Coronavirus on Roxana-Mălina Chirilă

Covid-19, episodul 2

Mon, 20 Jul 2020 07:11:38 +0000

Acum vreo două luni spuneam că Covid-19 e un virus, nu o invazie tătară și că trebuie să fim inteligenți, nu curajoși. Să ieșim cu pieptul gol în fața dușmanului și să suferim glorios nu ajută pe nimeni și nu e eroic, intimidând dușmanul, ci e o strategie proastă și dăunătoare pe termen lung.

Între timp, lumea s-a relaxat aproape complet. Măștile sunt purtate mai mult sau mai puțin, precauțiile sunt luate mai mult sau mai puțin, iar situația începe să devină neplăcută. Numărul de cazuri crește din ce în ce mai mult. Cei care iau boala tind s-o paseze și altora.

Izolarea ne-a adus o amânare, dar atât. Politicienii nu au devenit în mod miraculos alți oameni. Sistemul de sănătate poate că s-a pregătit și există combinezoane și câteva ventilatoare în plus, dar rămâne în esența același sistem pe care-l aveam și înainte. Nu poți să îngrași porcul în ajun și să faci un sistem național să meargă brici doar pentru că ai nevoie de el.

Tot ce avem e o amânare și senzația că lucrurile merg bine. Și multă, multă oboseală.

În ritmul ăsta, o să fie urât. Ar fi bine să fim prudenți, să ne ferim (barem cât de cât) și să avem grijă de noi. Să purtăm masca vieții, chiar dacă e incomodă, să nu mergem să ne întâlnim cu foarte multă lume, să fim mai izolați.

Î: Ce mare chestie, nici nu-s așa de multe cazuri la noi?

La început, și în China au fost doar câțiva oameni infectați. După care, numărul lor a tot crescut. Țin minte că mă uitam atunci pe știri și mi se părea enorm că aveau 50.000, apoi 60.000, apoi 80.000 de cazuri. Vedeam cifrele și mă întrebam cum au reușit să scape atât de tare de sub control situația.

După care a ajuns pandemia în Italia, cu explozia de cazuri, și mi-am dat seama că nu se mai punea problema să ne ocolească boala, sau să moară în fașă.

După 7 luni, s-a ajuns la 14 milioane de cazuri la nivel mondial, pentru că boala crește exponențial, ceea ce înseamnă că nu crește în fiecare zi cu un număr relativ fix de cazuri, ci că numărul de cazuri o să tot crească în funcție de numărul celor din zilele de dinainte. Cu cât sunt mai mulți bolnavi, cu atât îmbolnăvesc mai mulți oameni în jur. E o schemă piramidală care, spre deosebire de cele ale companiilor de cosmetice, riscă să adune o grămadă de oameni de peste tot în piramida ei.

Î: De ce au fost mai puține cazuri imediat după ridicarea restricțiilor?

Pentru că virusul se transmite de la om la om, iar la momentul respectiv erau mai puțini bolnavi care ieșeau pe stradă. Unii s-au vindecat, alții au murit, iar un număr măricel probabil că știa că are virusul și se străduia să nu-l dea altora. Erau vreo 20.000 de cazuri în total, dar doar 5000 de bolnavi (cunoscuți) la momentul respectiv. Restul se vindecaseră sau muriseră.

Acum sunt aproape 38.000 de cazuri și vreo 15.000 de bolnavi.

De care știm, evident. Între momentul în care iei virusul și cel care faci boala durează un pic, iar rezultatele testelor nu sunt nici ele instantanee. Nu-ți poate spune nimeni dacă ai luat COVID-19 fix în clipa în care ai făcut-o.

**Î: Dar procentul de bolnavi dintre cei testați nu-i foarte mare, deci asta-i bine, nu? **

…Păăăi…

Într-un fel, da. Ar fi nasol dacă s-ar face 20.000 de teste pe oameni netestați încă și am descoperi că 15.000 dintre ei sunt bolnavi.

