Copii on Roxana-Mălina Chirilă

Despre începuturile umorului în istoria mea personală

Wed, 27 May 2015 08:26:56 +0000

Când eram mică citeam bancuri într-o veselie. Îmi plăceau la nebunie, erau ca benzile desenate: scurte, la obiect, aveai o lume întreagă în câteva paragrafe. Bancuri cu nebuni, bancuri cu olteni, bancuri cu blonde, bancuri cu Ștefan cel Mare sau alte figuri istorice, bancuri cu Făt-Frumos și încă o mie de alte tipuri de bancuri.

Problema fiind că le citeam în clasele primare, pe la vreo 6-8 ani, sau când m-a apucat pe mine. Mie-mi plăceau pentru poveste, că în jumătate din cazuri habar n-aveam despre ce e vorba. Mai ales că citeam fără probleme și bancurile fără perdea, chiar dacă nu înțelegeam de ce și-a uitat Făt-Frumos chiloții cu elice la Ileana Cosânzeana și nu-mi puneam problema de ce s-a dezbrăcat la ea acasă înaintea venirii zmeului.

Într-o bună zi, m-am trezit spunându-i un banc cu olteni unei femei din județul Hunedoara și pentru prima oară în viața mea m-a încercat o neliniște: nu știam unde e Oltenia nici să mă bați, dar nu voiam s-o jignesc. Am stat gata să încep să-mi cer scuze și să spun că e doar un banc – dar din faptul că nu s-a simțit jignită am aflat pentru prima oară în viață unde NU se află o regiune geografică, iar faptul mi-a rămas întipărit în minte, asociat cu un oftat de ușurare.

Spuneam bancuri des oricui mă asculta, chiar dacă eu nu le înțelegeam. Era suficient că oamenii râd, că povestea e spusă. Și de aceea zic oricând cu mâna pe inimă că homofobii n-au de ce să se teamă că prichindeii lor ar putea să se întrebe ce-i cu bărbații care sunt „într-o relație”: prichindeii habar n-au ce-i aia relație nici să-i pici cu ceară, viziunea lor despre lume e complet diferită de cea a adulților. N-au conceptul. Freud îi dă înainte cu natura Oedipiană a relației părinte-copil, dar asta pentru că e prost: copilul vrea atenție și copilul e atașat de familie. Dacă o copilă de 5 ani zice „când mă fac mare mă căsătoresc cu tata”, nu e pentru că are nu știu ce drac de dorințe ciudate incipiente, ci pentru că ta-su e probabil cel mai ok bărbat adult pe care-l cunoaște și a văzut că e hiper-necesar să locuiești cu cineva ca adult (o chestie numită „căsătorie”), așa că a ales varianta în care n-o să dispară pe mâna străinilor ciudați.

Dar inocența copiilor are termen de expirare. La un moment dat am început să percep că anumite subiecte, povești și bancuri erau cu probleme. Nu știam de ce, dar începeam să pricep că sunt cu chestii tabu, pe care n-ar trebui să le spună copiii. Am început în disperare să tai bancuri din repertoriu ca să-l curăț, având ideea vagă că mă făceam de râsul lumii.

Uite un banc pe care l-am eliminat din repertoriu în disperarea de a nu cădea prost fără să știu de ce:

Albă-ca-Zăpada s-a dus să facă baie și piticii s-au suit unul peste celălalt. Cel de sus se uita pe gaura cheii și îi povestea celui de sub el ce se întâmplă, iar el repeta și pentru ceilalți:
– Se dezbracă, a zis primul.
– Se dezbracă…
– Se dezbracă…
– Se dezbracă…
– Se săpunește, a zis primul.
– Se săpunește…
– Se săpunește…
– Se săpunește…
– Se clătește, a spus primul.
– Se clătește…
– Se clătește…
– Se clătește…
– Se scoală, a zis primul.
– Și mie…
– Și mie…
– Și mie…

