carte în toate volumele din serie.

Îmi place variația asta. Îmi place faptul că acțiunea, investigațiile, problemele par să facă parte dintr-o lume mai mare, mai complexă. Pe primul loc sunt mai degrabă personajele cu lumile lor diferite. Îi vezi trăind, le simți viețile de zi cu zi (mai ales pentru că Larsson insistă să ți le povestească în toate detaliile lor, chestie care în loc să fie agasantă e chiar mișto – pentru mine; pentru alții continuă să fie agasantă). Părțile de acțiune, cu împușcături, criminali, situații periculoase, vin peste asta. Au o doză mai mare de realism decât simt în mod normal când citesc ceva polițist – și faptul că există fire narative secundare, că nu tot ce e rău se leagă, că nu toți antipaticii sunt de vină pentru tot felul de crime e un punct în plus.

Dacă ar trebui să încadrez cărțile undeva, ar fi în zona roman polițist-acțiune-dramă. Nu doar la „romane polițiste”, cum le văd des. Se situează undeva între genuri, din punctul meu de vedere. Ceea ce demonstrează că ieșitul din tipare poate să funcționeze – și poate s-o facă foarte bine.

Există ceva probleme de-a lungul volumelor, dar nu foarte mari. Ce sare cel mai tare în ochi e consumul excesiv de cafea. Se bea cafea dimineața, la prânz, seara și noaptea. Se bea cafea la întâlniri, se bea cafea când oamenii sunt singuri, se bea cafea ca ritual social, se bea cafea în sus, se bea cafea în jos. La un moment dat îmi venea să fac „ding” de fiecare dată când citeam de cafea, să mă înregistrez și să calculez frecvența/minut a citirii cuvântului. Devine ori exasperant, ori amuzant, ori ambele.

A doua chestie e faptul că bărbații care urăsc femeile (și care apar în toate volumele) sunt relativ mulți și tind să le urască aproximativ în același fel. Nu că aș fi străină de misoginism, doar că de obicei se manifestă în mai multe moduri, nu doar în „femeile sunt proaste și curve”. Mai sunt cei care spun, „nu sunt misogin, că mă culc cu ele”; „femeile se bazează pe emoții, nu pe gândire, pentru că nu raționează cum trebuie”. Sau, „o femeie adevărată e” și apoi se alege o calitate convenabilă pentru el, care-i face viața mai ușoară: mămoasă, ca să-l îngrijească (servitoare gratis yay!); iubitoare și plină de tact, ca să nu-i spună în față că e prost de bubuie; sau cine știe ce altă chestie. Faptul că toți misoginii gândesc aproximativ la fel îi dă seriei o notă ușor nerealistă în domeniul ăsta.

În fine, să zicem că Larsson n-a vrut decât misoginismul clar, evident, cel cu ura clară. Pot să accept asta, dar atunci ar fi putut să mai reducă din numărul misoginilor. Sau nu știu. La un moment dat în aceeași investigație sunt doi bărbați misogini care parcă și-au dat copy-paste la gânduri – e prea mult, își pierde din credibilitate.

Una peste alta, mi-au plăcut enorm cărțile. Au ceva original, sunt realiste într-o accepțiune oarecare a cuvântului, m-au ținut lipită de ele (cu excepția unei săptămâni și ceva când m-am luat prea tare cu altele ca să citesc orice). Sparg tipare, nu merg unde te aștepți. Uneori depinde mult de persoană dacă stilul lui Larsson e perceput ca fiind interesant sau agasant. Din punctul meu de vedere, personajele sunt cele care dau tot farmecul – dar nici acțiunea nu e de lepădat.

Sunt genul de cărți pe care o să le țin pe lângă mine, pentru că au tot felul de părți mișto, neobișnuite și bine scrise. Nu sunt perfecte, dar sunt memorabile.