Dar chestia e cam așa: dacă se descoperă 800 de cazuri noi, înseamnă că sunt (cel puțin) 800 de bolnavi în plus. Care poate mor, poate rămân cu sechele, și probabil că dau boala mai departe. Nu e o bucurie. Iar testul negativ nu e o garanție că nu vei face boala, ci spune doar că acum nu o ai. Poți foarte bine să te îmbolnăvești în ziua următoare.

Dar într-un fel ai dreptate: contează și câți sunt testați. Probabil că sunt unii care au COVID-19 și n-au fost testați, deci n-au fost puși la socoteală, deci avem mai multe cazuri decât se raportează. Nu e din răutate, ci pur și simplu nu se poate testa simultan toată populația țării.

Î: Dar morții de ce nu-s așa de mulți? Sunt multe cazuri, înseamnă că nu e așa de gravă boala.

Dacă e să mori de o boală, de obicei nu mori din clipa în care o iei. Durează un pic până se înrăutățește situația și mori.

Dacă nu ți-e foarte clar cum e cu treaba asta, gândește-te că toți murim, pentru că viața se termină. Dar dacă citești asta, nu ești mort încă. La un moment dat vei fi, dar încă nu.

Î: Ăștia zic că nu sunt suficiente paturi la ATI, deși sunt doar unele ocupate, iar la nivel de țară sunt mult mai multe. Adică, ok, spun ăștia că sunt ocupate și de alte boli, dar tot nu iese numărătoarea. Nu e suspect?

Frate, nu știu. Nu sunt expert în ATI și în spitale. Am văzut și eu cum discută lumea. Dar eu știu trei chestii mari și late:

Dacă or să ajungă foarte mulți să aibă nevoie de ATI în același timp, probabil că am pus-o indiferent dacă ne minte Arafat sau nu.
Chiar dacă aș ști că sigur prind un loc la intubat dacă mă îmbolnăvesc, asta nu-mi crește deloc dorința de a fi intubată.
De când avem atâta încredere în spitalele românești?

Pe scurt, așa, indiferent ce mânării se fac la nivel înalt, aș prefera să nu fac boala asta decât să descopăr exact care sunt minciunile oamenilor. Nu vreau să demonstrez că există suficiente locuri în spitale fiind nevoită să mă internez.

Apoi, legat de locuri… Acum câțiva ani, dacă mi-ai fi zis, „Roxana, să spunem că arde un club și câteva zeci de oameni trebuie internați cu arsuri, crezi că sunt suficiente locuri în București ca să fie îngrijiți?” aș fi răspuns „Da.”

Apoi a venit Colectiv și am descoperit exact cât de limitate sunt locurile pentru situații excepționale.

Î: Dar am auzit că virusul nu omoară oameni tineri, care n-au probleme medicale, deci nu mă afectează, nu? Pentru că eu sunt tânăr/ă.

Nu, virusul nu prea omoară oameni tineri fără probleme medicale. Dar cauzează tot felul de alte probleme, care de-abia încep să fie descoperite.

Probabil că aș scăpa, dar aș putea și să am ghinionul tipului de 30 de ani care a murit după ce a fost la o petrecere de coronavirus, în care încercau petrecăreții să demonstreze că virusul nu există.

Oricum, dacă citești acest text, probabil că părinții tăi sunt ori în categoria de risc, ori în apropierea categoriei de risc (asta dacă mai sunt în viață). Părinții altora, la fel. Asta dacă nu cumva chiar tu ai ajuns la o vârstă mai înaintată.

Î: Nu crezi că se sifonează fonduri și se fac mișmașuri cu treaba asta?

Probabil că se fac. Părerea mea despre lume e că există oameni capabili de lucruri mărețe și există oameni care ar face coliere din cranii de copii, dacă ar ști că au cumpărători. Pot să profite și de pe urma unei pandemii, nicio problemă.

Dar faptul că unii fură nu înseamnă că, fiind supărată pe ei, sunt imună la boli.

Î: Nu, adică nu crezi că COVID e un fals?

Nu. Vrei o conspirație? Hai să-ți spun o conspirație.

