Comics on Roxana-Mălina Chirilă

Benzile desenate Marvel de la Carrefour sunt perfecte pentru ceea ce sunt

Sun, 02 May 2021 17:25:27 +0000

Dacă ați trecut prin vreun Carrefour recent, precis ați văzut standurile cu volume de benzi desenate de la Marvel. Sunt niște standuri mari. Înalte. Sar în ochi. Sunt colorate. Volumele au personaje în poziții gata de acțiune pe copertă. Arată așa:

Evident, sunt momeală pentru orice adult interesat de super-eroi și pentru orice copil care trece prin zonă. Evident, m-am lăsat momită și le-am luat pe toate cele 10 din serie – la 15 lei bucata, nu am stat prea mult pe gânduri. Deși cam știam la ce să mă aștept.

Mi-a luat două săptămâni să le citesc pe toate (mai aveam și altă treabă) și, spre surprinderea mea… le-aș recomanda. Sunt perfecte pentru ceea ce sunt. Dar hai să vedem ce sunt și ce anume înseamnă „perfecțiunea” în cazul de față, pentru că e cu asteriscuri.

Ce-i în volumele Marvel de la Carrefour?

Fiecare volum are 240 de pagini și conține, în principiu, două povești mai lungi și mai reprezentative pentru personajul (sau personajele) respective. În ordine, volumele sunt următoarele:

Avengers
Black Panther
Black Widow
Captain America
Deadpool
Iron Man
Phoenix
Spider-Man
Wolverine
X-Men

Volumele respective sunt colecții; nu au fost scrise special pentru a fi publicate aici, ci au fost culese din seriile lungi ale Marvel, pe care le publică lunar în numere de 24 de pagini.

Asta înseamnă că volumele nu spun o poveste completă în felul în care un roman spune o poveste completă. Nu există un început clar și un final clar al poveștii mai largi, ci e ca și cum ai pica pe un episod cap-coadă dintr-un serial pe care nu-l urmărești, dar de care ai auzit; un Seinfeld, un F.R.I.E.N.D.S., un Mash, un Star Trek vechi.

Povestea pe care o citești în volume stă (de obicei) singură în picioare… dar e clar că personajele au trecut prin o grămadă de aventuri înainte să citești tu despre ele și că mai au multe de făcut și după. Rămân întrebări, lucruri nelămurite, baze puse pentru continuări altundeva. Uneori, citești despre lucruri care se bazează pe ceva ce n-ai citit.

Asta este experiența Marvel.

Nu pot să subliniez lucrul ăsta suficient de tare, dar pot să vă trimit la alt experiment pe care l-am făcut cu Marvel, când am încercat să citesc seria Spider-Gwen și am descoperit că există peste 100 de serii Marvel cu „Spider” în titlu și că e imposibil să citești ceva cap-coadă dacă nu te apuci să citești tot catalogul Marvel de la origini și până în prezent.

Deci volumele de la Carrefour reflectă perfect experiența de a citi benzile Marvel, dar fac un pic mai mult decât ar face o orbecăială prin catalogul Marvel: au o introducere și o scurtă prezentare din care afli (cât de cât) despre ce e vorba în serie, ce s-a întâmplat până atunci și cam cum stau lucrurile. Ți se spun două-trei cuvinte despre istoria seriei, despre cine a creat-o și contextul ei.

Să nu ne înțelegem greșit: cele câteva cuvinte sunt puține și seci, dar sunt mult mai bune decât nimic. Măcar te introduc în subiect și te ajută să înțelegi cam pe unde stai.

Calitatea volumelor (ca obiecte)

Spre surprinderea mea, am fost mult mai mulțumită de experiența de a citi benzile astea decât mă așteptam.

Acum câțiva ani, cei de la Lex au avut o tentativă de a traduce benzile Marvel în România. Publicau numere individuale și, ocazional, câte un volum de bandă desenată. Făceau treaba asta din pasiune, cu traduceri excelente de la Octav Ungureanu și traduceri dimpotrivă de la Mircea Pricăjan, dar cu calitate mare de producție: hârtie de calitate, atenție la detaliu etc. Rezultatele tindeau să arate bine, aproape de lux.

