Computer Science on Roxana-Mălina Chirilă

Why Person of Interest makes me headdesk

Sat, 14 Sep 2013 18:30:14 +0000

So. Watching this show because my buddy Linda suggested it – „Person of Interest”. It’s about guy number 1, who’s some sort of super-agent James Bond whose vocal chords got set to „rough and mysterious” in childhood and who only ever loses a fight when plot demands; and guy number 2, who’s one of those genius programmers you keep hearing about.

This show takes a helluva lot of suspension of disbelief. I mean, sure, most film hacker/programmers are modeled after a 100-handed monkey with the brain of a thousand top programmers and thus manage to do in a single day what the entirety of Google does in a month, but this show’s programmer is just… yeah.

Look. The government told him to build a machine that spots the bad guys, ok? The terrorists. So he built a huge thing from scratch and made it check every surveillance camera, every phone, every e-mail, everything, to figure out who has criminal intent.

I can sort of suspend my disbelief for that.

He both constructed the thing as far as hardware goes, and wrote the program, as far as software goes. It’s 100% accurate.

I can sort of suspend my disbelief for that.

He initially made it work for New York, then it took him a pretty long time to get it working for the whole US (like, proportional time).

It doesn’t really work that way, but whatever. I can sort of suspend my disbelief for that.

The machine started seeing ‘small fry’ along with terrorists – you know, murderers and such. Which I can totally buy, because that sounds like one of the usual computer bugs. But for small fry, the machine doesn’t differentiate between victims and criminals.

…this is where my suspension of disbelief is starting to fail. What do you mean, it doesn’t differentiate?! There’s a huge difference between „I’m going to bash Johnny’s head in with a souvenir tomorrow at 8 o’clock” and „Lalala, I’m Johnny and I’m making fries tomorrow night at 8 o’clock”. I mean, come on!

And then there’s something else: the genius programmer/hacker/hardware person who built the damned thing is guessing as to its intentions. He supposes it knows what it’s doing. He ventures ideas about what the thing means to say.

This is where my disbelief grows too much to be suspended. It crashed down like a ton of elephants. So, the guy built the thing. From scratch. Did all the genius stuff to make it work. Wrote every line of code to make it function in the right way. Thought about every single aspect. And then… turned around and forgot everything he did? O_o

I’m starting to think the machine is actually a box with a psychic monkey inside, typing social security numbers and clapping for bananas. That would make more sense than the actual premise.

Sorting algorithms are… strangely cool?…

Sat, 03 Aug 2013 09:42:42 +0000

I learned computer science for four years in high school. One of the teachers didn’t know what arrays were for at one point, but if we had had somebody who was any good at programming, or teaching, or preferably both, I really wish they’d shown us this:

Sorting algorithms. All sorts of sorting algorithms. Done visually! With added sound! I have never felt more tempted to run off and learn how they’re done and how quick each of them is in my life.

*stares in fascination*

Despre informatică

Sat, 27 Jul 2013 10:57:09 +0000

Azi făceam tura lui „ce mai e nou pe net” via RSS când am dat peste un articol de-al lui Dorin Lazăr, care invită tipele să se apuce de calculatoare.

Pe Dorin l-am cunoscut când cică mă întâlneam cu o trupă de scriitori amatori de prin Brașov. Eram într-o ceainărie, loc neutru. Toți ceilalți scriitori dispăruseră în ceață, iar eu așteptam un tip de care nu știam nimic. Absolut nimic. Decât că scria chestii și era posibil să-l cheme Dorin Lazăr (dar nici de nume nu eram perfect sigură).

Când a apărut, nu știu cum naiba a venit vorba – m-o fi întrebat ce-am făcut până atunci în viață, sau nu știu – și i-am povestit că făcusem japoneză la facultate… și un an de informatică. I-am explicat cu lux de amănunte cât de tare am urât anul ăla. Informatica e un subiect al dracu. Nu înțelegi nimic. Tot timpul ai erori de toate tipurile. „Și în Pascal ai la fiecare pas „Eroare de împărțire la 0”, chiar dacă n-ai nicio împărțire în nicio parte din nenorocitul ăla de program.” I-am zis că urăsc să compilez, urăsc să fac progrămele care-ți printează rahaturi de la coadă la cap, de la cap la coadă, stând în mâini și dându-se peste cap. Dracu știe ce face limbajul de asamblare pe care-l făceam la ceva seminar, că sigur nu ne-a zis nimeni. Și ce naiba înseamnă „logică matematică și computațională”, că nu m-am prins nici până-n ziua de azi și am picat examenul cu brio chiar dacă avusesem locul 4 pe țară la olimpiada națională de logică. Informatica e un subiect care trebuie pus pe un rug și ars, ars, ars!!!!!!!! Șamd.