Cei aflați la putere vor voturi și au învățat să le spună oamenilor ce vor să audă. Ne e teamă? Atunci ne vor spune că teama noastră e justificată și ei ne vor apăra. Ne-am săturat de teamă? Atunci sunt gata să jure că totul e în regulă doar ca să câștige popularitate.

De când am început eu să mă uit la știri, i-am văzut cum au promis pensii, au promis infrastructură, au promis bani pentru educație, au promis o grămadă de lucruri și, de fiecare dată, promisiunile încălcate le-au fost iertate. Dacă acțiunile lor vor duce acum la morți, ei bine, morții nu pot vota contra lor, nu?

Nu ți se pare că e plauzibil ca niște indivizi cam tembeli de felul lor, care sifonează bani în mod vizibil, care nu știu să gestioneze probleme, care nu au soluții și n-au avut niciodată, să mintă și să încerce să bage totul sub preș?… Sau ți se pare că e mai plauzibil ca Trump, Putin, Merkel și Iohannis să stea la o masă și să zică, „Hai să inventăm un virus”, după care să convingă majoritatea cadrelor medicale din întreaga lume să se dea de ceasul morții ca să pretindă că există un virus?

Î: Dar am văzut oameni pe Youtube și pe Facebook care…

Am văzut oameni pe Youtube și pe Facebook care susțin că pământul e plat. Am văzut și o grămadă de oameni foarte convinși de tot felul de lucruri, care mi-au explicat cum vor crea ei energie din nimic, cum fac motoare cu apă și o grămadă de alte asemenea.

Du-te și verifică-le sursele. Caută dovada pentru fiecare afirmație pe care o fac și vezi să nu fie de pe un site gen „știrisuperadevărate.ro”, pentru că oricine face un site.

Î: Deci ce facem acum? Eu nu vreau să cedez în fața fricii și politicii!

Nu-ți cere nimeni să fii fan Arafat, serios. Bolile sunt apolitice, nu le pasă dacă ții cu PSD, USR, PNL, UDMR sau alte acronime.

Nici nu trebuie să trăiești cu frică.

Poți să fii foarte individualist și să ai grijă de tine. La fel cum nu te urci în mașini conduse de oameni beți și te ferești să treci strada fără să te asiguri, e bine să nu te apropii de cei care sunt deosebit de petrecăreți în perioada asta și să stai un pic la distanță de oameni. Și masca aia ajută și ea la ceva.

Fii liber și sănătos.

Î: Nu ți se pare că măștile seamănă cu niște botnițe și că vor să ne controleze prin asta?

…E mult mai greu să rulezi un program de recunoaștere facială când omul poartă mască. Dacă porți și haine fără însemne, or să te recunoască greu pe camerele de supraveghere.

Î: Ne-au zis că masca nu e bună, și pe urmă că e bună! Eu nu mai pricep nimic.

Din păcate, așa funcționează știința. Se emite o ipoteză, în funcție de ce se vede pe teren și de ce se știe până acum de cazuri similare. După care, dacă realitatea din ipoteză nu corespunde cu cea de pe teren, se verifică de unde apare diferența.

Așa a fost mereu. Pe vremea Antichității, se credea că e în natura obiectelor să pice mereu în jos; mai târziu, Newton și-a dat seama că pică pentru că sunt atrase de Pământ, nu pentru că universul are un „jos” și un „sus”, iar teoria a fost corectată.

Acum ne mișcăm mult mai repede cu știința, dar tot durează până ne prindem ce și cum.

Îmi pare rău, oricât ar fi cineva de geniu, nu are cum să-și dea seama instantaneu cu ce are de-a face și care e tot adevărul despre un lucru nou.

**Î: **M-am săturat de mască, tu nu? Transpir! Nu pot respira! Nu-mi place s-o port! Îmi displace s-o văd!

Da, te înțeleg. Nici pe mine nu mă încântă. Am momente când intru într-un magazin și parcă e prea cald și nu pot respira bine. Dar vestea bună e că e o iluzie! Dacă stau câteva secunde sau un minut, trece disconfortul.