Dar rezultatul era scump și greu de obținut. Nu mai știu cât costa un număr de bandă desenată (8-9 lei?) și era ușor să uit să le iau. Mi-era mereu peste mână să-mi aduc aminte să trec pe la chioșcurile unde se găseau, iar volumele nici nu mai știu exact pe unde le-am găsit, dar măcar le-am luat o dată și gata.

Iar discrepanța dintre obiectul fizic care avea o anumită calitate și povestea care nu avea o anumită calitate era suficient de mare și așteptarea suficient de lungă încât orice dezamăgire să se amplifice.

Seria asta din 2021 nu e făcută de români, ci de italieni (din câte mă prind căutând după „Panini S.p.A.”, care e editura trecută pe pagina cu detaliile de publicare) și e creată special pentru lanțul de magazine Carrefour. E disponibilă pe perioadă limitată, ceea ce înseamnă că o să dispară în câteva luni, dar în afară de această mică problemă de disponibilitate, nu-i găsesc, real, defecte.

[][4]

Volumele Marvel, ordonate aleatoriu ups.

Nu sunt absolut deloc obiecte de lux – hârtia e normală și pare ieftină, când le ții în mână nu-ți sugerează eleganță și rafinament. Sunt însă bine îngrijite: toate sunt de fix aceeași dimensiune, cu numerotare în partea de sus și un desen pe cotor care se continuă frumos de la un volum la altul (mai ales dacă le pui în ordinea corectă, ceea ce n-am făcut eu în poza de mai sus). Sunt detalii mici care contează, mai ales după ce ai ordonat în bibliotecă alte serii de cărți și micile diferențe ți-au sărit în ochi.

Stilul ieftin-dar-decent se pupă bine cu conținutul și creează o experiență unitară. Dacă la Lex Comics trăiam mereu cu dezamăgirea că povestea e slabă, aici ceva din natura obiectului îți sugerează să nu ai așteptări prea mari. Benzile desenate de la Marvel nu sunt literatură înaltă; nu sunt capodopere; nu sunt nici măcar prea grozave; dar sunt acolo ca să te distreze, fără pretenții. Sunt ca niște blockbustere de clasă B.

Cu alte cuvinte, volumele sunt un tot unitar: obiectul în sine e mediocru, povestea e mediocră, traducerea e acceptabilă (se pierd jocurile de cuvinte, dar e chiar citibilă și nu mi s-a părut deloc deranjantă). Per ansamblu, e o experiență medie, dar consecventă și îngrijită. Ceea ce e surprinzător de plăcut, ca să fiu sinceră.

Calitatea poveștilor Marvel în general

După cum spuneam și mai demult, dacă marile corporații americane găsesc ceva care le aduce bani, or să exploateze lucrul respectiv până-n pânzele albe. Ai o serie care merge? Bagă un spin-off! Bagă o reinventare în paralel! Bagă tot ce poți! Exploatează, exploatează, exploatează!

Marvel nu scoate benzi desenate bune cu super-eroi. Nu are cum. Seriile populare au fost publicate timp de zeci de ani, au fost inventate, reinventate, interpretate și reinterpretate. Dacă ceva are succes, nu moare. Ca un zombi, se ridică mereu, fie că e vorba de un antagonist memorabil (precum Magneto) sau de un protagonist iubit (cum ar fi Jean Grey). Poveștile au început, dar rareori un final real.

În plus, tot universul Marvel e interconectat, ceea ce pare ok când te uiți doar la filme, care sunt totuși într-un număr limitat, dar e mult mai puțin ok când ajungi să ai zeci de serii care se întrețes și fac referință unele la altele de-a lungul deceniilor.

Evident, în toată nebunia asta niciun autor nu scrie etern aceeași serie și e limitat atât de ce s-a scris în trecut, cât și de deciziile de sus. Banii pot, și ei, să fie o problemă, astfel încât scriitorii talentați pot pleca în locuri unde pot câștiga mai bine din munca pe care o fac.

