Creștinism on Roxana-Mălina Chirilă

Ideea Bibliei și a creștinismului

Fri, 28 May 2021 13:24:50 +0000

A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește.

Postarea se termină cu această concluzie:

Ideea Bibliei nu este să te enervezi de ce primitivi și proști au fost ăia ci să te bucuri de cât de mult am evoluat în gândire de la ăia la ăștia care suntem acum. Și să-ți „check your privilege” din când în când să verifici dacă nu cumva gândești ca ăia primitivi și nu ca ăia care au devenit atât de buni încât nici moartea nu-i poate învinge mental.

Am vrut să-i las un comentariu, dar cred că l-a mâncat blogul lui Zoso. (Înainte să se impacienteze cineva, astfel de lucruri se petrec; nu știu dacă respectivul comentariu e în spam sau pending, dar sigur nu l-a pus Zoso acolo.)

Tot răul spre bine, am scris mult la comentariul respectiv, așa că mai bine-l postez aici. Nu mă obosesc să-l aduc într-o structură mai potrivită pentru articole pe blog. Iată-l:

„Ideea Bibliei nu este”

Timp de vreo două milenii s-au scurs râuri de cerneală despre ce este și ce nu este ideea Bibliei.

Acuma, eu nu sunt nici prea creștină de felul meu, nici mare amatoare de cercetări făcute pe Biblie, dar mă ciocnesc suficient de des de creștinism pentru că o mare parte din literatura vestică mai veche e legată într-o măsură mai mare sau mai mică de Biblie și de cultura creștină. Deci vreau, nu vreau, dacă citesc despre lumea medievală, apar și Biblia și creștinismul.

Creștinismul nu se rezumă la ce e și ce nu e în Biblie. Ai foarte multe lucruri care nu sunt în Biblie, dar care sunt cât se poate de prezente în viața creștinilor: sărbătorirea nașterii lui Iisus pe 25 decembrie, de exemplu; modul în care se face semnul crucii; structura liturghiei.

Dacă te apuci să alegi doar ce-ți convine din cultura creștină și din Biblie, o să ai un creștinism propriu, care nu corespunde cu cel al altora. E ok dacă vrei să-ți dezvolți propria religie (e ok din partea mea; s-ar putea ca ortodocșii să te considere eretic), dar nu poți vorbi în numele „creștinismului” dacă o faci.

Istoria creștinismului și a practicilor conexe e interesantă în felul ei.

Dacă te interesează Biblia, istoria ei și interpretarea ei, sunt o grămadă de cărți pe subiect, scrise de oameni care au făcut multă cercetare în domeniu. Da, Biblia a rămas cam aceeași (minus diferențe de traducere) de-a lungul vremii (după ce au stabilit componența Noului Testament) pentru că e considerată Cartea lui Dumnezeu (și NU o modifici pentru că e sfântă; au existat mari scandaluri creștine și schisme pe mult mai puțin de-atât – Peterson gândește ca un om modern, nu ca un episcop medieval). Dar interpretările s-au schimbat puternic de la epocă la epocă și de la comunitate la comunitate (s-ar putea să te surprindă, dar și evreii interpretează Tanakh diferit de cum interpretează creștinii Vechiul Testament, deși cele două seamănă puternic).

Dacă te interesează în schimb comunitatea și cultura creștine, intră mult mai multe în componența lor decât doar Biblia. Atunci „crede și nu cerceta” e o zicală importantă pentru ortodoxismul românesc – pentru că creștinii cred că face parte din ortodoxism, ceea ce e suficient ca zicala să aibă impact (cred că se leagă în capul multora de Toma și de „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”). Și sunt multe astfel de practici conexe care nu sunt bazate pe Biblie, dar nu sunt mai puțin creștine.

Cu alte cuvinte, lucrurile sunt un pic mai complexe, altfel am avea toți același creștinism de vreo două mii de ani încoace. Dar lucrurile se schimbă – conceptele se schimbă, abordările se schimbă, ce se consideră important se schimbă. Poți să-ți rezolvi propria raportare la credință la o bere și citind două articole de pe net, dar nu poți să rezumi creștinismul ăla mare, care există în afara ta, în același mod. Pentru ăla trebuie să cercetezi mai adânc, pentru că nu e suficient ce crezi tu, ci trebuie să știi ce cred alții.

Ce-am citit în ultima vreme

Mon, 27 Jan 2020 05:40:39 +0000

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”.

O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Însă Umberto Eco e un privilegiat: lucrează doar pe traduceri literare, doar în termeni proprii, iar multe discuții sunt purtate cu persoane din lumea academică. Este o nișă în care puțini ajung, ceea ce înseamnă că în viața de zi cu zi e posibil să te ciocnești de multe probleme care la el nu se aplicau, de la traduceri din alte domenii care au alte particularități (în software, de exemplu, dar nu numai), la negocieri cu editori care vor altceva de la text decât ar fi normal să ceară. Pe de altă parte, anumite probleme pe care le are el nu se regăsesc în mod normal: probleme ca „oare adaptările nu sunt și ele tot un fel de traducere?” își au sensul în context academic, unde profesorii discută asemănarea între o traducere a lui Homer din greacă în engleză și o adaptare a lui Homer din text în film, dar nu apar în viața de traducător.

O carte interesantă, dar nu ține locul unui curs de traducere.

Wilhelm Tauwinkl – „Nici toate ale popii: Religie fără stres”.

O carte scrisă de un tip care predă la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din București și care are o viziune foarte unificatoare a creștinismului. Wilhelm Tauwinkl explică ce e de bază în creștinism și ce e superstiție, ba face și un pic de teologie comparată și de istorie a creștinismului.

E, cu alte cuvinte, un tip mai răsărit decât majoritatea celor care predică creștinismul în ziua de azi – dar ca să ne înțelegem: totuși îl predică. Nu-mi dau seama dacă o face dintr-o perspectivă personală sau în acord cu viziunea catolică de astăzi, dar oricum e o carte bună dacă vrei să auzi creștini mai puțin habotnici descriindu-și credințele.

Eu fix asta voiam. Am făcut religie în școală, la fel ca toată lumea, dar aș fi putut foarte bine să-mi creez un păgânism propriu pe baza informațiilor primite de acolo și nici măcar nu ar fi trebuit să contrazic cu nimic ce ni se spusese la clasă.

Nicolae Cartojan – „Cărţile populare în literatura românească, vol.1 : Epoca influenţei sud-slave”.

Asta-i o carte publicată inițial în 1929 și momentan disponibilă fie pe internet în format .pdf, fie în biblioteci (e la Biblioteca Județeană Brașov; sau, în fine, dacă ăsta era singurul exemplar, o să se ducă în curând înapoi).

Înainte să se apuce scriitorii români să înființeze „Dacia literară” și să scrie primele romane, înainte deci de ficțiunea discutată la orele de limba română, se mai citeau totuși cărți pe teritoriul României. Doar că nu erau scrise de ai noștri, ci erau importate de pe ici-colo (de exemplu, de la slavi, cu care aveam puternice legături religioase).

Cartojan trece în revistă diferite texte importate, de la romanul fantastic Alexandria, despre Alexandru cel Mare care merge în orient unde descoperă tot felul de creaturi și ființe neobișnuite și are aventuri incredibile, la horoscoape și liste de animale. Pe lângă istoria textelor și conținutul lor, descrie pe scurt și unele influențe pe care textele le-au avut asupra culturii populare orale, ceea ce e destul de interesant.

Nu e cea mai nouă carte de cercetare în domeniu, dar pe de altă parte, nu prea avem istorii populare ale culturii românești care să fie scrise în zilele noastre (dacă nu cumva mă înșel).

Tatiana Niculescu – „Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee”.

Tatiana Niculescu a pornit la drum cu dorința de a îndrepta imaginea mult-defăimată a regelui Carol al II-lea și al amantei lui, Elena Lupescu. Dar, din păcate, a decis că cel mai bun mod de a îndrepta o imagine demonizată e s-o sfințească.

A spicuit din scrisorile celor doi citate încărcate de sentimentalism și patos și i-a pus în cea mai bună lumină posibilă. Dacă e să ne luăm după Niculescu, Carol al II-lea ar fi fost cel mai bun rege posibil, un om cu idei modernizatoare extraordinare, un politician foarte abil, un bărbat complet dedicat slujbei, care a revenit în România pentru a o salva, a cărui singură tară erau femeile – sau, mai exact, faptul că s-a îndrăgostit de Elena Lupescu. Iar Elena Lupescu era o femeie elegantă, bună, deloc dornică să se amestece în politică, dedicată, plăcută, inteligentă, capabilă să imite ironic personaje ca ale lui Caragiale pentru a se amuze. Ca tară, avusese un soț și un amant înaintea regelui și era emotivă.

În rest, bietul Carol al II-lea a fost tratat ca un copil de părinții lui chiar și atunci când avea idei bune, politicienii români și alți avizi de putere i-au stricat planurile, iar gura cea rea a lumii a înzestrat-o pe Duduie cu o grămadă de defecte pentru că era evreică și pentru că voiau să-l denigreze pe rege.

Acuma, imaginea asta mi se pare incredibilă – în sensul în care nu e credibilă. E prea sfântă și sunt o grămadă de lucruri care nu se leagă, de la faptul că totuși o grămadă de lume influentă se întâlnea la Elena Lupescu acasă (deși, conform Tatianei Niculescu, ea nu făcea politică), iar Carol al II-lea era băiat bun și foarte îndrăgostit, chiar dacă agăța prostituate noaptea și le crea probleme de securitate celor care se chinuiau să-l țină în viață.

Volumul e plin de politică, dar dintr-o perspectivă foarte personală, care ne comunică mai ales că regele era muncitor și plin de idei bune, fără să ne spună exact ce a făcut și în ce context și cine erau oamenii pomeniți fugitiv (e distractiv când vorbește despre un scandal similar, dar din zona Marii Britanii, pomenind de „un deputat conservator, Winston Churchill” – ai spune că singura realizare a lui Churchill e că a avut o părere despre regi îndrăgostiți de cine nu trebuie!).