Una peste alta, uneori facem lucruri incomode pentru propriul bine. Poate avem mult de mers până la muncă și e o neplăcere zilnică pe care trebuie s-o suportăm ca să avem serviciu. Sau poate că serviciul ne displace, dar ne facem treaba pentru că vrem bani ca să avem din ce trăi. Nu este o bucurie, dar, pe termen lung, sunt chestii pe care le facem pentru că fără ele ne-ar fi mai rău.

În cazul de față, purtăm masca nu pentru că ne place, ci pentru că vrem să nu suferim noi și să nu sufere cei din jur. Pentru că masca poate fi dată jos pe acasă, dar o boală respiratorie ne chinuie și ziua, și noaptea, fără să-i pese de disconfortul nostru. Iar uneori omoară.

Î: Nu crezi că e o conspirație?

Nu.

Î: Nu crezi că e o boală creată în laborator?

Nu. Dar și dacă aș crede că ar fi, cea mai bună metodă de a combate idioții care au creat-o ar fi să n-o iau.

Î: Nu crezi că e o boală inventată ca să ne țină oculta sub control?!

Nu, pentru că e la nivel Mondial și mă îndoiesc sincer că Angela Merkel, Trump, Putin și Iohannis au stat la o masă și au fost cu toții de acord să vândă aceeași minciună tuturor.

În plus, cam mor oameni. Mai ales prin SUA a fost și este dezastru.

Î: Nu te-ai săturat de faza cu coronavirusul și nu vrei să te întorci la normal?

Ba da. Nu știu cum să subliniez asta. BA DA. Ba da, ba da, ba da, ba da.

Hai că mă apucă și plânsul. BA DA.

N-am prea avut vacanțe. Am avut niște ani destul de intenși. Am tot vrut să-mi văd de scris și m-am luat cu munca și n-am mai scris mare lucru. Voiam s-o ard lent anul ăsta, să-mi văd de cărți. Voiam să merg în Cluj și să stau în grădina botanică. Voiam să merg la amica Ioana să stau pe capul ei o săptămână să ne plimbăm prin București și să ne facem de cap.

Voiam să stau prin cafenele. Voiam să ies pe afară mult și să am grijă de sănătatea mea mentală.

VREAU să revină totul la normal. Doamne iartă-mă, am plecat de pe un proiect care-mi plăcea enorm pentru că am ajuns la burnout și am dat de coronavirus tocmai când începusem să-mi revin.

Vreau normalitatea atât de mult. Tot anul ăsta a fost un coșmar și cred că mai urmează niște coșmar. Vreau atât de mult să se termine totul. Sunt obosită. Sunt obosită să le zic celor din jur să aibă grijă. Sunt obosită să am eu grijă. Sunt obosită să mă gândesc la ai mei. Sunt obosită să mă gândesc la prieteni vulnerabili. Vreau să se termine totul.

Dacă voința ar fi suficientă ca să alunge virusul ăsta, toți cei din jurul meu ar fi imuni. Din păcate, bolilor nu le pasă de ce vrem noi. Dacă le-ar păsa, taică-meu n-ar fi diabetic, iar amica Marcica n-ar avea scleroză multiplă.

Partea bună e că încep să mă obișnuiesc cu situația și să nu mai văd lucrurile chiar atât de în negru. Partea proastă e că toată lumea zburdă fără mască peste tot. Și că eu tot n-am o vacanță liniștitoare undeva.

Dar, hei, străbunicul a luptat în Primul Război Mondial și a fost prizonier o vreme, dacă țin minte bine poveștile de familie. După care s-a întors acasă, s-a căsătorit, și-a făcut o afacere, i-a mers bine, pe urmă au venit comuniștii și i-au luat totul.

Adică, mno, comparativ o duc excelent, cu tot cu pandemia. Încerc să mă concentrez pe asta.

Jurnal de COVID: câte ceva din toate

Wed, 29 Apr 2020 16:13:53 +0000

Cărți începute: Vreo 7.
Cărți terminate: Vreo 0.
**Stardew Valley jucat: **Până la anul 3, primăvara. Am reușit să ajung la nivelul 100 în Skull Cavern.
Șaluri tricotate: (încă) 1.
Mâncăruri gătite: ???
**Zile trecute de la ultima dată relevantă: ** ¯_(ツ)_/¯
Croissante realizate cu succes: 0.