E un cumul de factori care asigură un univers haotic pe care trebuie să ai o voință de fier și extrem de mult timp liber ca să-l citești vreodată cap-coadă (câțiva ani, dacă stai să citești benzi Marvel cu orele zi de zi).

Nu ai cum să scoți capodopere în condițiile astea. Sunt prea multe constrângeri care, mai devreme sau mai târziu, te fac să ajungi tot la mediocritate. Dar poți să reiterezi același gen de poveste iar și iar și să scoți ceva inteligibil – o telenovelă cu răufăcători care amenință lumea și super-eroi care o apără din nou și din nou. Totul e pe repede-înainte, plin de acțiune, dar fără prea multe momente de reflexie.

Calitatea poveștilor Marvel din seria de la Carrefour

În general, cele 10 volume par construite în așa fel încât să fie cât mai accesibile… sau cel puțin, așa cred. Dacă reușesc s-o și facă e altă problemă. Pe scurt, cred că mi s-au prăjit neuronii capabili de lectură critică relativ devreme în cadrul experimentului, pentru că erau prea multe probleme pe care le remarcam, așa că a trebuit să mă opresc din remarcat.

Volumele „Avengers” (#1), „Black Panther” (#2), Phoenix (#7), Wolverine (#9) și X-Men (#10) se bazează cel mai mult pe restul universului. Apar personaje peste personaje, facțiuni peste facțiuni. Din când în când, mai învie cineva de care nici nu știam că e mort. Totul e o vraiște haotică.

„Black Panther” e memorabil din punctul ăsta de vedere. Pun câte un semn de exclamare la fiecare nouă facțiune/nou personaj relevant din prima povestire din volum: unii vânează extratereștri (!) și dau de o mamă lemuriană (!) deviantă cu un copil care arată uman. Se ajunge la un conflict care implică Wakanda (!), lemurienii, atlanții (!), America (un pic), pe Storm din X-Men (!), pe Von Doom (!), Magneto (!), Klaw (!) și nu numai într-o confruntare care amenință lumea.

La un moment dat, simți până în măduva oaselor absurditatea faptului că universul Marvel e plin-ochi de oameni cu superputeri și întâmplări catastrofale la tot pasul. De-abia dacă poți arunca un ac în universul ăsta fără să nimerești pe cineva important sau fără să întrerupi un complot. Iar lumea e mereu sub amenințare și nu e nimic nou în asta. Mai sunt distruse niște clădiri, mai mor niște oameni (în „Phoenix” se vorbește de 6 miliarde de morți), dar lucrurile o iau de la capăt mereu fără consecințe.

Un alt lucru care mi-a sărit în ochi în seria asta e nuditatea fără nuditate. Ocazional, personajele sunt dezbrăcate din motivele cele mai absurde (au un „costum” de așa natură; vor să se simtă „natural” etc.), dar artiștii nu au voie să deseneze personaje goale, așa că părțile cenzurabile sunt acoperite de plante, de cabluri și de alte obiecte care stau între privitor și personaj.

În fine. Prima surpriză (și cea mai mare) a fost volumul „Captain America”, care începe cu o poveste despre 9/11. După atacurile teroriste în care au fost dărâmate Turnurile Gemene din New York și SUA a rămas cu o traumă colectivă, Marvel l-a reprezentat pe Captain America ajutând la căutarea și salvarea victimelor. E o poveste mai lentă și mai personală decât celelalte, care își pune probleme mai profunde legate de responsabilitate și terorism.

Înțeleg raționamentul din spatele deciziei – ar fi fost insensibil ca Marvel să ignore evenimentul, dar ar fi fost și mai rău dacă l-ar fi tratat în cheia obișnuită de bătaie cu super-eroi. Au optat, în schimb, să reprezinte impactul enorm al atacului terorist din 2001. Are sens. E o poveste bună.

Pe de altă parte, cele câteva numere bine scrise despre consecințele morților a mii de oameni și despre suferința cauzată de un astfel de eveniment scot cu atât mai mult în evidență faptul că celelalte benzi desenate sunt rupte de realitate. Pe o scară umană normală, atacurile din New York au fost un șoc cu reverberații mondiale; pe scara Marvel, dacă evenimentul nu ar fi fost legat de realitate, ar fi fost probabil „rezolvat” în trei-patru numere de un singur super-erou care i-ar fi venit de hac unui răufăcător oarecare.