Pe de altă parte, Niculescu spune oarecum o poveste (chiar dacă nu e foarte coerentă sau obiectivă) și oferă o grămadă de citate din documentele epocii, deci măcar atât.

Dap, eu am scris Biblia

Sun, 07 Oct 2018 20:14:50 +0000

Din cauza referendumului vieții mi-au venit neobișnuit de mulți oameni pe una dintre vechile postări de pe blog, de pe vremea când mă chinuiam să scriu în română fără să sun de parcă am un băț înfip undeva și nu-mi ieșea încă.

Postarea e despre Sodoma și Gomora. Sincer, mi-e lehamite până și mie s-o recitesc, dar vă spun pe scurt care e ideea. Pe vremea când Dumnezeu încă vorbea cu oamenii din tufe arzânde ca un boschetar rezistent la foc, niște îngeri au venit să tragă peste noapte în Sodoma, un oraș plin de păcătoși în care locuia și un erou biblic, Lot.

Lot are o poveste mai lungă, a fost bogătaș, a ajuns sclav, apoi a fost eliberat de un amic și în cele din urmă s-a mutat cu soție cu tot în Sodoma. Dar astea sunt chestii mai puțin interesante. Eh, într-o seară au venit niște îngeri și Lot i-a invitat să stea la el. Când s-au prins vecinii de treaba asta, au venit buluc să ceară să li se scoată îngerii afară, să-i violeze.

La care Lot zice, „Bă, nu-i violați pe ăștia, că sunt oaspeții mei. Nu mai bine îmi violați fiicele virgine?” 1Nu, pe bune. Citatul din Biblie e: “Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce … Continue reading)

Dar vecinii nu și nu, ei vor să violeze oaspeții. Îngerii îl trag pe Lot înapoi în casă și Dumnezeu îi zice lui Lot, „Fugi din oraș în zori, că-i omor pe toți. Și să nu te uiți înapoi.”

Fug ei în zori, soția se uită înapoi și se face stană de sare, dar Lot și fiicele scapă și se adăpostesc într-o peșteră. Fiicele văd că e prăpăd în jur și că nu-și găsesc soți, așa că decid să-l îmbete pe Lot și să se culce cu el, ca să facă copii. Amândouă nasc băieți.

Tot episodul e dubios. E aici, dacă vreți să-l citiți – e și super-scurt.

Ce ziceam acolo:

1. Oaspeții erau cvasi-sfinți prin antichitate. Ospitalitatea era o Mare Chestie prin Antichitate – inclusiv în Bilie. Ce ziceam în postarea aia e că ce se întâmplă prin Sodoma e o problemă un pic mai complexă, care ține și de ospitalitate și altele.

2. Atitudinea lui Lot față de fiicele lui e cel puțin dubioasă. S-ar putea să le ofere la viol pentru că oaspeții au nimbul ăla sacru de care vorbeam. Deși cine știe.

3. Fiicele comit incest cu Lot. Și Dumnezeu nu zice nimic despre episodul ăsta. Pentru că în rest spune clar când îl deranjează ceva, nu putem decât să înțelegem că nu-l deranjează incestul și nu-l deranjează oferirea fiicelor la viol.

Dar lucrul cel mai important e că nu eu am inventat povestea asta. E în Biblie. E în Geneză, capitolul 19. Citiți-o.

Indiferent câte comentarii primesc în care mi se spune că sunt proastă (le șterg, n-am de ce să le păstrez), povestea asta este în Biblie. Puteți să mă amenințați în continuare cu iadul, asta e povestea din Biblie. Puteți să vă rugați pentru sufletul meu, dar povestea asta va rămâne la fel în Biblie. Puteți să spuneți că Dumnezeu trebuie să aibă milă de mine, dar povestea asta rămâne în Biblie.

După distrugerea Sodomei și Gomorei, Lot și fiicele lui au făcut copii împreună, iar povestea asta este în Biblie.

Orice supărare a voastră nu va duce la mai puțin incest în Biblie. Sodoma și Gomora se termină cu un incest aprobat de Dumnezeu.

Asta dacă nu credeți că eu am inventat tot – caz în care, ok, nu mai am ce zice. O să recunosc. Eu am scris Biblia, sunt Dumnezeu, puteți să-mi căutați cuvintele prin Geneză, capitolul 19, unde veți avea surpriza că le-am inserat retroactiv. Vă dau dezlegare la trei înjurături după ce descoperiți cu ochii voștri că așa e. Amin.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Nu, pe bune. Citatul din Biblie e: “Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!” (Geneză 19:7-8
    </td>
  </tr>
</table>

Rusaliada

Sun, 31 May 2015 05:33:22 +0000

Acum câteva zile a avut loc următorul dialog:

El: Ne-au dat liber luni.
Eu: De ce? De ziua copilului, ca să vă jucați? Ar fi mișto.
El: Chiar că, dar nu, de Rusalii.
Eu: Aha.

Ieri pe la prânz a avut loc următorul dialog:

Eu: Și totuși, ce sunt Rusaliile?
El: Sunt… Ai auzit de Pentecost la englezi. E același lucru.
Eu: Nu știu ce e Pentecostul.
El: E, e la un timp fix după Paști. De acolo și-au luat numele penticostalii.
Eu: …Nici tu nu știi ce-i cu Rusaliile astea, nu?
El: Știam, dar momentan nu-mi aduc aminte.

Ieri seară a avut loc următorul dialog:

Eu: M-am uitat totuși ce-i cu Rusaliile alea.
El: Și?
Eu: Și mi-am dat seama că m-am uitat și acum un an. Și cred că și acum doi. Și niciodată nu rețin despre ce e vorba. Nimeni nu știe vreodată în jurul meu, în afară de cei religioși. Restul sărbătoresc o zi liberă pentru că e o zi liberă – și eventual cred că e Înălțarea, că e la un timp fix după Paște. Singurul motiv pentru care _eu _știu de obicei că nu e Înălțarea e că i se spune „Rusalii”, nu „Înălțare”.

Până la urmă am discutat cu o prietenă, să văd dacă cineva știe din prima ce e cu ziua liberă:

Eu: Repede, fără să te uiți pe nimic! Ce se sărbătorește de Rusalii?
Ea: Habar n-am… Pogorârea Sf. Duh? Când apostolii au devenit brusc fluenți în limbi streine?
Eu: Mi-ai stricat statisticile. Până acum toți cei pe care i-am întrebat ce e de Rusalii au zis că e zi liberă.

Dar avea o scuză: a reieșit că profesorul ei de religie chiar preda ceva și putea uneori să fie, ciudățenia ciudățeniilor, simpatic. Bun, după faza asta, alt dialog:

Eu: Auzi?
El: Hm?
Eu: Acuma știu de ce ai tu liber luni. Dar eu de ce am? Ai mei sunt Irlandezi, îi doare-n cot de sărbătorile ortodoxe, că la ei Paștele pică altcândva.
El: Cum? Și tu ai liber?
Eu: Nu bag mâna-n foc, dar parcă așa era zvonul. Măi, nu cred că ne-au dat 1 iunie liber să ne jucăm, deși ar fi foarte mișto. Jumătate din echipă e oricum ahtiată după Witcher zilele astea.

După căutări asidue pe Google:

Eu: Se pare că irlandezii sărbătoresc prima zi de luni din iunie.
El: Ce e atunci?
Eu: E o sărbătoare națională a Irlandei. Obișnuiau să sărbătorească Rusaliile până în 1973, dar au renunțat la ele. Acum au doar zi liberă în prima zi din iunie.

Știți care e chestia? Irlandezii ăștia sunt mai cinstiți ca noi. De religioși, erau puternic religioși prin ‘73, când religia era și o chestie de naționalism și mândrie, dar până și ei s-or fi săturat să explice în fiecare an ce e cu Rusaliile, de ce sunt importante și de ce ar trebui sărbătorite de toată lumea. Cred că la un moment dat un politician irlandez a tras aer în piept și a zis: „Hai mă să avem o zi liberă în iunie, că e vremea faină, o punem de un grătar, facem două concursuri de alergare și ne bucurăm că e vară. Dacă e și cât de cât fixă nu mai trebuie să stea lumea să numere pe degete când are vacanță.” Și așa a rămas. Onest.

(Bine, ar fi fain și să se dea 1 iunie liber, ca să se joace lumea diverse.)

Sărbătoarea Sf. Rusaliu al traducătorilor

Ce mai înseamnă creștinismul azi?

Wed, 30 Jul 2014 06:37:04 +0000

Am o discuție lungă, sau mai bine zis o discuție împărțită în episoade ocazionale, cu cineva care crede în creștinism. Nu, nu în sensul în care e creștin care merge la biserică, nu crede în Dumnezeul creștin și nu face gesturile creștine tipice, ci el crede în creștinism ca fiind un lucru la bază bun.

Zice așa: creștinismul adevărat ține de un set de valori morale care sunt în regulă (bunătatea și iubirea față de aproape, chestiile alea), Iisus pare că a fost un tip de treabă, iar de-a lungul istoriei cultura s-a păstrat în mănăstiri.

Într-un fel sunt de acord cu el: în fond până și știința, care teoretic se împotrivește religiei, s-a dezvoltat mai puternic în momentul în care niște oameni care voiau să ducă o viață mai virtuoasă/bună/plină de sens au decis să studieze Cartea Naturii (universul) pe post de practică spirituală. Nu, pe bune. Primii „oameni de știință” nu erau cercetători în ciuda faptului că erau creștini, ci și pentru că erau creștini (bănuiesc că aveau și alte motivații, dar sigur exista și cea religioasă). A spune că ar fi fost un impediment pentru ei să creadă e ca și cum ai spune că pentru descoperirile inițiale din domeniul chimiei era un impediment ideea pietrei filozofale. Nu, căutarea pietrei filozofale ar fi un impediment acum. Atunci a fost motorul alchimiei, care a dus la descoperiri importante. Prin contrast, dacă azi devii om de știință pentru că vrei să fii mai aproape de Dumnezeu cunoscând creația, tot nu e un impediment.