Nu știu alții cum sunt, dar eu am o problemă în ultima vreme cu concentrarea. Nu neapărat că uit chestii, dar ce ziceam adineauri?

O să dau vina pe situația generală.

Mi-e (și mie) dor să ies pe afară. Mi-e dor de cafenele și terase, în care stăteam să lucrez anii trecuți când mă săturam de casă. De liniștea de la Velo Coffee de lângă Teatrul „Sică Alexandrescu”, unde de obicei nu era multă lume, chiar dacă locul era grozav. Mi-e dor de Galleria, unde în zilele noroase era o plăcere să stai să te uiți la trafic (în zilele însorite nu, pentru că e ca o seră și te prăjești) și de Kasho, unde stăteam vara pe terasă în parcul din Livada Poștei și ne uitam cum trec mâțele.

Lucrând de acasă, ieșeam destul de des prin oraș, ca să mai scăpăm de aceiași pereți – altfel lumea noastră s-ar fi restrâns destul de mult. Ne alegeam locurile de ieșit după cine făcea mic dejun bun, cât de confortabil puteai sta să lucrezi acolo, cât de cald era vara, cât de frig iarna, cât de comode scaunele, câtă gălăgie.

Acum, evident, stăm pe-acasă. Se mai livrează – printre altele, ciocolateria noastră favorită, Luado, livrează gratuit în Brașov și contra cost în țară, deci măcar ne putem îndulci. Dar evident că opțiunile sunt limitate și nu putem merge undeva pentru atmosferă.

Sunt zile în care nu-mi vine să cred că e pandemie. Că, într-adevăr, în anul de grație 2020, trebuie să stăm în case. Că e o urgență mondială. Parcă, dacă aș înceta să am impresia că există COVID-19, el ar dispărea. Ba, mai mult, nu va fi existat vreodată. Parcă, dacă m-aș opinti un pic, aș putea să mă trezesc, să mă uit pe fereastră și să văd că e ianuarie și ninge.

Evident, degeaba îmi doresc să fie lucrurile altfel – e o zicală de la englezi care tare-mi place: dacă dorințele ar fi cai, cerșetorii ar merge călare.

Așa că aștept și, ca un președinte, observ cu îngrijorare ce se întâmplă prin țară și în lume. După care îmi văd de ale mele. Încă mai am de lucru, ceea ce e bine. Încerc să scriu, dar n-am stare. Încerc să citesc, dar la fel, n-am stare. Parcă nimic nu mă prinde și nu mă concentrez cum trebuie decât cu greu.

O chestie pentru care sunt extrem de recunoscătoare e că anul trecut m-am apucat, la oha, să tricotez. Înainte, nu aveam absolut deloc răbdare să mă uit la filme și seriale, pentru că simțeam nevoia să fac ceva între timp. După ani de seriale începute împreună și abandonate din cauza mea, mi-am adus aminte că bunică-mea tricota în timp ce se uita la televizor și, în disperare de cauză, mi-am luat niște fire și niște andrele și m-am pus să învăț.

A mers. Acum fac șaluri în loc să-mi rod unghiile de anxietate. E excelent. Mai ascult și podcasturi. Momentan, ascult Podcastul de istorie făcut de Dorin Lazăr și Sergiu Motreanu, care cică ar fi cu istoria României, dar începe literalmente din preistorie și acum e pe larg despre romani; și Be the Serpent, care e despre literatură fantasy, fanfiction și alte chestii mai geek.

Nu știu. Sunt obișnuită cu lucratul de acasă și cu vorbitul cu ceilalți prin telefoane și messenger, dar nici mie nu mi-e foarte bine. Bănuiesc că altora le e mult mai greu.

Dar mă gândesc că or trece toate, în timp. Nu pe 15 mai, pentru că sunt șanse mari să crească numărul de cazuri, dacă lumea a priceput că se renunță la restricții. Ci când o fi.