Și cam asta ar fi problema, de fapt, nu? Pentru ca o poveste să conteze, trebuie ca obstacolele și consecințele să fie reale. Dacă tot timpul te grăbești, dacă știi dinainte că personajele pot fi în pericol de moarte, dar nu pot muri (sau, dacă mor, revin), dacă să distrugi clădiri și orașe și populații e doar un mod de a pune ceva impresionant pe pagină, impactul acțiunilor scade enorm.

**Ce rămâne, dacă acțiunile nu au impact? **Păi, evoluția fiecărui personaj în parte, evoluția relațiilor dintre personaje, distracția lejeră, ideile interesante și stilul de a spune povestea. În privința evoluției personajelor individuale mi-e greu să mă pronunț, pentru că volumele sunt destul de scurte și nu-mi dau seama dacă personajele se transformă pe termen lung sau au doar revelații scurte de moment, ușor uitate.

În materie de relații între personaje, e telenovelă în toată regula – prietenii buni te trădează, profesorii favoriți nu sunt ce par a fi, inamicii morți nu sunt așa morți și tot așa. Telenovela e clară când Black Widow trebuie să-și găsească toți foștii amanți, pentru că i-a contaminat pe toți cu nanoboți dubioși, iar acum trebuie să le paseze anti-nanoboții, așa că îi urmărim tot trecutul sexual. În volumul cu Captain America, suntem înștiințați des că Steve Rogers se va reîntâlni cu vechiul lui prieten, Bucky Barnes, Soldatul Iernii (suspansul! Drama!), dar treaba rămâne în coadă de pește (va urma!). În X-Men, iubitul lui Jean Grey se gândește s-o înșele, dar pentru că ambele tipe sunt telepate, ar putea la fel de bine s-o fi făcut și fizic.

Firele narative sunt deseori previzibile, dar mai sunt elemente interesante – cum ar fi Natasha Romanov, Black Widow, care se confruntă cu Yelena, noua Black Widow a rușilor și îi dă clasă în materie de Black Widow-it, ba o mai și învață lecții de viață. Deadpool e și el un personaj surprinzător, care nu e atât de prost pe cât pare.

În ce privește stilul, personajele principale reușesc uneori să dea farmec poveștilor. Deadpool e atât de amuzant și nebun încât poți să ierți harababura care e povestea în sine. Spider-Man, în ciuda unor confruntări care nu prea ies din comun, reușește să-și facă volumul surprinzător de plăcut prin farmec personal, umor, faptul că nu se ia prea tare în serios și că are și probleme care nu țin doar de super-eroit.

Pe partea celalată, povestea „Extremis” din volumul „Iron Man” e bine spusă, nu se grăbește nicăieri și are momente amuzante și un pic mai bine gândite decât ce e în rest; acolo nu personalitatea lui Iron Man e punctul forte, ci chiar ai timp să simți povestea.

Dar, per ansamblu, filmele sunt mai bune decât benzile. Da, chiar și filmele mai slabe. Știți faza aia din „Endgame” când, fără absolut niciun motiv, toate tipele din universul Marvel își unesc forțele pe câmpul de luptă? No, cam ăla-i nivelul.

Încă două aspecte pe care le-am remarcat. Primul e că uneori poveștile sunt adăugate într-o ordine ciudată în volume. Captain America se întreabă cum s-ar simți întorcându-se la uniformă după atâta timp în care n-a purtat-o… deși a purtat-o tot volumul. Sau evenimentele din „Phoenix” fac referire la ce se întâmplă în „X-Men”, deși „Phoenix” e al șaptelea volum din serie, iar „X-Men” e al zecelea. Al doilea lucru e că uneori simt nevoia să te lovească cu Mesaje Importante. Fie că e vorba despre cum te comporți cu cei te urăsc și se tem de tine (X-Men), fie că e vorba de responsabilități care vin odată cu puterea (Spider-Man), lecțiile de morală sar în ochi; nu sunt foarte deranjante, dar sunt destul de evidente.