Dar creștinismul e vast, suficient de vast încât să poți să alegi dintr-o gamă largă de trăsături de-ale lui, să le alipești unele la altele și să dai peste „creștinism”, sau, și mai bine, peste „creștinismul adevărat”. Creștinismul e comunitatea de persoane care se calcă în picioare ca să pupe moaște, creștinismul e făcutul de cruce când treci pe lângă biserică. Creștinismul e iubirea de aproape, creștinismul e slujba religioasă, creștinismul e format din habotnici, creștinismul este legat de sărbătorile creștine cu ocazia cărora primim zile libere, creștinismul e Biblia (care e o carte sacră/oribilă), creștinismul este calea spirituală a iubirii de Dumnezeu, creștinismul e Arsenie Boca, creștinismul e cel care vrea interzicerea avorturilor pentru necreștini (și a anticoncepționalelor), creștinismul e cultura pe care o avem de hăt-demult, creștinismul este baza științei, creștinismul este anti-știință, creștinismul e cruciadele, creștinismul e opiul maselor, creștinismul e depășit/înapoiat, creștinismul e cel care ne-a dat morala pe care o avem, creștinismul e împărțit în ortodoxism, catolicism și celelalte ramuri, creștinismul adevărat e unul singur.

Ce e simpatic e că oamenii se pot contrazice la nesfârșit, se pot certa, se pot înjura pe temele astea. „BOR nu practică creștinismul adevărat, ci un fel de superstițio-comerț.” „Habotnicii nu sunt creștini adevărați că n-au înțeles esența creștinismului.” „Cre(ș)tinii se înghesuie iar la moaște ca niște găini.” „Crezi în Biblie? Ești fraier, Dumnezeul din Vechiul Testament ucide, pedepsește de nu-i adevărat, e de acord cu incestul și omoară pe oricine nu-i convine, așa vrei să fii și tu? În ăla crezi?”

Și nimeni nu pare să vorbească despre același lucru. Din când în când Dumnezeu ajunge să fie un fel de marionetă a vorbitorului, care-și amenință interlocutorii cu iadul și scrâșnirea veșnică a dinților pentru că el consideră că Dumnezeu e supărat pe ei (or fi având un telefon de sticlă cu care vorbesc direct cu Dumnezeu, să-l întrebe ce și cum). Evident, fără să-și dea seama că poate Dumnezeu n-ar fi de acord.

Mai demult era ceva mai clar ce-i cu creștinismul, erau elemente de doctrină importante pe care trebuia să le crezi, ritualuri importante din credință prin care trebuia să treci. De curând fiecare poate crede ce-l taie capul fără să fie nevoie s-o pună de-o schismă și fără să-i bată Inchiziția la ușă să-l întrebe de sănătate.

Așa că atunci când îmi povestește cineva de „creștinismul adevărat”, substitui sintagma cu „creștinismul meu”. „Creștinismul meu e despre iubirea de aproape.” „Creștinismul meu e despre codul moral.” „Creștinismul meu e baza culturii europene.” Parcă deja capătă altă logică și devine mai ușor de urmărit problema. În plus, devine mai sinceră, mai puțin universală, mai personală.

Dacă acei „creștini adevărați” care ne povestesc vrute și nevrute despre religie ar avea aceeași viziune, s-ar putea probabil evita situațiile penibile în care călugării dau sfintele sfaturi de marketing pentru salvarea sufletului și a carierei. Și poate și-ar da seama că pentru noi, ceilalți, Arsenie Boca e ușor straniu pentru că are idei gen cea în care sexul în timpul sarcinii duce la incest și zoofilie din partea copilului, chestii care-i vor reduce IQ-ul.

Dar nu-mi fac iluzii. În schimb, o să rămân doar pe înlocuirea asta de sintagme, o să fug de cei care vor să mă convertească și o să încerc să înțeleg perspectiva celor care nu încearcă să mă convertească, pentru că unii au câte ceva interesant de zis și nu-s creștinofobă. Iar creștinismul, în fond, a ajuns să însemne aproape orice vrea persoana să însemne.

O shaorma cu de toate – și cu Dumnezeu…

Tue, 17 Jun 2014 04:40:47 +0000

Povestea asta e mult prea tare ca să nu fie scrisă undeva. De ex., pe blogul meu, cu acordul pățitorului.

Se face că un tânăr s-a dus odată să-și ia o shaorma de la shaormeria favorită. A dat comanda preocupat, a plătit și pe urmă a așteptat ca lucrurile să-și urmeze cursul. Doar că iată că în loc să fie întrebat dacă vrea ceva sau altceva, a auzit o întrebare care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu… ei bine, cu nimic.

„Ascultați muzică bisericească?” l-a întrebat shaormarul, sau cum li se zice.

Clientul și-a dat jos casca de bluetooth, că a crezut că a auzit greșit „Doriți și cartofi prăjiți?”, fir-ar ea de sonorizare.

„Poftim?” a zis.

„Ascultați muzică bisericească?”

Dacă ar fi știut că într-adevăr aia era întrebarea, tânărul nostru n-ar mai fi zis „Poftim?” ci „Ce, mă?!” Dar în fine, momentul era pierdut.

„Nu,” a zis, rămas atât de Zen încât era cât pe-aci să atingă nirvana.

„Deci, ketchup doriți?”

Tânărul, în sfârșit întors pe teren familiar, a zis că da, vrea și de-ăla.

„În voi ne stă viitorul!” a continuat shaormarul, vesel și a completat shaorma cu ketchup și discursul cu idei despre fapte bune, de săracul client iar s-a pierdut și a uitat că trebuie să spună ce mai vrea în shaorma aia, în afară de ketchup și carne.

De-abia a reușit să ceară castraveți murați sau cine știe ce altceva voia acolo, că iar a reapărut Iehova în shaorma lui.

„Citiți Biblia?”

Săracu’ client începea deja să-și revină, așa că a răspuns categoric:

„Nu!”

„Dar credeți?”

„Că ar trebui să citesc Biblia? Nu!”

„Nu, nu, credeți în Dumnezeu?”

„Aproximativ,” a răspuns tânărul. Era cât pe-aci să-i răspundă shaormarului că nu credea în Dumnezeu, ci în *\* dumnezeii ***** de idiot, dar privirea i s-a întâlnit cu cea a unui alt angajat, care spăla podeaua.

Omul ăla i-a aruncat o privire care zicea, „Da, știu, e idiot, n-am ce să-i fac, îi turuie gura de azi dimineață despre Dumnezeu, o visat ceva azi noapte, îmi pare rău pentru nervii dumneavoastră, zău că-mi pare rău.”

O privire poate fi extrem de elocventă uneori, așa că tânărul nostru a renunțat să-i explice shaormarului în ce fel de dumnezei credea și a întins mâna după shaorma.

„E cea mai religioasă shaorma care mi s-a făcut vreodată în viața mea,” a zis sec.

„Unii spun că după ce au citit, au început să vadă,” a zis shaormarul.

Clientul s-a întors și a plecat prompt. Nu se știe dacă shaormarul doar i-a văzut spatele, sau dacă și-a citit în el și viitorul extrem de scurt ca shaormar.

Orele de religie din școli (sau: despre inconștiența părinților)

Wed, 15 Jan 2014 15:18:52 +0000

Nu mai știu dacă aveam 12 sau 13 ani[*] când mi-am dat seama că am o mentalitate de asasin nemilos, că aș putea să omor pe cineva și să-mi continui viața fără să mă uit de zece ori înapoi. Crudă, dură, implacabilă. Viața e un șir lung de dificultăți și în ultimă instanță te resemnezi cu faptul că și tu vei suferi și vei muri.

Am trăit o vreme cu convingerea că în adâncurile mele sunt aproape sociopată. Nu voiam să văd pe nimeni suferind sau murind, dar… dar.

Bun. Cum îi bagi în cap unui copil chestia asta? Nimic mai simplu. Îl duci la orele de religie. Sunt șanse să devină închis la minte și gata să le predice celorlalți că fac greșit ce fac, eventual să-i amenințe cu iadul și scrâșnirea dinților; dar sunt și șanse să se resemneze cu oribilitatea profundă a propriei persoane.

Deci. În gimnaziu, pe la 12-13 ani[*] ne-au dus, la ora de religie, să vedem filmul „Strigătul Mut”. E un film de propagandă anti-avort, în care copiii tăi au șansa de a vedea, necenzurat, un fetus rupt în bucăți în timp ce vocea calmă a naratorului îți explică cum fetusul ăla urlă de durere și tu vezi cum e omorât un „om în miniatură”. Doar după vreo 10 ani aveam să caut din nou porcăria aia de film și să văd că de fapt comunitatea medicală spune că filmul înșeală într-o grămadă de feluri, că interpretările gen „fetusul țipă” sunt puse cu furca, că fetusul din imagini pare de dimensiunea unui bebeluș normal, dar de fapt are vreo 5 cm la 12 săptămâni. Că nu există dovezi că ar fi capabil să simtă durere la vârsta aia.

Ei bine, când am văzut prima oară filmul ăsta țineam cu tipa care nu voia să aibă un copil. Nu vrea și pace, că doar nu i s-a sculat de nebună să rămână însărcinată ca să poată să meargă la spital, să fie anesteziată și să i se bage chestii în uter. Spre deosebire de idealiști, eram și sunt conștientă că oamenii nu sunt obiecte, că nu poți să-i împingi să vrea ceva, să se bucure sau să iubească. Și indiferent ce spun cei din ProVita și alte organizații anti-avorturi, chiar există femei care nu vor să li se pună ceva după gât pentru tot restul vieții. Și atât de tare nu vor că făceau avorturi în ilegalitate în comunism, știind că puteau muri dacă ceva nu mergea bine.

Țineam cu femeia aia de pe masa de operație. Cine o fi fost? Nu știu. Vreo fată de 15 ani, poate, încă imatură, care vedea că restul vieții ei se ducea pe apa sâmbetei – orice ban în plus nu mergea pe educație, ci pe scutece. Sau o fi fost vreo femeie la 30, care nu mai voia încă unul. O tipă la 23, fără stabilitate materială. O tipă la 26 care pur și simplu nu avea chef și care nu-și vedea viața așa.