Avem norocul că amândoi lucrăm de acasă. Putem fi prudenți oricât, pe barba noastră. E ok. Ne putem izola fără probleme, dacă simțim că e ceva. Dar ceilalți? Părinții noștri? Prietenii? Familiile prietenilor noștri? Dar dacă sare numărul de cazuri și iar ne trezim închiși în case, dar pe o perioadă și mai lungă, și cu boala asta începând să ne atingă din toate părțile, pe noi, pe ai noștri?

Eh. Până una-alta, încerc să mă împac cu statul pe-acasă. Să văd unde e intersecția între ce vreau să fac și ce pot face; și să nu-mi fac sânge rău pentru că pierd niște timp în care nu pot fi productivă.

E un virus, nu o invazie tătară

Mon, 27 Apr 2020 19:40:05 +0000

Intrând pe net din când în când, văd oameni care zic că stăm închiși în case degeaba, pentru că, na, nu s-a întâmplat mai nimic. Ce mare lucru? Se prognozau mii și zeci de mii de morți și de-abia dacă avem câteva sute. Și de ce n-avem mai mulți vindecați? Nu două săptămâni dura boala? Și poate că se raportează cam mulți morți de coronavirus! Orice moarte e coronavirus! Și ne vrem LIBERTATEA, nu să ne poruncească guvernul să stăm în case! Huo, tirania!

…of.

Hai, pe rând.

1. Unde-s morții? S-a tot zis de morți, și iaca nu-s.

În mod normal, aș înțelege scepticismul: dacă nu vezi cu ochii tăi o chestie, pare că nu se petrece nimic. În țară au fost în total vreo 10.000 de cazuri, șansele sunt mari să nu știm pe nimeni cu boala asta, de unde să fim siguri că ea există și că într-adevăr ne apărăm de ceva? De unde știm că nu stăm ca proștii?

Păiiiii… Nu suntem singuri pe lume. Există țări și regiuni foarte afectate. Am văzut la italieni cât de nasoală poate fi treaba. Am auzit de la spanioli. În orașul New York au murit 22.000 de oameni, deci de două ori mai mulți decât avem noi cazuri.

Numărul de morți crește cu numărul de cazuri. Dacă reducem numărul de cazuri, mor mai puțini oameni de coronavirus. Dacă stăm în casă, reducem puternic numărul de cazuri. Faptul că nu vedem oameni bolnavi peste tot e un mare succes.

„Dar stai!” zice internetul. „Cum putem ști că e de la COVID-19? De unde știm că oamenii ăia nu mureau oricum repede?”

Pe lângă statisticile despre câte teste s-au făcut și câți oameni au fost depistați ca având virusul, există o statistică destul de dură care ne spune care e situația: numărul total de morți. Sau, mai exact, diferența dintre media numărului total de morți din perioada asta din anii trecuți și numărul total de morți din perioada asta din acest an.

Nu poți să știi cu precizie când o persoană va da ortul popii – un om poate muri mâine, călcat de o mașină, sau poate trăi până la 108 de ani. Nu știi. În schimb, media morților din diverse cauze tinde să fie relativ constantă, fiind modificată în timp de lucruri precum sistemul medical, nivelul de trai, obiceiurile populației, dar trebuie circumstanțe deosebite ca să se modifice drastic de la un an la altul.

Știți e e o circumstanță deosebită? COVID-19. E singura circumstanță enormă de anul ăsta, deci dacă suprapui graficul morților de acum peste graficul morților de anul trecut, vezi câte morți sunt în exces. Poate că nu sunt toate direct din cauza virusului – poate că sunt și din cauza supraîncărcării sistemului medical, dar creează o imagine mai clară a problemei.

Grafice de tipul ăsta am văzut pe NY Times și Economist și unele, ca cel din New York, arată drastic:

Ce e cu roșu e atribuit oficial COVID-19 – ei au supraraportat niște morți (sunt cam singurii care au făcut treaba asta, după cum se vede din celelalte grafice de pe cele două site-uri), dar se vede clar că totalul a crescut vertiginos.