Ah, și încă un gând răzleț. Benzile astea desenate sunt, într-un fel, cu adevărat mai potrivite pentru copii. Nu pentru că sunt puerile, ci pentru că copiii au tendința să vadă o poveste și să adauge de la ei tot felul de detalii care nu sunt în text. Dă-i unui adult un băț și de obicei va avea un băț; dă-i unui copil un băț și va fi samurai sau explorator sau cioban sau vrăjitoare sau toate astea la un loc. Idem, dă-i unui adult o poveste cu lemurieni, atlanți, Wakandieni, X-Meni, Avengeri, regi și zei și o să-ți spună că e o varză; dă-i povestea aia unui copil și probabil o să se distreze cu ea și o să inventeze niște întâmplări relativ coerente bazate pe chestiile astea.

De ce spun că seria asta de benzi desenate e „perfectă”

Nu pentru că volumele sunt bune în mod obiectiv, ci pentru că nu văd nimic care putea fi scos pe piață și care să fie mai potrivit pentru seriile Marvel:

Toate 10 sunt publicate, nu trebuie să aștepți după nimic.
Sunt ieftine.
Reprezintă corect experiența Marvel și îți poți face o idee clară despre ce ai ratat nelocuind în State (spoiler: probabil nu mare lucru).
Calitatea volumelor ca obiecte este decentă și în acord cu calitatea poveștilor.
Sunt cât de cât alese ca să poți pricepe ce se întâmplă și să urmărești o poveste cât de cât până la capăt.
Sunt pline de acțiune în stilul filmelor de clasă B.

Asta nu înseamnă că sunt perfecte în mod obiectiv, ci dimpotrivă (dacă nu era clar din restul articolului). Pur și simplu cred că ăsta e maximul care poate fi atins în materie de publicat Marvel în România. Pentru mai mult, ar trebui ca Marvel să fie altfel. Ceea ce n-o să se întâmple prea curând.

Aș recomanda benzile astea oricui s-a uitat la filmele cu Avengers și ar fi vrut să citească și „cărțile”, dar n-a apucat, sau n-a găsit, sau n-a știut de unde să înceapă.

Benzi desenate cu Star Wars

Wed, 15 Oct 2014 19:22:04 +0000

Parcă aveam ceva fani Star Wars printre cititori. Timp de două săptămâni (începând de azi) Humble Bundle oferă benzi desenate bazate din seria SW, ca de obicei, la prețuri mărunte. Văd ceva omnibus cu primele 26 de numere ale seriei, niște mini-serii de 4-5 numere și alte câteva chestii care par interesante.

Bănuiesc că nu se supără cei de la HB dacă le folosesc screenshot-ul ca material promoțional:

Writing, video games and so forth

Wed, 27 Nov 2013 11:55:18 +0000

I don’t often write blog posts because somebody says „Be part of this! Write about this topic!” And yet here we are, because I find a certain topic interesting.

Cathy Day, whom I’ve occasionally mentioned on this blog, wrote the following:

I’ve never played a video game, but I recognize that it’s a narrative experience that lots and lots of people value. No judgement. But in my fiction-writing classes, I often read stories and novels that read as if I’m watching someone else play a video game. There’s plot, action, scene, all great, but virtually no interiority, which for me is *absolutely necessary* in fiction. My students have always used films and TV shows to talk about fiction, but now they also reference video games. “This is like Bioshock,” for example, and I have no idea what that even means. I wonder if other creative writing teachers have noticed this quality in student fiction or these references? I wonder if people who play video games could give me some tips about how to help my students make the transition from gaming to writing narrative.

She wrote it on Facebook, then she posted it on her blog and asked for opinions. I like the question and it’s part of something I’ve been thinking about for a long time. It’s a slightly different take, and I’ll start from here: what is up with literature, anyway?