Sunt unii care spun „vaaaai, dar cum poți să nu vrei să ai grijă de altă ființă umană, egoisto!” Ei, bine, în condițiile în care un copil ocupă restul vieți tale, în diferite grade, în condițiile în care o să trebuiască să petreci nenumărate ore, zile, săptămâni, luni ca să crești pe cineva și niciodată nu o să te poți desprinde de persoana aia, cum își permite cineva, oricine, să se bage la mijloc? „Dar în momentul în care o să vadă copilul o să-l iubească, că-i al ei!” sugerează cei de la ProVita cu X-șpe articole pe tema „ce bine că n-am făcut avort”. 40.000 de copii abandonați în România demonstrează că nu-i așa. Și dat fiind faptul că de-a lungul istoriei femeile își omorau nou-născuții sau îi abandonau în grija bisericilor și mănăstirilor, aș zice că cei anti-avort și anti-contracepție trăiesc într-o lume paralelă în care toți oamenii sunt buni, mielușei, lipsiți de lăcomie, muncitori, cu frică de Dumnezeu și dragoste de aproape și seamănă între ei din foaaaarte multe puncte de vedere. Chestie care nu prea e valabilă pentru realitatea în care trăiesc eu, în care există oameni și oameni și în care problema binelui și a răului nu e așa de ușor de rezolvat.

La vremea când am văzut filmul, am decis că părerea mea despre lume mă făcea criminală, ucigașă, crudă, mizerabilă, atunci îmi asumam asta. Îmi asumam faptul că sunt, cum ar veni, o scursură umană. În fața problemelor spinoase, eram capabilă să aleg o variantă, chiar și una oribilă, și să continui să mă uit în oglindă a doua zi.

Asta am învățat la religie. Nu cum să fiu o bună creștină. Nu cum să fiu cuminte. Nu cum să fiu corectă și morală în societate. Nu despre istoria creștinismului (eventual superficial). Nu despre dogme, probleme de credință, probleme teologice. Nu, am învățat ce poți învăța dintr-o îndoctrinare doar parțial reușită: am învățat că ceva e în profundă neregulă cu mine.

După suficient timp, mi s-a corectat viziunea asupra lumii și am înțeles că lucrurile nu erau chiar așa, dar nu văd de ce ar trebui cineva să aibă crize existențiale în adolescență. Nu văd de ce ar trebui să înghițim propagandă și îndoctrinare – din proprie experiență, chestiile astea rareori te fac mai puternic și mai rezistent la o propagandă sau îndoctrinare ulterioară.

Unii colegi cred că au învățat că trebuie să fie cuminți, că dacă nu îi bate Dumnezeu. Alții n-au învățat nimic. Și probabil că există și unii care or fi învățat de acolo să fie niște oameni cu care nu te poți înțelege, că-ți vâră religia pe gât.

Alte chestii care ni s-au spus/arătat:

nu poate să treacă o zi fără să păcătuiești. Chiar și mergând doar pe stradă păcătuiești
a-ți face șuvițe în păr e un păcat
dovezile că Dumnezeu există sunt că lumea există și încă vreo câteva chestii de care am uitat, pentru că erau la fel de stupide
preoții care predau religie au libertăți mai mari decât ceilalți profesori: au dreptul să rupă indicatoare de lemn pe palmele băieților când aplică pedepse corporale
Dumnezeu trimite în iad majoritatea umanității
că trebuie să mă spovedesc și să spun că nu voi mai păcătui (deși din cauza faptului că oricum păcătuim, însemna să spun o minciună)

Sunt sigură că mai sunt și alte chestii, dar le-am uitat. Ca materie, religia e una dintre cele mai stupide. Se face în fiecare an, din clasa I până într-a XII-a, nu acumulezi aproape nicio informație cu adevărat utilă și te trezești îndoctrinat de cine apucă să-ți facă îndoctrinarea.

Nu zic nu, am auzit de ore decente de religie, în care chiar se învață câte ceva (gen istoria religiilor), dar una peste alta am aflat mai multe despre creștinism din Quo Vadis decât de la profesorii de religie. Am înțeles mai bine care e spiritul creștinismului din Narnia decât de la preoți.

Dacă aș avea un copil de vârstă școlară în grijă acum, cred că l-aș întreba ce face la diverse materii. L-aș întreba ce face la religie, mai ales. Că e o materie mai riscantă decât altele. În fond, cu toată încrederea în sistemul de învățământ pe care o am… n-am destulă încredere.

______________

Later edit și notiță de subsol: mi s-a atras atenția că se poate să fi avut vreo 14-15 ani și să fi fost la liceu, de fapt. Dar tot pe acolo.

New Age-iști și alții

Tue, 05 Nov 2013 21:27:34 +0000

Azi m-am convins: nu prea mă (mai?) împac cu New Age-ul. Știți ce-i ăla, nu? Tu ești Sinele, tu ești cheia transformării din viața ta. Tu ești Dumnezeu, toată schimbarea vine din tine. Universul e sublim și conștiința permează totul. Noi afectăm lumea. Fii tu însuți, găsește adevărul din tine! Adevărul e paradoxal, energia se află în spatele materiei.

E ok. Dați-i înainte. Doar că nu mai am răbdare cu chestiile astea, mai ales când apare câte un blajin gen Eckhart Tolle care spune trei cuvinte/minut, sau câte o persoană cu voce ușor sfârșită și visătoare care vorbește despre misterele universului spunând aceleași chestii pe care le-am tot auzit. Mi-e destul de greu să fiu sfâșiată de admirație în condițiile în care Osho e cel care mi-a ridicat ștacheta în materie de discurs despre spiritualitate și Walter Hilton și anonimul care a scris Norul necunoașterii (The Cloud of Unknowing) mi-au arătat că pot și alții să fie la înălțime. De fapt, mi-au arătat că cei care au ceva de zis tind s-o zică, fără să divagheze, să se încurce în cuvinte, să piardă din vedere unde voiau să ajungă.

Lipsa mea de chef în ce privește New Age-ul nu e discriminativă. Nici cu creștinismul n-am avut prea multă răbdare niciodată – ceva din religia asta mă zgârie pe creier. Poate că orele de religie pe care le-am făcut în școală, cu „o să mergeți în iad, păcătoșilor!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” și alte porcării. (am înțeles că de curând îi chinuie și pe copiii de grădiniță cu chestiile astea)

Cred că o să mă auto-declar în mod oficial agnostică. Nu de alta, dar ca să nemulțumesc pe toată lumea.

Later edit: Am tendința nefericită să editez de o sută de ori o chestie pe măsură ce o scriu. Ceea ce înseamnă că, inevitabil, uneori țin minte că am scris o chestie pe care de fapt am șters-o. De exemplu, următoarele:

Aici vorbesc de chestii concrete, exterioare, cu care m-am ciocnit efectiv în momentul în care am discutat cu cineva de New Age sau creștinism. Aș putea să vă înșir nume și să dau linkuri către persoane care mă fac să oftez lung și iritat. Vorbesc de chestiile astea, de care te lovești când dai de un curent. La fel cum aș spune că dacă te duci la Limbi și Literaturi Străine la Unibuc te ciocnești de haos organizatoric. Nu spun nimic despre esența a ce se predă acolo, dar spune multe despre experiența de a intra în contact cu respectivele lucruri.

NU vorbesc de ideile profunde din niciunul dintre domenii. Nu vorbesc de eficacitatea metodelor, și nu discut posibilitatea sau adevărul faptului că o să mă duc în iad după ce mor pentru că am scris blasfemii. Sau existența lui Iisus, sau trăsăturile lui Dumnezeu, sau dacă există Dumnezeu sau nu.

Femeile să nu-i ispitească pe bărbați…

Fri, 20 Sep 2013 10:44:12 +0000

Mă uitam pe Zelist.ro care sunt cele mai comentate articole de azi de pe bloguri – printre care e unul de pe blogul lui Saccsiv. Și cu ocazia asta am ajuns la concluzia că Saccsiv e genul de om pe care dacă l-aș întâlni, l-aș ține la distanță de vreo două prăjini (vreo 11-13 metri) și i-aș zice că o fac ca să nu-l seduc accidental.

Ce zice articolul? Păi, pe scurt, că femeile n-ar trebui să poarte pantaloni, pentru că femeile din timpuri biblice nu purtau așa ceva. Între noi fie vorba, nici bărbații din timpuri biblice nu purtau așa ceva. Dar motivația e superbă. Dau două citate:

Primul: femeia ispitește purtând pantaloni, prin frumusețea ei fizică.

În principiu, femeia ispitește și fără să vrea, prin hainele sale, prin corpul său, prin frumusețea fizică ce o posedă, de aceea nu este îngăduit femeilor să intre în Biserică în pantaloni, cu haine strâmte pe corp, cu capul descoperit, cu farduri, machiaj, vopsele, bijuterii sau parfumuri.

Doi: femeia cu pantaloni e respingătoare și urâtă.

Și pe deasupra, să vezi o femeie îmbrăcată în pantaloni, este un lucru chiar urât, care o face să-și piardă din feminitate.

Mno. Deșteaptă treabă! Păi care e: e mai frumoasă sau mai urâtă cu pantaloni? Atrage sau respinge? Sau sărmanul bărbat se uită la o femeie în pantaloni și zice, „Bleah, ce m-aș culca cu urâta asta!”