Moderare și spamuri [anunț legat de blog]

Thu, 16 Jan 2014 10:44:59 +0000

De câteva zile mi-am dat seama că nu mai pot să țin pasul cu roboțeii care-mi trimit spam pe blog. Mai demult îmi veneau câteva zeci de comentarii cu reclame și linkuri pe zi și era ok, treceam prin toate din când în când și verificam să nu fie un comentariu legitim printre ele, dar acum îmi vin cu sutele. E o nebunie, sunt din ce în ce mai multe! Aseară le-am șters pe toate, azi la ora 12:23 PM aveam 432 comentarii spam.

Am alte chestii de făcut cu viața mea decât să stau să șterg comentarii, așa că de acum încolo nu-mi bat capul cu folderul respectiv. Îl las în plata Domnului și sub controlul filtrului de spam, aka roboțelul care-mi face curat prin comentarii, le păstrează pe cele de la oameni și le aruncă pe cele de la alți roboței.

Dar filtrul de spam nu-i perfect. O dată la o grămadă de timp aruncă câte un comentariu legitim la gunoi. Și chiar dacă ultima oară chestia asta s-a întâmplat în noiembrie, se mai poate întâmpla.

Pentru că voi n-aveți nicio vină în toată treaba, uite o soluție:

Dacă vedeți că dați click pe „Post comment” și mesajul vă dispare cu totul, înseamnă că a intrat în spam. Dați un mail (roxmchirila coadă de maimuță yahoo punct com) și ziceți care-i problema. Dacă-l găsesc, îl trimit printre comentariile legitime. Dacă nu-l găsesc, vedem cum o rezolvăm.
Dacă dați click pe „Post comment” și vă vedeți comentariul, dar scrie sub el „Your comment is awaiting moderation” sau ceva de genul ăla, nu e la spamuri. O să-l văd în decurs de minute/ore (în cazul în care n-am net deloc, dar deloc, de câteva zile) și o să-l aprob.

Asta-i.

Cum să urmărești comentarii noi pe WordPress

Tue, 30 Jul 2013 21:13:34 +0000

Bănuiesc că nu-s singura persoană de pe lumea asta care e curioasă ce comentează unii-alții pe diverse bloguri. Poate e o comunitate care se adună în jurul unui subiect, poate că articolele sunt așa de interesante că vrei să vezi ce păreri mai are lumea în general – sau poate ai dat peste un blog așa de ascuns și neștiut că ești curios dacă e cineva care comentează vreodată pe acolo.

Norocul face ca WordPress să aibă un feed RSS instalat automat pe care poți să-l bagi într-un RSS reader. De obicei nu-l găsești menționat pe site-uri, dar totuși e ușor de dibuit: [adresa blogului]/comments/feed/

De exemplu: http://roxanamchirila.com/comments/feed/

Dacă folosești Firefox, link-ul de mai sus o să te ducă la o pagină frumos aranjată în care o să vezi ultimele comentarii, cu titlul și autorul. Dacă folosești Chrome, o să te ducă la o pagină imposibilă plină de tot felul de chestii tehnice. Și așa n-am niciun chef să deschid Internet Explorer să văd ce-i acolo, de-i incredibil.

Așa. Deci. Adresa site-ului /comments/feed/

Normal, dacă e wordpress.com, atunci o să fie cevaceva.wordpress.com/comments/feed/

Dacă vrei să ai o variantă foarte lizibilă a comentariilor (și eventual să le și salveze, în cazul în care e un blog pe care se discută mult și pe care nu ești tot timpul), poți să bagi adresa aia într-un feed reader, gen Netvibes, sau Feedly, ambele gratis. Te duci, le vezi lejer acolo, dacă ai ceva de comentat ai link către comentarii în sine. E chiar ok.

Later edit: După cum mi-a atras atenția Dorin în comentarii, te poți abona la comentariile unui singur articol cu [URL-articol]/feed/

Ex: http://roxanamchirila.com/2013/07/31/cum-sa-urmaresti-comentarii-noi-pe-wordpress/feed