I’ve run into endless discussions concerning whether listening to an audiobook counts as reading the book. Some say it’s less valuable to listen to a book than to read it – because it’s lazier. And then, of course, people often say that books are superior to movies/TV shows, because the latter are less valuable/more commercial/easier to follow. Theater is above TV, but I’m not sure where it is in relation to reading books. Probably a bit lower on the scale of values, unless you’re watching some damned difficult crap. Video games are, of course, at the very bottom of this scale of values, because Pacman can’t compare to Tolstoy, or something like that.

Which is all fascinating and, in my opinion, all wrong. I describe myself as a writer, but what I actually mean by it is that I am a storyteller whose main medium is the written word. But man, I love other mediums, too. I write my own novel and I do my own audio recording of it. If you read it yourself, you get to add intonations and moods yourself. If you listen to it, you get my interpretation of how the story and the characters sound like. You might think this is good, right? I am telling a story, I naturally want to get it across my way, no? No. Sometimes it helps me. At other times, I am very sad that my own voice, no matter how good, will never echo in your mind in the same way as your own soundless inner voice.

The fun part is that no matter how a story gets told, we never get the whole of it. We recreate it from what we have, but in the end we all see our own version of that story. Fans put this in practice: they often write their own crazy stories based on small gestures which are definitely there, but which meant something entirely different to the scriptwriter, director, actors. And that’s perfectly alright and normal and I love it.

So where am I going? Well, to this: there’s no ‘right’ way to tell a story. There is no ‘perfect’ medium. Art is a lie: it makes us think we’re getting the full story, but it’s always giving us more of something, less of something else. There will be things you will wish you had been able to leave out, but must add. A movie will never manage to have an indistinct background as well as a comic series can. It’s easier to hide background details in film than in literature: in literature you need to mention them, but keep the reader’s attention focused on something more exciting. In film, you literally put them in the background.

Here’s what I mean. Look at one of the pages of Exiles, a number of The Sandman, from the volume The Wake:

Look at the subtlety of the black and white, at the elegance of the drawings. The scenery is barren, or maybe it barely exists at all. Different fonts to suggest different types of speech, but they don’t tell you anything about what characters’ voices sound like. I can’t change fonts in a book: it’s too odd, it jumps at you. What you can’t do: add music; describe actual voice pitch; add every gesture. There is a lot of suggestion here – and in other mediums, that suggestion would need to be done in different ways. Literature would use vague words, cinema might use filters and carefully considered sets.

It is unfair to compare a medium with another from a value POV because they all do different things.

But what about video games and fiction writing and what Cathy Day said? I’ve taken you on a ride, but we’re finally arriving at our destination. She mentioned no interiority from the characters. Well…

In video games the main character can be a shell that the player enters (usually first-person games: shooters, Portal, Amnesia). Or s/he can be very clearly defined as a character (Monkey Island’s „Guybrush Threepwood, mighty pirate!”). In the first case, the player’s psychology substitutes that of the character’s, doesn’t it? There is still psychology going on, but you don’t see it because it’s yours. You put it all in. It’s something you simply can’t do with books, they need psychology.

Well, the problem with video games from this point of view is that they don’t teach you how books look like. Which is an odd thing to say, I suppose, but I think it’s the basic problem that Cathy Day encountered: her writers might have stories to tell, but they aren’t familiar with how literature tells stories.

Oh, no. What is there to be done?

Well, the short answer is: read books. Read more books. Look at what it is that books do. Grab books from various different genres, different countries, different times and see what they do and how they do it. What catches your attention? What makes them interesting? What makes you read on? Study books, don’t just read them. If you like a page, figure out why you like it. I am not saying you should do this as a reader. As a reader, you really ought to give in to the story and enjoy it. But as a writer, that’s how you learn how to do things. By studying others.

C. Day is asking about transitioning from one medium to another.

Well, transitioning is a bit like translating. The theory of translation says the following: a translator doesn’t go from language A to language B. Instead, he goes from language A to a certain meaning, which he then moves into language B. In other words, „Mary goes to the market” is English. It is then translated into the idea of Mary going to the market, in present tense, which then needs to be retold in, say, Romanian: „Mary merge la piață.” This can lead to several choices for the translator (Do I call her Mary, because that’s her original name? Or do I call her Maria, so Romanian readers can feel closer to her?).