Acuma, restul articolului continuă cu ispitirea și cu faptul că femeile trebuie să fie modeste în îmbrăcăminte, să-și plece ochii dacă sunt frumoși, să se tot chinuie să nu ispitească. Aiiii de capul meu. Dacă cineva spune că purtarea pantalonilor face în așa fel încât un bărbat „îți păstrează amintirea ta în inimă, și deși are soție și trăiește cu ea, e tot cu gândul la tine”, problema nu e la pantalonii mei. Problema e în capul lui. Înseamnă că ar trebui să mă plimb toată-n voaluri și pânze, ca musulmanele alea cărora nu li se văd decât ochi. Ba chiar și atunci, ochii văd, mintea își imaginează! Undeva, pe sub pânzele alea, el ar putea să-și imagineze ce forme vrea și ce forme-l atrag, are putea în capul lui să-mi atașeze un corp de 10 ori mai atrăgător decât cel pe care-l posed. Și să turbeze de dorință în continuare, dublată de curiozitate.

Pentru sărmanul bărbat care tună și fulgeră împotriva femeilor nu cred că există scăpare! Trimite-l pe o insulă pustie și o să viseze doar cadâne. Închide-l în casă și o să audă în capul lui gemete de plăcere când bagă cheia-n ușă. Spune-i să facă un duș și o să-ți zică că în perversitatea ta vrei să-l dezbraci. Grea soartă!

Prefer să stau cu tipii care întorc privirea pe stradă cele trei secunde și îmi șoptesc, „Uite o roșcată mișto!” Sunt mai normali la cap. Ne uităm împreună la roșcata cea mișto, eventual și la tipul cu părul lung (ce? am și eu preferințele mele) și pe urmă ne vedem în continuare de viețile noastre în care avem prea multe chestii interesante de făcut ca să ne luptăm cu ispite la fiecare pas și să fim frustrați că ele tot apar.

Mi-e milă de creștinii ăștia care trebuie să se tot ferească și să reziste tentațiilor. Par foarte stresați.

Marșul pentru normalitate

Sat, 08 Jun 2013 11:56:30 +0000

Bla-bla, marș pentru normalitate, 8 iunie 2013, București, Piața Victoriei, ora 11. Am aflat informația asta de pe blogul lui Mihai Rapcea. Dar se pare că informația vine (inițial) de pe blogul Apologeticum.

Părerea mea sinceră e că și susținerea vehementă a homosexualității în diverse chestii corecte politic, prezentarea intensă a acestui subiect în presă, artă și ce-o fi, dar și împotrivirea vehementă împotriva homosexualității în toate felurile sunt mofturi. Pentru că n-avem ce face, ne agităm degeaba cu un aer extrem de auto-important. Ori promovăm egalitatea, ori salvăm moralitatea. Una din două.

Dat fiind faptul că nu suntem în vremuri în care avem impresia că Dumnezeu ne-ar putea trimite molime și războaie din cauza lipsei noastre de moralitate (cel puțin sper că nu suntem), și nici în vremuri în care se ard pe rug sau se închid oamenii pentru homosexualitate/erezie/ce-o fi (cel puțin nu în țările civilizate), înseamnă că agitația asta e de bine. Avem timp și energie să milităm pentru o cauză care nu ne afectează direct viața – sau nu foarte direct.

Am avut o colegă la masterat care, am aflat de curând, are o iubită. N-am știut tot masteratul. N-aș fi știut nici acum dacă n-ar fi scris mare pe facebook-ul ei „In a relationship with”. Cât de tare m-a afectat sexualitatea ei la masterat: 0. Cât de tare mă afectează acum: -0. Și ce-mi place la situația ei e că efectiv nu contează cu cine se culcă, sau pe cine iubește. Aceasta e normalitatea – cea în care nu știi cu cine se culcă celălalt decât dacă efectiv apare problema în propoziție. Iar atunci când apare problema, nu e definitorie pentru acea persoană.

Sunt unii care sar din concluzie în concluzie ceva de speriat: de la homosexualitate, spun ei, s-ar ajunge la pedofilie, zoofilie, etc.! De ce, naiba știe. E ca și cum aș presupune că dacă pe (bărbatul) X îl atrag femeile, e normal să-l atragă și fetițele. Pentru că și ele au „piesele” necesare. Sau pentru că X e veterinar heterosexual, e clar că-l atrag iepele.

Dar conexiunile se fac în stilul ăsta pentru homosexuali – dacă ești bărbat și te atrag bărbații, e clar că trebuie să te atragă și băiețașii – și eventual și animalele și cadavrele. Pentru că e logic, evident și clar și dincolo de orice îndoială că toate astea sunt legate între ele. Homosexualitatea e interzisă, nasoală, nenaturală, deci după ce o încerci te bagi în toate. Ești ca Pinocchio, care a tăiat în bucăți prostituate în Marea Britanie acum peste o sută de ani, după care le-a mâncat creierele și s-a culcat cu propria sa mamă și și-a omorât tatăl – și a avut tupeul să spună că orice credincios ar trebui să poată citi direct Biblia și că Pământul se învârte. Toate chestiile nasoale de pe lume sunt interconexe.

Mie personal în cele din urmă mi se pare că homosexualitatea ca păcat – dacă ești creștin și o consideri păcat – e un lucru minor. Singurele persoane cu adevărat vătămate în situația dată sunt homosexualii în sine – și doar de Dumnezeu la faimoasa Judecată. Presupunând, bineînțeles, că acea homosexualitate nu vine la pachet cu un viol, un abuz de încredere etc. Dar de una singură, wow ce tare nu deranjează populația. Incredibil.

Uite chestii (legate de relații) care sunt mai nasoale decât doi bărbați care și-o trag:
– viol
– șantaj emoțional
– violență în relație
– pedofilie (heterosexuală, homosexuală și chiar și cu hermafrodiți; e fix aceeași poveste)
– sechestrare
– abuz verbal
– abuz emoțional
– etc.

Dar uneori am senzația că dacă m-aș duce la cei care mărșăluiesc pentru normalitate să le zic că, de ex., am fost violată de iubitul/soțul meu, ar fi mult mai puțin scandalizați decât dacă le-aș spune că iubitul/soțul m-a înșelat cu un bărbat.

Homosexualitatea provoacă reacții viscerale. N-am o teorie foarte bună și complexă în ce privește motivul. Poate pentru că normele legate de sexualitate sunt foarte puternic întipărite în noi (ca și cele legate de mâncare; vezi dezgustul simțit la gândul de a mânca gândaci). Poate pentru că bărbații nu și-au format apărări împotriva avansurilor nedorite și nu știu cum să reacționeze, așa că se tem. Poate e o isterie culturală. Habar n-am care e faza.

Visceralitatea asta a dezgustului îi face pe unii să spună că homosexualii ar trebui să se ascundă, să nu-i vedem, să nu-i auzim. Să se prefacă. Ar trebui să le interzicem să fie publici. Un gând amuzant din cauza motivației.

Uite alte chestii care ar trebui interzise pe motiv de dezgust (uneori un dezgust mai general decât cel din cazul homosexualității):
– scuipatul în public (când nu e vorba de o problemă, gen ți-a intrat o muscă în gură)
– hainele mulate, care arată porțiuni de burtă în cazul graselor
– persoanele cărora le curg ochii
– vânturile trase în mulțime
– replicile indecente aruncate femeilor atrăgătoare
– coafurile în care se rade părul pe lateral și se lasă o creastă în vârf.

Succes cu lista de mai sus.

Apoi, homosexualitatea cică amenință sau subminează căsătoria obișnuită. Cum, habar n-am. Mie mi se pare că dacă o porțiune din populație se sustrage căsătoriilor heterosexuale, asta nu înseamnă că acele căsătorii heterosexuale care rămân prezente sunt mai puțin puternice. Presupunem prin absurd că jumătate din România s-ar călugări. Ar submina asta familia?… Nu cred. Cred că familia e mai puternic subminată de abuzurile care se petrec în ea decât de faptul că unii nu vor să facă parte din instituția asta. În fond, dacă X e homosexual și nu se căsătorește cu o femeie, femeia respectivă se poate căsători cu altcineva. Dacă Y e un porc misogin care se căsătorește cu o femeie pe care o bate și căreia îi face viața amară, Y trage în jos soția și face anti-reclamă căsătoriei heterosexuale pentru toate tipele care află povestea. „Nu te căsători, că dacă nimerești un Y?!”

…

Așa că ce se vă zic? Agitați-vă degeaba, pentru un scop destul de neclar. Parada gay, un eveniment tradițional de kitsch, nu se știe pe cine ajută; poate la un moment dat homosexualii vor renunța la manifestarea asta pentru una mai serioasă. Marșul pentru normalitate, vehement și justificat mai șubred decât o șură veche de o sută de ani bătută de vânturi și uragane, nu e nici el decât un mic scandal. Scandal invers față de primul, clar, dar tot mini-scandal ușor isterizat.

Citez din articolul din care am aflat despre marșul ăsta, care invită lumea la marșul pentru normalitate și care arată atitudinea mult prea înflăcărată și lipsită de obiectivitate a anti-homosexualilor:

Frați români, în aceste zile se duce o luptă acerbă împotriva valorilor milenare ale poporului român.

Nu știu cum am ajuns popor milenar, date fiind condițiile în care în mare parte istoria asta a noastră ne spune despre Moldova, Transilvania și Țara Românească. Dar să spunem.

Familia, supranumită și biserica de acasă, este atacată în cel mai perfid mod de către comunitatea homosexual-europeană. Aderarea la UE obligă la astfel de compromisuri, terfelindu-ne valorile apărate cu mari jertfe de înaintașii noștri. Dacă marii noștri voievozi s-au confruntat cu păgânătatea în mari lupte, acum suntem nevoiți să luptăm cu un dușman de-a dreptul satanic, cu care și o parte din păgâni nu este de acord. Este vorba de luciferismul elitelor mondiale, masonice și satanice, care impun legi împotriva lui Dumnezeu și a firii omenești, precum drepturile homosexualilor.

Amu, am întrebat o specialistă în istoria neamului care era faza cu luptele respective. Ea spune că din câte știe nu s-au dus niciodată lupte în numele căsătoriei heterosexuale. Iar ca s-o citez direct pe specialista mea cu privire la păgâni, „Voievozii noștri nu gândeau ‘văleu, vin ăștia să ne păgânizeze!” erau prea ocupați cu ‘văleu, vin ăștia și ne iau tot! De parcă au ce lua! Da’ dacă tot le stăm în cale, hai să ardem noi tot și să otrăvim fântânile și să ne ascundem în codri până pleacă. Poate se plictisesc și ne lasă în pace.”