Habar n-aveam exact care-i faza cu sculatul ăla, decât că greșeau piticii la transmitere, dar am scos bancul, pentru că primeam priviri jenat-mustrătoare când îl spuneam. Și am scos multe altele și până la urmă am ajuns la următorul:

Sherlock Holmes și Watson erau într-o excursie cu cortul, când Sherlock l-a trezit pe Watson:
– Ce vezi, Watson?
– Carul Mare.
– Și?
– Și Carul Mic.
– Și?
– Și luna, și restul stelelor.
– Și?
– Și nu știu, Sherlock, spune-mi tu.
– Watson, prostule, ăștia ne-au furat cortul.

Există versiuni mai bune ale bancului, dar eu pe asta o știam. Am stat mult să mă gândesc dacă „Sherlock, Watson și cortul” ar trebui scos din repertoriu sau nu, dar da, până la urmă am încetat să-l mai spun. Pentru că, în fond, ce făceau Sherlock și Watson în același cort?! Cum ajunseseră acolo, de ce dormeau împreună? Adevărul e că, dacă stai să te gândești, e o întrebare destul de bună.

La un moment dat am și început să înțeleg care-i faza în anumite bancuri – mai ales cele pe care le scosesem din repertoriul uzual – și, în cele din urmă, a trecut moda bancurilor cu totul. Sau poate am depășit noi vârsta. După cum zicea maestrul Eftimie, anumite arte străvechi practicate în școli încă mai există pe undeva: Macao lives!

Cred cu tărie în faptul că disperarea cu care am stat în copilărie să întorc bancurile pe toate părțile a pus bazele capacității mele de analiză pe text și de studiere a unei probleme din cât mai multe unghiuri, cât mai obsesiv posibil. Și câți oameni pot spune că puterea lor de introspecție se datorează în parte bancurilor fără perdea?… Eeeexact.

[][2]

Bancuri elementare, dragă Watson.

Povestea bulinelor negre

Mon, 30 Mar 2015 05:55:18 +0000

Ultima modă în creșterea copiilor spune așa: apără-i de tot ce s-ar putea să le pice prost, învață-i că e dreptul lor să fie considerați perfecți indiferent ce ar face și nu-i învăța să se descurce când au eșecuri.

Sau cel puțin, asta înțeleg când văd că o mămică se duce să o tragă de urechi pe o educatoare că „i-a umilit copilul” cu o bulină neagră (sau când văd puful în care sunt ținuți cei din noile generații în principiu, de la calificativele din școala primară la concursuri pentru cea mai ne-chiulitoare clasă, ca să fie răsplătiți pentru ceea ce e obligatoriu).

Copilul nu trebuie să plângă vreodată. Nu trebuie să-i fie rănite sentimentele. Nu are voie să sufere. Totul trebuie să fie pozitiv și frumos. Și atunci când va crește mare și va da nas în nas cu situații dificile, când i se va spune la muncă că face tâmpenii și când va da de oameni mai nașpa, va ști automat să se descurce din cauza moștenirii genetice… sau va veni mama să-l apere de răufăcători. Nu m-am prins în care variantă dintre cele două crede generația actuală de părinți, dar sigur e una din astea – că nu cred, nu vreau să cred că e cineva suficient de naiv încât să creadă că pruncul va fi un geniu atât de amiabil încât niciodată nu va intra într-un conflict.

„Cum, Roxana?!” m-ar putea întreba cineva. „O să dai vina pe copii că primesc buline negre, să-i demoralizezi și mai tare?! Ești de acord să vină bietul copilaș acasă în lacrimi că a fost doamna educatoare rea cu el?!”

Nu întotdeauna, că nici profesorii nu-s rupți din cer și uneori fac prostii. Dar să zicem că-mi vine copilul (un copil ipotetic, al meu sau al altcuiva) plângând de la grădiniță, unde trebuia să doarmă, și-mi zice că a primit o bulină neagră că n-a dormit. În niciun caz n-o să zic ce zice tipa asta:

Eu , revoltata de ingustimea metodei, o intreb : de ce nu ti-ai luat-o din piept , sa o rupi si sa o arunci, cum facem noi acasa cu toate mesajele urate pe care le primim ?