The same is true for changing mediums, I think: you have the story in medium A, which you then translate to yourself as a complex web of plot, character and details, which you then try to get across in medium B, with medium B’s tools and techniques. But the story is, to my mind, the central thing.

I haven’t played Bioshock, but I’ll talk about Tomb Raider, which is new, shiny and well-known, okay?

Lara Croft struggles there against two types of opponents: ones who catch her and ones who don’t. This division is important because those opponents transmit two different things: the ones who don’t catch her are at a distance. They have guns and other such. They can shoot her and kill her, but you can evade them. They are there to underline her skills with a gun/bow and arrow/weapon of choice. They create a stealthy Lara, who works hard at not being seen, who is a scared woman, but a deadly woman. They make you feel strong.

The enemies who catch her are up close and personal. They grab her. They hold her. You need to hit a sequence of buttons at the right time to escape their grasp and you often can’t. This Lara is more scared than skilled, more desperate and in difficulty than on top of the situation. I did wonder for awhile why the hell I needed to press left and right in quick succession to evade a crazy psycho, but the answer is this: because it’s effing hard for her to escape.

This is how the story works for games: is it difficult for Lara? The player will struggle. Are stealth and skill needed? You get ten opponents and alarms everywhere.

Literature is more subtle. You don’t have to kill ten opponents to prove stealth. One or two are enough. Four are numerous. I will disbelieve you at ten. Explosions don’t affect us much, because it isn’t the idea of an explosion that really makes an impact on us: it’s the sound of it, the light, the way things fly all over and are destroyed. You need to describe that.

Video games are explicit. They need to hit you over the head with a hammer to get a point across. Literature is subtle and relies on small things, on details and observations.

Here’s how it can be done. Lara against opponents who don’t catch her:

My knee scraped against the ground as I fell, but I couldn’t scream. They would hear me, and then they would kill me. I hurt all over, but I needed to find a way out, so I searched for something, anything, a rope, a surface I could climb on, but seconds ticked away and they got closer and closer…

Lara caught:

She felt his hands running across her body as he whispered words in Russian that she couldn’t understand. Lara had no idea whether he meant to kill her or rape her, she wanted to curl up into a ball and cry either way, but that wasn’t an option…

If you want to transition, you need to switch modes of expression. What can literature do that video games can’t do (as easily)? References, thoughts, impressions, feelings, moods. It comes down to learning what your medium can do, what has been done so far and how. Which is why writers need to read books.

(But you can pick up stuff from other mediums as well, of course. And as for video games, I really recommend that people should play some. You might eventually realize that they Aren’t Your Thing, but they are an experience of their own, no? A whole new type of telling stories.)

Neil Gaiman's "The Sandman": "Preludes and Nocturnes" [Book Review]

Wed, 10 Apr 2013 19:56:54 +0000

Title: Preludes and Nocturnes

Series: The Sandman
Author: Neil Gaiman

Rating: 4/5

Is this book for me? It’s a graphic novel – that’s a fancy way of saying „comics”. It’s also horror. I’m not fond of the drawing style. The writing is grand, each word falling as heavy as if it were engraved in granite, sent back in the past and reverberating at you from antiquity. This book is probably not for you. You should read it anyway.

I first read Neil Gaiman’s „The Sandman” back in the first year of university, when a friend shoved it towards me. I’d seen „Stardust”, but I had such a huge stick up my ass that I couldn’t believe fantasy to be worthy of anything (nor fanfiction, but that’s another story). Now, she’s a very convincing person and she made me read some scans. I hated the drawing style.

Really not my type of art.

It was the story that got my attention, naturally. I knew next to nothing about comics and I had expected some sort of superhero running about saving the day, amidst corny lines like, „I will get you next time, Sandman!!!” and „That dastardly enemy, he killed me! I’ve been shot!” Not so. The series begins with „Wake up, sir, we’re here”. An old man gets out from what seems to be an early 20th-century car – we’re told it’s 1916. He walks to a rich mansion and delivers a mysterious tome to somebody looking very much like your standard villain. The comics cheese steps in for a second on the second page as the villain declares that „The Magdalene Grimoire was all that the order needed. We can hold the ceremony at the next full moon… and then… No one need ever die again.”