Dacă vom lăsa să treacă aceste legi favorabile lor, vor fi și mai greu de oprit. Nu se vor mulțumi cu atât, ținta lor fiind scoaterea familiei în afara legii, legalizarea pedofiliei și cine știe ce nebunii.

După cum ziceam, e fascinantă săritura asta de la homosexualitate la scoaterea familiei în afara legii și la legalizarea prostituției. De unde și până unde?… E ca și cum i-ai interzice copilului să mănânce chipsuri, că pe urmă sigur ajunge să-și injecteze heroină.

Și articolul termină apoteotic (și apocaliptic):

tu ROMÂNE ce ai să faci, căci ești fiu al Bisericii lui Hristos, care pedepsește aspru pe sodomiți?

Eu nu sunt fiul nimănui.
De ce trebuie toți românii să fie fii ai Bisericii lui Hristos?
De ce pedepsește Biserica sodomiții, în fond?
De ce îi pedepsește aspru? Îi pedepsește mai aspru decât pe violatori? Dar decât pe mincinoși? În fond aia cu minciuna face parte din cele Zece Porunci. Aia cu sodomeala nu.

Nici dacă aș fi împotriva homosexualității n-aș putea empatiza cu poziția asta. E prea apucată, prea dispusă să întoarcă faptele și istoria în fel și chip ca să iasă ce vrea ea. Cum să am încredere în cineva care îmi spune sforăitor despre chestii doar semi-adevărate, pe care le miros de la o poștă ca fiind intenționate să producă o reacție de mândrie prostească? Hai, marș.

Normal că nu m-am dus niciodată nici la parada gay. Pentru că deși sunt de acord cu ideea că homosexualii au tot dreptul să existe și să facă ce fac și cuplurile heterosexuale, parada e un eveniment de scandal și șoc. Din punctul meu de vedere face problema mai mare, nu mai mică. Și când ți-o faci cu mâna ta, nu prea-mi câștigi respectul.

Lituania, ortodocșii și interzicerea avorturilor

Wed, 29 May 2013 11:09:22 +0000

Dând să-mi verific mailul azi, mi-au căzut ochii pe o știre despre un proiect de lege din Lituania, care ar duce la interzicerea avorturilor. În Polonia nu-i voie cu avorturi.

Pe diverse site-uri ortodoxe (gen Ortodoxia Tinerilor, sau blogul lui Saccsiv) se vehiculează ideea că e un proiect de lege anti-avort ar fi o chestie bună. Și nu e deloc prima oară când aud subiectul.

O chestie care se pare că le scapă cu desăvârșire acestor indivizi susținători ai interzicerii avorturilor e că teoria e una, practica e alta. Teoria spune că dacă se interzic avorturile, nu se mai fac avorturi. Practica demonstrată de-a lungul comunismului spune că dacă se interzic avorturile apar turismul pentru avort, avorturile făcute ilegal și că nici măcar poveștile de groază nu pot opri chestiile astea. Și nu mă refer la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, ci la povești despre babe care băgau obiecte în zonele intime ale femeilor ca să le determine să piardă sarcina, despre femei care ajungeau la spitale cu hemoragii și mureau pentru că le era refuzat tratamentul etc. Eu le știu, sunt sigură că erau circulate mult mai intens acum 25 de ani.

Sunt unii de o naivitate incredibilă în ce privește umanitatea. Mă întreb când o să vină careva să spună că ar trebui să ne avem ca frații, să muncim unii pentru alții plini de mărinimie și dăruire și să punem cu toții umărul la clădirea națiunii noastre superbe. Să muncim după puteri, să răsplătim după nevoi, ca niște buni creștini.

E o idee frumoasă, nu? În total acord cu spiritul creștin al ajutării aproapelui.

Un Paște mai puțin religios

Mon, 06 May 2013 10:45:12 +0000

Înainte să încep, o dilemă: atunci când Moise & co. rătăceau prin deșert timp de 40 de ani, se hrăneau cu mană. De unde își făceau rost de ceva de băut? Există vreo teorie oficială pe direcția asta?

Așa. Înapoi la Paște.

Nu sunt creștină. Habar n-am cum am fost declarată pe la ultimul recensământ (nu eram acasă, așa că e posibil să fi răspuns altcineva la întrebări… sau nu), dar în sinea mea știu și recunosc: nu sunt creștină nici practicantă, nici nepracticantă, nici nu aparțin mai mult sau mai puțin de careva din variantele oficiale de creștinism, nici nu iau Biblia ca și carte de căpătâi și nu cred nici măcar în acele câteva idei de bază în care cred cei care vorbesc despre „creștinismul adevărat”. Între noi fie vorba, creștinismul ăsta adevărat îți scapă la fel de tare printre degete ca bărbații adevărați și femeile adevărate, pentru că oricine vorbește de el se referă mereu la altceva decât ceilalți. Dar toți par să fie de acord că există un Dumnezeu Tatăl care vede tot, un Iisus care s-a sacrificat pentru noi și că trebuie să te rogi și să te comporți într-un anumit fel ca să ajungi în rai, unde o să petreci o eternitate minunată. Toată chestia aia. Nu cred în ea.

Așa că iau Paștele și Crăciunul mai mult ca sărbători interesante decât ca sărbători religioase. Nu mă duc pe la biserică pentru că mă interesează prea puțin slujbele. Anul ăsta am stat pe-acasă cu mama, am făcut cursuri de la Coursera, am chicotit și am mâncat bunătăți. (bunătăți care nu prea au nici în clin nici în mânecă cu Paștele tradițional – de la broccoli la lipii umplute în stil shaorma, la tiramisu și la ciuperci cu arahide.) Mama a vopsit ouă pentru că o distrează – anul ăsta le-a fiert în coji de ceapă roșie și au ieșit simpatic de ciocolatii.

Ouăle mici sunt ouă de prepeliță. Care arată mișto, au un gust mișto… dar decojești până te plictisești. Intră la capitolul „delicatese”, că nu se pune problema să mănânci până te saturi.

Și e ok. Ce e distractiv e că zilele astea sunt vesele și liniștite – pace și voie bună. Mai demult, când ajungeam prin preajma persoanelor religioase, simțeam un fel de obligație de a mă purta de parcă aș crede și aș respecta tradițiile, un fel de vinovăție că eram singura care se plictisea și își turna ceară încinsă pe degete de plictiseala așteptării cu orele pe la biserică. (dacă o torni de suficient de sus și suficient de des, se răcește suficient de tare ca să nu te arzi cu ea.) Sau mă simțeam neadecvată pentru că nu simțeam nevoia să particip la festinuri îndelungi și grele.

Anul ăsta nu. Mi-am acceptat condiția de persoană din exterior, de agnostică pe care o distrează ouăle de Paști și „Hristos a înviat!”-ul cu care ne salutăm. E mai onest, mai sincer. Și viața merge înainte.

Problema Bibliei.

Sat, 20 Apr 2013 06:45:05 +0000

O chestie pe care o remarc destul de des când discut cu unii care au obiceiul să argumenteze folosind Biblia e că au citit Biblia la fel ca mine: mai din părți. Biblia e o carte MARE. E ceva mai lungă decât „Război și pace”, dacă nu mă înșel, așa că nu te pui pe ea și o citești într-o seară. Dar eu aș fi presupus că majoritatea celor religioși au citit-o. Deseori, se pare că nu ăsta e cazul.

Observație 1: Episoadele cunoscute din Biblie sunt scurte

Episoadele faimoase din Biblie tind să fie scurte. Dumnezeu nu reușește doar să creeze lumea doar în șase plus unu zile, ci o face și în doar una-două-trei pagini (depinde cât de mari sunt paginile și de cât de mic e scrisul). E primul capitol din Geneză. Până la capitolul 3, a făcut și animalele, și oamenii, a fost descris Edenul, Adam și Eva au fost creați și au fost și dați afară din Grădină. Până la sfârșitul capitolului 4 a murit Abel și Cain a fost trimis în lume. Mai mult decât atât, Eva a avut încă un fiu (pe Set). Capitolul 5: arbori genealogici. Apoi, timp de 3 capitole, se discută Noe și potopul.

Ai nevoie de o vreme destul de lungă ca să citești toată Biblia. Ai nevoie de aproximativ o dupămasă ca să de pui la curent cu tot ce e mai discutat pe acolo.

Observație 2: Restul Bibliei e un mare mister

De obicei e destul să citești un capitol sau două în plus față de cei care aduc argumente din Biblie ca să dai peste chestii nu foarte plăcute. Deschizi Biblia la întâmplare și descoperi că o femeie trebuie omorâtă cu pietre dacă a fost violată în oraș (pe undeva prin Deuteronom), sau că diverși aveau mai multe soții, sau concubine (vezi Elcana prin Cartea Întâi a Regilor).

Pe undeva există câte un pasaj care justifică aproape orice – chestie mișto arătată de Margaret Atwood în „The Handmaid’s Tale”, în care o întreagă societate se ghida după una din povetirile biblice. Mai exact:

Atunci Rahila a zis către Iacov: „Iată roaba mea Bilha; intră la ea şi ea va naşte pe genunchii mei şi voi avea şi eu copii printr-însa”. Şi i-a dat pe Bilha, roaba sa, de femeie şi a intrat Iacov la ea; iar Bilha, roaba Rahilei, a zămislit şi a născut lui Iacov un fiu. Atunci Rahila a zis: „Dumnezeu mi-a făcut dreptate, a auzit glasul meu şi mi-a dat fiu”. De aceea i-a pus numele Dan.” (Gen 30:3-6). (sursa: bibliaortodoxa.ro)

În societatea din cartea lui Atwood, multe femei deveniseră sterile, așa că soțiile bărbaților importanți își angajau „cameriste” cu care se culca soțul cât stăteau ele între picioarele soției. Superb, nu?