După ce mi-am revenit din norișorul de ură cu privire la informatică, l-am întrebat, „Auzi, tu ce ai terminat?”

El, „Informatica. Sunt programator.”

…Știi momentul ăla când îți vine să zici, „Scuze, știi, de fapt eu am murit acum trei zile și acuma trebuie să mă grăbesc să ajung la înmormântare?” Îmhî.

„Nu, nu-i nicio problemă. E interesant să afli cum văd cei din exterior subiectul,” a zis elegant în timp ce eu săpam în podeaua cafenelei ca să mă ascund undeva. După care, rând pe rând, mi-a explicat toate chestiile pe care o trupă de profesori universitari le lăsaseră într-o ceață confuză. Diferența dintre limbaje de programare. Ce-i aia limbaj de asamblare. Faptul că logica matematică și computațională e incredibil de simplă, de fapt, numai că probabil că proful uitase să ne explice câteva chestii de bază (de exemplu, cu ce se ocupă materia lui). Faza cu compilatul și de ce vrei erori.

„Singura materie la care am înțeles ceva a fost programarea în C,” i-am zis, sorbind din ceai și mai relaxându-mă puțin. „Acolo am luat 10 la examen.”

„Aia era partea importantă.”

Mm. Acum îmi zici?…

Futu-i.

…

N-aș încuraja pe nimeni să se apuce de informatică la facultate. E un fel de seppuku autohton. Bagi creierii în zona asta, îi ridici la licență sub formă de carne tocată. Sunt unii (și Dorin face parte dintre ei) care n-au trăit fenomenul de fierbere disperată la foc mic cu mărar pentru că știau destule despre subiecte înainte să intre la cursuri. E o strategie bună: eviți incompetența profesorilor știind prea multe ca să te lași impresionat de bâguială și explicații confuze.

Doar că, neavând amintiri horror cu „Ce naiba e porcăria asta de limbaj de asamblare??!?!?!?!?!”, s-ar putea să recomande facultatea de info și, să zicem, celor ca mine. Care vor ieși de acolo după un semestru cu jurământul pe buze că nu mai intră în clădirea aia niciodată, decât dacă vor să-i dea foc. Nu suntem la Stanford unde explicațiile chiar există și sunt inteligibile. Suntem în România, unde orice trebuie complicat ad infinitum.

Uite o idee mai bună: studiu solo. Iei cursuri de pe net (Coursera, Lynda.com), găsești unul sau doi oameni din domeniu (sunt mulți programatori în țară) și îi întrebi ce ar trebui să știi. Te înscrii pe site-uri și forumuri de programare și pui întrebări. Pentru că totuși informatica e un subiect mișto și interesant. Atâta timp cât nu te apuci de subiect în facultate, ci îți pasă și în afara studiilor pentru diplomă.

Și da, poate fi învățată și de fete. Și e chiar faină. Dar NU la facultate. Decât dacă știi destule încât să înțelegi ce zic profesorii, indiferent ce cuvinte ar folosi, sau știi când să-i ignori.

De ce s-o înveți? Pentru că e interesantă și poți mereu să înveți ceva nou. Pentru că ai mereu ceva de rezolvat și e mișto când îți iese rezolvarea. Pentru că e genul de meserie pe care poți s-o faci cu căștile pe urechi, ignorând lumea din jur majoritatea timpului. Pentru că poți să faci chestii faine scriind niște cod. Pentru că în general comunitatea e absolut ok. Motive mai sunt, dar sigur fiecare are altul (taică-meu susținea că „știi când ai terminat, că programul face ce vrei” e un avantaj; mie mi se pare o viziune criminal de anostă, dar poate pentru alții e ok).

Merită. Și pentru tipe – cărora nu li se zice destul de des că pot să facă așa ceva.

(P.S. Oricine din viața reală citește articolul ăsta și are chef să vină la mine să-mi zică, „Dar tu urai informatica și ai zis că nu mai vrei să ai nicio legătură cu ea!!!UNU!!!UNSPREZECE!!!! CE FACI ÎNVĂȚÂND INFO?!?!?!” poate să se abțină. De fapt, poate să se ducă să-și tragă singur palme și să mă scutească de un efort)