În primul rând n-o să spun chestia asta pentru că NU SE PUNE SPAȚIU ÎNAINTE DE VIRGULĂ. Punctuația corectă te ajută să nu pari o persoană delăsătoare și ușor necivilizată. Există o convenție cu privire la locul unde se pun spațiile în texte și cine n-o respectă nu pare rebel, ci analfabet, mai ales dacă reușește să vorbească de pedagogie în același text. (pentru un cadru didactic care reușește să rupă-n două limba română, vezi aici, în comentarii – dar pe bune că e plin de scris cu piciorul stâng peste tot)

După acest mesaj de la editoarea mea interioară, care crede că analfabetismul e în floare, revenim.

Nu o să-i spun copilului să rupă și să arunce toate mesajele „urâte” pe care le primește, inclusiv note proaste și buline negre. Pentru că: 1. uneori mesajele alea „urâte” au ceva de transmis (de exemplu, că ai făcut ceva rău/greșit, chiar dacă poate fi o chestie relativă); 2. bulinele negre sunt doar începutul unei vieți pline de eșecuri.

Fraza de mai sus s-ar putea să enerveze lumea, pentru că tocmai am decretat că un copil (ipotetic, dar ar putea fi real) are înainte o viață plină de eșecuri. Dar ăsta e adevărul: de la note proaste la lipsă de talent pentru anumite subiecte, de la greșeli din neatenție la faptul că n-ai înțeles ceva, toată viața e plină de dezamăgiri și eșecuri (și pe urmă n-ai succes la fete/băieți, iar dacă ai, persoana în cauză nu te place, sau dacă te place se poartă nașpa, sau dacă nu se poartă nașpa, atunci te urăște familia ei/lui). E bine să știe de la început că nu orice eșec e un capăt de lume, nu orice „bulină neagră” e importantă sau relevantă.

Copilul ăsta, când o să crească mare, o să facă și lucruri rele. Unele dintre ele o să le facă la muncă, altele în relații. Dacă e nepăsător la critici, n-o să îmbunătățească nimic pentru că nu-i pasă. Dacă e hiper-emotiv, o să clacheze psihic la primele provocări. Și dacă o să trebuiască să dea nas în nas cu partea mai nasoală a vieții doar când e adult, o să se chinuie mult să înțeleagă ce se întâmplă.

[Iar eu, ca o realistă, mă întreb vag dacă o să-mi primesc o avalanșă de comentarii mai dure ca o bulină neagră de la „mămici”, acele cerberițe ale internetului]

Cu copiii prin oraș

Mon, 03 Feb 2014 11:54:53 +0000

Azi veneam spre cafenea prin parc, când mi-au picat ochii pe o scenă neașteptată. Ca idee, eu merg de obicei neatentă și mă gândesc la tot felul de chestii. Nu văd cunoscuți, nu văd celebrități, nu văd tot felul de chestii, dar am văzut-o pe asta.

O femeie tânără, îmbrăcată semi-elegant, cu un copil pe la 4-6 ani. Copilul avea pantalonii în vine și era lângă un copac care era vizibil din toate părțile. În jur era destul de multă lume, că deh. Mijlocul parcului.

Nu e prima oară când văd o scenă de genul ăsta și nu pot să înțeleg fenomenul. Mai ales că peste tot prin jurul locurilor în care văd de obicei că se petrece așa ceva sunt cafenele și restaurante. Dacă apari cu un copil și îi rogi să te lase să folosești baia, te lasă. Cred că și într-o farmacie ai șanse să fii ajutată. Dar nu, tu preferi să îi dai jos pantalonii lui puștiulică într-o zonă umblată și să-l îndrepți spre copac. Și da, oamenii observă, chiar dacă se prefac că nu.__

Wtf is wrong with you.