Ideea e următoarea: sunt puțini cei care știu mai bine chiar ce e pe acolo. Majoritatea Bibliei se propagă după ureche prin povestiri și referințe, prin „se știe că”-uri și interpretări pe care le luăm nu ca interpretări, ci ca niște adevăruri exprimate pe acolo.

Observație 3: Biblia e la zi cu ce ne convine, dar ceea ce nu ne convine a fost schimbat cândva/înseamnă altceva

Dacă vrem să demonstrăm că e bine să juri, atunci mergem în Vechiul Testament. Dacă nu e bine să juri, ne legăm de ce a spus Iisus. Dacă vrem să demonstrăm că homosexualitatea nu e bună, atunci Sodoma și Gomora (deși povestea e interpretabilă și, după cum spuneam, interpretabilă) sau pe un pasaj din Levitic în care se spune explicit că bărbații n-au voie să se culce cu bărbați, iar pedeapsa în cazul în care o fac e să fie dați afară din societate (aceeași care e și dacă tai un berbec și nu arzi grăsimea, apropo). Dacă vrei să justifici monogamia, Adam și Eva, sau ce-o mai fi. Dacă vrei să justifici poligamia și concubinajul, oho!, ai de unde alege.

Biblia, ca și Dumnezeu deseori, e un fel de chestiune spinoasă din care alegem ce ne place. Restul?… A venit Iisus și a infirmat o mare parte din Vechiul Testament (cu excepții convenabile). Sau anumite chestii erau valabile atunci, dar acum nu sunt, pentru că s-a schimbat societatea.

Deci, problema Bibliei…

…așa cum o văd eu e că Biblia e un fel de text pe care majoritatea lumii îl folosește pentru a raționaliza idei care existau deja dinainte. Plus, puțină lume o știe foarte bine. Plus, interpretările „bat” deseori cuvântul scris, pentru că s-au instaurat deja ca niște mici adevăruri și truisme. Plus, puțini par să-și dea seama că de fapt asta e situația.

Creștinismul lui Nenea Om Bun

Tue, 09 Apr 2013 10:19:45 +0000

Mă plimbam azi pe străzile Brașovului, încercând să-mi aduc aminte ~~unde sunt~~ care e cel mai scurt drum spre Cafetecă și am fost acostată pe drum de o fată care împărțea fluturași. Am presupus, normal, că vrea să-mi dea o reclamă la ceva și într-un fel am avut dreptate.

Reclama era la creștinism. Nu la ortodoxism, la Martorii lui Iehova, la Adventiști sau la orice chestie pe care s-o pot recunoaște. Doar… la creștinism.

Mai exact, asta am primit:

O hârtie lunguiață, împăturită în patru pe lungime, cu benzi desenate. Prima „pagină”:

[Titlu]Ești tu un om bun?
[Primul chenar: un tip desenat stil cartoon, tricou roșu, pantaloni albaștri, merge voios printr-un decor astract, verde]
[Speech-bubble galben, naratorul]Faceți cunoștință cu Nenea Om Bun. Dacă oamenii buni se duc în cer, el va fi primul la rând.
[Speech-bubble alb, personajul]Păi, încerc să fac ce e bine.
[Naratorul]Ai ținut cele zece porunci?
[Personajul]Aproape.

[Al doilea chenar: Personajul cu cele două Table cu Poruncile, sau cum le zice, în spate]
[Naratorul]Într-adevăr? Vrei să ne uităm la ele?
[Personajul]Oh, bine.

[Al treilea chenar: Personajul dă din umeri]
[Naratorul]Ai spus vreodată o minciună?
[Personajul]Da, cine n-a spus?

În total, opt pagini. Reiese că Nenea Om Bun, în ciuda credințelor lui, a mai spus câte o minciună, a furat când era mic și are dorințe sexuale. Citez naratorul: „Tu singur ai recunoscut că ești un mincinos, un hoț, un hulitor și un curvar.” Și, dacă ar păcătui de doar 5 ori pe zi, până la 70 de ani ar ajunge la superbul număr de 127.000 de păcate.

Bla, bla, Iisus ne salvează de păcat. Ca de obicei.

M-am uitat să văd cine erau indivizii cu reclama asta, ceva mai interesantă decât restul reclamelor la diverse chestii religioase prin prezentarea stil benzi desenate. Pauză. La sfârșit scrie: „Găsește o biserică bună care să te ajute să crești în credință. Spune și altora Vestea Cea Bună a Evangheliei!”

O căutare pe Google după „Nenea Om Bun” m-a trimis la Calea Maestrului, un site pe care n-am dat peste Nenea Om Bun nicicum, nicicum, dar am recunoscut stilul de pe fluturaș (mai ales prin „Testul de bunătate”, care, tehnic vorbind, nu poate fi făcut din Firefox 19.0.2, Ubuntu, dar pe care poți să te uiți oricum. Ideea lui de bază e că toți suntem păcătoși și că o să ajungem în iad, dacă nu ne aruncăm la picioarele lui Dumnezeu.

Fluturașul, ca site-ul, e extrem de interesant. De ce? Pentru că Martorii lui Iehova vor să te facă un Martor al lui Iehova. Adventiștii te vor adventist. Ortodocșii știu că ortodoxismul e singura cale. MISA e singura grupare, evident, care predă yoga tradițională în România, iar Sahaja Yoga știe clar că trebuie să ajungi la cursurile lor pentru spiritualitate autentică. Ce vor ăștia? Doar să te salveze.

Avem nevoie de salvare, oare? Ca popor? Sau poate există o pătură socială în întreaga lume, care are nevoie să fie salvată de un cavaler fără cal alb, dar care are alte proprietăți, mai interesante decât posesiunea unui mamifer patruped ierbivor. O speranță disperată după o altă viață, mai bună. O amenințare a unui iad descris în diverse feluri de Biblie, Dante, Milton. Cineva ne poate conduce înainte, când noi suntem incapabili să ne salvăm prin propriile forțe. Acel cineva e Iisus – sau poate fi Profetul, sau poate fi chiar Gregorian Bivolaru, în funcție de doleanțele fiecăruia.

Tencuiala cade de pe case, economia merge prost. Politica e, după cum știm, în flori de mucegai. Mâncarea e plină de E-uri, sistemul de sănătate și cel de învățământ sunt cele care sunt. Depui armele – altcineva să te salveze, să-ți indice calea – sau Calea, să te ghideze prin pași simpli spre Mântuire, rai, o viață mai bună. Urmăm formule, atâta timp sentimentul de bine/eroism/virtute pe care ni-l creează e mai puternic decât sentimentul efortului depus.

Visez la o lume în care să nu fie necesar Iisus (sau vreun alt profet/maestru) pentru ca oamenii să simtă că merg înainte spiritual. În care religia să nu fie un refugiu din calea unei lumi nedrepte. În care oamenii să nu îngenuncheze în rugăciune cu teama de iad în suflet – și nici cu speranța raiului.

Visez mult și bine.

Povestea cu Sodoma și Gomora

Wed, 28 Nov 2012 16:45:28 +0000

[][1]

Sodoma și Gomora: Nu afli decât când ajungi la Iezechiel că n-au fost distruși pentru că erau homosexuali, ci mai degrabă pentru că erau niște porci trufași, lacomi și mândri.

Dacă e vreo poveste care îmi pisează mărunt creierii printr-o interpretare greșită, e cea despre Sodoma și Gomora. Deschide Biblia, caută prin ea, învârte paginile cât vrei și în clipa de față n-o să găsești vreo singură poveste care să mă facă să mă enervez mai tare decât cea despre Sodoma și Gomora. De ce? Să fie vorba oare despre faptul că am eu vreo afinitate cu Sodoma și Gomora? Să fie vorba despre povestea efectivă cu Sodoma și Gomora? Să fie vorba de Sodoma și Gomora din Biblie, că mă calcă pe mine pe nervi ele?

Nu.

E vorba de faptul că povestea cu Sodoma și Gomora din Biblie nu e deloc povestea cu Sodoma și Gomora din capul credincioșilor. Citești paginile, te uiți la comentarii și zici „Hă?” Și pe urmă ici „Hm.” Și pe urmă zici, „Aoleu.”

Hai să vedem. Chiar dacă o să-mi scol în cap o grămadă de creștini supărați care mă vor contrazice de numai pentru că sunt mai dură în limbaj și nu pic pe spate în fața unei cărți care e considerată de ei sfântă.

Păcatul Sodomei, varianta din Biblie

Ce spune Biblia despre Sodoma și păcatul ei? Păi, scrie în Iezechiel 16:49-50, adică în cu totul altă parte decât acolo unde povestește despre Sodoma și Gomora, Lot, fiicele sale șamd.:

Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit.

Ele s-au mândrit şi au făcut urâciune înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, cum ai văzut.

Voi vedeți vreun homosexual pe acolo?… Nu. De ce? Pentru că cele două cetăți au fost nimicite din o grămadă de motive. Erau păcătoase în general. După cum spunea odată cineva de pe internet (deci nu eu, dar nu-mi aduc aminte cine), au fost nimicte pentru că populația cetăților era formată din nenorociți imorali pe toate planurile.

Așa, acum că am terminat cu perspectiva Bibliei asupra subiectului, hai să studiem îndeaproape textul biblic cu privire la Sodoma și Gomora, adică în Geneză, 18-19.

Sodoma și Gomora, pas cu pas: Contextul lui Lot

[][2]

Lot și Avraam

Ce-i cu Lot ăsta? Lot e nepotul lui Avram/Avraam (Geneză 11), cel care a dat-o pe soția lui drept sora lui ca să nu-l omoare egiptenii ca să-i ia soția (Geneză 12) și cu care a tot umblat până când au ajuns în „părţile de miazăzi ale Canaanului”. Acolo, pe scurt, nu era destul loc, Avraam era bogat, Lot avea și el averea lui, păstorii lor se tot certau, așa că s-au despărțit și Lot a luat-o spre Sodoma (Geneză 13). Au fost niscaiva războaie, Lot și familia au fost înrobiți, Avraam s-a luptat pentru el, l-a eliberat, cu familie și servitori cu tot, și Lot s-a întors în Sodoma (Geneză 14).