But Gaiman doesn’t detail what exactly that’s all about. He doesn’t step into the evil plan. One corny line of exposition and then we’re thrown into four panels that break our expectations – the third page and Gaiman is already working his magic. The Sandman is not about superheroes. It’s about stories. It’s about dreams and tales and the imagination, about the way each person is made of feelings and dreams and aspirations and desires and hopes – and all that comes together into a web that’s so large, so complex that by the end of the series I was standing in awe, crying with the inability to even figure out how one goes on to create a Sandman.

The panels are the real hints of what will happen. In Toronto, Canada, Ellie Marsten is listening to „Through the Looking Glass” and, despite knowing that it’s just a bedtime story, she’s terrified. Elsewhere, in Jamaica, Daniel Bustamonte sleeps despite the noise and the rustle and dreams a dream that sounds comforting. In France, Stefan Wasserman looks scared shitless on the battle front – he’s almost 14, but he lied about his age to enlist. In London, Unity Kinkaid dreams of a man with stars in his eyes.

The Sandman is a story of stories. In „Preludes and Nocturnes” it picks up its wings to fly – somewhat unskillfully, as Neil Gaiman hadn’t gathered the courage and the following that would propel him into greatness yet, but even the first flight is darkly beautiful. Whereas the rest of the series will draw from the entire world to build itself, „Preludes and Nocturnes” draws mostly from other comics and the comic genre – the Sandman, Morpheus, Oneiros, the Lord of Dreams who is in charge of dreams, the imagination and stories, first appears dressed in his battle regalia, which he actually doesn’t often wear – he has a helmet, a pouch and a ruby (all of which get taken from him). Summoned by Roderick Burgess, our villain, he remains entrapped in a magic circle for seventy years, biding his time until he can escape. In the mean time, people all over the world fall into deep slumber or remain unable to sleep.

His escape and the recovery of his artifacts are, to put it simply, not pretty. To put it simply, this IS a horror series, complete with graphic descriptions of heads rolling off, of drugged people, insanity and violent murders. The stories, episodic, read like general cautionary action/adventure plots, with descriptions of hell and Lucifer and what happens if you play with the forces of the universe. Your run-of-the-mill sort of plot – but the details shine through dialogues and inner monologues and little ironies.

One that appealed to me especially was the story of Bette Munroe („24 Hours”). Quote: „On her days off, after she’s tidied the house, Bette Munroe writes stories. She writes them in longhand on yellow legal pads. […] Most of her stories, however, are about her customers. They look at her and they just see a waitress; they don’t know she’s nursing a secret. A secret that keeps her aching calf-muscles and her coffee-scalded fingers and her weariness from dragging her down… It’s her secret. She’s never shown anyone her stories.” She pictures her success, people wondering how such an accomplished writer could know so much about being a waitress – she fancies herself gathering material, just playing her life’s part, but one day she will move on. „She isn’t small-minded; a writer can’t afford to be.” She writes lesbians into married girls, young men into success – she wants everybody to be better off, to have a good life. „All Bette’s stories have happy endings. That’s because she knows where to stop. She realized the real problem with stories – if you keep them going long enough, they always end in death.”

As it happens, Bette has less than 24 hours left to live before she dies gruesomely. Her killer has much longer. But the diamond of Gaiman’s style shines from within the roughness.

If horror is far from your thing, however, another option is to simply skip most of „Preludes and Nocturnes”, although you’ll be missing a lot. The last issue in the volume, „The Sound of Her Wings”, has Dream/Morpheus/The Sandman hanging out with his sister, Death, at the end of his quest for the artifacts. And it’s where Neil Gaiman starts revolutionizing the world of comics. By turning something that was horror/adventure into a huge story about stories, life and everything in between.

Dream, Death and the old man

The Sandman is available on Amazon UK and Amazon US (click the pictures to get there):

[][1]

Amazon UK version

[][2]

Amazon US version