Noi nu suntem cu moț. Putem să ne îmbolnăvim și să murim. Ce s-a întâmplat, însă, a fost că restricțiile s-au impus devreme în România, așa că virusul s-a răspândit mult mai greu decât la ceilalți. În SUA, în UK, în Spania și în alte locuri restricțiile s-au impus târziu și rezultatele sunt cele care sunt.

Poate crește și la noi – de-aia încercăm să evităm răspândirea. De-aia stăm în case. Tocmai ca să nu se întâmple lucrul ăsta la noi.

2. Unde-s vindecații? Nu ziceau ăștia de vindecare în 2 săptămâni?

Motivul pentru care se stă în izolare două săptămâni e că în 2 săptămâni după un contact cu cineva pozitiv vezi dacă te îmbolnăvești sau nu. Da, și cazurile ușoare se vindecă în 2 săptămâni, deci e coincidență de durată, dar cele mai grele tind să dureze mai mult. Sau, dacă ai ghinion, durează mai mult.

Altfel, boala nu e chiar ca o gripă. Am o cunoștință, englezoaică stabilită în Berlin, care a făcut o formă mai ușoară a bolii după ce a luat COVID-ul ăsta păcătos și și-a povestit experiența pe net. Are în jur de 35 de ani (din câte țin minte că zicea și din câte mă uit la ea), în general era sănătoasă tun și a prins-o COVID-ul în a doua jumătate a lui martie, pe 17-19 cândva.

Și-a pierdut temporar mirosul, a făcut o pneumonie ușoară, dar i s-a zis să stea acasă și să nu meargă la spital. N-a fost testată, pentru că nici Germania n-are capacitate de testare infinită, dar i s-a confirmat că, după simptome și manifestări, aia a făcut.

Încă își revine – încă nu poate respira ușor. Obosește rapid. Din câte am înțeles, i-a afectat și un ochi. Pe 15 aprilie se bucura că a putut, pentru prima oară de la îmbolnăvire, să mănânce o pizza întreagă fără s-o apuce nădușelile. Momentan, are probleme pentru că s-ar putea ca, din cauza sistemului imunitar slăbit, să fi dat în altă boală.

Deci, vindecarea durează și nu e de la sine înțeles că, dacă scapi, sari pur și simplu în picioare și-ți reiei ușor viața. Și poate că chestia aia cu „2 săptămâni” a fost prost transmisă către public.

3. Libertate! Libertaaate!

Ăsta e un refren pe care l-am văzut mai des pe la americani, dar îl preiau și idioții de la noi. Cum adică, să fie ei trimiși în case? Cum adică, să nu aibă libertate de mișcare? Ce e tirania asta? Mai ales că pericolul a fost evitat, nu?! Ei au curaj! Noroc că vine 15 mai și se mai eliberează restricțiile, și-așa n-avem multe cazuri.

Fraților, e un virus, nu o invazie tătară. Pe virus îl doare fix în cot de cât de bune au fost tehnicile noastre de evaziune de până acum. N-o să se dea bătut pentru că am stat un pic în case, n-o să se decreteze învins și o să se retragă, lingându-și rănile, în peștera de lilieci din care a sosit. Nu e slăbit de cumințenia noastră. Nu are onoare, nu are respect pe câmpul de bătălie, nu poate fi respins prin tratative, nu e impresionat de curaj. Au fost oameni care s-au dat viteji și care s-au îmbolnăvit apoi – unii au și murit.

Dar avem căi de luptă, cum sunt dezinfectarea, statul la distanță unii de ceilalți, măștile și toate celelalte precauții. S-a tras destul de timp încât să aflăm, măcar, că măștile sunt eficiente, și să apucăm să și facem rost de ele. Am apucat să ne obișnuim cu rutinele de grijă, cum ar fi spălatul pe mâini și dezinfectatul telefoanelor și suprafețelor. E bine. Ne ajută. Sperăm că destul.

Aveți grijă de voi. Convingeți-i și pe ceilalți să aibă grijă.