Așa. Sărim peste o bucată de Geneză, care e ocupată cu Avraam și cum se culca cu slujnica sub ochii nevestei. În Geneză 18 Dumnezeu îl anunță pe Avraam că are de gând să distrugă Sodoma. Ce știm noi despre Sodoma? Că e Lot pe acolo. Lot, nepotul lui Avraam, înrobit și dezrobit. Avraam se tocmește pentru Sodoma (nu pentru amândouă, doar pentru Sodoma) până când îl convinge pe Dumnezeu să o lase în pace dacă găsește 10 oameni drepți. (Geneză 18) După cum știm, degeaba.

Sodoma și Gomora, pas cu pas: Povestea în sine

Bun, ajung îngerii în Sodoma, unde Lot așteaptă la poartă. Ce căuta acolo, nu știu. Poate că de obicei se afla în treabă pe acolo, poate trimisese Avraam un mesager ca să-i spună că nu-i a bună. Cert e că Lot stătea în poartă și i-a chemat pe îngeri la el acasă unde le-a dat de mâncare.

Înainte să se culce, toată Sodoma s-a adunat în fața casei: „Unde sunt Oamenii, Care au intrat să mâie la tine? Scoate-I ca să-I cunoaştem!” (Geneză 19:5) Să-i cunoască cum? Biblic? Pur și simplu? Ambiguu. Dar știm că pe vremea aia era foarte, foarte important să te porți bine cu oaspeții. Și ceea ce sugerează cetățenii Sodomei nu e doar homosexualitate, dacă citești povestea în cheia asta, ci viol. Care e rău din punct de vedere Biblic și dacă-l faci unei femei. Și e rău și din punctul nostru de vedere actual.

Așa că Lot răspunde: „Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!” (Geneză 19:7-8).

Haideți să vă subliniez puțin: ”Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea”.

Ambiguu? Nu. Deloc. Absolut deloc ambiguu. Spre deosebire de partea cu cunoscutul oaspeților, Lot decide să precizeze exact care e statutul lor în ce privește sexualitatea. Haideți să vă traduc: ”Am două fete, virgine, le scot aici, acum, voi violați-le în grup cum aveți chef.” Hai să adaug și subtextul: ”Asta înseamnă că o să le faceți ferfeniță până mâine dimineața, o să le distrugeți psihic – dar pentru că nu ne pasă de chestia asta și femeile nu sunt oameni, ci vite, vă spun că vă permit să-mi faceți vitele inutilizabile. În fond nu mai pot să le dau altora pentru că nu vor mai fi virgine, deci valoarea lor pe piață e zero. Uitați ce mă sacrific eu pentru voi.”

Uite cum ar funcționa restul poveștii, dacă ar fi după mine.

După ce Lot fu tras înapoi în casă, văzu în fața lui o femeie îmbrăcată în straie bărbătești și cu o tunsoare rușinoasă și scurtă, care ținea îndreptat spre el o bucată de fier sculptată după o modă nemaivăzută.

Femeia spuse niște cuvinte într-o limbă ce nu era a lui, apoi se auzi o bubuitură și Lot nu mai auzi nimic, pentru că-i trecuse o bilă de metal prin creier.

”Cine ești tu?” întrebă unul dintre cei doi Îngeri, care știu toate limbile pământului, căci acesta e darul lor de la Dumnezeu.

”Sunt Roxana a Traducătorilor, din cetatea Filologilor.” Iar apoi femeia suflă asupra obiectului de metal pe care-l avea în mână și le zâmbi larg.

”Adevăr grăit-a Domnul,” mai spuse ea, ”când a zis să nu vă puneți cu filologii pentru că vă vor deconstrui după cum le-a spus profetul lor, Derrida. Iară când vremurile se vor deștepta, plătive-ți cu toții pentru misoginismul tembel de care dați dovadă.”

Iară îngerii Domnului s-au întors în rai pentru a-i spune Aceluia că femeia nebună îi transmite, cu metalul în mână, să găsească povești care stau în picioare.

Mă întreb ce a trecut prin capul fiicelor lui Lot când au văzut că tatăl lor vrea să le arunce în mulțime ca să fie violate. Mă întreb ce s-a gândit mama lor când a aflat că soțul ei vrea să-și distrugă copiii. Mă întreb de ce îngerii au fost complet de acord cu oferta lui Lot și nu i-au zis măcar „Omule, nu-i frumos”.

Apoi Lot, fiicele și soția au fugit din Sodoma – li s-a zis să nu se uite înapoi, dar soția s-a uitat și s-a transformat într-un stâlp de sare. De ce?… De ce, pentru numele lui Dumnezeu? Ce scop avea interdicția asta? Dumnezeul ăsta parcă e un sadic obsesiv-compulsiv, care în clipa în care vrea să nimicească oameni o face nu numai conform regulilor vechi ale jocului, ci și conform unora noi și arbitrare. Nici nu mă mir că lui Avraam îi era frică și să râdă lângă Dumnezeu. De fapt, nici nu mă mir că Avraam va fi ceva mai încolo perfect pregătit să-l sacrifice pe fiul lui pentru că așa i-a zis Dumnezeu. Cine știe ce-i mai trece prin cap Domnului?

Bine, bine. Nu mai comentez nedreptatea asta cu soția lui Lot. În context e chiar minoră.

Sodoma și Gomora, pas cu pas: Încheierea

Cuuum, nu s-a terminat aici?! Toată lumea știe că asta e povestea. Sodoma și Gomora sunt distruse, Lot și fiicele au fugit. Gata, nu?

Haha. Nu. Citiți din Biblie:

Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi sa aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale.

Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: „Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului.

Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!”

Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea.

Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: „Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!”

Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea.

Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor.

Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: „Este din tatăl meu”. Acesta e tatăl Moabiţilor, care sunt şi astăzi.

Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: „Acesta-i fiul neamului meu”. Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi.

Deci fetele lui Lot, la modul cel mai explicit cu putință, s-au culcat cu tatăl lor și i-au făcut copii. Nu știu de ce simt cum se ridică în mine un anumit cuvânt. Unul mare, puternic, strigat. Incest! INCEST! INCEST!!!

Lot cu familia (pictură de Jan Muller, „Lot și fiicele sale”)

Lot a comis incest cu fetele. Fetele alea două pe care înainte le dădea ca pe vite ca să fie violate. Fetele alea două, în al căror cap nu știu ce era. Nu știu dacă-mi mai pare așa de rău de ele că au un tată de doi bani care ar fi în stare să le arunce să fie violate în grup de un oraș întreg. În fond, nici ele nu erau normale la cap dacă asta li s-a părut o soluție.

Și apropo, Dumnezeu n-a avut nimic de zis la faza asta. N-a trimis niciun înger care să-i întrebe de sănătate, n-a pedepsit pe nimeni, n-a zis nimic. Doar a tăcut mâlc.

Deci, iată-l pe Dumnezeu: Avraam comite adulter cu slujnica pentru moștenitori? Eh, rămâne persoana de contact din respectiva perioadă, că e băiat bun. Fiicele lui Lot se culcă cu tata și îi fac copii? Să trăiască mult și bine! Cei din Sodoma și Gomora cer în mod ambiguu ca doi îngeri să le fie dați pentru a fi cunoscuți (într-un fel sau altul)?… Să moară, nenorociții. (deși Biblia ne tot spune, fără să ne explice de ce, că cei din Sodoma erau păcătoși în ultimul hal; ai doar pomenite „mândria” și răutatea față de săraci, dar n-ai un episod clar de depravare… cum ai în cazul fiicelor lui Lot)

Există un serial american în care arhanghelul Gabriel a plecat din rai și s-a făcut zeu păgân. Loki, mai exact. Și a refuzat să se întoarcă acasă. Mă întrebam care ar putea fi motivația, acum știu.

Arhanghelul Gabriel: Tată, au fost distruse Sodoma și Gomora.
Dumnezeu: Așa și trebuia.
Arhanghelul Gabriel: Și fiicele lui Lot s-au culcat cu el și sunt însărcinate.
Dumnezeu: Da, da. Să aibă moștenitori mulți de tot.
Arhanghelul Gabriel: Și Avraam și-a înșelat nevasta.
Dumnezeu: E în regulă, e un om sfânt.
Arhanghelul Gabriel: Chiar nu-ți pasă?… Chiar ți se pare că Avraam e perfect în regulă? Nu crezi că ar trebui să faci ceva?
Dumnezeu: A, ba da. O să-i spun să-și omoare fiul.
Arhanghelul Gabriel: … Să ce?
Dumnezeu: Ca să-i testez credința. O să vezi ce-i fac lui Iob, căruia o să-i omor toată familia când mă provoacă Satana.
Arhanghelul Gabriel: … Tată, ai omorât deja și copiii din Sodoma și Gomora, nu crezi… De fapt, lasă. Cred că mă duc să mă fac zeu păgân. M-am săturat de slujba asta – peste nu știu cât timp mă trezesc că vrei să distrug și Ierusalimul.

Concluzie

Dacă aveți de gând să-mi spuneți de Sodoma și Gomora ca fiind perfect relevante în contextul homosexualității, o să presupun că sunteți complet de acord cu incestul tatăl-fiică și că dacă soția voastră nu vă face copii e ok să vă culcați cu amanta.

Pentru că Dumnezeu aprobă incestul. Și aprobă adulterul în exact porțiunea aia de Biblie.

Și o să vă spun că Dumnezeu i-a omorât pe cei din cetățile alea pentru că erau răi în general, iar faza cu homosexualitatea e ambiguă și chiar dacă aia era una din probleme, era chiar ultima lor problemă, undeva după faptul că vor să violeze pe cineva. Dar hei, incestul nu-i rău. Și nici aruncarea fiicelor în fața întregului oraș pentru a fi violate. Asta susțineți când vorbiți de Sodoma și Gomora cu atâta patimă.

[Toate citatele din Biblie sunt de pe http://www.bibliaortodoxa.ro/ ]

References
↑1